CURS XII

RASPUNDEREA PENTRU INCALCAREA NORMELOR DREPTULUI

INTERNATIONAL UMANITAR

1. Raspunderea statelor pentru incalcarea dreptului international umanitar;

2. Raspunderea persoanelor fizice pentru violarea dreptului international
umanitar;
2.1. Instantele internationale penale.

1. Raspunderea statelor pentru incalcarea dreptului international

umanitar

Un principiu general de drept este acela care precizeaza ca orice incalcare a unei
obligatii juridice declanseaza raspunderea autorului incalcarii si genereaza
indatorirea acestuia de a repara eventualul prejudiciu. Acest principiu este valabil si
in ordinea juridica internationala, fara ca prin aceasta sa fie afectata suveranitatea
subiectelor de drept international. Ca urmare a personalitatii lor internationale
bazate pe suveranitate, statele sunt indreptatite sa ceara celorlalti autori ai scenei
internationale sa repare prejudiciul cauzat de acestia prin incalcarea unei obligatii
internationale.
Pentru statul-victima a incalcarii Dreptului umanitar, dreptul de a invoca
raspunderea internationala a statului de care apartine autorul incalcarii si de a
solicita reparatii, se naste odata cu producerea unui prejudiciu, care este in raport de
cauzalitate cu faptul international ilicit. Cauzalitatea trebuie sa fie directa si se
apreciaza conform evidentei, bunului simt si deductiei logice.
Prejudiciul este material sau moral (dupa caracterul concret sau abstract al
rezultatului daunator), imediat sau direct (dupa cum a afectat organe de stat sau
simpli particulari) si, specific dreptului umanitar, el nu trebuie sa fie individualizat,
in sensul ca, dreptul de a invoca raspunderea internationala apartine oricarui stat
membru al comunitatii internationale. In general, daca violarea dreptului umanitar
este savarsita in prejudiciul unui stat, acestuia ii apartine si punerea in miscare a
actiunii penale internationale. In schimb, daca violarea respectiva este savarsita in
prejudiciul unui particular, care nu are responsabilitate juridica internationala,
repararea prejudiciului se face prin intermediul protectiei diplomatice initiate de
statul de care apartine victima violarii.
Comisia de Drept International sustine ca particularii, victime ale unei violari de
drept umanitar, se pot adresa si direct statului responsabil in pretentiile de daune-
interese, cu conditia preexistentei recursurilor interne. In raport cu caracterul
faptului international ilicit, al imputabilitatii conduitei ilicite si prejudiciul cauzat
de savarsirea infractiunilor de Drept umanitar, raspunderea statelor poate fi morala,
politica si materiala.
Excluderea raspunderii penale a statelor pentru crimele de razboi si crimele
contra umanitatii se bazeaza pe ideea ca nu poate fi conceput un stat-criminal,
existenta unui stat-criminal fiind nonsens din punct de vedere juridic. In schimb, se
poate imagina un guvern-criminal, care poare fi o realitate si o sfidare deosebit de
grava a ordinii juridice internationale.
Raspunderea morala consta in obligarea statului caruia i se imputa un fapt
international ilicit de a acorda satisfactie victimei conduitei sale ilicite, in special
prin prezentarea de scuze in cadrul unui anumit ceremonial. Raspunderea morala
are ca temei prejudiciul moral cauzat prin incalcarea normelor DIU si, in afara
scuzelor datorate, poate lua si forma aplicarii de sanctiuni de catre statul considerat
ca vinovat impotriva agentiilor sau cetatenii sai, care au comis acte ilicite fata de un
alt stat sau fata de cetatenii acestuia.
Scuzele datorate statului de care apartin victimele razboiului trebuie sa exprime
dezaprobarea fata de actele contrare DIU, savarsite de agentii si cetatenii proprii,
pot fi insotite de compensatii financiare si trebuie sa asigure satisfactie statului
ofensat si cetatenilor acestuia.
Raspunderea politica poate fi angajata pentru conduita ilicita, care atrage
aplicarea de sanctiuni politice (masuri de constrangere) impotriva statului care nu
si-a respectat sau nu a facut sa fie respectate angajamentele rezultate din
conventiile de DIU. Astazi, se considera ca savarsirea crimelor de razboi si a
crimelor contra umanitatii atrag raspunderea politica a statului nu numai din partea
statului de care apartin victimele, ci si din partea intregii comunitati internationale.
De aceea, un rol important in aplicarea sanctiunilor politice revine organizatiilor
internationale, in special, ONU, care poate lua impotriva statelor care initiaza sau
tolereaza violarile drepturilor omului in timp de conflict armat, masurile de
constrangere prevazute de Carta Natiunilor Unite, ca: intreruperea totala sau
partiala a relatiilor economice si a comunitatilor feroviare, maritime, aeriene,
postale, telegrafice, prin radio si a altor mijloace de comunicatie, precum si ruperea
relatiilor diplomatice.
Urmare a unui prejudiciu de natura politica, sanctiunile politice se pot
materializa si in excluderea dintr-o organizatie internationala, boicotarea relatiilor
cu alte state, excluderea din forurile de colaborare culturala, sportiva etc. Ele sunt
compatibile cu sanctiunile morale si materiale, precum si cu sanctionarea celor
vinovati de crime de razboi si crime contra umanitatii. Raspunderea materiala
consta in obligatia de a repara prejudiciile materiale cauzate de faptul international
ilicit si se poate face atat pe calea restituirii in natura (bunurile culturale confiscate,
de exemplu), cat si prin plata unei despagubiri.
 2. Raspunderea persoanelor fizice pentru violarea dreptului international
umanitar

