Răspunderea internaţională a statelor

1
Cuprins

I. Noţiuni cu caracter general

II. Evoluţia conceptelor privind răspunderea statului

III. Natura juridică şi definiţia răspunderii internaţionale

IV. Fundamentul răspunderii internaţionale

V. Faptul generator al răspunderii internaţionale

1. Elementul obiectiv al faptului generator
1.1 Faptul ilicit, generator primordial al răspunderii internaţionale.
Clasificarea faptelor ilicite
1.2 Faptul ilicit, generator ipotetic al răspunderii internaţionale
1.3 Cauze ale absenţei unui principiu general al răspunderii obiectiv ĩn
material dreptului internaţional public
2. Elementul subiectiv
VI. Circumstanţe care exclud răspunderea internaţională

VII. Prejudiciul
1. Tipuri de prejudicii
2. Modalităti de reparaţie a prejudiciului
VIII. Stabilirea răspunderii internaţionale a statelor şi consecinţele acesteia
1. Sancţiunile
2. Obligaţia de reparare
3. Consecinţele răspunderii internaţionale
IX. Răspunderea statelor pentru consecinţe prejudiciabile decurgând din activităţi
care nu sunt interzise de dreptul internaţional
X. Concluzii

2
 I. Noţiuni cu caracter general
Ĩn dreptul intern, a spune că o persoană este responsabilă ĩnseamnă că ea ĩşi asumă
consecinţele unei fapte (răspundere civilă sau penală) sau a unui eşec (răspundere
politică). Ĩn ordinea internaţională, Statul ĩşi angajează răspunderea atunci când
săvârşeşte un fapt illicit.
Instituţia s-a consacrat ca unb adevărat principiu al dreptului internaţional public,
potrivit căreia orice ĩncălcare a unei obligaţii internaţionale antrenează răspunderea
autorului ĩncălcării şi obligaţia acestuia de a repara eventualul prejudiciu produs.
Reprezintă o instituţie fundamentală ĩn ĩntreg sistemul de drept, iar dreptul internaţional
nu face excepţie de la această regulă.
Ĩncălcarea unei norme internaţionale de către un stat are drept consecinţă stabilirea
unui raport juridic ĩntre statul lezat şi statul vinovat. Răspunderea internaţională
reprezintă o manifestare a personalităţii juridice a statelor, a suveranităţii lor, ce
contribuie la garantarea legalităţii ordinii internaţionale.
La nivel internaţional poate fi angajată şi răspunderea persoanelor fizice ĩn cazul
comiterii unor infracţiuni internaţionale. Ĩn acest caz, persoana fizică răspunde ĩn fată
organelor jurisdicţionale internaţionale, fiind vorba de o răspundere penală individuală.
Adesea, autorul ĩncălcării unei obligaţii juridice trebuie să “răspundă” ĩn faţa
subiectului căruia i-a fost cauzat prejudicial. Conţinutul răspunderii constă, ĩn principiu,
datorită autorului său, ĩn obligaţia de a ĩnlătura consecinţele dăunătoare rezultate din
fapta săvârşită de către el.
Atingerea adusă legalităţii şi crearea consecutivă a unei obligaţii reparatorii ĩn
sarcina autorului acesteia sunt noţiuni ĩn interdependenţă, Obligaţia de a repara apare ca
fiind sancţiunea ordinară a ĩncălcării dreptului.
Dreptul internaţional s-a referit, până ĩn prezent, strict la raportul simplu existent
ĩntre comitarea unui act ilicit şi crearea consecutivă a obligaţiei de reparaţie a
consecinţelor dăunătoare.
Ĩn hotărârea pronunţată ĩn cauza “Uzinei Chorzow”, CPIJ a rezumat acest raport
astfel: ”reprezintă un principiu de drept internaţional, o concepţie generală de drept, ca
orice ĩncălcare a unui angajament să presupună obligaţia de reparaţie”.

3
 Răspunderea internaţională corespunde, mai ĩntâi, unui tip de răspundere civilă
transpusă ĩn ordinea interstatală.
Ordinea juridică impune o serie de norme de comportament, de obligaţii ĩn sarcina
subiectelor de drept, iar răspunderea este mecanismul prin intermediul căruia se constată
slăbiciunea acestora din urmă şi se obţine restabilirea legalităţii.
Ĩn dreptul intern, ca şi ĩn dreptul internaţional, angajarea răspunderii unui subiect de
drept nu este singura sancţiune aplicabilă ĩn cazul ĩncălcării legalitătii 1. Cu toate acestea,
instituţia răspunderii rămâne cea mai răspândită şi mai eleborată formă de răspuns la
ilegalitate.
Răspunderea internaţională este concepută, ĩn mod esenţial, să funcţioneze ca o
instituţie juridică ĩmpotriva statelor. Chiar dacă ulterior recunoaşterea personalităţii lor
juridice internaţionale, răspunderea organizaţiilor interguvernamentale se supune, ĩn
principiu, aceloraşi reguli de origine cutumiară. Aplicarea lor practică, chiar dacă
presupune şi greşeli, dezvăluie faptul că destinatarul lor le consideră obligatorii.
Spre deosebire de formele de răspundere din dreptul intern, răspunderea
internaţională se sustrage, ĩn mare măsură, judecătorului2.
Deşi consacrată prin unele dispoziţii convenţionale şi prin jurisprudenţă, instituţia
răspunderii este ĩncă ĩn proces de codificare, un rol important avându-l, ĩn acest sens,
lucrările ĩn desfăşurare, ĩn materie, ale Comisiei de Drept Internaţional (proiectul de
articole privind răspunderea statelor).
Un proiect revizuit şi mai detaliat a fost adoptat de CDI ĩn 1996, având ĩn prezent
62 de articole, ĩmpărţite ĩn trei părţi: originea răspunderii internaţionale, conţinutul,
formele şi gradele răspunderii şi soluţionarea diferendelor3.

II. Evoluţia conceptelor privind răspunderea statului

Ĩntr-o primă perioadă a evoluţiei concepţiilor referitoare la răspunderea
internaţională a statelor, pentru declanşarea acesteia erau luat ĩn considerara actele
persoanelor fizice care cauzaseră prejudicii unui stat străin.

1
Exemplu: nulitatea unui contract, a unui act administrativ sau a unui tratat constitue o altă formă de
sancţiune
2
Dragoş Chilea, “Drept internaţional public”, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2004, pp. 155-156;
3
Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, “Drept internaţional contemporan”,Ediţia a II-
a revăzută şi adăugită, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p. 255;

4
 Hugo Grotius sublinia că 4: “Statul devine responsabil ĩn două situaţii. Mai ĩntâi,
dacă ştie că o persoană particulară pregăteşte o acţiune delictuoasă ĩmpotriva unui stat
străin şi nu ia măsuri să o ĩmpedice. Cea de-a doua situaţie survine ĩn cazul ĩn care un
stat a primit pe teritoriul său persoana vinovată şi o sustrage pedepsei”.5
Ĩn 1948, când Hersch Lauterpacht a pregătit primul program de lucru pentru
Comisia de Drept Internaţional, el vedea răspunderea internaţională ca un fel de drept
penal, sugerând ca activitatea ĩn acest domeniu să ţină seama de noile dezvoltări, mai ales
aceea a “răspunderii penale a statelor ca şi a persoanelor”. Primul raportor a lui Francisco
V. Garcia-Amador, raportor special al Comisiei pe această temă evidenţia ĩn mod distinct
răspunderea penală a statului, prin condamnarea la daune.
Ĩn al doilea raport, Garcia-Amador prezenta răspunderea penală a statelor ca o
nouă dezvoltare după cel de al doilea război mondial. Ideea de răspundere penală a
statelor va fi ĩnsă repede abandonată.
Fără a relua conceptul de răspundere penală, ĩn rapoartele sale R. Ago s-a referit la
represalii ca o “aplicare legitimă a sancţiunilor”; problema represaliilor va fi ĩnsă
circumstanţiată ĩn textile prupuse de Comisie, care se referă mai ales la contra-măsuri faţă
de statul autor al faptului internaţional ilicit, concept care este departe de cel de
răspundere penală.
Tradiţional, noţiunea de răspundere a statului a avut un sens restrâns, referindu-se
numai la un subiect limitat, şi anume răspunderea pentru daune produse străinilor, sau
unul mai larg, incluzând nu numai “normele secundare”, cum sunt atribuirea răspunderii
statului şi reparaţiile, ci şi drepturi şi obligaţii primare ale statului, ca de exemplu
standardul internaţional al tratamentului străinilor şi dreptul la protecţie diplomatică.
Efortul Ligii Naţiunilor şi ale organizaţiilor neguvernamentale de a codifica
normele privind răspunderea statelor au reflectat abordarea tradiţională, cu accesntul pe
răspunderea pentru daune produse străinilor. Conferinţa de la Haga din 1930 a ajuns la un
accord numai asuprea unor probleme secundare, ca atribuirea răspunderii, nu asupra
normelor de substanţă privind tratamentul străinilor şi al proprietăţii lor. Cauza eşecului a

4
Raluca Miga-Beşteliu, “Drept internaţional public”, vol II, Editura CH Beck, Bucureşti, p.28;
5
Raluca Miga-Beşteliu, op. cit., p. 28, apud D. Anzilotti, “Cours de droit international”, vol I, Paris, 1929,
p. 480.

