Masterandă: Veronica Spataru

Grupa academică: RICT (2), or.Chișinau

La disciplina: Dreptul Relațiilor Internaționale
Conducător ştiinţific: Dorul Olga

Speța nr. 1
În anul 1999 forţele armate ale NATO au bombardat obiectele ce se aflau pe teritoriul Iugoslaviei.
Cauza acestor acţiuni a fost calificarea de către NATO a operaţiunilor, realizate de către autorităţile
iugoslave în Kosovo drept genocid.
Apreciaţi dacă acţiunile forţelor armate ale NATO contra Iugoslaviei contravin sau nu
conţinutului principiilor:
- neimixtiunii în afacerile interne ale unui stat,
- neagresiunii,
- soluţionării paşnice a diferendelor interstatale.

Situația descrisă implică mai multe aspecte complexe ale dreptului internațional și poate fi
supusă diferitelor interpretări.

Argumentele pro-NATO:
Intervenția NATO a fost motivată de încălcări grave ale drepturilor omului și acuzații de
genocid comise de guvernul iugoslav în Kosovo. Acțiunile NATO au fost justificate în scopul
protejării civililor kosovari și prevenirii unei posibile crize umanitare.
Intervenția NATO a fost susținută de mulți membri ai comunității internaționale, inclusiv de
țări care au recunoscut amenințarea la adresa păcii și securității în Europa și au considerat necesară
o acțiune pentru a opri suferința civililor din Kosovo.

Argumentele critice față de NATO:

Acțiunile NATO au fost efectuate fără autorizația prealabilă a Consiliului de Securitate al
ONU, ceea ce a fost perceput ca o încălcare a principiului suveranității statului și a non-implicării în
afacerile interne ale altui stat.
Bombardamentele NATO au cauzat daune colaterale, inclusiv victime civile, și distrugeri
materiale în Iugoslavia. Aceste aspecte au fost criticate de unii care consideră că intervenția a avut
consecințe umanitare negative.

Evaluarea globală:
Intervenția NATO în Kosovo a rămas un subiect de dezbatere în comunitatea internațională.
Unii consideră că a contribuit la stoparea suferinței civile și la punerea sub control a situației din
Kosovo, în timp ce alții consideră că ar fi putut exista alternative mai bune pentru soluționarea
conflictului.
Acțiunile NATO au fost criticate pentru că au fost efectuate fără o autorizație prealabilă din
partea Consiliului de Securitate al ONU, ceea ce ar putea fi perceput ca o încălcare a principiului
interzicerii folosirii forței în afara circumstanțelor legale, așa cum este stipulat în Carta ONU, în
special în Articolul 2(4).

Acțiunile forțelor armate ale NATO contra Iugoslaviei contravin conținutului următoarelor
principii:
Principiul neimixtiunii în afacerile interne ale unui stat:
 Acțiunile NATO pot fi considerate o intervenție în afacerile interne ale Iugoslaviei, deoarece
au implicat un atac militar asupra unui stat suveran, fără aprobarea Consiliului de Securitate al ONU
sau fără a exista un consimțământ explicit din partea guvernului iugoslav.
Cu toate acestea, NATO a justificat intervenția sa ca răspuns la acuzațiile de genocid și
încălcări ale drepturilor omului în Kosovo. Acest argument ar putea fi considerat o încălcare
justificată a principiului neimixtiunii în afacerile interne, întrucât protejarea drepturilor omului
poate avea prioritate în anumite circumstanțe.
Principiul neagresiunii:
NATO a utilizat forța militară în Kosovo fără a avea o autorizație specifică din partea
Consiliului de Securitate al ONU. Din această perspectivă, intervenția poate fi considerată o
încălcare a principiului neagresiunii.
Cu toate acestea, NATO a susținut că a acționat pentru a opri acuzațiile de genocid și încălcări
grave ale drepturilor omului comise de guvernul iugoslav în Kosovo. Argumentul pentru intervenție
era că aceasta a fost necesară pentru a preveni o criză umanitară și a proteja civilii kosovari.
Principiul soluționării pașnice a diferendelor interstatale:
În mod ideal, conflictele internaționale ar trebui soluționate pe cale pașnică și prin mijloace
diplomatice. Utilizarea forței militare de către NATO în acest caz poate fi văzută ca o nerespectare
a acestui principiu.
Cu toate acestea, NATO a argumentat că nu au existat alte mijloace eficiente de a opri
încălcările grave ale drepturilor omului și de a proteja civilii în Kosovo, ceea ce a dus la decizia de a
utiliza forța militară.
În concluzie, acțiunile forțelor armate ale NATO contra Iugoslaviei în 1999 pot fi
considerate o încălcare a unor principii fundamentale ale dreptului internațional, cum ar fi
neimixtiunea în afacerile interne ale unui stat și neagresiunea. Cu toate acestea, argumentul pentru
intervenție a fost bazat pe încălcări grave ale drepturilor omului și acuzații de genocid în Kosovo.
Decizia de a utiliza forța militară a fost justificată de unii pe baza nevoii de a proteja civili și a
preveni o criză umanitară. Aceasta este o chestiune controversată și poate fi supusă dezbaterii și
interpretărilor diferite ale dreptului internațional.
Speța nr. 2
Forţele armate ale statului A au invadat teritoriul statului B. La bombardarea obiectelor
statului B au fost folosite bazele statului C. Acestea au fost puse la dispoziţie la rugămintea statului
A. Statul B a calificat acţiunile statelor A şi C drept agresiune şi s-a adresat în Consiliul de
Securitate a ONU cu rugămintea de a aplica sancţiuni faţă de aceste state.
Statul C a declarat că forţele sale armate nu au participat în operaţiunile militare, prin
urmare nu este justificată tentativa de a-l trage la răspundere internaţională.
Apreciati legalitatea acţiunilor tuturor statelor. Prin acţiunile statelor A şi C au fost
încălcate principiile fundamentale de drept internaţional?

