Cursul din 20 aprilie 2023

Materia predata corespunde cursurilor 23 si 24 din cartea Domnului Profesor

Adrian Nastase
Deci acest curs cuprinde doua teme

RĂSPUNDEREA STATELOR ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL

1. Noţiune şi delimitări
Răspunderea internaţională a statelor este o instituţie esenţială a dreptului
internaţional care stabileşte consecinţele ce decurg pentru un stat din încălcarea
unei obligaţii internaţionale.1
Răspunderea poate reveni statelor, dar şi altor subiecte de drept
internaţional: organizaţii internaţionale, popoare care luptă pentru eliberare,
după cum poate reveni şi persoanei fizice.
Răspunderea statelor poate interveni în două situaţii distincte, dând
naştere la două tipuri de răspundere:
a) răspunderea pentru fapte internaţional ilicite (originea normelor
încălcate - convenţională sau cutumiară);
b) răspunderea pentru consecinţe prejudiciabile rezultând din activităţi
care nu sunt interzise de dreptul internaţional (activităţi licite per se),
răspunderea bazată pe risc.
În general, răspunderea în dreptul internaţional nu a beneficiat de o codificare
completă, dezbaterile fiind de lungă durată şi controversate, astfel încât, în domeniul
răspunderii internaţionale, normele juridice create pe cale convenţională au fost în
număr redus.2 Prin urmare, literatura de specialitate s-a preocupat îndeaproape de
studiul răspunderii internaţionale a statelor, iar practica ne-a oferit cazuri numeroase
în care s-a stabilit răspunderea internaţională în sarcina unor state. Importanţa
răspunderii, care poate fi considerată un principiu la nivel internaţional, şi
frecvenţa cazurilor din practică nu au determinat intensificarea codificării,
astfel că, abia după 50 de ani de activitate Comisia de Drept Internaţional
(C.D.I.) a prezentat proiectul de articole privind răspunderea statelor pentru
fapte internaţional ilicite Adunării Generale O.N.U care l-a adoptat prin
rezoluţia 56/83 din 12 decembrie 2001. În anul 2004, Adunarea Generală O.N.U.
a adoptat Rezoluţia nr. 59/35 prin care s-a solicitat guvernelor statelor membre
O.N.U. să acorde o atenţie specială Proiectului adoptat în 2001 şi să-şi exprime
părerile asupra modalităţii de codificare. Secretarului General O.N.U. i-a
revenit misiunea de a pregăti o culegere de decizii ale curţilor şi tribunalelor
internaţionale, precum şi a altor entităţi, care împreună cu observaţiile
guvernelor statelor membre să constituie obiectul discuţiilor pe agenda sesiunii

1
Dumitra Popescu, Felicia Maxim, op.cit., 2010, p.322.
2
Felicia Maxim, Dreptul răspunderii statelor pentru fapte internaţional ilicite, Ediţia a-II-a, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2012, p.11.
1
anului 20073. Ulterior discuţiile au continuat, Adunarea Generală O.N.U.
stabilind că pe agenda de lucru a celei de-a şaizeci şi cincea sesiuni să se înscrie
tema răspunderii statelor pentru fapte internaţional ilicite. În acest sens se
reiterează obligaţia guvernelor statelor membre de a analiza proiectul elaborat,
precum şi culegerea de decizii ale curţilor şi tribunalelor internaţionale pentru a
se putea discuta forma juridică pe care ar putea să o îmbrace proiectul adoptat
în 2001.4 În anul 2010, Adunarea Generală O.N.U. a stabilit că tema privind
răspunderea statelor pentru fapte internaţional ilicite va constitui obiectul
discuţiilor celei de-a 68-a sesiuni, urmând să se discute posibilitatea adoptării
unei convenţii având la bază proiectul elaborat de CDI.5
Proiectul cuprinde patru părţi (un număr de 59 de articole):
Ø Răspunderea statelor pentru fapte internaţional ilicite (partea I-a);
Ø Conţinutul răspunderii internaţionale a unui stat şi consecinţele
faptului ilicit (Partea a -II-a);
Ø Punerea în aplicare a răspunderii internaţionale a unui stat (Partea a-
III-a);
Ø Prevederi generale (Partea a IV-a).
O altă preocupare a C.D.I. este răspunderea pentru consecinţe
prejudiciabile rezultând din activităţi care nu sunt interzise de dreptul
internaţional, răspunderea bazată pe risc. După o serie de dezbateri, C.D.I. a
decis că în materia răspunderii pentru prejudicii rezultate din activităţi licite se
va avea în vedere atât problema prevenţiei, cât şi a măsurilor de remediere a
daunelor cauzate. Astfel C.D.I. a adoptat la cea de-a 53 sesiune din noiembrie
2001, proiectul de articole privind ,,Prevenirea prejudiciilor transfrontiere
rezultate din activităţi periculoase”, iar în 2004 proiectul de articole
privind ,,Principii privind atribuirea pierderilor în cazul daunelor
transfrontiere rezultate din activităţi periculoase”. 6 Ca şi în cazul precedent, al
răspunderii statelor pentru fapte internaţional ilicite, Adunarea Generală a
O.N.U. a recomandat guvernelor statelor membre să analizeze proiectele pentru
a le putea discuta în cadrul celei de-a 65-a sesiuni din 2010. 7În anul 2010,
Adunarea Generală O.N.U. a stabilit ca cele două proiecte de articole să
constituie obiectul discuţiilor celei de-a 68-a sesiuni sub titlul ,,Consideraţii
privind prevenirea prejudiciilor tranfrontiere rezultate din activităţi periculoase
şi atribuirea pierderilor în cazul acestor prejudicii”8

1.1.Răspunderea statelor pentru fapte internaţional ilicite

1.1.1.Fundamentul răspunderii internaţionale
3
Compilation of decisions of international courts, tribunals and other bodies,United Nations, General Assembly, sixty-
second session, A/62/62, 2007; Comments and information received from Governments, United Nations, General
Assembly, sixty-second session, A/62/63, A/62/63/Add.1, 2007.
4
General Assembly/Res. 62/61 - 6 December 2007.
5
General Assembly/Res.65/19 of 6 December 2010.
6
Vezi în acest sens -International Law Commission, Analytical Guide.
7
General Assembly/Res.62/68 of 6 December 2007.
8
General Assembly/ Res.65/28 of 6 December 2010.
2
 Unul dintre principiile adânc înrădăcinate în teoria şi practica dreptului
internaţional este principiul care stabileşte că orice conduită a unui stat, care
conform dreptului internaţional este calificată ca nelegală, atrage răspunderea
statului. Cu alte cuvinte, dacă un stat se face vinovat de săvârşirea unui fapt ilicit
împotriva altui stat apare un raport juridic direct între cele două state, aşa cum a arătat
Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională în cazul privind fosfaţii din Maroc,
judecătorul Huber afirmând ,,răspunderea este corolarul necesar al unui drept. Toate
drepturile având caracter internaţional implică răspunderea internaţională.
Răspunderea se reflectă în datoria de a repara dauna, dacă obligaţia în discuţie nu a
fost îndeplinită”.9
Dreptul internaţional clasic, abordând concepţia civilistă din dreptul intern, a
considerat culpa ca temei al răspunderii 10. Teoria subiectivă bazată pe culpă datează
din vremea lui Grotius şi a fost preluată din dreptul roman fiind susţinută de
postulatul inadmisibil, că statul ar fi înzestrat cu o voinţă independentă de cea a
organelor sale. În susţinerea concepţiei bazată pe culpă, profesorul francez Georges
Scelle identifică statul cu activitatea organelor sau agenţilor acestuia. Implicând în
toate cazurile acţiuni individuale, culpa ar rezulta din atitudinea agenţilor statului
constând în incompetenţă, exces de putere, deturnarea puterii etc., toate acestea fiind
imputabile statului.11Adepţii teoriei subiective sunt din ce în ce mai puţini, prevalând
în prezent teoria obiectivă, conform căreia săvârşirea unui fapt ilicit este suficientă
pentru a declanşa răspunderea internaţională a statelor. 12 Condiţionarea răspunderii
statelor de culpă ar limita mult materia răspunderii internaţionale a statelor. Existenţa
culpei nu este necesară, fiind suficient faptul că s-a produs încălcarea dispoziţiilor
legale prin săvârşirea unui fapt ilicit.
În doctrina modernă de drept internaţional faptul internaţional ilicit şi nu
culpa constituie fundamentul răspunderii subiectelor de drept internaţional.
Această concepţie se reflectă şi în proiectul de articole al C D I, care în art. 1
prevede că orice fapt internaţional ilicit al unui stat angajează răspunderea sa
internaţională. Calificarea unui fapt internaţional ca fapt ilicit se face numai
prin raportare la dreptul internaţional. O asemenea calificare nu este afectată
de calificarea aceluiaşi fapt ca licit de dreptul intern al unui stat (art.3 din
proiect).

Există un fapt internaţional ilicit al statului atunci când conduita sa

constând într-o acţiune sau omisiune întruneşte două condiţii:
1.este susceptibilă de a fi atribuită statului potrivit dreptului internaţional
(condiție de ordin subiectiv);
2. constituie o încălcare a unei obligaţii internaţionale a statului (condiție
de ordin obiectiv).