5
fost schisma ĩntre susţinătorii unui standard internaţional de justiţie şi cei ai tratamentului
naţional.
Comisia de Drept Internaţional a făcut de la ĩnceput distincţia faţă de “tratamentul
străinilor”, ĩnscriindu-l ca punct separate pe lista temelor supuse codificării.
Ĩn 1953 Adunarea Generală a invitat Comisia să ĩnceapă codificarea răspunderii
statelor, iar ĩn 1955 a fost numit primul raportor, F.V.Garcia-Amador din Cuba.
Iniţial, Garcia-amador, deşi a recunoscut că răspundera internaţională ar putea
rezulta “dintr-un număr limitat de ĩmprejurări”, a ĩncercat să revină la tradiţionala
concentrare asupra răspunderii pentru daune cauzate străinilor. Ĩn cuprinsul a 6 rapoarte
ĩntr 1956 şi 1961, el s-a angajat ĩntr-un efort ambiţios de integrare a normelor de fond
privind protecţia străinilor cu drepturile omului. Accentul pus de el asupra protecţiei
diplomatice a străinilor a provocat dezbateri aprinse şi propunerile lui nu au fost discutate
niciodată aprofundat. La ĩncheirea mandatului său ĩn 1961, Comisia a abandonat
propunerile sale şi a creat un subcomitet pentru a examina abordarea viitoare.
Ĩn raportul subcomitetului din 1963, Roberto Ago a prezentat o abordare
concentrată asupra normelor secundare ale răspunderii statelor, şi nu asupra normelor
primare care stabilesc obligaţii6. Comisia a acceptat această concepţie. Din 1969 până ĩn
1980, R. Ago a completat partea I-a a proiectului de articole, abordând roiginea
răspunderii; din cele 35 de articole mare majoritate sunt reflectate ĩn proiectul final al
Comisiei, cu excepţia celor referitoare la distincţia ĩntre crime şi delicte.
Alţi raportori- W.Riphangen şi Arangio Ruiz- au continuat examinarea
problemelor, adăugănd noi dezvoltări şi completând proiectul de articole.
Pe această bază, Comisia a adoptat ĩn 1996 un proiect de articole trimis Adunării
generale, care la rândul ei a cerut opiniile statelor.
Potrivit acestui proiect, orice fapt internaţional ilicit al unui stat generează
răspunderea internaţională a acestui stat. Un asemenea fapt există atunci când o conduită,
constând ĩntr-o acţiune sau o omisiune, poate fi atribuită acestui stat conform dreptului
internaţional şi când această conduită constitue o ĩncălcarea a unei obligaţii internaţionale
a acestui stat. Un fapt al unui stat oate fi calificat ca ilicit ĩn plan internaţional numai de

6
Exemplu: producerea de daune străinilor

6
dreptul internaţional; această calificare nu este afectată de cea pe care i-o dă dreptul
intern (art. 1-4).
Pentru ca un asemenea fapt să fie atribuit statului respective, conduita trebuie să
aparţină unui organ care este al său, conform dreptului intern şi care acţionează ĩn această
capacitate, indifferent cărei ramuri a puterii aparţine şi ce poziţie ocupă ĩn organizarea
statului, inclusive organe ale unor entităţi guvernamentale teritoriale sau rogane care nu
fac parte din structura statului ori a unei entităţi teritoriale, dacă sunt ĩmputernicite să
exercite elemente ale autorităţii guvernamentale şi dacă acţionează ĩn această calitate ĩn
cazul respectiv.
Conduita unor asemenea organe sau entităţi este considerată ca aparţinâd statului,
chiar dacă ele acţionează ĩn afara competenţelor sau ĩn contradicţie cu instrucţiunile
privind activitatea lor.
Este atribuită statului şi conduita unei persoane ori a unui grup de persoane, dacă se
stabileşte că ele au acţionat ĩn fapt ĩn numele statului sau dacă ele exercitau ĩn fapt
elemente ale autorităţii guvernamentale ĩn absenţa autorităţii oficiale şi ĩn ĩmprejurări
care justificau exercitare acestora.
De asemenea, este atribuită statului conduita unui organ care a fots pus la dispoziţia
statului ĩn cauză de un alt stat sau de o organizaţie internaţinală, dacă acest rogan
acţionează ĩn exercitarea unor elemente ale autorităţii guvernamentale a statului la
dispoziţia căruia a fost pus.
Nu sunt considerate fapte ale unui stat: conduita unor persoane sau a unui grup de
persoane care nu acţionează ĩn numele său; conduita unui organ al altui stat ori al unei
organizaţii internaţionale, acţionând ĩn această capacitate pe teritoriul unui stat, fără a fi
fost pus la dispoziţia acestuia; conduita unui organ al unei mişcări insurecţionale stabil;it
pe teritoriul statului, afară de cazul ĩn care care această conduită poate fi atribuită statului
pentru motivile menţionate sau de cazul ĩn care mişcarea insurecţională respectivă devine
noul guvern al statulu sau formează un stat nou (art. 5-15).
Conform proiectului adoptat de Comisie ĩn 1996, există o ĩncălcare a unei obligaţii
internaţionale de către un stat atunci când o conduită a sa nu este conformă cu ceea ce i se
cere prin obligaţie, indiferent de originea cutumiară, convenţională sau de altă natură a
obligaţiei, dacă la momentul producerii faptului obligaţia ĩn cauză era ĩn vigoare pentru

7
acest stat, iar faptele continue sau complexe, numai pentru actele comise ĩn periaoda ĩn
care obligaţia este ĩn vigoare sau dacă faptul complex ĩncepe ĩn această perioadă. Există o
ĩncălcare a obligaţiei de comportament a unui stat, atunci când conduita lui nu este
conformă cu cea cerută de obligaţie; există o ĩncălcare a unei obligaţii de rezultat atunci
când prin conduita sa statul ĩn cauză nu obţineacest rezultat şi nici prin conduita
ulterioară nu corectează o situaţie care nu este conformă cu rezultatul dorit; există o
ĩncălcare şi atunci când obligaţia cere statului să prevină un eveniment şi prin conduita
adoptată statul nu obţine acest rezultat.
Ĩncălcarea obligaţiei are loc fie ĩn momentul producerii faptului contrar obligaţiei,
dacă este vorba de un act unic, fie o dată cu primul act ĩn cazul unui fapt care se extinde
ĩn timp, fie când se produce acţiunea sau omisiunea care stabileşte faptul compozit, iar ĩn
cazutl faptelor compleze, când se produce ultimul element component.
Ĩn cazul ĩn care obligaţia cere statului să prevină un eveniment, ĩncălcarea are loc
atnci când se produce evenimentul şi durează cât durează acesta.
Proiectul Comisiei stabilea deosebirea ĩntre ĩncălcările care reprezintă crime
internaţionale şi delictele internaţionale. Se propunea să fie considerate crime
internaţionale acele ĩncălcări ale unor obligaţii internaţionale atât de esenţiale pentru
protecţia intereselor fundamentale ale comunităţii internaţionale, ĩncât ĩncălcarea lor este
recunoscută crimă de această comunitate, ĩn ansamblul ei. Pe baza normelor de drept
internaţional ĩn vigoare, se dădeau exemple de crime internaţionale :
- ĩncălcarea gravă a unei obligaţii de importanţă esenţială pentru menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale (exemplu:interzicerea agresiunii);
- ĩncălcare serioasă a unei obligaţii internaţionale de importanţă esenţială pentru
salvgardarea dreptului popoarelor la autodeterminare (exemplu:interzicerea
stabilirii şi menţinerii cu forţă a dominaţiei coloniale) ;
- ĩncălcarea serioasă pe scară largă a unei obligaţii de importanţă esenţială pentru
salvgardarea persoanei umane (exemplu:interzicerea sclaviei, a genocidului şi a
apartheidului;) ;
- ĩncălcarea gravă a unei obligaţii internaţionale de importanţă esenţială pentru
salvgardarea şi păstrarea mediului (exemplu: obligaţii privind interzicerea poluării
masive a aerului sau a mărilor).