Dreptul international penal este rezultatul noilor conceptii conform carora, nu

numai statul raspunde pe plan inetrnational, ci si persoana fizica. Statul nu putea
actiona discretionar in viata internationala, existand o serie de norme care
impuneau o anumita conduita in timp de razboi si a caror incalcare ii antrenau
raspunderea.
Masurile adoptate in vederea crearii unei instante jurisdictionale internationale
au urmarit, pe de o parte, sa precizeze, in norme juridice, obiectul si subiectul
raspunderii, cauzele si faptele care antreneaza raspunderea, formele raspunderii, iar
pe de alta parte, crearea unei instante de judecata competente pentru a judeca
asemenea fapte.

2.1. Instantele internationale penale

Tribunalele militare internationale de la Numberg, Tokyo si Rasttat

Dezastrele umanitare ce au insotit al Doilea Razboi Mondial, au determinat

statele invingatoare sa ia masuri pentru tragerea la raspundere a celor vinovati si, ca
intotdeauna, cei considerati vinovati se gaseau in tabara celor care pierdusera
razboiul. S-a ajuns, astfel, la solutia infiintarii si functionarii Tribunalelor Militare
Internationale de la Nurnberg si Tokyo, care au judecat pe cei considerati vinovati
de crime de razboi. La acestea s-a adaugat si Tribunalul Militar de la Rasttat, creat
in zona franceza de ocupatie, creat in baza Statutului de la Nurnberg.
Baza juridica a acestor instante o constituie tratatele internationale incheiate la
sfarsitul razboiului intre invingatori, la care se adauga si un Statut de organizare si
functionare a instantei respective. Tribunalele erau compuse exclusiv din judecatori
numiti de puterile invingatoare, hotararile fiind luate in majoritate, iar acuzarile
aveau acelasi mod de compunere, actionand in vederea culegerii de probe si
exercitarii urmaririi penale.
Conducatorii, organizatorii, provocatorii sau complicii care au luat parte la
elaborarea sau la executarea unui plan sau la un complot pentru a comite una dintre
crimele respective, sunt responsabili de toate crimele savarsite de oricare alta
persoana in executarea acelui plan. Statutele contin si prevederi cu referire la
asigurarea dreptului la aparare, pentru un proces echitabil, modul de instituire a
pedepselor, cheltuielile judiciare. Tribunalele de la Nurnberg si Tokyo sunt instante
ad-hoc, deci nu permanente, ele fiind create exclusiv pentru judecarea principalilor
criminali de razboi nazisti si japonezi.
 Tribunalele internationale penale de la Haga si Arusha

Inexistenta unei instante internationale, care sa urmareasca si sa judece

criminalii de razboi, a facut ca dupa terminarea Razboiului Rece sa fie necesara
infiintarea unor tribunale internationale, constituite ad-hoc, pentru judecarea
anumitor crime comise in perioade determinate si in anumite zone geografice,
infractiuni specifice DIU.
Dreptul victimelor de a-i vedea judecati pe criminalii de razboi, ii
corespunde, in sistemul juridic existent, obligatia colaterala a statelor de a-i urmari
si de a-i aduce in fata propriilor tribunale. Tribunalul International de la Haga
pentru judecarea si pedepsirea persoanelor presupuse a fi responsabile pentru
cazurile de violare grava a Dreptului umaniar, comise pe teritoriul fostei Iugoslavii
incepand din 1991.
Competenta instantelor este de a urmari persoanele raspunzatoare de violari
grave ale dreptului international umanitar savarsite pe teritoriul statelor respective,
inclusiv prin planificare, instigare, ordonare sau incurajare a crimelor. Este respinsa
absolvirea de raspundere sau reducerea severitatii pedepsei in functie de pozitia
oficiala a oricarei persoane, de existenta unui ordin al superiorului sau de
omisiunea de a actiona a sefilor, atunci cand s-au comis infractiunile.
Regula ”non bis in idem” are o aplicare specifica, in sensul ca o persoana
judecata de tribunalul international nu va putea fi judecata si de o instanta nationala
pentru aceleasi violari ale dreptului umanitar, in schimb, o persoana care a fost
judecata de un tribunal national, va putea fi judecata, ulterior, de tribunalul
international, daca fapta respectiva a fost apreciata doar ca un asasinat obisnuit sau
daca procedurile n-au fost impartiale si independente.

Curtea Penala Internationala

Sediul Curtii este la Haga (in Olanda) sau oriunde va fi necesar conform
Statutului, exercitiul functiei si competentelor sale putand fi astfel duse la
indeplinire pe teritoriul oricarui stat semnatar si prin acord special, pe teritoriul
oricarui stat. In Statut sunt incluse patru categorii de crime:
a. crime de razboi;
b. crime de genocid;
c. crime impotriva umanitatii si
d. crime de agresiune.
Cu tot ritmul lent manifestat initial fata de aderarea la Statut, acesta a intrat in
vigoare incepand cu data de 1 iulie 2002, fiind semnat de 139 de state.