9
Phosphates in Marocco case, 14 June 1938, P.C.I.J., series A/B, No.74, p.28.
10
R. Miga-Beşteliu, op. cit., 2003, p.394.
11
G. Scelle, Manuel elementaire de droit international, Paris, 1929, p.457.
12
D.Popescu, A.Năstase, op.cit., 1997, p.339.
3
 Referitor la prima condiție de ordin subiectiv, analiza care urmează are în
vedere prezentarea cazurilor în care conduita ilicită este imputabilă statului.
a.Statul răspunde indiferent dacă aceste fapte provin de la
organele/autoritățile legislative, executive sau judecătorești, de la organele
centrale sau locale sau de la persoane abilitate să acţioneze pe seama acestuia.
Textele din proiect reglementează toate situaţiile, interpretarea textului
arătând că nu are importanţă locul pe care-l ocupă organul de stat în structura
organizatorică internă, odată ce se face culpabil de un fapt internaţional ilicit,
statul răspunde.
b.Statul răspunde pentru faptele persoanelor sau entităților care nu sunt
organe ale statului, dar sunt împuternicite prin dreptul statului respectiv să
exercite elemente de autoritate guvernamentală,dacă persoanele sau entitățile au
acționat în această calitate în situația dată.
c.Conduita organelor menţionate este considerată că aparţine statului,
chiar dacă acestea acţionează în afara competenţelor pe care le au sau chiar
dacă acţionează în contradicţie cu dispoziţiile primite. În concluzie statul
răspunde pentru faptele unui organ al său sau ale unei persoane sau entități
împuternicite cu exercitarea elementelor de autoritate guvernamentală, chiar
dacă aceștia acționează în exercitarea elementelor de autoritate guvernamentală,
în această capacitate cu depășirea atribuțiilor sau contravenind instrucțiunilor.
d. Statul răspunde la nivel internațional și în cazul faptelor unei persoane
sau a uni grup de persoane care au acționat pe baza instrucțiunilor statului sau
sub îndrumarea și controlul statului respectiv.
e. Conform proiectului de articole conduita unei persoane sau a unui grup
de persoane poate fi considerată un fapt al statului conform dreptului
internaţional, dacă persoana sau grupul de persoane exercită în fapt elemente de
autoritate guvernamentală în absenţa sau lipsa autorităţii oficiale în
circumstanţe ce reclamă exerciţiul unor astfel de elemente de autoritate. 13Din
analiza dispoziţiilor prezentate apreciem că se pot identifica trei condiţii ce
trebuie îndeplinite pentru a fi angajată răspunderea statului:conduita să reflecte
efectiv exercitarea elementelor de autoritate guvernamentală;conduita trebuie
exercitată în absenţa sau lipsa autorităţii oficiale;circumstanţele existente să
reclame exercitarea elementelor de autoritate guvernamentală.
f.Se atribuie statului conduita unui organ care a fost pus la dispoziţia
statului în cauză de un alt stat sau de o organizaţie internaţională, dacă acest
organ acţionează în exercitarea unor elemente ale autorităţii guvernamentale a
statului la dispoziţia căruia a fost pus.
g.Conduita unui organ al unei mişcări insurecţionale care este stabilită pe
teritoriul statului sau pe un alt teritoriu care se află sub administrarea statului,
nu poate fi considerată un fapt al statului conform dreptului internaţional. Un
fapt al mişcării insurecţionale care poate deveni noul guvern al statului poate fi
considerat un fapt al statului.

13
Art.9 din Proiectul de articole privind răspunderea statului pentru fapte internaţional ilicite.
4
 h.Conduita care nu poate fi imputată unui stat conform cazurilor
prezentate mai sus, va fi totuși considerată un act al statului în cauză, dacă și în
măsura în care statul confirmă că își asumă conduita respectivă ca fiind a sa
proprie.
Referitor la cea de-a doua condiție de ordin obiectiv, conform căreia faptul
internațional ilicit constituie o încălcare a unei obligaţii internaţionale a statului,
în prima formă a proiectului de articole s-a realizat deosebirea între crime şi
delicte internaţionale (art.19 din proiectul anterior). Ca urmare, din punct de
vedere al răspunderii statelor, în lucrările sale de început, C.D.I. a făcut o
distincţie netă între crimă internaţională şi delict internaţional. Potrivit art. 19
al proiectului de articole din 1996 un fapt ilicit constând într-o încălcare de către
un stat a unei obligaţii internaţionale atât de esenţială pentru protecţia unor
interese fundamentale ale comunităţii internaţionale, încât încălcarea ei este
recunoscută drept crimă de această comunitate în ansamblul ei, constituie crimă
internaţională.14
În acest sens în lucrările de codificare ale C.D.I. erau date ca exemplu:
 încălcarea gravă a unei obligaţii de importanţă esenţială pentru menţinerea păcii
şi securităţii internaţionale, cum este interzicerea agresiunii;
 încălcarea gravă a unei obligaţii internaţionale de importanţă esenţială pentru
salvgardarea dreptului popoarelor la autodeterminare, cum este interzicerea
stabilirii şi menţinerii cu forţa a dominaţiei coloniale;
 încălcarea gravă pe scară largă a unei obligaţii de importanţă esenţială pentru
salvgardarea persoanei umane, cum sunt interzicerea sclaviei, a genocidului şi a
apartheidului;
 încălcarea gravă a unei obligaţii internaţionale de importanţă esenţială pentru
salvgardarea şi păstrarea mediului, cum sunt cele care interzic poluarea masivă a
aerului sau a mărilor.
Para. 4 din art. 19 al proiectului contura conceptul de delict internaţional
statuând că orice fapt internaţional ilicit care nu este o crimă conform
dispoziţiilor anterioare constituie un delict internaţional. Dispoziţia viza în
principal delimitarea categoriei crimelor internaţionale de categoria reziduală a
delictelor internaţionale.15
Însă, delimitarea nu a mai fost reţinută în forma finală a Proiectului de
articole (2001), considerându-se că nu pot fi dezvoltate consecinţe penale pentru
state în cazul violării normelor fundamentale. Distincţia realizată între crime şi
delicte prezenta importanţă datorită faptului că sublinia protecţia valorilor
esenţiale pentru societatea internaţională, dar totodată nu era bine localizată în
proiectul de articole, deoarece prezenta mai mult o abordare penală decât una
internaţională. În rapoartele prezentate, J.Crawford a încercat să realizeze un
consens între membrii Comisiei înlocuind noţiunea de crimă cu conceptul de „o
încălcare gravă de către un stat a unei obligaţii faţă de comunitatea internaţională
în ansamblul ei, esenţială pentru protecţia intereselor sale fundamentale” 16.C.D.I.
14
I.Diaconu, op. cit., vol. III, 2002-2005, p.347.
15
S. Villalpando, op.cit., 2005,p.164.
16
Third report on state responsibility by Mr. J.Crawford, 2000, p.3.
5
a reglementat încălcările grave ale obligaţiilor stabilite în baza normelor
imperative ale dreptului internaţional general în Capitolul III din Partea a-II-a a
Proiectului privind conţinutul răspunderii statelor. Identificarea violărilor grave
a unei obligaţii internaţionale se va face prin raportate la două criterii: primul
criteriu are în vedere o violarea a unei obligaţii stabilite conform unei norme
imperative de drept internaţional general, iar cel de- al doilea criteriu priveşte
consecinţele produse ce sunt considerate sub aspectul întinderii sau naturii lor.
Calificare încălcărilor obligaţiilor internaţionale ca grave a fost introdusă de
dispoziţiile art. 40 din Proiectul C.D.I., considerându-se că violarea unei asemenea
obligaţii este gravă dacă ea denotă din partea statului responsabil o neexecutare
flagrantă sau sistematică a respectivei obligaţii.
În ceea ce priveşte obligaţia încălcată, se stabileşte că există o încălcare a
unei obligaţii internaţionale, atunci când conduita statului nu corespunde
comportamentului prescris de norma de drept internaţional. Obligaţia
internaţională trebuie să fie în vigoare la momentul încălcării, neavând
importanţă originea obligaţiei încălcate. S-au reţinut aspectele privind distincţia
dintre obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace şi calificarea în obligaţii cu
caracter continuu şi acte compuse. Prin urmare, în ceea ce privește condițiile care
se stabilesc cu privire la obligațiile internaționale ale statelor, proiectul de articole
final arată că răspunderea internaţională a statelor poate fi declanşată indiferent
de originea obligaţiei încălcate. Stabilirea originii obligaţiei internaţionale este
determinată de existenţa unui număr variat de izvoare ale dreptului internaţional
şi de posibilitatea determinării unor consecinţe specifice în funcţie de sursa
obligaţiei. Astfel se pot identifica obligaţii asumate în baza unor cutume, obligaţii
ce izvorăsc din tratate, obligaţii determinate de aplicarea unui principiu general
de drept internaţional, obligaţii impuse prin decizii adoptate de un organ
competent al unei organizaţii internaţionale, obligaţii izvorâte din hotărârile
C.I.J. sau din deciziile arbitrale şi obligaţii asumate în baza unui act unilateral al
statului.17 Pentru a se putea vorbi de răspunderea statului în plan internaţional,
trebuie să facem referire la o conduită contrară conduitei stabilite printr-o
obligaţie în vigoare în momentul producerii faptului ilicit. Problema ce determină
neclarităţi este aceea a stabilirii momentului în care obligaţia ia naştere şi
momentul în care obligaţia a încetat să mai producă efecte. Conţinutul specific al
obligaţiei asumate sau tipul de conduită particular solicitat statului nu va produce
consecinţe asupra răspunderii.
Complexitatea vieţii internaţionale determină asumarea de obligaţii cu un
conţinut complex şi variat, ceea ce poate duce la întrebarea dacă conţinutul
obligaţiilor internaţionale are influenţă asupra declanşării răspunderii
internaţionale. Conform principiilor stabilite există o încălcarea a unei obligaţii
specifice de drept internaţional în cazul în care obligaţia respectivă este în vigoare
pentru stat în momentul în care a adoptat conduita contrară comportamentului
impus de obligaţie. Regula precizată este foarte clară pentru conduitele care se
produc instantaneu. Proiectul stabileşte, într-o oarecare măsură, delimitarea
17
Yearbook of the International Law Commission, 1976, vol. II, Part One, p. 6; I.Anghel,V.Anghel,op.cit, p.46.
6
dintre încălcarea ce nu se extinde în timp şi faptul ilicit continuu prin sublinierea
importanţei identificării momentului de început şi momentului în care faptul a
luat sfârşit, precizându-se că efectele produse ulterior nu sunt considerate o
prelungire a faptului ilicit produs. Se recunoaşte existenţa faptelor compuse ce
sunt constituite dintr-o serie de acţiuni sau inacţiuni privite ca un întreg care
determină un fapt ilicit, dar nu se exclude posibilitatea ca fiecare fapt în parte să
fie ilicit prin raportare la altă obligaţie internaţională. În Proiectul C.D.I. astfel de
situaţii sunt reglementate după cum urmează: 1).Încălcarea unei obligaţii
internaţionale de către un stat printr-o serie de acţiuni sau omisiuni definite în
ansamblu ca un fapt ilicit, se produce când acţiunea sau omisiunea ce are loc,
luată cu alte acţiuni sau omisiuni, este suficientă în vederea constituirii unui fapt
ilicit; 2).În astfel de cazuri, încălcarea se extinde pe întreaga perioadă de timp
începând cu prima acţiune sau inacţiune din serie şi durând atâta timp cât aceste
acţiuni sau omisiuni se repetă şi, rămân în neconformitate cu obligaţiile
internaţionale.18