8
 Alte fapte ilicite, care nu se ĩnscriau ĩn aceste criterii, erau considerate delicate
internaţionale (art.16-26).
Un stat care sprijină alt stat să comită un fapt ilicit comite el ĩnsuşi un fapt ilicitl la
fel statul care exercită puterea de conducere sau de control supra altui stat care comite un
fapt ilicit sau care-l constringe pe acesta să comită un asemenea fapt (art.27-28).
Caracterul ilicit al faptului era exlcus, ĩn concepţia Comisiei, ĩn cazul
consimţământului statuluiprejudiciat, al contra-măsurilor faţă de un fapt ilicit al altui stat,
al forţei majore şi al unui eveniment fortuit, al unui pericol extrem, ĩn anumite cazuri ale
stării de necesitate, ca şi ĩn caz de auto-apărare conform Cartei (art.29-34).
Statul prejudiciat putea să ceară ĩncetarea conduitei prin care se ĩncalcă obligaţia,
reparaţii pentru daune, restituţia ĩn natură, compensaţie, satisfacţie şi asigurări şĩ garanţii
că faptul ilicit nu se va repeat (art. 41-46). Comisia tratează şi adoptarea de către statul
prejudiciat de contra-măsuri faţă de autorul faptului ilicit şĩ condiţiile ĩn care ele pot fi
adoptate.
Sunt reglementate separate consecinţele specifice ale crimelor internaţionale şi
obligaţiile pentru toate statele, decurgând din comiterea unei crime internaţionale,
inclusive de a coopera cu alte state ĩn aplicarea de măsuri pentru eliminarea consecinţelor
crimei.
Comisia propunea asumarea de angajamente de a recurge la mijloace paşnice pentru
reglementarea diferendelor privind interpretarea sau aplicarea articolelor adoptate, şĩ
anume negocieri, bune oficii şi mediere, conciliere sau arbitraj. Ĩn două anexe la articole
erau ĩnscrise prevederi referitoare la constituirea şi acţiunea comisiei de conciliere şi a
tribunalului arbitral.
Pe baza observaţiilor şi comentariilor statelor, exprimate ĩn cadrul O.N.U., Comisia
a revăzut proiectul său de articole şi a prezentat un nou text, care a fost adoptat de
Adunarea generală a O.N.U. prin rezoluţia 56/83 din 12 decembrie 2001 şi recomandat
guvernelor, fără a prejudeca asupra adoptării lor ulterioare prin convenţie sau ĩn altă
formă.
Noul proiect de articole, adoptat de Comisie şi supus spre adoptare, cuprinde mai
multe modificări e fond faţă de cel anterior.

9
 Ĩn primul rând, textul elimină distincţia ĩntre crime şi delicate internaţionale. Ĩn
locul ĩncălcărilor grave care constitue crime internaţionale, textul se referă la ĩncălcările
grave ale obligaţiilor decurgând din normele imperative ale dreptului internaţional
general, caracterizate prin neexecutarea flagrantă sau sistematică a obligaţiilor respective.
Comentariul la articolul 40, referitor la ĩncălcările grave ale obligaţiilor decurgând
din norme imperative, sugerează xă aceasta include agresiunea, sclavajul, genocidul,
discriminarea rasială, apartheidul, tortura şi ĩncălcările normelor de bază ale dreptului
umanitar internaţional şi ale dreptului la autodeterminare.
Nu sunt ĩnsă indicate categorii de norme imperative, pe domenii aşa cum erau date
exemple de crime ĩn proiectul din 1996. Prin aceasta, textul adoptat a pierdut ĩn precizie
şi specificitate. A fost eliminată şi cerinţa cooperării tuturor statelor ĩn aplicarea de
măsuri menite să elimine consecinţele crimei.
Textul adoptat ĩn 2001 dezvoltă, ĩn schimb, prevederile referitoare la conţinutul
răspunderii internaţionale pentru faptul ilicit, adăugând o secţiune referitoare la reparare
prejudiciilor cauzate şi prevederi referitoare la punerea ĩn aplicare a răspunderii,
respective invocarea acesteia, notificarea de către statul lezat, admisibilitatea cererii,
renunţarea la aceasta, precum şi cazurile de invocare a răspunderii de către alt stat decât
cel prejudiciat.
Alte prevederi au fost simplificate sau au suferit modificări minore; textul nu
cuprinde prevederi referitoare la reglementarea paşnică a diferendelor.
Textul elaborat de Comisie se referă numai la răspunderea internaţională a statului
faţă de alte state. Or, potrivit unor norme ale dreptului internaţional statele răspund şi faţă
de actori nestatali, ĩn cadrul unor proceduri ĩn faţa instanţelor internaţionale7.
Ĩn domeniul mediului, de asemenea, există evoluţii ĩn acest sens8.

7
Astfel, Curte Europeană a Drepturilor Omului primeşte plângeri contra statelor, din partea persoanelor ale
căror drepturi, potrivit Convenţiei asupra drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale din 1950, au fost
ĩncălcate; deciziile Curţii constată ĩncălcările şi stabilesc răspunderea statelor. La fel, persoanele port supune
astfel de plângeri ĩn faţa Curţii Interamericane a Drepturilor Omului şi ĩn faţa Curţii Africane a Drepturilor
Omului.

8
Ĩn cadrul Acordului Nord-American privind Cooperarea ĩn domeniul Mediului din 1993,
negociat cu NAFTA , se acordă persoanelor şi organizaţilor neguvernamentale dreptul de a se
plânge că unul din cele trei state nu-şi respectă obligaţiile ĩn domeniul mediului.

10
 Un alt caz este Curtea Europeană de Justiţie, care acceptă dreptul persoanelor de a
cere despăgubiri de la state pentru ĩncălcarea tratatelor Uniunii.
De aceea, o parte a doctrinei consideră că, ĩn textul său din 2001, Comisia a
adoptat o abordare ĩngustă, amânând multe probleme dificile şi controversate:
- vinovăţia şi prejudicial sunt lăsate ĩn seama normelor primare;
- problema cauzalităţii etse menţionată, dar nu este tratată pe fond;
- răspunderea statelor faţă de persoane, organizaţii internaţionale şi alţi actori
nestatali nu este direct tratată;
- normele privind atribuire răspunderii se ocupă numai parţial de răspunderea
potenţială a statelor pentru conduita actorilor nestatali; ĩn multe cazuri,
răspunderea pentru aceasta rămâne să fie stabilită pe baza normelor primare;
- a fost eliminat regimul separate privind răspunderea pentru crime.
Ĩnsă, se consideră că ĩn multe situaţii textul adoptat ĩn 2001 va oferi un punct de
referinţă valabil, confortabil şi pentru juriştii de common law şi pentru cei de drept civil.
Importante părţi ale textului9, vor putea să joace un rol important ĩn soluţionarea
viitoarelor diferende. Ele trebuie tratate cu respect şi grijă.
Ele conţin puţini paşi ĩnainte: subliniază datoria de a ĩnceta ĩncălcarea. Afirmă că
există unele obligaţii faţă de comunitatea internaţională ĩn ansamblu, articulează
conceptul de ĩncălcări grave ale normelor imperative. Dar, ĩn ansamblu, ele sunt
tradiţionale; nu se referă la noile tipuri de răspundere internaţională ĩn creştere,
decurgând din ĩncălcarea drepturilor omului şi din dreptul penal internaţional. Valoarea
lor cea mai importantă rămâne consolidarea şi clarificarea multor norme tradiţionale
privind răspunderea statelor.
Comisia a recomandat Adunării generale negocierea unui tratat privind
răspunderea internaţională; articolele adoptate nu vor fi supuse unei conferinţe
diplomatice, cel puţin ĩn perioada următoare. Ele vor suferi testul practicii internaţionale,
al tribunalelor, al doctrinei.
Finalizarea articolelor este considerată un success considerabil pentru jurişti;
rămâne să-l confirme sau să-l dezavueze statele, organizaţiile interguvernamentale, alţi
actori nestatali.
9
Precum cele referitoare la regimul juridic următor ĩncălcării (ĩncetare, restituţie, compensaţie,
interes, contra-măsuri).

