1.

Noțiunea de răspundere internațională

Sub aspect social răspunderea internaţională a statului este determinată de

apartenenţa acestuia la comunitatea internaţională. Fiind membru al societăţii,
statul nu se poate eschiva de răspundere pentru acţiunile comise. În doctrina
dreptului internaţional deseori este expusă opinia cum că răspunderea în dreptul
internaţional are acelaşi izvor ca şi alte forme de răspundere socială — obligaţia
morală faţă de societate.  Calitatea de membru al comunităţii internaţionale
prezumă acceptarea normelor acestei societăţi. Anume pe acest acord de a respecta
normele societăţii se bazează răspunderea internaţională. Sub aspect evolutiv
primul concept modern presupunem că a fost acel, conform căruia răspunderea era
dedusă din exercitarea suveranităţii exclusive a statului asupra propriului teritoriu.
Dat fiind că statul exercită puterea exclusivă asupra propriului teritoriu, reiese că
statul îşi asumă responsabilitatea pentru faptele ilegale comise în limitele sale
teritoriale. În materialele pregătitoare ale Conferinţei de la Haga asupra codificării
dreptului internaţional din 1930, se vorbea despre „conceptul medieval, conform
căruia formaţiunea politică era considerată responsabilă pentru acţiunile
reprezentanţilor săi“

Ĩn dreptul intern, a spune că o persoană este responsabilă ĩnseamnă că ea ĩşi asumă

consecinţele unei fapte (răspundere civilă sau penală) sau a unui eşec (răspundere
politică). Ĩn ordinea internaţională, Statul ĩşi angajează răspunderea atunci când
săvârşeşte un fapt illicit. Autorii de drept internaţional examinează, sub titlul
“Răspunderea internaţională”, uneori răspunderea statelor pentru faptele lor ilicite,
alteori răspunderea persoanelor pentru fapte pe care statele s-au angajat să le
pedepsească, cele două probleme fiind legate între ele, dar diferite ca esenţă
juridică. Ele trebuie examinate împreună, pentru a putea desprinde cu claritate
drepturile şi obligaţiile care revin statelor şi persoanelor, normele aplicabile într-un
caz sau altul, faţă de stat şi faţă de persoane. La acestea s-au adăugat mai recent
problema răspunderii pentru riscuri sau pentru daune produse prin activităţi care nu
sunt interzise prin dreptul internaţional şi cea a răspunderii organizaţiilor
internaţionale pentru fapte ilicite. H. Lauterpacht vedea răspunderea internaţională
ca un fel de drept penal considerînd ca activitatea în acest domeniu să ţină seama
de noile dezvoltări, mai ales aceea a „răspunderii penale a statelor ca şi a
persoanelor”. Garcia-Amador prezenta răspunderea penală a statelor ca o nouă
dezvoltare după cel de al doilea război mondial. Ideea de răspundere penală a
statelor va fi însă repede abandonată. Raspunderea internationala a statelor a fost
reglementata de ONU pentru statele membre in noiembrie 2001, in cadrul sesiunii
53 a Comisiei de Drept International. Seria de 59 articole incearca sa formuleze, in
functie de codificare si dezvoltarea progresiva, regulile de baza ale dreptului
international privind raspunderea statelor pentru actiunile proprii calificate ca fiind
incalcari ale normelor de drept international. Accentul este pus pe conditiile
generale care fac un stat sa fie declarat responsabil pentru incalcarea unor norme
de drept international (acesta putandu-se realiza fie prin actiuni, fie inactiuni) si
consecintele legale care rezulta. Articolele nu incearca sa definesca continutul
obligatiilor internationale ce revin statelor, obligatii a caror incalcare ar da nastere
responsabilitatii, aceasta fiind functia normelor primare de drept international.

Instituţia s-a consacrat ca un adevărat principiu al dreptului internaţional

public, potrivit căreia orice ĩncălcare a unei obligaţii internaţionale antrenează
răspunderea autorului ĩncălcării şi obligaţia acestuia de a repara eventualul
prejudiciu produs. Reprezintă o instituţie fundamentală ĩn ĩntreg sistemul de drept,
iar dreptul internaţional nu face excepţie de la această regulă. Ĩncălcarea unei
norme internaţionale de către un stat are drept consecinţă stabilirea unui raport
juridic ĩntre statul lezat şi statul vinovat. Răspunderea internaţională reprezintă o
manifestare a personalităţii juridice a statelor, a suveranităţii lor, ce contribuie la
garantarea legalităţii ordinii internaţionale. La nivel internaţional poate fi angajată
şi răspunderea persoanelor fizice ĩn cazul comiterii unor infracţiuni internaţionale.
Ĩn acest caz, persoana fizică răspunde ĩn fată organelor jurisdicţionale
internaţionale, fiind vorba de o răspundere penală individuală. Adesea, autorul
ĩncălcării unei obligaţii juridice trebuie să “răspundă” ĩn faţa subiectului căruia i-a
fost cauzat prejudicial. Conţinutul răspunderii constă, ĩn principiu, datorită
autorului său, ĩn obligaţia de a ĩnlătura consecinţele dăunătoare rezultate din fapta
săvârşită de către el. Dreptul internaţional s-a referit, până ĩn prezent, strict la
raportul simplu existent ĩntre comitarea unui act ilicit şi crearea consecutivă a
obligaţiei de reparaţie a consecinţelor dăunătoare.