1.1.2.Cauze care exclud caracterul ilicit al faptului

Categoria circumstanţelor care exclud caracterul ilicit a fost dezvoltată de
C.D.I. în cadrul lucrărilor privind răspunderea pentru prejudiciile cauzate
străinilor19, dar şi în cadrul problemelor privind dreptul tratatelor. Importanţa
sub aspect juridic şi utilitatea practică a cauzelor au determinat Comisia să
includă cauzele menţionate în Proiectul privind răspunderea statelor pentru
fapte ilicite, în cadrul capitolului V care consacră şase circumstanţe:
consimţământul(articolul 20), legitima apărare(articolul 21),
contramăsurile(articolul 22), forţa majoră (articolul 23), starea de primejdie
(articolul 24) şi starea de necesitate (articolul 25). În cadrul articolului 26 se
statuează o regulă cu caracter general care interzice posibilitatea invocării
împrejurărilor enumerate în cazul în care violarea se produce asupra normelor
peremtorii ( jus cogens) de drept internaţional general.
Aspectele identificate în practica şi jurisprudenţa internaţională ne
îndreptăţesc să susţinem ceea ce teoria a confirmat că pentru a se clasifica drept
o cauză care exclude caracterul ilicit, consimţământul trebuie să fie exprimat
expres, atribuit statului, dat înaintea comiterii faptului, iar faptul să rămână în
limitele consimţământului.20
Dreptul la legitimă apărare este inerent suveranităţii tuturor statelor, dar
pentru a se putea invoca o situaţie de legitimă apărare sunt necesare
următoarele condiţii: o acţiune agresivă, un atac material direct, imediat şi
injust; atacul să fie îndreptat împotriva statului, suveranităţii sau a intereselor

18
Art. 15 din Proiectul de articole privind răspunderea statelor pentru fapte internaţional ilicite.
19
Yearbook of the International Law Commission 1956, vol.II. p.203-209,Yearbook of the International Law
Commission 1958, vol.II,p.50-55.
20
D.Popescu, op.cit., 2005, p.279.
7
sale legitime; atacul să creeze un pericol grav; apărarea să fie proporţională cu
gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul.21
Pentru ca un stat să justifice recurgerea la contramăsuri este necesară
existenţa anumitor cerinţe: existenţa faptului ilicit, contramăsurile să fie
exercitate numai împotriva statului vinovat, contramăsurile să aibă caracter
reversibil, existenţa proporţionalităţii între faptul ilicit şi contramăsurile
aplicate, precum şi scopul urmărit, adică determinarea statului vinovat să
înceteze faptul ilicit şi să acopere prejudiciul datorat. Contramăsurile pot fi
luate de statul victimă pentru a-l obliga pe statul autor al faptului să-şi
îndeplinească obligaţiile asumate la nivel internaţional, să pună capăt conduitei
ilicite şi să furnizeze reparaţia necesară statului injuriat. contramăsurile vor fi
justificate numai în perioada în care obligaţia internaţională este violată, numai
în acest interval de timp au caracter licit, evocându-se în aceste condiţii
caracterul temporar sau provizoriu a măsurilor adoptate. Statele trebuie să
aleagă în mod corespunzător contramăsurile astfel încât acestea să poată avea
un efect reversibil. Reţinând importanţa proporţionalităţii în ceea ce priveşte
contramăsurile, C.D.I. a socotit că este necesar a se elabora un articol distinct
prin care să se reglementeze proporţionalitatea. În acest sens art. 51 din Proiect
stabileşte următoarele: contramăsurile trebuie să fie proporţionale cu
prejudiciul suferit, ţinând cont de gravitatea faptului internaţional ilicit şi de
drepturile afectate.
Deoarece contramăsurile sunt privite ca o reminiscenţă a justiţiei private,
Comisia a considerat necesar să stabilească anumite limite, precizând că în ceea
ce priveşte contramăsurile, acestea nu pot aduce atingere: obligaţiei de a nu
recurge la forţă sau la ameninţarea cu forţa; obligaţiilor privind protecţia
drepturilor fundamentale ale omului; obligaţiilor cu caracter umanitar care
exclud represaliile; altor obligaţii care decurg din normele imperative ale
dreptului internaţional. Pe de altă parte, statul care adoptă contramăsurile nu
este scutit de obligaţiile sale de a se supune oricărei proceduri de reglementare
paşnică a diferendelor aplicabilă între el şi statul răspunzător şi de a respecta
inviolabilitatea agenţilor diplomatici şi consulari, a arhivelor şi documentelor
diplomatice şi consulare.22 Instituirea unor condiţii procedurale prin care se
limitează recursul la contramăsuri constituie o inovaţie determinată de practica
cutumiară. Procedura stabilită include o serie de acţiuni, care pot interveni
anterior iniţierii contramăsurilor sau fie în timpul aplicării lor. Astfel, statul
lezat este obligat ca înainte de a recurge la contramăsuri să someze statul
vinovat, solicitându-i încetarea comportamentului ilicit şi repararea daunei
cauzate. Dacă atenţionarea efectuată nu are efect, statul lezat va notifica statul
vinovat aducându-i la cunoştinţă faptul că va apela la contramăsuri.
Posibilitatea iniţierii negocierilor nu este exclusă, fiind considerată o variantă
mai înţeleaptă decât recurgerea la contramăsuri.
21
M.C.Molea, Răspunderea statelor în dreptul internaţional contemporan, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1978,
p.56.
22
art. 50 din Proiectul de articole privind Răspunderea statelor pentru fapte internaţional ilicite; I.Diaconu, op.cit.,
p.352
8
 Pentru a putea invoca forţa majoră ca o cauză ce exclude caracterul ilicit al
faptului statului trebuie îndeplinite următoarele condiţii:să fie irezistibilă şi
imprevizibilă-un eveniment neprevăzut, în afara controlului statului;să facă
imposibilă comportarea statului în conformitate cu obligaţia în cauză sau să
creeze statului imposibilitatea materială de a realiza că acţiunea sau inacţiunea,
respectiv comportarea sa nu este conformă cu acea obligaţie; statul să nu fi
contribuit în vreun fel la producerea evenimentului.23
Starea de primejdie poate exclude caracterul ilicit al faptului, când prin
comportamentul ilicit adoptat nu se produc consecinţe mai grave, decât în cazul
în care nu s-ar fi adoptat un astfel de comportament. Prin urmare se urmăreşte
identificarea unei proporţionalităţi între interesul ocrotit şi conţinutul obligaţiei
încălcate. De exemplu, un avion militar încărcat cu explozibil poate cauza un
dezastru în cazul unei aterizări forţate sau un submarin nuclear poate cauza o
contaminare radioactivă de proporţii în portul în care a căutat refugiu. În astfel
de situaţii, nu se poate admite starea de primejdie, deoarece consecinţele
produse ar putea fi mult mai grave. De asemenea starea de primejdie nu este
acceptată în cazul în care se identifică numai contribuţia statului la producerea
evenimentului sau contribuţia acestuia în combinaţie cu alţi factori. Conceptul
de stare de primejdie şi condiţiile în care acesta se aplică sunt consacrate în
Proiectul de articole al C.D.I., în art. 24.24
Referindu-ne la modul în care conceptul ,,stare de necesitate” şi-a găsit
expresia în Proiectul C.D.I., evidenţiem faptul că bazându-se pe opiniile
exprimate în literatura de specialitate, dar şi în practica şi jurisprudenţa
internaţională, Comisia a instituit prin elaborarea art. 25 limitele în care se
poate exercita starea de necesitate recurgând la o abordare restrictivă, după
cum urmează:
Necesitatea poate fi invocată de un stat în vederea excluderii caracterului
ilicit al unui fapt numai dacă faptul:
a. este singura cale prin care se poate realiza salvgardarea unui interes
esenţial de la un pericol grav şi iminent; şi
b. nu sunt afectate grav interesele esenţiale ale statului sau statelor faţă de
care obligaţia există, sau faţă de comunitatea internaţională în întregul ei.
În orice caz, necesitatea nu poate fi invocată de un stat pentru a exclude
caracterul ilicit dacă:
a. obligaţia internaţională exclude posibilitatea invocării stării de necesitate;
sau
b. statul a contribuit la determinarea situaţiei excepţionale.
Starea de necesitate se deosebeşte de celelalte cauze de excludere a
caracterului ilicit, sub diferite aspecte. De exemplu, deşi din punct de vedere

23
D.Popescu, A.Năstase, op.cit., 1997,p.346.
24
Acest art. dispune următoarele:1)Ilicitul unui fapt al statului, care nu este conform unei obligaţii internaţionale, este
exclus, dacă autorul faptului nu are altă cale rezonabilă în stare de primejdie, în vederea salvării vieţii sale sau a vieţilor
altor persoane pentru care este considerat responsabil. 2)Dispoziţiile paragrafului 1 nu se aplică dacă:a. Starea de
primejdie este determinată numai de contribuţia statului care o invocă sau de contribuţia acestuia în combinaţie cu alţi
factori; sau b.Faptul comis poate determina un pericol comparabil sau mai mare.
9
teoretic, starea de primejdie şi starea de necesitate ar prezenta unele trăsături
comune, în sensul că statul care recurge la aceasta ar avea posibilitatea de a
alege între o conduită sau alta, diferenţele sunt determinate de natura
intereselor ocrotite. În acest sens, în cazul stării de primejdie sunt amenințate
interesele majore ale cetățenilor statului, iar în cazul stării de necesitate sunt
afectare interesele statului. Starea de necesitate ar interveni în cazurile privind
fiinţa statului, funcţionarea unor servicii esenţiale, ordinea internă sau mediul
înconjurător.
Instituirea cauzelor care exclud caracterul ilicit al faptului unui stat se
consideră o activitate de importanţă majoră impusă de practica statelor şi de
deciziile instanţelor internaţionale. Stabilirea circumstanţelor în care pot fi
invocate cauzele analizate este destul de clară, chiar dacă jurisprudenţa
internaţională s-a lovit de multe obstacole în identificarea lor. Identificarea
limitelor, a condiţiilor şi statuarea lor reprezintă, de fapt, principalul scop
urmărit în plan internaţional, de aceea considerăm şi noi, alături de alţi
specialişti în domeniu, că prin analiza aprofundată a circumstanţelor
identificate în diferite dispute, a opiniilor din doctrină şi pe baza comunicărilor
guvernelor s-a putut stabili un set de limitări pentru fiecare cauză care exclude
caracterul ilicit al faptului statului. Deşi, chiar şi în aceste condiţii, păreri
contradictorii mai există, se poate afirma că, ceea ce s-a realizat reprezintă
standardul maxim şi, că mai mult nu s-ar fi putut înfăptui sau poate nu ar fi fost
permis, ţinând seama de caracterul relaţiilor internaţionale şi de nivelul şi
perspectivele de dezvoltare ale dreptului internaţional general.