11
 Ĩn timpul acţiunii pentru codificarea normelor privind răspunderea statelor,
acţiunea ĩn acest domeniu s-a dezvoltat şi sub forma de regimuri specializate, ca ĩn cadrul
OMG, al organismelor regionale privind drepturilor omului, al tratalor bilaterale privinf
protecţia şi garantarea investiţiilor şi ĩn domeniul mediului. Multe din ele conţin norme
speciale privind răspunderea statelor. S-ar putea, deci, susţine că nu se justifică
eleborarea unui regim general al răspunderii statelor. Ĩn primul rând, asemenea regimuri
au fost stabilite ĩn puţine domenii ale dreptului internaţional. Ĩn al doilea rând stabilirea
de regimuri speciale, care pot fi diferite, face necesară adoptarea unor norme generale,
care să acopere lacunele şi să joace un rol unificator ĩn dreptul internaţional. Puţine, poate
niciunul din regimurile internaţionale specializate sunt auto-suficiente. Multe din ele nu
se ocupă de probleme importante cum sunt condiţiile pentru ca un fapt să fie atribuit
statului, ĩmprejurările care exclude caracterul ilicit al faptului, reparaţiile şi contra-
măsurile. De aceea, sunt necesare norme clare şi complete pentru a se lua o decizie ĩn
cazurile concrete; aceste norme pot juca un rol important ĩn domeniile ĩn care regimurile
specializate nu sunt suficient de dezvoltate10.
Articolele elaborate de CDI au fost invocate de Curte şi de alte tribunale chiar
ĩnainte de adoptare. Se apreciază că paradoxul poate fi că ele au fost adoptate ca
recomandare, dar ar putea avea mai multă influenţă decât un tratat multilateral11.

III. Natura juridică şi definiţia răspunderii internaţionale

Răspunderea internaţională este un raport juridic ĩntre două sau mai multe subiecte
de drept internaţional public, ĩn special, ĩntre state.
Normele instituţiei răspunderii internaţionale au menirea de a reglementa acest
raport special, care se stabileşte ĩntre statul lezat şi statul vinovat. Jurisprudenţa
internaţională a confirmat faptul că răspunderea internaţională ĩnseamnă un raport ĩntre
state sau alte subiecte ale dreptului internaţional. Curtea Permanentă de Justiţie
Internaţională, ĩn hotărârea ei din 14 iunie 1938, preciza: “Fiind vorba de un act

10
Ĩn legătură cu aceasta, raportorul James Crawford consideră că articolele adoptate acceptă
concepţia existenţei unor regimuri specifice pentru răspunderea statelor, stabilite prin tratate
restrânse, dar aceastea nu pot fi cu adevărat auto-suficiente, ermetice faţă de aplicarea altor
norme generale de drept.
11
Dr. Ion Diaconu, “Tratat de Drept Internaţiona public”, vol III, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, pp.
330-338;

12
imputabil statului, fiind contrar drepturilor convenţionale ale altui stat, răspunderea
internaţională se stabileşte direct ĩn planul dintre aceste state ”
Alături de regula că răspunderea internaţională este un raport juridic ce se stabileşte
ĩntre subiectele de drept internaţional public, o altă regulă de bază, ĩn această materie,
este dreptul statelor de a-şi proteja cetăţenii lezaţi prin acte săvâşite de un alt stat, acte
contrare dreptului internaţional.
Prejudiciul provocat de un stat unui particular determină răspunderea statului,
numai ĩn cazul ĩn când acţiunea sa a constituir o ĩncălcare a unei obligaţii internaţionale
faţă de statul a cărui cetăţean etse persoana particulară.
Ĩn literatura de specialitate se dau diferite definiţii răspunderii internaţionale. Până
ĩn prezent, neexistând o definiţie juridică a acestei instituţii, consacrată ĩntr-un tratat
internaţional. Dicţionarul de terminologie de drept internaţional defineşte răspunderea
internaţională, ca fiind: “Obligaţia care ĩi revine, conform dreptului internaţional public,
statului căruia i se impută un act sauo omisiune contrară obligaţiilor sale internaţionale,
de a furniza reparaţia statului care a fost victima actelor sale sau a persoanelor ori
bunurilor cetăţenilor săi ”. Ĩn continuare se precizează că ĩn dreptul internaţional penal
răspunderea internaţională este “instituţia juridică ĩn virtutea căreia un stat, sau un
individ, cărora le este imputabil un delict internaţional, trebuie să suporte o sancţiune cu
caracter represiv” 12.
O altă definiţie, este dată de Charles Rousseau care scrie: “răspunderea
internaţională este o instituţie juridică, ĩn temeiul căreia statului căruia i se impută un act
ilicit, din punct de vedere al dreptului internaţional, trebuie să repare prejudiciile
provocate altui stat prin actul său ilicit” 13.
Răspunderea internaţională poate fi directă sau indirectă. Răspunderea internaţională
directă este când un stat, ĩn mod direct, nu ĩndeplineşte obligaţii sale internaţionale.
Răspunderea internaţională indirectă este când ĩşi asumă răspunderea pentru violarea
dreptului internaţional de către un alt stat14 . Ĩntre cele două state trebuie să existe un
12
Marţian I. Nicu, op. cit., pp. 105-106;
13
Marţian I. Nicu, op. cit., p. 106 apud. Charles Rousseau; apud. Paul Reutner : “Răspunderea
internaţională decurge din violarea unei obligaţii internaţionale. Ilicitul este fundamentul şi
elemental primar al răspunderii, căruia I se alipesc toate celelalte : imputarea faptei ilicite,
prejudiciul, repararea şi eventual pedepsirea”;
14
Cazul statului federal, care răspunde pentru faptele statelor componente, sau a teritoriilor puse
sub mandatul Societăţii Naţiunilor, ĩn perioada interbelică, ori cele puse sub tutela internaţională

13
raport juridic special. La fel şi ĩntre statul care ĩşi asumă răspunderea şi teritoriul pentru
care el răspunde (cazul mandatului sau tutelei internaţională).

IV. Fundamentul răspunderii internaţionale

Ĩn trecut, dreptul internaţional “clasic”, sub influenţa concepţiei civiliste, instituţia
răspunderii consacra reguli cutumiare, apropiate de cele ale dreptului civil al statelor15.
Dreptul internaţional consacră ca principiul general răspunderea statelor pentru
acte sau fapte ilicite, rezultat al unor acţiunui sau abstenţiuni. Actul sau faptul ilicit din
punct de vedere internaţional crează noi raporturi internaţionale. Asemenea raporturi sunt
bilaterale dacă s-a ĩncălcat o obligaţie cu caracter bilateral şi, ĩn principiu, urmează
regulile de răspundere prevăzute ĩn tratatul respectiv. Dacă ĩnsă ĩncălcarea priveşte
anumite obligaţii internaţionale cu efecte de gravitate deosebită pentru societatea
internaţională (exemplu: cele referitoare la pacea şi securitatea internaţională, interzicerea
sclaviei, a discriminărilor rasiale ş.a), raporturile create privesc toate celelalte state,
ĩntrucât obligaţiile respective sunt obligaţii erga omnes, faţă de care fiecare stat are un
interes legal şĩ ĩn consecinţă ĩl poate invoca16. Prin urmare se poate spune că fundamental
răspunderii ĩl constitue, dreptul internaţional, faptul sau actul ilicit din punct de vedere
internaţional. Orice act sau fapt ilicit din punct de vedere internaţional al unui stat, atrage
răspunderea sa internaţională (art.1 din proiectul de articole ale Comisiei de Drept
Internaţional)17.
Ĩn legătură cu condiţiile necesare pentru existenţa unui fapt ilicit, CDI a reţinut:

a O.N.U. .
15
Prof. Univ. Dr. Marţian I. Nicu, “Drept internaţional public”, Editura Servo-Sat, Arad, 1997,
pp.105-106;
16
Ĩn opinia unui reputat professor de drept internaţional O. Schachter , deşi conceptulgeneral de
obligaţii erga omnes a devenit parte a dreptului internaţional ĩn vigoare, sfera şi semnificaţia sa, ĩn
practica statelor sau cea judiciară sunt nedeterminate. Ĩn plus, afirmă el, acest concept ar fi de
natură a permite fiecărui membru al societăţii internaţionale, de state să devină ”apărător” ĩn
numele comunităţii internaţionale ĩntr-o acţiune judiciară, ori “jabdarm” al respectării dreptului
internaţional atunci când este implicat un interes comun. Aspectul pozitiv ar consta ĩn
conştientizarea statelor asupra faptului că obligaţiile de drept internaţional privind agresiunea,
drepturile fundamentale ale omului, protecţia unor factori ai mediului ĩnconjurător sunt de
interes general comun. Aspectul negative s-ar referi la faptul că un astfel de concept poate fi
folosit abuziv de către anumite state care acţionează pentru motive politice proprii.
17
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman, “Drept internaţional public”, Ediţie
revăzută şĩ adăugită, Casa de Editură şi Presă “Şansa SRL”, Bucureşti, 1994, pp. 308-309;

