TEMA 8 - Folosirea legală a forţei potrivit dreptului internaţional

1. Folosirea legală a forţei în dreptul internaţional public vizează aplicarea unor măsuri de constrângere pentru
respectarea legalităţii internaţionale ori înlăturarea actelor neamicale sau restabilirea drepturilor încălcate şi obligarea
statului în culpă de a repara prejudiciile cauzate. Aceste măsuri pot fi sintetizate în următoarele categorii: a) Fără
folosirea forţei armate: retorsiunea, represaliile, embargoul, boicotul, ruperea relaţiilor diplomatice, excluderea de la
conferinţele internaţionale sau din organizaţiile internaţionale etc.; b) Cu folosirea forţei armate: represaliile armate,
blocada maritimă paşnică, demonstraţiile cu forţele armate şi ocuparea militară a teritoriului.
1.1. Mijloacele de constrângere fără folosirea forţei armate
a) retorsiunea - măsură de răspuns a unui stat faţă de actele neamicale ale altui stat. Actul neamical nu constituie în sine o încălcare
a normelor dreptului internaţional sau a unui tratat internaţional şi poate consta în persecuţii ale propriilor cetăţeni în statul
respectiv, expulzarea unor diplomaţi, adoptarea unor măsuri legislative neprieteneşti etc. Răspunsul la un act neamical, care are
caracter de retorsiune, să aibă valoarea unor acte similare şi să nu depăşească amploarea sau caracterul actului la care se răspunde.
Retorsiunea este o măsură permisă dreptul de internaţional contemporan.
b) represaliile sunt măsuri de constrângere luate de un stat împotriva altui stat în scopul de a obţine repararea unei daune cauzată
prin acte sau omisiuni ilicite din punctul de vedere al dreptului internaţional săvârşite de acel stat sau de a preveni repetarea unor
asemenea acte. Pentru a fi legală, recurgerea la acte de represalii este supusă unor condiţii: a) statul lezat de actul ilegal al altui stat
s-a adresat în prealabil acelui stat, care nu s-a conformat cererii sale; b) se păstrează o proporţie între represalii şi actul ilegal, astfel
ca represaliile să fie comparabile cu prejudiciul suferit (principiul proporţionalităţii); c) represaliile sunt îndreptate numai împotriva
statului care a comis actul ilicit, nu şi împotriva unui stat terţ; d) nu se recurge sub nici o formă la forţa armată.
c) embargoul este măsura prin care un stat reţine navele comerciale ale altui stat în porturile sau în marea sa teritorială împreună cu
încărcătura lor, în scopul de a-l determina pe acesta să pună capăt unei încălcări a dreptului internaţional şi să repare prejudiciul
cauzat prin acea încălcare. Este o măsură permisă de dreptul internaţional.
d) boicotul constituie un mijloc de constrângere internaţională constând în întreruperea relaţiilor comerciale între state, ca şi în
întreruperea comunicaţiilor feroviare, maritime, poştale, telegrafice, prin radio sau alte asemenea mijloace, pentru a se pune capăt
unei încălcări a normelor dreptului internaţional.
e) ruperea relaţiilor diplomatice este o măsură pe care statele o pot lua în cazul în care relaţiile lor cu alte state cunosc un grad
deosebit de deteriorare, fiind un act apreciat ca foarte grav în consecinţe.
f) excluderea de la conferinţele internaţionale sau din organizaţiile internaţionale este o măsură de constrângere care nu a existat în
dreptul internaţional clasic, ea apărând o dată cu amploarea deosebită pe care au luat-o conferinţele şi organizaţiile internaţionale în
epoca contemporană.
1.2. Mijloacele de constrângere cu folosirea forţei armate
a. Represaliile armate au fost permise, ele fiind considerate legale în baza dreptului la autoajutorare (selfhelp) al statelor, care
permitea adoptarea oricăror măsuri de forţă atunci când se aprecia că există un pericol din partea altui stat. Represaliile aveau un
dublu caracter, reparator şi sancţionator, şi se foloseau pentru rezolvarea situaţiei sau a diferendului prin forţă, dar fără a se ajunge
la război. Au fost interzise parţial prin Convenţia a II-a de la Haga din 1907 referitoare la limitarea folosirii forţei pentru obţinerea
plăţii unor datorii contractuale şi sunt interzise de o manieră generală în baza Cartei O.N.U.
b) Blocadă maritimă paşnică reprezintă ansamblul de măsuri vizând împiedicarea de către un stat, cu forţele sale navale militare,
fără a se afla în război cu un alt stat, a oricăror comunicaţii cu litoralul şi porturile respectivului stat, pentru a determina pe celălalt
stat să renunţe la o acţiune concretă prin care i se încalcă drepturile proprii sau se aduce atingere legalităţii internaţionale.
c) Demonstraţiile cu forţele armate constau în desfăşurarea de efective militare, mişcări de trupe, aducerea în apropierea graniţei cu
un alt stat a unor forţe militare navale, aeriene sau terestre, ori alte asemenea manifestări, pentru a-i impune o anumită conduită
considerată ca legală ori pentru a-l determina pe acesta să înlăture unele măsuri luate anterior prin care au fost lezate interesele altui
stat. Măsura poate fi luată în mod legal în cadrul O.N.U., de către Consiliul de Securitate.