10
11
 1.1.3. Conţinutul răspunderii internaţionale a statelor şi consecinţele
sale
Consecinţele juridice ale faptului ilicit nu afectează îndatorirea
statului răspunzător de a continua să îndeplinească obligaţia încălcată.
Statul răspunzător pentru faptul ilicit este ţinut de următoarele
obligaţii:
Ø de a înceta faptul de încălcare;
Ø de a da asigurări şi garanţii de nerepetare a faptului;
Ø obligaţia de reparare a prejudiciului.
Restabilirea situaţiei create prin violarea obligaţiei asumate are în
vedere, în primul rând, încetarea comportamentului ilicit şi manifestarea de
garanţii că faptul nu se va mai repeta. Încetarea violării obligaţiei
internaţionale constituie prima condiţie ce trebuie îndeplinită pentru
înlăturarea consecinţelor faptului ilicit, fiind tratată ca o obligaţie inerentă a
statului vinovat.25 Funcţia încetării este de a opri violarea dreptului
internaţional şi de a securiza validitatea şi efectivitatea continuă a regulilor
primare. Obligaţia de încetare de către statul vinovat protejează atât
interesele statului sau ale statelor lezate, cât şi pe cele ale comunităţii
internaţionale ca întreg în păstrarea domniei legii. Încetarea nu este
opţiunea statului lezat, violarea trebuie să înceteze chiar dacă statul lezat nu
o cere.26
Asigurările şi garanţiile privesc restaurarea încrederii în continuarea
relaţiilor interstatale. Cu toate că acestea implică o mai mare flexibilitate
decât încetarea nu sunt întâlnite în toate cazurile. Acestea se întâlnesc în
mod obişnuit când statul victimă are motive să creadă că simpla revenire la
situaţia anterioară nu îl protejează satisfăcător.
Solicitările nu sunt, de obicei, exprimate în termeni ce scot în evidenţă
asigurările şi garanţiile, dar reflectă caracteristicile unui comportament
viitor care nu va mai urmări potenţiale încălcări. Asigurările şi garanţiile
sunt justificate mai degrabă de ideea de prevenţie, decât de reparaţie.
Calificarea obligaţiei de a da asigurări şi garanţii de nerepetare a faptului ca
o consecinţă legală a unui fapt ilicit s-a înfăptuit prin invocarea practicii statelor
şi a jurisprudenţei internaţionale. Cazul LaGrand27 a fost considerat un punct de
referinţă în ceea ce priveşte asigurările şi garanţiile acordate de un stat. În cazul
menţionat se subliniază neglijenţa evidentă în privinţa notificării consulare,
contrar dispoziţiilor art. 36 din Convenţia de la Viena privind relaţiile consulare
din 1963. Germania a solicitat asigurări şi garanţii cu privire la respectarea
dispoziţiilor Convenţie, pentru viitor.
25
I.Diaconu, Tratat de drept internaţional public,vol.III, Editura Lumina Lex, 2005,p.342.
26
Dinah Shelton, Righting Wrongs:Reparations in the Articles on State Responsibility,Symposium:The ILC’s
State Responsibility Articles,American Journal of International Law, vol.96, 2002, p.840; Nguyen Quoc Dinh,
op.cit., p.796.
27
LaGrand, Merits, judgment of 27 June 2001; Dinah Shelton, op.cit., p.847.

12
 Statele Unite au argumentat că solicitarea Germaniei de a da asigurări şi
garanţii nu constituie obiectul obligaţiilor izvorâte din Convenţie, iar Curtea nu
are competenţa de a-i solicita astfel de asigurări. În orice caz asigurările şi
garanţiile formale au fost fără precedent şi nu pot fi solicitate. Îndreptăţirea
Germaniei la un remediu nu se extinde dincolo de scuzele, pe care Statele Unite
le formulaseră deja.
Problema jurisdicţiei Curţii a fost tranşată în felul următor:„Disputa privind
remediile datorate pentru violarea Convenţiei, susţinută de Germania, este o
dispută în afara interpretării şi aplicării dispoziţiilor Convenţiei, prin urmare o
dispută în afara jurisdicţiei Curţii. În ceea ce priveşte alegerea mijloacelor
potrivite, Curtea a subliniat că scuzele nu pot fi considerate suficiente în cazurile
în care străinii sunt subiectele unor detenţii prelungite sau subiectele unor sentinţe
ce stabilesc pedepse ca urmare a neglijenţei notificării consulare.”
În lumina informaţiilor oferite de Statele Unite privind atitudinea pe care o
vor adopta în viitor, Curtea a afirmat că angajamentul expres dat de Statele Unite
de a asigura implementarea măsurilor specifice conform obligaţiilor stabilite de
art. 36, para. 1(b), trebuie să fie suficient faţă de solicitarea Germaniei de a da
asigurări în ceea ce priveşte nerepetarea faptului.Cu privire la solicitarea
Germaniei de a da asigurări, Curtea s-a limitat în a stabili că dacă Statele Unite, în
ciuda angajamentului asumat, va eşua în ceea ce priveşte îndeplinirea obligaţiilor
privind notificarea consulară în detrimentul cetăţenilor germani, scuzele nu vor fi
suficiente în cazurile în care indivizii sunt subiecte ale detenţiilor prelungite sau
ale condamnărilor şi sentinţelor ce conţin pedepse severe. În cazuri de acest gen,
Statele Unite ar trebui să revină asupra condamnărilor ţinând seama de violarea
drepturilor ce formează obiectul Convenţiei menţionate.
Asigurările şi garanţiile de nerepetare a faptului pot fi solicitate pe calea
satisfacţiei (abrogarea unei măsuri legislative care permite ca încălcarea să aibă
loc), caz în care practica consideră că cele două se suprapun.
Când asigurările şi garanţiile de nerepetare sunt solicitate de un stat
victimă, problema esenţială care apare priveşte consolidarea relaţiilor legale
privite din perspectiva viitorului, nu a trecutului.
Asigurările sunt date în mod normal verbal, în timp ce, garanţiile de
nerepetare implică ceva mai mult, de exemplu, măsuri preventive luate de
statul vinovat în vederea înlăturării posibilităţii de a se produce o altă violare
a obligaţiilor asumate. Cu privire la tipul de garanţii sau la formele pe care
poate să le îmbrace o garanţie, practica internaţională nu este uniformă.
Statul victimă solicită de obicei garanţii privind nerepetarea faptului ilicit,
fără a specifica forma pe care acestea o pot îmbrăca sau măsurile care pot fi
luate. Astfel, în incidentul Dogger Bank din anul 1904, Regatul Unit al Marii
Britanii a solicitat ,, securitate împotriva recurgerii la astfel de incidente
intolerabile”, după cum în schimbul de note dintre China şi Indonezia ca urmare a
atacului din martie 1966 împotriva Consulatului General Chinez de la Jakarta, s-
au solicitat garanţii că astfel de evenimente să nu se mai producă în viitor.

13
 În cazurile în care faptele ilicite produc consecinţe asupra naţionalilor unui
stat, asigurările privesc măsurile care au drept scop protecţia persoanelor şi
proprietăţii. În cazul LaGrand, Curtea a identificat obligaţii specifice pe care
Statele Unite le vor avea în vedere în viitor, dar a adăugat că ,,aceste obligaţii pot
fi îndeplinite în modalităţi diferite. Modalităţile pot fi alese de către Statele
Unite”.
Obligaţia de a repara integral prejudiciul cauzat se consideră a fi una
din cele două consecinţe determinate de producerea faptului ilicit. Se afirmă
că obligaţia de a repara prejudiciul cauzat constituie corolarul răspunderii
statului, fiind o obligaţie ce rezultă din încălcarea care a avut loc, mai
degrabă decât un drept al statului victimă.28
Principiul general al reparării prejudiciului cauzat a fost invocat, făcându-
se precizările necesare, de multe ori în jurisprudenţa internaţională. Astfel, în
cazul Factory at Chorzow, C.P.J.I. a susţinut:,, Este un principiu de drept
internaţional, regula conform căreia o încălcare a unui angajament
determină obligaţia de a face reparaţia într-o formă adecvată. Prin urmare,
reparaţia este considerată o consecinţă obligatorie în cazul încălcării unei
obligaţii, nefiind necesară statuarea acesteia în textul convenţiei. Diferenţele
care pot apărea cu privire la reparaţii sunt consecinţe determinate de
modalitatea de aplicare”.29

1.1.4. Prejudiciul şi particularităţile sale

Prejudiciul este, de regulă, consecinţa negativă a încălcării unei reguli
de drept, de unde şi obligaţia statului răspunzător de a repara prejudiciul
cauzat prin faptul ilicit (art.31 din proiectul CDI). Cu toate acestea, proiectul
de articole, în art. 1, nu reţine prejudiciul ca o condiţie esenţială a declanşării
răspunderii.
Încălcarea unei norme de drept internaţional şi/sau prejudiciul dă
naştere unui nou raport juridic între autorul încălcării normei şi un alt
subiect de drept internaţional (art. 33 din proiectul de articole al CDI), dar
prejudiciul nu constituie o condiţie pentru declanşarea răspunderii statului
autor al încălcării.
Pentru ca prejudiciul să fie luat în considerare la declanşarea
răspunderii (sau mai exact la stabilirea cuantumului său) sunt necesare
următoarele condiţii:
Ø să existe raportul de cauzalitate între prejudiciu şi conduita ilicită;
individualizat (un stat); sau
Ø să existe un subiect afectat un grup de state;
comunitatea internaţională în
ansamblul său
28
Yearbook of the International Law Commission, vol II, Part Two, 2001,p.224.
29
Factory at Chorzow, Jurisdiction, 1927,P.C.I.J., Series A, No.9,p.21; ICSID, ADC Affiliate Limited and ADC
& ADMC Management Limited v. Republic of Hungary, Case No. ARB/03/16, 2006, para 494-495.