14
 - o condiţie de ordin subiectiv, constând ĩntr-o comportare manidestată prin acţiune
sau omisiune care ĩi este imputabilă statului din perspective dreptului
internaţional;
- o condiţie de ordin obiectiv, constând ĩn ĩncălcarea unei obligaţii internaţionale de
către un stat ca urmare a unui comportament care ĩi este imputabil18.
Ĩn literatura de specialitate, cu privire la fundamentul răspunderii internaţionale s-
au confruntat două teorii principale: a) teoria culpei şi b) teoria răspunderii bazată pe risc.
a) Teoria culpei este mai veche ĩn explicare fundamentului răspunderii internaţionale.
H. Grotius, ĩn secolul al XVII-lea, scirs că: “fundamentul răspunderii internaţionale
este culpa”. El preciza, că ea constă: “fie din săvârşirea unui fapt, fie dintr-o
abstenţiune”. Ĩn continuare scrie:“Dacă, printr-o asemenea culpă, se pricinuieşte o daună,
se naşte ĩn mod fieresc o obligaţie şi anume, obligaţia de a repara acea daună”
Conform acestei teorii tradiţionale, fapta prin care se angajează răspunderea unui
stat trebuie să fie contrară nu numai unei obligaţii internaţionale, ci să fie comisă din
culpă (cu intenţie sau din neglijenţă).
b) Conform teoriei răspunderii ĩntemeiată pe risc (răspunderea obiectivă), statul
răspunde ĩn temeiul raporului causal, care apare ĩntre activitate sa (chiar dacă această
activitate este legală) şi prejudicial cauzat altul stat sau obiect de drept internaţional. Ĩn
această concepţie, culpa nu are niciun rol, ĩn angajarea răspunderii internaţionale.
Teoria culpei (vinovăţiei) are la baza ei un element psihologic, care este greu de
stabilit şi mai ales de gradat, ĩn cazul subiectelor de drept internaţional. De aceea, ea
apare ĩn relaţiile internaţionale ca un element ce complică stabilirea răspunderii
internaţionale. Culpa apare ca temei al răspunderii internaţionale ĩn mod excepţional19 .
Teoria răspunderii obiective (bazată pe risc) stă la baza răspunderii statelor pentru
faptele lor legale, dar care pot produce prejudicii altui stat (exemplu: activitatea nucleară
paşnică a statelor, saua ctivitatea lor spaţială).
Până la codificarea normelor instituţiei răspunderii internaţionale (proces ĩn curs de
realizare), ĩn precizarea şi afirmarea normelor acestei instituţii un rol important revine
jurisprudenţei internaţionale.

18
Aurora Ciucă, “Drept internaţional public”,Editura Cugetarea, Iaşi, 2000, pp. 230-231;
19
De exemplu: ĩn prevederile Convenţiei privind răspunderea internaţională pentru daunele
provocate de obiectele spaţiale, din anul 1972;

15
 Jurisprudenţa internaţională subordonează angajarea răspunderii internaţionale a
unui stat, la două condiţii:
a) imputabilitatea şi
b) ilegalitatea faptei sale.
a) Imputabilitatea ĩnseamnă că fapta statului (acţiunea sau omisiunea) care este
invocată pentru angajarea răspunderii sal einternaţionale, să-i fie imputabilă. Se pot
imputa unui stat faptele şi actele organelor sale, de orice natură (inclusiv cele ale
organelor sale judiciare) şi de orice grad ar fi aceste organe ĩn ierarhizarea lor.
b) Ilegalitatea faptei statului se apreciază din punct de vedere al normelor dreptului
internaţional public, iar nu din punct de vedere a dreptului său intern. Chiar dacă fapta
statului este legală, din punct de vedere a dreptului său, ĩnsă este contrară dreptului
internaţional, ea determină angajarea răspunderii internaţionale a acelui stat.
Ĩn general, ĩn literatura de specialitate şi ĩn jurisprudenţa internaţională se
recuoaşte ca fundament al răspunderii internaţionale (violarea) unei norme a dreptului
internaţional public. Totodată, subliniază că simpla producere de prejudicii unui alt stat
nu angajează răspunderea internaţională a statului vinovat, dacă acţiunea sa nu este şi o
violare a dreptului internaţional.
Ĩn concepţia proiectelor de convenţii asupra răspunderii internaţionale elaborate de
CDI a O.N.U., fundamentul răspunderii internaţionale are un dublui aspect: pe de o parte,
fapta internaţională ilicită săvârşită de un stat, iar pe de altă parte, faptele ilicite ale
statului care pot produce prejudicii altui stat (răspunderea obiectivă)20.

V. Faptul generator al răspunderii internaţionale

Codificarea normelor privind răspunderea internaţională a statelor proneşte de la
premise că ĩncălcarea unei obligaţii internaţionale creazăun nou regim juridic, un set
distinct de drepturi şi obligaţii. Normele privind răspunderea internaţională stabilesc
consecinţele care decurg din ĩncălcarea unei obligaţii asumate; răspunderea internaţională
apare, astfel, ca sancţiune de ordin general pentru ĩncălcarea obligaţiilor internaţionale
(fără a exclude sancţiunile specifice, prevăzute ĩn anumite tratate sau care răspund unei
anumite ĩncălcări a unei obligaţii)21.
20
Marţian I. Nicu, op. cit., pp.106-108;
21
Dr. Ion Diaconu, op. cit., pp.338-339;

16
 Expresia de “fapt generator” sau echivalentul său nu sunt folosite decât de
terminologia thenico-juridică franceză. Autorii anglofoni, ĩn special, preferă să vorbească
despre ”originea” răspunderii. Cele două noţiuni sunt identice şi desemnează
ĩmprejurarea care determină angajarea răspunderii unui subiect de drept internaţional.
Potrivit articolului 2 al proiectului CDI referitor la răspunderea unui stat pentru o
faptă ilicită ĩn dreptul internaţional: “Există o faptă ilicită la nivel internaţional
aparţinând unui stat atunci când un comportament constând ĩntr-o acţiune sau
omisiune : a) poate fi atribuit acelui stat ĩn virtutea dreptului internaţional şi b)
constitue ĩncălcarea unei obligaţii internaţionale a statului respectiv”.
Se poate considera că faptul generator este constituit din două elemente
complementare, a căror reunire este indispensabilă ĩn vederea creării acestuia: un element
obiectiv, realizat ĩn mod obişnuit prin comiterea unei infracţiuni internaţionale, adică
ĩncălcarea unei norme stabilite ĩn ordinea juridică ĩnternaţională, şi un element subiectiv,
ce nu poate fi separate de cel anterior menţionat- existenţa unui comportament imputabil
statului (sub formă de acţiune sau omisiune).
1.Elementul obiectiv al faptului generator
Răspunderea unui stat ia naştere din ignorarea unei obligaţii care ii revine acestuia,
potrivit dreptului internaţional.
Ĩn trecut, s-a cristalizat o anumită doctrină care pleda ĩn favoare existenţei unei alt
tip de răspundere. Este vorba despre răspunderea internaţională a statelor pentru
activităţile premise de dreptul internaţional.
Astfel, ĩn anumite cazuri, alături de faptul generator de drept comun, constituit prin
infracţiunea referitoare la fapta ilicită internaţionalĨ, apare un alt tip de factor generator,
pentru “faptă ilicită” care corespunde “răspunderii fără vină” sau “răspunderii obiective”,
binecunoscută ĩn sistemele de drept intern.
Potrivit articolului 3 din proiectul CDI :”Calificarea unei fapte a unui stat ca
fiind ilicită la nivel internaţional aparţine dreptului internaţional. Ea nu este
afectată de calificarea acelei fapte ca ilicită de către dreptul intern”.
Nu are relevanţă faptul că dreptul intern permite prin lege sau hotărâre
judecătoarească (exemplu:un asemenea comportament al statului). Dreptul internaţional
rămâne indifferent la calificările şi clasificările interne. Ĩnseamnă că statul nu va putea