Ĩn hotărârea pronunţată ĩn cauza “Uzinei Chorzow”, CPIJ a rezumat acest

raport astfel: ”reprezintă un principiu de drept internaţional, o concepţie generală
de drept, ca orice ĩncălcare a unui angajament să presupună obligaţia de
reparaţie”.

Răspunderea internaţională corespunde, mai ĩntâi, unui tip de răspundere civilă

transpusă ĩn ordinea interstatală. Răspunderea internaţională este concepută, ĩn
mod esenţial, să funcţioneze ca o instituţie juridică ĩmpotriva statelor. Chiar dacă
ulterior recunoaşterea personalităţii lor juridice internaţionale, răspunderea
organizaţiilor interguvernamentale se supune, ĩn principiu, aceloraşi reguli de
origine cutumiară.

2. Faptul ilicit

Codificarea normelor privind răspunderea internaţională a statelor proneşte de la premise că ĩncălcarea

unei obligaţii internaţionale creazăun nou regim juridic, un set distinct de drepturi şi obligaţii. Normele
privind răspunderea internaţională stabilesc consecinţele care decurg din ĩncălcarea unei obligaţii
asumate; răspunderea internaţională apare, astfel, ca sancţiune de ordin general pentru ĩncălcarea
obligaţiilor internaţionale (fără a exclude sancţiunile specifice, prevăzute ĩn anumite tratate sau care
răspund unei anumite ĩncălcări a unei obligaţii). Potrivit articolului 3 din proiectul CDI :” Calificarea
unei fapte a unui stat ca fiind ilicită la nivel internaţional aparţine dreptului internaţional. Ea nu
este afectată de calificarea acelei fapte ca ilicită de către dreptul intern”. Faptele ilicite pot fi
clasificate ĩn funcţie de criterii diverse: natură, conţinut, obiectul obligaţiilor ĩncălcate, şi chiar ĩn funcţie
de trăsăturile proprii ale faptului ilicit săvârşit.

Alegerea trebuie făcută ĩntotdeauna prin referire la diversitatea consecinţelor rezultate cu privire
la regimul răspunderii. Clasificarea faptelor ilicite capătă, ĩn prezent, o importanţă sporită, deoarece
tendinţa contemporană se ĩndreaptă ĩn sensul unei diferenţieri a acestor regimuri ĩn situţia ĩn care, până
de curând, numai obligaţia de reparaţie şi diferitele sale modalităţi de realizare puteau fi luate ĩn
considerare de ĩnsuşi autorul faptei ilicite.
 Ĩn funcţie de statutul faptului ilicit, clasificarea are ĩn vedere momentul ĩn care a fost comis un
fapt ilicit (ratione temporis) şi momentul angajării răspunderii internaţionale a statului căreia ĩi este
imputabil (tempus delicti commisi). Pentru a reţine momentul realizării faptei ilicite, este necesară
distincţia ĩntre faptul ilicit instantaneu1 şi cel continuu (art. 14) care, ĩn mod unic, apare totuşi ĩn timp.
CDI a arătat că faptul ilicit compus (art. 15), ĩn mod contrar celor precedente, se constitue din mai multe
acţiuni ilicite de natură identică, care au obiect comun, astfel că poate fi vorba, de exemplu, despre
practice discriminatorii şi sistematice ce provin dintr-un stat străin, prin care sunt ĩncălcate obligaţii
stabilite anterior. Se presupune atunci că faptul ilicit a avut loc când s-a produs acţiunea sau omisiunea,
care, cumulată cu celelalte acţiuni sau omisiuni, este suficientă pentru a constitui faptul ilicit. A patra şi
ultima categorie, a faptelor ilicite complexe, a existat ĩn formele anterioare ale proiectului CDI. Cu toate
acestea, ea a dat naştere unor critici justificate din partea mai multor autori, mai ales datorită motivului
pentru care CDI făcea distincţie ĩntre “”obligaţiile referitoare la modalităţi” şi “obligaţiile de rezultat”.
Distincţia este ĩndreptăţită ĩn măsura ĩn care se acceptă faptul că ea creează dreptul privat intern.

1
Care constă, de exemplu, ĩn distrugerea unei aeronave civile de către forţele armate ale unui stat.