d) Ocuparea militară a teritoriului sau a unei porţiuni din teritoriul altui stat a fost folosită ca mijloc de constrângere în timp de
pace, fără o declaraţie de război, cu caracter de represalii împotriva încălcării unor drepturi ori a neîndeplinirii unor obligaţii sau ca
o garanţie că statul respectiv îşi va corecta conduita ilegală. Ocuparea totală sau parţială a teritoriului altui stat este interzisă, fiind
contrară principiului nerecurgerii la forţă împotriva suveranităţii sau a integrităţii teritoriale a altui stat. Este considerată ca un act
de agresiune şi figurează în definiţia agresiunii adoptată în 1974 de Adunarea Generală a O.N.U.
1.3. Folosirea forţei de către Organizaţia Naţiunilor Unite - Mijloacele prevăzute de Carta O.N.U. pentru menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale, asigurarea legalităţii internaţionale şi apărarea drepturilor statelor sunt cuprinse în Capitolul VI al Cartei,
intitulat, „Acţiunea în caz de ameninţări împotriva păcii, de încălcări ale păcii şi de acte de agresiune” . Mecanismul prevăzut în
acest sens de Carta O.N.U. este destul de complex, principalelor organisme ale organizaţiei mondiale (Adunarea Generală şi
Consiliul de Securitate) fiindu-le stabilite atribuţii, drepturi şi obligaţii precise privind folosirea forţei, inclusiv a forţei armate. Un
rol important joacă în acest domeniu şi secretarul general al O.N.U.
a) Adunarea Generală are un rol relativ limitat în rezolvarea unor situaţii conflictuale ce ar apărea între membrii organizaţiei,
respectiv: se poate pronunţa asupra oricărei situaţii ce ar constitui o ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale, poate
face recomandări asupra modului de soluţionare atât statelor implicate, cât şi Consiliului de Securitate. Adunarea Generală nu
poate să întreprindă măsuri bazate pe forţă şi cu atât mai mult nu poate dispune recurgerea la forţa armată. Adunarea Generală
adoptă declaraţii şi rezoluţii, care exprimă luări de poziţie nete împotriva unor acte de agresiune.
b) Consiliul de Securitate are „principala răspundere pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale” (art.24) şi fiind abilitat
ca în îndeplinirea îndatoririlor sale decurgând din această răspundere, să acţioneze în numele statelor membre, acestea obligându-se
să-i accepte şi să-i execute hotărârile. Consiliul de Securitate are atât competenţa de a constata existenţa unei ameninţări contra
păcii, a unei violări a păcii sau a unui act de agresiune, cât şi pe aceea de a acţiona în mod corespunzător pentru menţinerea păcii,
prin adoptarea unor recomandări sau hotărâri concrete, materializate în măsuri provizorii sau măsuri definitive. Măsurile definitive
pot implica şi folosirea forţei armate.
1.4. Forţele multinaţionale de menţinerea a păcii, indiferent de denumire sau de misiunile pe care le au de îndeplinit, au întotdeauna
un caracter ad-hoc, ele constituindu-se la solicitarea Adunării Generala sau prin Rezoluţie a Consiliului de Securitate, pe perioade
determinate şi pentru un conflict în desfăşurare care pune în pericol pacea şi securitatea internaţională.
 1.5. Rolul organizaţiilor internaţionale regionale în folosirea forţei. Carta Naţiunilor Unite prevede, în capitolul VIII, posibilitatea
ca forţa să fie folosită sub egida O.N.U. de către organizaţiile internaţionale care au în preocupările lor probleme privind
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale în cadru regional, dacă organizarea şi activitatea acestora sunt compatibile cu scopurile
şi principiile O.N.U.
2. Dreptul statelor la autoapărare individuală sau colectivă - Art.51 al Cartei Naţiunilor Unite stipulează că nici o dispoziţie a
Cartei „nu va aduce atingere dreptului inerent la autoapărare individuală sau colectivă, în cazul în care se produce un atac armat împotriva
unui membru al Naţiunilor Unite ...”. În temeiul acestor prevederi, statele pot avea propria armată şi, în funcţie de opţiunea acestora, se pot
constitui în alianţe militare cu scop defensiv pentru păstrarea păcii şi securităţii internaţionale.
3. Folosirea forţei de către popoarele coloniale şi naţiunile dependente pentru eliberarea lor naţională. În cuprinsul Definiţiei
agresiunii din anul 1974 (Rezoluţia Naţiunilor Unite nr. 3314/, se reafirmă dreptul popoarelor supuse unor regimuri coloniale sau rasiste ori
altor forme de dominaţie străină de a lupta pentru eliberarea lor şi de a solicita şi a obţine ajutor din partea altor state pentru realizarea acestui
scop. Deşi acţiunea acestor popoare nu figurează printre actele de agresiune cuprinse în art.3 din Rezoluţie, se precizează că nimic din
definiţia dată nu poate să afecteze dreptul acestor popoare la lupta lor.