Invadarea teritoriului statului B de către statul A, dacă a avut loc fără un motiv legal sau
drept de apărare (fapt care nu este direct specificat în speță), poate fi calificată drept o agresiune și o
încălcare a Cartei Națiunilor Unite. Acțiunile statului A ar trebui evaluate în conformitate cu
principiile dreptului internațional, inclusiv principiul suveranității statului și interzicerea folosirii
forței în afara circumstanțelor legale, precum autoapărarea sau autorizarea Consiliului de Securitate
al ONU.
Dacă statul C a furnizat baze pentru bombardamentele efectuate de statul A, poate fi
considerat complice în acțiunile de agresiune ale statului A. Declarația statului C că forțele sale
armate nu au participat poate fi subiect de investigare și verificare, pentru a stabili dacă este
adevărată. Statul C ar putea fi tras la răspundere pentru complicitate la agresiune, în funcție de
circumstanțele specifice ale cazului.
Statul B are dreptul de a se apăra împotriva agresiunii, inclusiv prin cererea de sancțiuni din
partea Consiliului de Securitate al ONU. Evaluarea legalității sancțiunilor depinde de motivele și
circumstanțele prezentate de statul B și de ceea ce decide Consiliul de Securitate.
În această situație, putem evalua legalitatea acțiunilor fiecărui stat în conformitate cu dreptul
internațional, în special cu prevederile Cartei Națiunilor Unite și principiile sale fundamentale.
Statul A (invadatorul):
Invadarea teritoriului statului B fără un motiv legal și fără aprobarea Consiliului de Securitate al
ONU încalcă principiul de bază al interzicerii folosirii forței în relațiile internaționale, așa cum este
stabilit în Articolul 2(4) al Cartei Națiunilor Unite.
În consecință, acțiunile statului A pot fi calificate drept o agresiune în sensul dreptului internațional.
Statul C (statul furnizor al bazelor):
Dacă statul C a pus bazele sale la dispoziția statului A știind că vor fi folosite pentru o invazie
ilegală, acest lucru poate fi considerat complicitate la agresiune.
Statul C ar putea fi tras la răspundere în conformitate cu principiile de drept internațional care
interzic sprijinul sau furnizarea de facilități pentru acțiuni ilegale de acest gen.
Statul B (statul atacat):
Statul B are dreptul de a se apăra împotriva agresiunii conform dreptului la autoapărare, așa cum
este prevăzut în Articolul 51 al Cartei Națiunilor Unite.
De asemenea, statul B are dreptul de a se adresa Consiliului de Securitate al ONU pentru a solicita
măsuri colective, cum ar fi impunerea de sancțiuni, în vederea restabilirii păcii și securității
internaționale.
În concluzie, invazia statului A în statul B, folosirea bazelor statului C pentru aceasta și
reacția statului B de a solicita sancțiuni la Consiliul de Securitate al ONU sunt consistente cu
prevederile de bază ale dreptului internațional. Invazia statului A poate fi calificată drept o
agresiune, iar statul C poate fi tras la răspundere pentru complicitate. Statul B are în drept să ceară
sprijinul comunității internaționale pentru a-și apăra suveranitatea și teritoriul său. Totuși, trebuie
notat că situația exactă ar putea implica detalii suplimentare care pot afecta evaluarea legalității
acțiunilor în mod specific.

Principiile fundamentale ale dreptului internațional au fost încălcate

Principiul interzicerii folosirii forței: Statul A a încălcat acest principiu atunci când a
invadat teritoriul statului B fără a avea un motiv legal sau aprobarea Consiliului de Securitate al
ONU. Acest principiu este stabilit în Articolul 2(4) al Cartei Națiunilor Unite, care interzice
folosirea forței în afara cazurilor de autoapărare legitimă sau aprobate de ONU.
Principiul suveranității statelor: Invazia statului B de către statul A a încălcat
suveranitatea statului B. Suveranitatea statelor este un principiu fundamental al dreptului
internațional, conform căruia fiecare stat are dreptul de a-și guverna propriul teritoriu fără
interferențe străine.
Principiul de non-implicare a altor state în agresiune: Statul C, furnizorul bazelor pentru
invazie, ar putea fi considerat complice în agresiunea statului A. Astfel, implicarea statului C în
această acțiune contravine principiului non-implicării altor state în agresiune.
În concluzie, acțiunile statelor A și C au încălcat principiile fundamentale de drept
internațional, inclusiv interzicerea folosirii forței în afara circumstanțelor legale, suveranitatea
statelor și principiul non-implicării altor state în agresiune. Aceste încălcări pot avea implicații
juridice și pot fi subiectul dezbaterii în organismele internaționale și tribunalele internaționale
pentru a stabili responsabilitatea și a lua măsuri adecvate.