17
invoca respectarea prevederilor dreptului său intern, ca mijloc de apărare pentru ca
răspunderea să nu fie angajată22.
Originea obligaţiei internaţionale poate fi convenţională sau cutumiară.
Ĩn prima ipoteză, ĩn virtutea principiului bunei credinţe, codificat de art. 26 al
Convenţiei de la Viean (23 mai 1969) privind dreptul tratatelor, statele sunt obligate să
respecte obligaţiile care decurg din tratate, acorduri şi convenţii contractate conform
angajamentului asumat.
Ĩn a doua situaţie, statul trebuie să respecte cutuma internaţională, cu excepţia
cazului ĩn care s-a opus ĩn mod clar acesteia.
Una dintre problemele importante cu privire la care s-a insistat ĩn cadrul lucrărilor
CDI se referă la unuitatea sau dualitatea regimului juridic al răspunderii.
De fapt, noţinea de “obligaţii internaţionale” este uniformă sau eterogenă,
atrăgând după sine un regim juridic diferenţiat de răspundere. Dreptul tratatelor cunoaşte
norme care acoperite de valoare particulară: este vorba normele imperative menţionate de
articolul 53 al Convenţiei amintite. Plasate ĩn vârful ierarhiei, ius congens presupun un
regim ĩntărit de răspundere ĩn cazul nerespectării lor.
Ĩn anii 1970-1980, CDI a inventat noţiunea de “crimă de stat” pentru a ĩncerca să
explice răspunderea particulară la care se expune statul, dar care, ĩn realitate, nu a fost
urmată de nicio consecinţă practică.
Expresia, criticată aspru de state, a fost ĩnlăturată mai ales datorită naturii penale
pe care o ĩmbracă.
1.1 Faptul ilicit, generator primordial al răspunderii internaţionale. Clasificarea
faptelor ilicite
Ĩn principiu, dreptul internaţional pozitiv a exclus noţiunea de “culpă” cunoscută
de dreptul intern ca denumire generică a “faptului ilicit”.
Această transformare, acceptată ĩn present nu numai de majoritatea autorilor, dar şi
de practica statelor, ĩşi are originea ĩntr-o construcţie doctrinară, rezultat al şcolii
pozitiviste voluntariste. Ĩntr-un articol apărut ĩn “Revista generală de drept internaţional
public” ĩn anul 1906, juristul italian Dionizio Anzilotti declara că: “noţiunea de act ilicit
22
Ĩn materia drepturilor omului, de exemplu, statul nu va putea evita o condamnare pronunţată
de CEDO dacă pune ĩn pericol viaţa privată sau libertatea de exprimare a unei persoane pe motiv
că legile sale interne ĩi permit acest lucru. Curtea nu va ezit să condamne legea internă contrară
Convenţiei europene a drepturilor omului.

18
implică concursul a două elemente: acţiunea, adică un fapt material, exterior şi sensibil, şi
regula de drept, cu care aceasta se află ĩn contradicţie(…). Actul ilicit internaţional
reprezintă un act care se afla ĩn opoziţie cu dreptul internaţional”23.
Faptele ilicite pot fi clasificate ĩn funcţie de criterii diverse: natură, conţinut,
obiectul obligaţiilor ĩncălcate, şi chiar ĩn funcţie de trăsăturile proprii ale faptului ilicit
săvârşit.
Alegerea trebuie făcută ĩntotdeauna prin referire la diversitatea consecinţelor
rezultate cu privire la regimul răspunderii. Clasificarea faptelor ilicite capătă, ĩn prezent,
o importanţă sporită, deoarece tendinţa contemporană se ĩndreaptă ĩn sensul unei
diferenţieri a acestor regimuri ĩn situţia ĩn care, până de curând, numai obligaţia de
reparaţie şi diferitele sale modalităţi de realizare puteau fi luate ĩn considerare de ĩnsuşi
autorul faptei ilicite.
Ĩn funcţie de statutul faptului ilicit, clasificarea are ĩn vedere momentul ĩn care
a fost comis un fapt ilicit (ratione temporis) şi momentul angajării răspunderii
internaţionale a statului căreia ĩi este imputabil (tempus delicti commisi).
Pentru a reţine momentul realizării faptei ilicite, este necesară distincţia ĩntre
faptul ilicit instantaneu24 şi cel continuu (art. 14) care, ĩn mod unic, apare totuşi ĩn
timp25.
CDI a arătat că faptul ilicit compus (art. 15), ĩn mod contrar celor precedente, se
constitue din mai multe acţiuni ilicite de natură identică, care au obiect comun, astfel că
poate fi vorba, de exemplu, despre practice discriminatorii şi sistematice ce provin dintr-
un stat străin, prin care sunt ĩncălcate obligaţii stabilite anterior. Se presupune atunci că
faptul ilicit a avut loc când s-a produs acţiunea sau omisiunea, care, cumulată cu celelalte
acţiuni sau omisiuni, este suficientă pentru a constitui faptul ilicit.
A patra şi ultima categorie, a faptelor ilicite complexe, a existat ĩn formele
anterioare ale proiectului CDI. Cu toate acestea, ea a dat naştere unor critici justificate din
partea mai multor autori, mai ales datorită motivului pentru care CDI făcea distincţie ĩntre

23
Dragoş Chilea, op. cit., p. 159;
24
Care constă, de exemplu, ĩn distrugerea unei aeronave civile de către forţele armate ale unui
stat.
25
De exemplu, ocupaţia militară a Kuweitului de către Irak, eveniment ce a durat din luna august
a anului 1990 până ĩn luna februarie a anului 1991;

19
“”obligaţiile referitoare la modalităţi” şi “obligaţiile de rezultat”. Distincţia este
ĩndreptăţită ĩn măsura ĩn care se acceptă faptul că ea creează dreptul privat intern.
Ĩn egală măsură, dreptul internaţional distinge ĩntre obligaţia de a se strădui şi
obligaţia de a reuşi .
Diferenţierea are un caracter capital ĩn ceea ce priveşte calificarea
comportamentului unui stat. Ĩn mod special, o categorie prezentă ĩn practică şi care are o
importanţă fundamentală este aceea a obligaţiilor de diligenţă care intră ĩn sarcina
statului. Ea se referă la acele obligaţii ce aparţin unui “stat bine guvernat” (“well
governed state”), potrivit regulilor stabilite prin arbitrajul din cauza “Alabama” (1872),
echivalând la nivelul ordinii internaţionale cu standardele de comportament aflate ĩn
sarcina lui bonus pater familias din dreptul privat intern.
Este vorba, ĩn mod tipic, despre obligaţia de comportament, ĩn sensul obligaţiei
de a se strădui. Deşi prezintă importanţă efectivă ĩn practică, nu a fost tratată ĩntr-o
manieră sufficient de explicită ĩn textul de codificare adoptat ĩn final de către CDI.
Ĩn funcţie de natura şi importanţa obligaţiilor ĩncălcate, distingem ĩntre
crima internaţională şi delictul internaţional. Deosebirea rezultă dintr-o serie de
inovaţii foarte importante dintre care prima, abandonată ulterior a fost introdusă de către
CDI ĩn anul 1976, ĩn articolul 19 al proiectului său. Ea se referee la separarea “delictelor”
de “crime”, acestea din urmă ĩnsemnând fapte ilicite imputabile statului ĩnsuşi, şi nu
crime individuale26.
1.1.1 Deosebirea ĩntre crime şi delicte
Orice ĩncălcare a unei norme de drept internaţional constitue un act ilicit,
indifferent de obiectul obligaţiei respective.
După cel de al doilea război mondial s-a impus concepţia conform căreia
ĩncălcările unor norme de drept internaţional prezintă o gravitate deosebită, când
aceste norme protejează valori de o importanţă fundamentală pentru comunitatea
internaţională ĩn ansamblul ei. De aceea, asemenea ĩncălcări sunt calificate drept
crime şi au determinat un regim de răspundere intenaţională diferit.
Această evoluţie s-a impus, de exemplu, ĩn ceea ce priveşte obligaţia de a nu
recurge la forţă sau la ameninţarea cu forţă ĩn relaţiile internaţionale. Ca răspuns la