14
 Prejudiciul include orice daună materială; sau
morală
Dauna materială se referă la daune cauzate bunurilor sau altor interese ale
statului victimă ori naţionalilor săi (în cadrul protecţiei diplomatice), care pot fi
cuantificabile.
Daunele morale pot include situaţii de afectare a prestigiului, onoarei sau
demnităţii statului victimă ori suferinţe provocate unor persoane (acestea uneori
pot să nu fie cuantificabile).
Jurisprudenţa dreptului internaţional, ca de altfel şi a tribunalelor
administrative franceze, au exclus o mare perioadă de timp prejudiciul moral,
considerând că prejudiciul material este suficient pentru angajarea răspunderii
internaţionale.30 În sentinţa din 31 iulie 1905, arbitrul Ralston a declarat
că ,,sentimentele nu pot fi măsurate în lire sterline.”31
Ulterior, poziţia jurisprudenţei internaţionale s-a schimbat, acceptându-se
introducerea în categoria prejudiciilor şi a daunelor morale. Cazul Lusitania32
este unul dintre cele mai cunoscute cazuri în care s-a stabilit acordarea de
compensaţii pentru prejudiciile morale. Diferendul a fost prezentat în faţa
Comisiei mixte de cereri dintre Statele Unite şi Germania, constituită în anul
1923, şi a avut în vedere scufundarea unui transatlantic britanic de către un
submarin german. Arbitrul Parker a stabilit obligaţia reparării prejudiciilor
materiale invocând în acest sens afirmaţia făcută de Grotius, şi anume ,,banii
reprezintă valoarea normală a bunurilor”. În ceea ce priveşte acoperirea daunelor
morale a susţinut aplicarea unei compensări pentru suferinţele şi şocurile psihice
suferite de familii, datorită decesului persoanelor apropiate.
Cazul prezentat nu constituie singura excepţie, existând şi altele care în
cele din urmă au condus la stabilirea unei reguli cu caracter general.
Studiul jurisprudenţei internaţionale ne îndreptăţeşte să constatăm că la
început accentul s-a pus pe repararea daunelor materiale cauzate naţionalilor
unui stat, ulterior stabilindu-se daune morale şi în cazurile ce privesc onoarea şi
prestigiul unui stat.În cazul Rainbow Warrior, iniţial, tribunalul arbitral a
argumentat că în teoria dreptului internaţional privind răspunderea, prejudiciul
este necesar ca bază a obligaţiei de a face reparaţia prejudiciului produs, ulterior
părţile au fost de acord că o acţiune ilicită împotriva unor interese non-materiale,
cum sunt cele care afectează onoarea, demnitatea şi prestigiul unui stat,
îndreptăţeşte victima să solicite o reparare adecvată, chiar dacă consecinţele
produse nu au caracter pecuniar sau material pentru statul petiţionar.Tribunalul a
stabilit că violarea angajamentelor asumate de Franţa faţă de Noua Zeelandă au
provocat o ofensă publică, cauzând daune de natură politică şi morală, rezultând
30
Nguyen Quoc Dinh, op.cit.,p.789.
31
R.S.A.,vol.X,p.24.
32
UNRIAA, vol. VII, 1923, pp.32; Yearbook of the International Law Commission, vol. II, Part One,1989, p.4.

15
din afrontul adus demnităţii şi prestigiului statului ca atare, dar şi de afrontul
adus celor mai înalte autorităţi judiciare şi executive. 33
În ansamblul său doctrina dreptului internaţional susţine regula
impusă de practica statelor şi jurisprudenţa internaţională, aspect
evidenţiat şi în lucrările C.D.I., care în art. 31 din Proiect consacră obligaţia
privind repararea integrală a prejudiciului stabilind că:
1.Statul răspunzător are obligaţia de a repara integral prejudiciul
cauzat de faptul internaţional ilicit.
2.Prejudiciul include orice daună, indiferent dacă este materială sau
morală, cauzată de faptul internaţional ilicit al statului.

direct statul/organele sale suferă dauna

Prejudiciul poate fi
mediat persoanele sale fizice/ juridice
suferă dauna(protecţia
diplomatică)
După cum s-a văzut delimitarea dintre prejudiciul imediat şi cel
mediat se face prin raportare la titularul dreptului încălcat. Adoptarea
comportamentului ilicit de către un stat determină în mod inevitabil
afectarea intereselor altui stat sau încălcarea drepturilor persoanelor care
sunt cetăţenii statului respectiv. În cazul în care se produce o violare a
drepturilor statului în mod direct se susţine existenţa unui prejudiciu
material ce poate îmbrăca forma daunei materiale sau a daunei morale.
Doctrina propune conceptul de ,,prejudiciu legal” sau ,, prejudiciu juridic”,
care ar fi inerent oricărei violări a dreptului internaţional şi care ar putea exista
independent de un prejudiciu material. Acceptând ideea unui ,, prejudiciu
juridic”, inerent oricărei încălcări a unei norme a dreptului internaţional, am
putea susţine existenţa în toate cazurile de răspundere internaţională a statului o
anumită ştirbire a autorităţii normelor dreptului internaţional, fapt care afectează
comunitatea internaţională şi ordinea juridică internaţională. 34În categoria
prejudiciilor imediate pot fi introduse de exemplu următoarele fapte ilicite:
survolul neautorizat desfăşurat în spaţiul aerian al altui stat, defăimarea
drapelului de stat, violarea imunităţii localurilor misiunilor diplomatice
etc.35
Prejudiciul are caracter mediat atunci când victima nu este statul sau
organele statului, ci resortisanţii statului respectiv, adică persoanele
private, fizice sau morale posedând naţionalitatea acelui stat. 36 Se pot da ca
exemplu arestările ilegale sau prelungite a unor persoane fizice pe teritoriul
altor state şi restrângerea dreptului la apărare al acestora sau aplicarea de
33
UNRIAA, vol. XX,1990, p.217.
34
R. Miga Beşteliu, op.cit.,2006, p.4.
35
Denis Alland, Droit international public,Presses Universitaires de France, Paris, 2000, p.413.
36
Pierre-Marie Dupuy, Droit International Public, 5e Edition, DALLOZ, Paris, 2000, p.453.

16
către un stat de tratamente discriminatorii unei societăţi având
naţionalitatea altui stat ş.a. Entităţile ale căror interese sunt afectate prin
violarea obligaţiilor internaţionale nu au calitatea de subiecte de drept
internaţional, drepturile lor fiind apărate de către statul ai cărui
resortisanţi sunt în temeiul protecţiei diplomatice. Este important de
subliniat că statul protector nu valorifică în plan internaţional drepturile
persoanelor protejate, ci un drept al său propriu, asumându-şi plângerea
individuală şi transformând-o într-un raport între state.37Aşa cum, de altfel,
a statuat şi C.P.J.I. în cazul Mavrommatis Palestine Concessions susţinând că
statul îşi exercită propriile drepturi în scopul de a face să se respecte, în persoana
resortisanţilor săi, dreptul internaţional.38

1.1.5. Formele de reparare a prejudiciului

Repararea prejudiciului se poate înfăptui printr-una din
următoarele trei forme: restituirea în natură
(restitutio in integrum);
prin echivalent (despăgubiri);
satisfacţia
1)Restituirea în natură (restitutio in integrum), specifică daunelor
materiale, urmăreşte restabilirea lucrurilor în situaţia anterioară
producerii faptului ilicit, ca şi când acesta nu s-ar fi produs (ex. restituirea
unei nave sechestrate ilegal, repararea localului unei ambasade, curăţirea
unei ape transfrontieră poluată etc.) Prima dată restituirea a fost
confirmată de C.P.I.J. în cazul Factory at Chorzow, când s-a afirmat
că ,,statul vinovat are obligaţia de a reface situaţia creată şi dacă acest lucru
nu este posibil, să plătească valoarea la momentul stabilirii compensării,
valoare care are rolul de a înlocui restituirea care a devenit
imposibilă.”39Curtea a adăugat că imposibilitatea, pe care părţile au
recunoscut-o şi constatat-o, de restaurare a fabricii are în vedere stabilirea
unei sume ce constituie o compensare pentru prejudiciul stabilit. Observăm
că instanţa internaţională a acordat compensarea numai în momentul în
care restabilirea nu mai era posibilă.
Restituirea în natură poate îmbrăca o formă materială, dar şi o formă
juridică ori o combinaţie dintre acestea. Exemple de restituiri sub formă
materială sunt cazurile în care se eliberează persoanele reţinute, se restituie
navele sechestrate sau alte forme de reabilitare a dreptului de proprietate,
inclusiv cel exercitat asupra documentelor, operelor de artă sau asupra
certificatelor de acţionari.Astfel, în cazul Diplomatic and Consular Staff ,
C.I.J. a ordonat Iranului să elibereze imediat toate persoanele de naţionalitate
37
Raluca Miga Beşteliu,op.cit., 2003, p.401.
38
P.C.I.J.,Seria A, No. 2, 1924, p.12.
39
Factory at Chorzow, Merits, 1928.P.C.I.J., Series A, No.17, p.48; Denis Alland, op.cit., p.420.

17
americană reţinute40, în cazul Giaffarieh s-a invocat problema restabilirii
situaţiei determinate de capturarea navelor comerciale italiene prin restituirea în
natură sau acordarea de compensaţii pentru daunele produse, 41iar în cazul
Temple of Preah Vihear, C.I.J. a decis în favoarea cererii cambogiene prin care
se solicita restituirea inevitabilă a obiectelor luate din templu 42etc.
Expresia de ,,restabilire juridică” este uneori utilizată când restituirea
constă în modificarea situaţiei legale în legătura cu sistemul legal intern al
statului vinovat sau în ceea ce priveşte relaţiile cu statul victimă. Astfel de
cazuri includ revocarea, anularea sau amendarea faptelor ce constituie
violări ale normelor internaţionale,43 anularea sau reconsiderarea unei
măsuri judiciare sau administrative ilegale adoptate împotriva persoanei
sau proprietăţii străinilor sau solicitarea că acel pas trebuie făcut pentru
executarea unui tratat internaţional. În cazul Martini declanşat între Italia şi
Venezuela, tribunalul arbitral a decis că Guvernul venezuelean avea obligaţia de
a anula hotărârea judecătorească pronunţată de instanţa din Venezuela. 44

2) Repararea prin echivalent (despăgubiri); se poate aplica şi

daunelor morale.

prejudiciului suferit
Repararea prejudiciului damnum emergens), cât şi
include atât repararea
câştigul nerealizat
(lucrum cessans)
Rolul compensării este de a asigura repararea integrală a daunei
produse atunci când prin restituirea în natură nu se poate realiza acest
lucru. Analiza practicii statelor şi a jurisprudenţei internaţionale a
demonstrat că repararea prin echivalent este utilizată foarte des, fiind
preferată mai mult decât restituirea în natură. Rolul compensării a fost
subliniat de C.P.J.I. în următorii termeni:,,Dacă restituirea în natură nu este
posibilă se acordă o sumă corespunzătoare valorii restituirii în natură; însă
sentinţa va ţine cont de daunele suferite care nu sunt acoperite prin restituirea
în natură sau prin plata acordată în locul acesteia.” 45 Curtea adaugă în
continuare că acestea sunt principiile care ar putea servi în determinarea valorii
compensării rezultate în urma producerii unui fapt ilicit.
40
I.C.J.Reports 1980, p.3.
41
Yearbook of the International Law Commission, 1988, vol. II , Part One, p.24.
42
Martin Dixon,Robert McCorquodale, op.cit., p.247;Beatrice Onica-Jarka, Catrinel Brumar, Daniela-
Anca Deteşeanu, Drept internaţional public, Caiet de seminar, Editura C.H.Beck,Bucureşti, 2006, p.85;
I.C.J.Reports, 1962, p.6.
43
I.Brownlie, op.cit.,p.464.
44
United Nations, Reports of International Arbitral Awards, vol. II, 1949, pp.975.
45
Factory at Chorzow,P.C.I.J.,Series A,No17,1928,p.47.

18
 C.I.J. a declarat în cazul Gabcikovo-Nagymaros Project că ,,este bine
cunoscută regula stabilită la nivel internaţional, conform căreia statul victimă
este îndreptăţit să solicite compensarea de la statul care a comis faptul ilicit
prin care a cauzat prejudiciul.”46
Regula general admisă stabileşte că repararea prejudiciului trebuie să
includă atât pierderea efectiv suferită (damnum emergens), cât şi câştigul
nerealizat (lucrum cessans). Damnum emergens reprezintă prejudiciul
cauzat prin micşorarea valorii patrimoniului 47 sau ,,o pagubă ce se iveşte
”.48 Lucrum cessans poate fi definit ca fiind prejudiciul suferit prin câştigul
nerealizat49 sau ,, un câştig ce încetează”.50 Pe de altă parte, despăgubirile
acordate includ pierderile materiale, dar şi daunele nemateriale, cum ar fi
prejudiciul moral cauzat prin pierderea unei persoane apropiate. Deşi se
recunoaşte obligaţia de reparare a prejudiciului moral, se afirmă că acesta
este un subiect ce ţine mai mult de satisfacţie ca o a treia formă de
reparare a prejudiciului.51
3) Satisfacţia, specifică daunelor morale, constă în exprimarea de
scuze, onoruri aduse steagului lezat, pedepsirea persoanelor vinovate,
declararea caracterului ilicit al faptului de către un tribunal sau curte, dar
nu trebuie să ducă la umilirea statului responsabil. Satisfacţia constituie
un remediu în situaţia în care se identifică existenţa unui prejudiciul
moral, având în cele mai multe cazuri un caracter simbolic, indiferent de
consecinţele materiale produse în cazul săvârşirii faptului internaţional
ilicit. Recunoaşterea satisfacţiei ca formă de reparare a prejudiciilor
nemateriale a fost stabilită de jurisprudenţa internaţională în cazul Rainbow
Warrior52, afirmându-se că aplicarea satisfacţiei ca un remediu sau ca o formă
de repararea a prejudiciului cauzat printr-un fapt internaţional ilicit a fost
consacrată în practica statelor şi de jurisprudenţa internaţională.
Satisfacţia ca măsură reparatorie joacă un rol important atunci când
partea prejudiciată a suferit insulte, un tratament necorespunzător sau în
caz de atac împotriva şefului statului sau a guvernului, a reprezentanţilor
diplomatici şi consulari ori a cetăţenilor săi. 53 În plus, practica
internaţională a statuat obligaţia de a da satisfacţie şi în cazurile ce
priveau ultragierea însemnelor de stat, violarea suveranităţii şi integrităţii
teritoriale sau atacurile împotriva navelor sau aeronavelor.54
46
I.C.J.Reports,1997, p.7.
47
Mircea Costin, Mircea Mureşean, Victor Ursa, Dicţionar de drept civil, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Buc. , 1980, p.170.
48
Felicia Ştef, Dicţionar de expresii juridice latine, Editura Oscar Print, 1995, p.60.
49
Mircea Costin, Mircea Mureşan, Victor Ursa, op.cit.,p.322.
50
Felicia Ştef, op.cit.,p.135.
51
Yearbook of the International Law Commission, vol. II, Part Two, 2001, p.244.
52
UNRIAA,vol. XX, 1990, p.217.
53
D.Popecu, A.Năstase, op.cit., 1997, p.350.
54
R. Miga Beşteliu, op.cit., 2003, p.405.

19
 În ceea ce priveşte formele sub care se poate manifesta, satisfacţia se
poate realiza prin exprimarea regretului sau formularea scuzelor pentru
situaţiile create. Acordarea de asigurări sau garanţii de nerepetare a
faptului internaţional ilicit poate îmbrăca forma satisfacţiei. De asemenea,
statul vinovat poate sancţiona în plan intern persoana vinovată de
producerea faptului internaţional ilicit. Una dintre cele mai utilizate
modalităţi de recunoaştere a satisfacţiei pentru prejudicii morale sau
nemateriale este cazul în care o curte sau un tribunal internaţional
competent declară un fapt ca fiind ilicit. Identificarea formei
corespunzătoare pe care o poate îmbrăca satisfacţia se face în funcţie de
circumstanţele fiecărui caz în parte şi nu poate fi stabilită înainte de
studiul atent al litigiului internaţional.
Constatarea caracterului ilicit al faptului, făcută de către instanţa
internaţională constituie o modalitate utilizată în mod frecvent. Astfel, în cazul
Corfu Channel, C.I.J. a statuat că acţiunea desfăşurată de flota britanică
constituie o violare a suveranităţii Albaniei, prin urmare solicitarea Albaniei de
a i se acorda satisfacţie este îndreptăţită. 55Însă declaraţia formulată de curtea
sau tribunalul internaţional competent constituie o formă a satisfacţiei, care
însă, nu poate fi asociată cu satisfacţia ca formă de reparare. Curţile şi
tribunalele internaţionale care au jurisdicţia de a rezolva un litigiu au
autoritatea de a determina ilicitatea conduitei supusă analizei şi de a declara
acest lucru. Declaraţia poate constitui un preambul al deciziei prin care se
statuează obligaţia de reparare a prejudiciul şi modalitatea utilizată.
Exprimarea regretelor ori a scuzelor ca formă a satisfacţiei a fost
identificată în multe cazuri din jurisprudenţa internaţională, cum ar fi: cazul
Rainbow Warrior56, cazul LaGrand ş.a. Exprimarea regretelor sau acordarea de
scuze constituie o practică diplomatică constantă justificată şi o modalitate
mai simplă de rezolvare a disputelor. Însă acordarea de scuze sau exprimarea
regretelor nu pot fi aplicate în toate cazurile, uneori fiind considerate
insuficiente. În cazul LaGrand, C.I.J. a considerat că scuzele exprimate de
S.U.A., nu sunt suficiente în cazul supus judecăţii şi nu pot fi considerate
suficiente nici în alte cazuri în care cetăţenii unui stat sunt lipsiţi de drepturile
recunoscute prin art. 36, para. 1 al Convenţiei privind dreptul consular din
1963, pe teritoriul unui stat străin.

1.1.6.Invocarea răspunderii statelor

Partea a treia a Proiectului de articole a C.D.I. , referitoare
la ,,Punerea în aplicare a răspunderii internaţionale a unui stat”, clarifică
aspectele privind statele care pot invoca răspunderea, condiţiile şi
împrejurările în care un stat poate pierde calitatea de ,, stat lezat” 57.
55
I.C.J.Reports, 1949, p.4.
56
UNRIAA, vol. XX, 1990, p.217.
57
Yearbook of the International Law Commission, vol. II, Part Two,2001,p.292-293.