26
Dragoş Chile, op. cit., pp.157-161;

20
ĩncălcarea acestei obligaţii, deci la actele de agresiune armată, de ĩncălcare sau punere ĩn
pericol a păcii, Carta Naţiunilor Unite prevede posibilitatea aplicării de măsuri de
constrângere, inclusiv militare, ĩmpotriva statului care le comite, de către organizaţia
mondială, dar şi de alte state, ĩn cadrul concepţiei de autoapărare colectivă ĩmpotriva unui
atac armat.
Datorită importanţei valorii sociale protejate, unele norme juridice prezintă un
interes primordial pentru comunitatea internaţională a statelor ĩn ansamblul ei;
obiectul obligaţiei intenaţionale determină, prin urmare, diferenţierea ĩntre normele
respective, din punct de vedere al gravităţii ĩcălcării, deci diferenţierea lor ĩn crime
şi delicte.
Dispoziţiile Cartei Naţiunilor Unite şi ĩntreaga activitate a O.N.U. dau expresie
acestei concepţii, a diferenţierii obligaţiilor internaţionale din punct de vedere al
calificării şi sancţiunii lor. Carta prevede aplicarea de sancţiuni ca recurgerea la acţiuni
de constrângere, organizate chiar de Naţiunile Unite, ĩmpotriva ameninţării păcii,
ĩncălcării păcii şi comiterea actelor de agresiune. Definiţia agresiunii, adoptată prin
rezoluţia 3314 (XXIX) din 14 decembrie 1974, porneşte de la considerentul că agresiunea
este forma cea mai gravă şi mai periculoasă a folosirii forţei şi califică războiul de
agresiune drept crimă ĩmpotriva păcii.
Convenţiile europene adnotate pentru prevenirea şi sancţionarea genocidului şi
apartheidului califică, de asemenea, aceste fapte drept crime.
O contribuţie deosebită la consacrarea noţiunii de crimă internaţională a adus-o
juristul roman Vespasia Pella. Ĩn proiectul său de “cod penal internaţional”, elaborate
ĩnainte de cel de al doilea război mondial, el stabileşte o clasificare a actelor ilicite
comise de state, ĩnte care ĩn primul rând categoria crimelor de război. El a reluat şi
dezvoltat conceptul de crimă internaţională ĩn Memorandumul asupra crimelor
internaţionale27 prezentat Comisiei de Drept Internaţional ĩn 1950.
Comisia de Drept Internaţional defineşte crimele internaţionale drept fapte
internaţionale ilicite care rezultă din ĩncălcarea de către stat a unei obligaţii
27
Ĩntre actele menţionate de V.V.Pella drept crime, ĩn acest memorandum sunt menţionate:
folosirea directă şi ilegală a forţei de către un stat ĩpotriva altui stat, constând ĩn acţiuni armate,
inclusiv declaraţii de război, ameninţarea cu folosirea ilegală a forţei şi pregătirea pentru
asmenea folosire, ĩncheierea de tratate cu caracter agresiv, ĩncălcarea legilor şi a obiceiurilor
războiului, crimele contra umanităţii.

21
internationale,atât de esenţiale pentru protecţia unor interese fundamentale ale
comunităţii internaţionale, ĩncât violarea sa este recunoscută drept crimă pentru această
comunitate ĩn ansamblul său..
Această definiţie cuprinde două elemente: a) calitatea obligaţiei ĩncălcate, şi
anume aceea de a fi esenţială pentru protecţia unor interese fundamentale ale comunităţi
internaţionale şi b) recunoaşterea drept crime a ĩncălcărilor de acest tip de către
ansamblul comunitătii internaţionale.
CDI dă ca exemple de crime internaţionale pornind de la normele dreptului
internaţional ĩn vigoare următoarele:
- o violare gravă a unei obligaţii internaţionale de importanţă esenţială pentru
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, cum este aceea care interzice
agresiunea;
- o violare gravă a unei obligaţii internaţionale de importanţă esenţială pentru
protecţia dreptului popoarelor de a dispune de ele ĩnsele, cum este aceea care
interzice stabilirea sau menţinerea cu forţa a unei dominaţii coloniale;
- o violare gravă şi pe scară largă a unei obligaţii internaţionale de importanţă
esenţială pentru protecţia fiinţei umane, ca aceia care interzice sclavajul,
genocidul, apartheidul;
- o violare gravă a unei obligaţii internaţionale de importanţă pentru protecţia şi
păstrarea mediului uman, ca acelea care interzic poluare masivă a aerului sau a
mărilor.
Celelalte sunt considerate delicte internaţionale, ĩncălcări ale unor obligaţii de
importanţă mai redusă.
1.1.2 Consecinţele distincţiei crime-delicte
Până la admiterea acestei distincţii, era considerată ca singură formă a răspunderii
statelor repararea prejudiciului cauzat statului sau persoanelor lezate. Ĩn acest fel erau
restrânse atât cercul subiectelor care putea invoca răspunderea internaţională, cât şi
formele răspunderii.
Admiţând distincţia dintre crime şi delicte, trebuie acceptat şi faptul că regimul de
răspundere internaţională trebuie să fie diferit pentru cele două categorii de fapte.

22
 Astfel, se recunoaşte că dreptul de a invoca şi pune ĩn practică răspunderea
internaţională, ĩn cazul crimelor, trebuie să aparţină statelor. Răspunderea internaţională
este angajată, ĩn concepţia CIJ, a CDI, nu numai de statul care a fost victima directă a
violării, ci şi de ceilalţi membri ai comunităţii internaţionale, fiecare stat fiind ĩndreptăţit
să invoice răspunderea statului autor.
Participarea altor state la aplicarea consecinţelor răspunderii internaţionale pentru
crime este se altfel strâns legată de formele răspunderii pentru asemenea fapte. Cu cât
formele răspunderii sunt mai complexe şi mai severe, cu atâr aplicarea lor presupune
participarea altor state decât victima actului ilicit28.
Ĩn cazul ĩn care un stat membru al O.N.U. este obiectul unui atac armat, Carte
prevede dreptul la legitimă apărare, individuală sau colectivă, până când Consiliul de
Securitate va lua măsurile necesare pentru menţinrea păcii şi securităţii internaţionale.
Atât statul victimă, cât şi alte state care exercitx dreptul al autoapărare, conform dreptului
internaţional, pot lua astfel de măsuri ĩmpotriva statului agresor sancţionând faptul
intenaţional ilicit.
O altă formă de participare individuală sau colectivă a altor state la realizarea
răspunderii internaţionale ĩn cazul crimelor o constitue refuzul de a recunoaşte din punct
de vedere juridic consecinţele unor asemenea fapte, ca de exemplu situţiile care rezultă
din ocuparea unor teritorii, ca urmare a unei agresiuni, menţinerea sau restabilirea unui
regim colonial, cât şi respingerea oricăror ĩncercări de a le face să fie adoptate de alte
state.

28
De exemplu, Carta Naţiunilor Unite prevede ca forme de răspundere internaţională pentru
fapte care constitue ameninţări la adresa păcii şi acte de agresiune, ĩntr-o primă etapă, măsuri
care nu implică folosirea forţei armate, cum sunt ĩntreruperea parţială sau totală a relaţiilor
economice şi a comunicaţiilor feroviare, maritime, aeriene, poştale, telegrafice, radioelectrice şi a
celorlalte mijloace de comunicaţie, ruperea relaţiilor diplomatice (art. 41); dacă asemenea măsuri
se dovedesc inadecvate, Carta prevede posibilitatea folosirii de către Consiliul de Securitatea a
forţelor aeriene, navale sau terestre pentru orice acţiune pe care o consideră necesară, ĩn vederea
menţinerii sau restabilirii păcii şi securităţii internaţionale, ĩntre care demonstaţii, măsuri de
blocadă şi alte operaţiuni excutate de aceste forţe (art. 42). Aceste măsuri se iau pe baza unei
decizii a Consiliului de Securitate şi presupun participarea unui anumit număr de state, dacă nu
chiar a tuturor statelor membre ale Organizaţei.

23
 Toate statelepot astfel să invoce răspunderea internaţională ĩn cazul crimelor şĩ
prin acţiunile şi poziţia lor faţă de statul autor, faţă de consecinţele unui asemenea act, să
participe la realizarea răspunderii29.
1.1.3 Forme ale răspunderii internaţionale
Răspunderea, ĩn funcţie de gravitatea şi conţinutul violărilor, poate fi morală,
politică sau materială.
Răspunderea statelor nu poate fi penală pentru că societas delinquere non potest.
Ĩn legătură cu acest ultim aspect, ĩn literatura de specialitate s-au afirmat mai multe teorii.
Ĩn general, s-au conturat trei concepţii:
- prima, potrivit căreia statul, ca persoană morală (juridică), nu poate răspunde
penal;
- cea de-a doua, care susţine că o persoană morală trebuie să răspundă penal
infracţiunile comise, pentru că ar avea aptitudine să comită asemenea fapte prin
propria persoană;
- cea de-a treia concepţie este aceea care acceptă aptitudinea persoanei morale de a
comite infracţiuni, dar respinge posibilitatea de a aplica sancţiuni penale ori le
acceptă ĩn mod cu totul excepţional.
Tot mai mult se afirmă ĩn doctrina dreptului internaţional că răspunderea
internaţională nu are decât ĩn mod excepţional un caracter penal şi acest tip de sancţiune
vizează numai persoana fizică, pentru că “ea este singura care are voinţă conştientă
şi, de aceea, nu poate exista culpă şi nici culpabilitate, nici responsabilitate penală
pentru o colectivitate”. Pericolul care s-ar naşte ĩn cazul admiterii răspunderii penale
colective ar fi acela că, la adăpostul acesteia, cei cu adevărat vinovaţi de săvârşirea
infracţiunilor ar rămâne nepedepsiţi. Mai mult, nu poate deveni obiect de repirmare
penală ĩntreaga populaţie a unui stat pentru faptele ilicite din punct de vedere
internaţional ale reprezentanţilor ei30.
1.2 Faptul ilicit, generator ipotetic al răspunderii internaţionale
CDI a fost investită de către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite cu o misiune
aproape imposibilă. Sarcina constă ĩn codificare dreptului unei răspunderi prezumate a
29
Prof. Univ. Dr. Aurel Preda- Mătăsaru, “Tratat de drept internaţional public”, Ediţia a II-a
revizuită şi adaugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, pp.325-328;
30
Stelian Scăunaş, “Drept internaţional public ”, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 272;