20
Analiza conceptului de stat lezat a provocat discuţii aprinse la nivel
internaţional, identificându-se posibilitatea existenţei mai mult decât a
unui singur stat victimă, respectiv de a stabili un grup de state lezate sau
existenţa unui fapt ilicit ce poate afecta comunitatea internaţională în
ansamblul său. În cazul în care mai multe state se pot considera victime
ale încălcării unei obligaţii internaţionale, fiecare dintre acestea poate
solicita încetarea faptului ilicit şi repararea integrală a prejudiciului în
funcţie consecinţele determinate. Statele faţă de care se produc violări ale
obligaţiilor colective au posibilitatea de a urma două căi în privinţa
invocării răspunderii statului vinovat. Acestea pot invoca răspunderea în
mod individual sau pot invoca răspunderea în calitate de stat care apără
un interes comun. Este necesar, însă, a se preciza în mod clar în ce calitate
declanşează procedura internaţională. După cum este firesc, în categoria
părţilor la litigiile internaţionale se introduc statele lezate, dar şi statele
vinovate de încălcarea obligaţiei internaţionale fără de care raportul
juridic determinat nu ar fi complet. Dacă situaţia statului vinovat de
producerea faptului ilicit în mod individual este foarte clară, pluralitatea
statelor răspunzătoare determină unele neclarităţi asupra limitei
răspunderii lor. Conform principiul autonomiei răspunderii în dreptul
internaţional, fiecare stat este considerat vinovat în limita conduitei ilicite
ce-i poate fi atribuită, răspunderea acestuia neputând fi diminuată sau
redusă prin participarea altor state la comiterea faptului internaţional
ilicit. Un număr de state pot fi considerate vinovate de producerea unui
fapt internaţional ilicit, stabilindu-se răspunderea în funcţie de
circumstanţele fiecărui caz în parte şi de participarea efectivă. Principiul
răspunderii independente reflectă poziţia generală exprimată la nivelul
dreptului internaţional general, aplicându-se în absenţa unei convenţii
contrare între statele interesate. În stabilirea răspunderii statelor vinovate
se va ţine seama şi de interesele acestora urmărindu-se eliminarea
posibilităţii de acordare a unor compensări mai mari decât daunele
suferite în mod efectiv. C.D.I. urmând practica statelor şi în special
jurisprudenţa internaţională a consacrat în art. 47 pluralitatea statelor
răspunzătoare stabilind că atunci când mai multe state sunt vinovate de
săvârşirea aceluiaşi fapt internaţional ilicit, răspunderea fiecărui stat se va
invoca conform participării acestuia şi că se are în vedere eliminarea
posibilităţii de acordare a unei despăgubiri mai mari decât prejudiciul
efectiv determinat. Totodată se recunoaşte dreptul de recurs împotriva
oricărui stat răspunzător. Existenţa pluralităţii statelor lezate, iar pe de
altă parte, a pluralităţii statelor răspunzătoare, determină recunoaşterea
dreptului fiecăruia din acestea să depună o plângere împotriva oricărui
stat vinovat. Statele lezate ori alte state interesate pot reacţiona la faptul
internaţional ilicit comis, atrăgând atenţia statului autor asupra situaţiei
determinate şi obligarea acestuia de a lua măsurile necesare în scopul

21
 încetării încălcării şi reparării prejudiciului determinat. Reacţia statului
victimă poate îmbrăca o varietate de forme, de la cele neoficiale sau
confidenţiale până la exprimarea de proteste formale sau consultări. Mai
mult de atât, neglijenţa statului victimă care a fost anunţat de încălcare
poate avea consecinţe legale importante, incluzând chiar pierderea
dreptului de a invoca răspunderea prin renunţare sau achiesare.
Notificarea solicitării formulate de statul injuriat trebuie să fie cât mai
completă, specificându-se în mod clar doleanţele statului victimă, acest
aspect facilitând rezolvarea disputei apărute. Proiectul de articole al
C.D.I. nu reţine aspecte detaliate asupra notificării cererii formulate, 58
precizând că un stat victimă care invocă răspunderea altui stat va notifica
solicitarea sa statului vinovat, specificând în mod special obligaţia de a
înceta faptul ilicit, dacă acesta continuă, şi forma de reparare a
prejudiciului.59
Deşi nu rezultă în mod evident obligativitatea statului victimă sau a
statelor interesate de a notifica cererea formulată, putem considera
notificarea ca o condiţie prealabilă obligatorie a declanşării modalităţilor
de rezolvare pe cale paşnică a litigiilor internaţionale. Admisibilitatea
cererii formulate are în vedere condiţia „cetăţeniei reclamaţiilor” şi
epuizarea căilor de recurs intern disponibile şi eficace. 60 Statul lezat pierde
dreptul de a invoca răspunderea statului vinovat dacă a renunţat la acest
drept sau dacă rezultă din comportamentul său că este în poziţia de a
renunţa la acest drept. În concluzie, pierderea dreptului de a invoca
răspunderea se realizează prin intermediul renunţării valide expres
formulată sau în cazul încuviinţării statului lezat, achiesare exprimată
prin comportamentul afişat faţă de violarea produsă de-a lungul unei
perioade de timp.

Răspunderea organizațiilor internaționale

1.Proiectul de articole privind răspunderea organizațiilor internaționale

Răspunderea organizaţiilor internaţionale a fost adusă în discuţie în anul 1963

prin raportul întocmit de Mr. A.El-Erian, raport ce privea relaţiile dintre state şi
organizaţiile interguvernamentale. Acesta sublinia că rolul organizaţiilor este din ce
în ce mai mare, aspect ce ne determină să privim problema răspunderii organizaţiilor
internaţionale interguvernamentale cu mai multă atenţie. În acelaşi an grupurile de

58
R. Miga Beşteliu,op.cit.,2003, p.409.
59
art. 43 din Proiectul de articole privind răspunderea statelor pentru fapte internaţional ilicite.
60
Gherhard von Glabn, James Larry Taulbee, op.cit., 2007,p.305.

22
lucru care studiau răspunderea statelor şi-au pus întrebarea dacă răspunderea
celorlalte subiecte de drept internaţional, cum ar fi organizaţiile internaţionale,
trebuie luată în calcul sau dacă trebuie lăsată deoparte. O parte din membrii
grupurilor de lucru au afirmat că subiectul în discuţie putea fi amânat. Creşterea
numărului organizaţiilor şi sporirea rolului acestora la nivel internaţional au
readus problema răspunderii în atenţia Comisiei de Drept Internaţional în anul
2000. Adunarea Generală a ONU în paragraful 8 al Rezoluţiei 56/82 din 12
Decembrie 2001 a cerut Comisiei să înceapă analiza problemei răspunderii
organizaţiei internaţionale şi să întocmească un proiect.
În anul 2002 la cea de-a 54 sesiune, Comisia l-a numit pe Mr.Giorgio Gaja
raportor special şi totodată s-a stabilit şi grupul de lucru. În orice caz activitatea
depusă pentru reglementarea răspunderii statelor este luată ca punct de reper şi
a fost folosită pentru redactarea proiectului privind răspunderea organizaţiilor
internaţionale.
La sesiunea a 63-a a CDI, în 2011, Comisia a adoptat proiectul de articole
privind răspunderea organizațiilor internaționale și a propus Adunării Generale
ONU a unei convenții internaționale în materie.

2.Fundamentul răspunderii internaţionale pentru fapte ilicite este:

-faptul ilicit (al unei organizații internaționale), o acțiune sau omisiune care
constituie o încălcare a unei obligații internaționale
2.1.Condiții necesare pentru existența unui fapt ilicit:
a) o condiție de ordin subiectiv( o acțiune sau omisiune care, conform dreptului
internațional, este imputabilă organizației internaționale);
b)o condiție de ordin obiectiv(încălcarea unei obligații internaționale prin
această comportare imputabilă).
2.1.1. Imputabilitatea faptului ilicit
Organizația internațională răspunde la nivel internațional în următoarele
cazuri:
a)pentru fapta unui organ sau al unui reprezentant al unei organizații
internaționale, oricare ar fi poziția sa în cadrul sau cu privire la acea
organizație, stabilirea funcțiilor organelor și reprezentanților săi se face prin
regulile organizației;
b)pentru fapta unui organ al unui stat sau a unui organ sau reprezentant al unei
organizații, plasate la dispoziția sa, dacă organizația exercită un control efectiv
asupra acelei conduite;
c)pentru fapta unui organ sau a unui reprezentant al unei organizații
internaționale dacă organul sau reprezentantul acționează în capacitatea sa
oficială și în îndeplinirea funcțiilor organizației, chiar dacă își depășește
autoritatea sau acționează contrar instrucțiunilor date;
d)răspunde în situațiile în care-în cazurile de la lit. a) și c)-nu sunt îndeplinite
condițiile de imputabilitate, dar organizația confirmă și își asumă conduita în
discuție ca fiind a sa proprie;

23
e)răspunde dacă ajută sau asistă un stat sau o altă organizație internațională la
comiterea unui fapt internațional ilicit de către respectivul stat sau respectiva
organizație, dacă respectiva organizație acționează astfel cunoscând
circumstanțele faptului internațional ilicit, iar faptul ar avea caracter
internațional ilicit dacă ar fi comis de respectiva organizație;
f) răspunde dacă dirijează și controlează un stat sau o altă organizație în
comiterea unui fapt internațional ilicit de către acesta/ aceasta din urmă, dacă
respectiva organizație acționează astfel cunoscând circumstanțele faptului
internațional ilicit, iar faptul ar avea caracter internațional ilicit dacă ar fi comis
de respectiva organizație;
g) răspunde dacă constrânge un stat sau o altă organizație internațională să
comită un fapt, dacă faptul ar fi , în lipsa coerciției, un fapt internațional ilicit al
respectivului stat sau al respectivei organizații internaționale, iar organizația
internațională care exercită constrângerea acționează astfel cunoscând
circumstanțele faptului;
h)răspunde dacă nu respectă o obligație internațională prin adoptarea unei
decizii care obligă statele membre sau alte organizații internaționale să comită
un fapt care, dacă ar fi fost comis de respectiva organizație, ar fi reprezentat un
fapt internațional ilicit;
i)răspunde dacă nu respectă o obligație internațională prin autorizarea dată
statelor membre ori altei organizații internaționale să comită un fapt care, dacă
ar fi fost comis de respectiva organizație, ar fi reprezentat un fapt internațional
ilicit, iar comiterea acestuia se datorează autorizării date:
j) o organizație membră a altei organizații internaționale, răspunde și în cazul
unui fapt al celei din urmă, săvârșit în condițiile art. 61 și 62 din Proiectul de
articole care se referă la statele ce sunt membre ale unei organizații
internaționale(nerespectarea obligațiilor internaționale ale unui stat membru al
unei organizații internaționale, respectiv răspunderea unui stat membru al unei
organizații internaționale pentru faptul ilicit al organizației internaționale);
2.1.2.Încălcarea unei obligații internaționale
a)există o încălcare a unei obligații internaționale atunci când fapta organizației
nu este în conformitate cu conduita care decurge pentru ea din obligația în
cauză, oricare ar fi originea sau caracterul acestei obligații;
b)se are în vedere orice obligație internațională care poate decurge pentru
organizație față de membrii săi din regulile organizației;
c) fapta organizației nu este considerată o încălcare a unei obligații
internaționale, decât dacă organizația era ținută de obligația în cauză la
momentul comiterii faptei;
d)încălcarea unei obligații internaționale printr-un fapt al unei organizații
internaționale ce nu are caracter continuu are loc la momentul săvârșirii faptei,
chiar dacă efectele sale continuă;

24
 e) încălcarea unei obligații internaționale printr-un fapt al unei organizații
internaționale ce are caracter continuu se întinde pe toată perioada în care
faptul continuă și rămâne ilicit prin raportare la obligația internațională;
f) încălcarea unei obligații internaționale care presupune că organizația
internațională trebuie să prevină un anumit eveniment are loc și se întinde pe
toată perioada în care evenimentul continuă și rămâne ilicit prin raportare la
obligația în cauză;
g) încălcarea unei obligații internaționale printr-un fapt al unei organizații
internaționale printr-o serie de acțiuni sau omisiuni definite împreună ca ilicite
are loc atunci când se produce acțiunea sau omisiunea care, împreună cu
celelalte acțiuni sau omisiuni, este suficiență pentru constituirea faptului ilicit;
h)încălcarea se întinde pe toată perioada, începând cu prima acțiune sau
omisiune din această serie, și durează atâta timp cât aceste acțiuni sau omisiuni
se repetă și rămân ilicite prin raportare la obligația internațională;
h) statele și organizațiile internaționale trebuie să coopereze pentru a pune capăt
prin mijloace legale oricărei încălcări serioase a unei norme imperative a
dreptului internațional general; niciun stat sau organizație internațională nu
trebuie să recunoască drept legală o încălcare serioasă a unei norme imperative
a dreptului internațional general sau să sprijine ori să acorde asistență pentru
menținerea unei astfel de situații.

3.Cauze ce exclud caracterul ilicit al faptului

Proiectul privind răspunderea organizațiilor internaționale pentru fapte
ilicite, consacră şase circumstanţe: consimţământul, legitima apărare,
contramăsurile, forţa majoră , starea de primejdie şi starea de necesitate. Se
statuează o regulă cu caracter general care interzice posibilitatea invocării
împrejurărilor enumerate în cazul în care violarea se produce asupra normelor
peremtorii ( jus cogens) de drept internaţional general.
a) Consimțământul unui stat sau al unei organizații internaționale , trebuie să fie
valabil, iar faptul ilicit trebuie să rămână în limitele consimțământului
exprimat;
b) Legitima apărare-caracterul ilicit al unui fapt al unei organizații internaționale
este înlăturat dacă faptul constituie o măsură legală de autoapărare, întreprinsă
în conformitate cu dreptul internațional;
c) Contramăsurile-scopul acestora este de a determina organizația internațională
responsabilă pentru faptul ilicit să se conformeze obligației încălcate, să înceteze
încălcarea, să nu o repete și să repare prejudiciul. Contramăsurile trebuie să fie
limitate la neîndeplinirea pentru o anumită perioadă a obligațiilor internaționale
de către statul sau organizația care întreprinde contramăsuri față de organizația
răspunzătoare. Contramăsurile trebuie luate așa încât să permită reluarea
executarea obligației încălcate. Contramăsurile trebuie luate așa încât să își
limiteze efectele în măsura posibilului asupra exercițiului funcțiilor organizației

25
 în cauză. Condițiile pentru adoptarea contramăsurilor de către membrii unei
organizații sunt: un stat sau o organizație vătămată care este membră a
organizației internaționale răspunzătoare poate să nu ia contramăsuri, cu
excepția cazului în care sunt îndeplinite condițiile prezentate, contramăsurile nu
sunt neconforme cu regulile organizației și nu sunt disponibile mijloace
corespunzătoare pentru a determina altfel respectarea obligațiilor organizației
răspunzătoare în ce privește încetarea încălcării și repararea ei. Contramăsurile
pot să nu fie luate de un stat sau o organizație vătămată care este membră a
organizației internaționale răspunzătoare împotriva acesteia ca reacție la
încălcarea unei obligații internaționale în conformitate cu regulile organizației,
cu excepția cazului când contramăsurile sunt prevăzute de aceste reguli.
Contramăsurile nu pot afecta următoarele obligații: de abținere de la
amenințarea cu folosirea forței sau folosirea forței Conform Cartei ONU; de
protejare a drepturilor omului; cu caracter umanitar care interzic represaliile;
alte obligații care decurg din normele imperative ale dreptului internațional
general. Contramăsurile trebuie să fie proporționale cu prejudiciul suferit, cu
luarea în considerare a gravității faptului internațional ilicit și drepturile în
discuție. Înainte de recurgerea la contramăsuri, statul sau organizația vătămată
trebuie: să ceară organizației răspunzătoare să îți îndeplinească obligațiile de a
se conforma obligației încălcate, de a înceta încălcarea și de a nu o repeta, de a
repara prejudiciul; să notifice organizația răspunzătoare cu privire la intenția
de a aplica contramăsuri și de a negocia cu aceasta. Contramăsurile nu pot fi
luate, iar dacă au fost luate trebuie suspendate, dacă faptul ilicit a încetat sau
dacă diferendul este în fața unei instanțe.
d) Forța majoră reprezintă intervenția unei forțe irezistibile sau a unui eveniment
neprevăzut, dincolo de controlul organizației, care face materialmente
imposibilă executarea obligației în circumstanțele date. Forța majoră nu exclude
răspunderea dacă situația de forță majoră se datorează conduitei organizației
sau aceasta și-a asumat riscul producerii situației respective.
e) Starea de primejdie-autorul faptului trebuie să nu fi avut altă modalitate
rezonabilă de a-și salva viața sau viețile altor persoane aflate în grija sa. Starea
de primejdie nu exclude răspunderea dacă ea se datorează conduitei organizației
care o invocă sau dacă faptul în cauză poate crea un pericol comparabil sau mai
mare.
f) Starea de necesitate- necesitatea nu poate fi invocată de către o organizație
internațională ca temei pentru a justifica caracterul ilicit a unui fapt în raport
cu o obligație internațională a acelei organizații cu excepția cazului în care:
faptul este singura metodă pentru ca organizația să poată proteja împotriva
unui pericol iminent și grav un interes esențial al statelor sale membre sau al
comunității internaționale, în general; în măsura în care organizația are
competențe, în conformitate cu dreptul
internațional, să protejeze interesul respectiv; faptul nu afectează în mod grav
un interes esențial al statului sau statelor față de care obligația internațională

26
subzistă sau al comunității internaționale în ansamblul său.Nu se poate invoca
starea de necesitate, dacă obligația internațională respectivă exclude această
posibilitate sau organizația a contribuit la determinarea stării de necesitate.

4. Formele de reparare a prejudiciului

Proiectul de articole privind răspunderea organizațiilor internaționale,
prevede următoarele modalități de reparare a prejudiciului: restitutio in
integrum, compensarea sau satisfacția. Restitutio in integrum are loc dacă nu
este materialmente imposibilă și nu implică o sarcină disproporționată față de
compensare. Compensarea este o obligație pentru organizația internațională și
constă în acoperirea unei pagube care poate fi evaluată financiar, inclusiv
pierderea profitului, dacă acesta este stabilit. Satisfacția poate consta în
recunoașterea încălcării, scuze formale sau altă modalitate corespunzătoare,
Satisfacția trebuie să fie proporțională cu paguba și nu trebuie să ia forma
umilirii organizației internaționale implicate. Dobânda asupra oricărei sume
datorate pentru repararea prejudiciului trebuie să fie calculată de la data la
care suma datorată ar fi trebuit să fie plătită până la data la care obligația de
plată este îndeplinită.

5. Invocarea răspunderii organizațiilor internaționale

a)statul sau organizația vătămată au dreptul să invoce răspunderea unei
obligații internaționale dacă obligația este datorată statului sau primei
organizații în mod individual, unui grup de state sau organizații internaționale
incluzând statul sau prima organizație sau comunitatea internațională ca întreg,
iar încălcarea organizației internaționale afectează în mod special statul sau
organizația în cauză sau este de așa natură încât schimbă radical poziția tuturor
celorlalte state și organizații internaționale față de care obligația internațională
este datorată în ceea ce privește executarea acelei obligații.
b)statul sau organizația vătămate trebuie să notifice organizația răspunzătoare
sa-i solicite încetarea faptului și repararea prejudiciului.
c)în cazul formulării solicitării trebuie respectate regulile privind naționalitatea
solicitării.
d) răspunderea nu poate fi invocată, dacă statul sau organizația internațională
vătămate au renunțat în mod valabil la solicitare.
e) poate exista o pluralitate de subiecte de drept internațional vătămate, dar și o
pluralitate de subiecte de drept internațional răspunzătoare.

6. Răspunderea unui stat în conexiune cu conduita unei organizații

internaționale
a)un stat care ajută sau asistă o organizație la comiterea unui fapt ilicit
răspunde internațional.
b)un stat care exercită controlul asupra unei organizații în comiterea unui fapt
internațional ilicit răspunde internațional.

27
c) un stat care constrânge o organizație în comiterea unui fapt internațional ilicit
răspunde internațional.
d)un stat membru al unei organizații răspunde dacă, prin faptul că profită că
organizația are competență în privința obiectului obligației statului, ocolește
obligația, provocând comiterea de către organizație a unui fapt care, dacă ar fi
comis de stat, ar reprezenta o încălcare a acestei obligații.
e)statul membru al unei organizații răspunde pentru faptul internațional ilicit al
acesteia dacă a acceptat răspunderea pentru acel fapt față de partea vătămată
sau a lăsat partea vătămată să se bazeze pe răspunderea sa.
Bibliografie:
Felicia Maxim, Dreptul răspunderii statelor pentru fapte internaţional ilicite,
Ediţia a-II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2012, Adrian Năstase, Bogdan
Aurescu, Drept internaţional public, Sinteze, EDIŢIA 9, Editura C.H.BECK,
Bucureşti, 2018

28