24
statului, care ar reveni acestuia ĩn cazul unor dauneproduse prin anumite activităţi
“premise de dreptul internaţional”, adică prin fapte licite, sau pentru risc.
Există diverse motive ce explică formularea acestei măsuri.
Primul se referă la CDI, care a ĩnţeles ĩncx de la ĩnceputul lucrărilor sale privind
dreptul răspunderii, să distingă ĩntre cazurile ĩn care obligaţia de reparaţie prezintă un
caracter secundar, şi cele ĩn care obligaţia de reparaţie este ea ĩnsăşi o obligaţie
principală, pentru că nu este subordonată realizării anterioare a unui fapt ilicit iniţial, dar
ĩşi are fundamentul ĩn noţiunea de risc creată.
Un alt motiv priveşţe hotărârea cu care, ĩn decursul anilor 1970, ĩn special ĩn state
cum sunt Canada, Australia şi anumite state aflate ĩn plină dezvoltare, s-a promovat o
răspundere obiectivă ĩn dreptul internaţional, pe motivil creării anumitor tipuri de daune
catastrofale, ĩn special cu privire la mediul marin, dat şi terestru. Răspunderea pentru risc
şi-a demonstrate importanţa ĩn dreptul intern ĩn ceea ce rpiveşte victemele accidentelor
industriale, care nu au posibilitatea de a demonstra faptul că la originea acestora s-a aflat
o eroare.
La nivel internaţional, se multiplică situaţiile ĩn care statele se angajează ĩn
activităti prin ele ĩnsele a priori ilicite, dar generatoare de riscuri catastrofale, a căror
producere ar provoca daune ce s-ar extinde dincolo de frontierele naţionale: construcţia
de baraje de mari dimensiuni, lansarea de obiecte spaţiale, stabilirea de centrale nucleare
la frontiere, exploatarea platformelor de foraj off-shore etc., toate activităţi susceptibile
mai ales de a cauza grave prejudicii pe suprafaţa teritoriului, dar şi ĩn mediul natural pe
suprafeţa statelor terţe.
Convenţiile internaţionale nu stabilesc decât un regim de drept uniforn ĩn
material dreptului internaţional privat: persoana responsabilă, fără a stabili ĩn sarcina sa o
eroare, răspunde civil ĩn mod direct faţă de persoanele private sau publice afectate.
Responsabil poate fi un stat, dacă acesta corespunde definiţiei persoanei
responsabile ĩn sensul cuprins ĩn convenţii, pentru că este posibil, ĩn acelaşi mod, să fie
vorba despre o societate privată, operator de platformă sau de centrală nucleară, de
exemlu.
Altfel spus, statul, ĩn ansamblul tratatelor sale, nu apare ca o persoană de drept
internaţional public, deoarece acţionează ĩn interesul unei persoane private.

25
 Nu există decât o singură convenţie ce stabileşte răspunderea obiectivă a statului
ĩn materia dreptului internaţional public: este vorba despre convenţia elaborată ĩn cadrul
Naţiunilor Unite, adoptată ĩn anul 1971 şi care a intrat ĩn vigoare ĩn anul 1972, privind
“răspunderea internaţională pentru daunele cauzate de navele spaţiale”.
Aceasta a fost aplicată ca urmare a căderii unui satelit sovietic cu propulsie
nucleară ĩn nordul Canadei, unde a contaminat o ĩntreagă regiune. Chiar şi ĩn cazul de
faţă, analiza exactă a regulilor stabilite de către convenţie dezvăluie că răspunderea
statului de lansare nu rezultă stricto sensu dintr-un fapt licit, ci dintr-o răspundere ce nu
are nevoie de existenţa unei probe care să ateste eroare tehnică ce s-ar afla, eventual, la
originea accidentului 31.
1.3 Cauze ale absenţei unui principiu general al răspunderii obiectiv ĩn material
dreptului internaţional public
Aceste cauze sunt multiple, fiind atât de natură tehnică, cât şi sociologică.
Ĩn anul 2001, CDI a adoptat un proiect numit “Prevenirea daunelor transfrontaliere ce
rezultă din activităţile periculoase”.
Referitor la acest aspect, proiectul vizează obligaţii primare de “a face” 32 şi nu se
referă la obligaţiile secundare care constitue răspunderea internaţională pentru daunele
cauzate de astfel de activităti.
Este necesar să fie alese una dintre cele două ordini juridice, internă sau
internaţională, care va trebui să fie consultată pentrua determina caracterul ilicit al faptei
care angajează răspunderea.
Numai dreptul internaţional permite să se decisă dacă un comportament ce poate fi
imputat unui stat are caracter ilicit din care vor rezulta consecinţele pe planul răspunderii
internaţionale.
Proiectul CDI prevede ĩn mod clar: “Fapta unui stat nu poate fi calificată ca
internaţional ilicită decât potrivit dreptului internaţional. O asemenea ĩncadrare
nu ar fi afectată de calificarea aceleiaşi fapte ilicită de către dreptul intern”.

31
Caz ce se regăseşte ĩn prezent ĩn cadrul textului de codificare a răspunderii internaţionale a
statelor, adoptat de către CDI ĩn anul 2001, ĩn articolul 7.
32
Obligaţia de cooperare, de informare sau consultare prealabilă cu privire la ĩntreprinderea unor
activităţi periculoase;

26
 Principiul nu constitue numai fundamentul răspunderii internaţionale. El stă la baza
tuturor raporturilor existente ĩntre dreptul internaţional şi cel intern.Ĩn mod simetric,
statul poate alege cealaltă soluţie, şi anume: respectarea obligaţiei sale internaţionale
ĩncălcând normele dreptului său intern, chiar dacă răspunderea de această ĩncălcarea faţă
de subiectul pe care ĩl lezează prin aplicarea regulilor naţionale ale răspunderii.
Dacă o persoană străină reclamă faptul că a fost judecată ĩn mod nedrept, nu I se va
putea opune teoria conform căreia tribunalele nu au făcut altcevadecât să aplice
procedura prevăzută de dreptul intern. Ĩnsă, dacă demonstrează că dreptul internaţional
obligă statul să ĩi asigure un tratament mai favoabil decât cel garantat de dreptul intern,
privarea sa de acel regim constitue o faptă internaţională ilicită.
Ĩntr-un registru diferit, dar alăturat, statul nu va putea să opună circumstanţa
referitoare la faptul că a făcut uz de toate mijloacele de care dispunea ĩn virtutea dreptului
intern pentru a evita un prejudiciu33.
2. Elementul subiectiv
Elemental subiectiv al unei fapte internaţionale ilicite este comportamentulstatului
(acţiune sau omisiune) contrar dreptului internaţional, obligaţiilor internaţionale care
revin acelui stat. Faptul că şi omisiunea angajează răspunderea internaţională a statului a
fost afirmat de CIJ, care a precizat că prin omisiune se ĩnţelege un mod de manifestare a
conduitei unui stat, generatoare de răspundere internaţională.
Situaţia că comportamentul unui stat este legal din puct de vedere a dreptului intern,
nu ĩl absolvă de răspundere internaţională, dacă prin acel comportament s-au ĩncălcat
normele dreptului internaţional public, obligaţiile sale internaţionale.
Răspunderea internaţională a unui stat este angajată de comportamentul organelor
sale centrale sau locale, de comportamentul unei entităţi, care nefiind organ de stat
exercita puteri publice, ĩn temeiul dreptului intern al acelui stat. De asemenea,
răspunderea internaţională a unui stat este angajată ca urmare a comportamentului unei
persoane sau grup de persoane, care acţionează din ĩmputernicirea statului respective, sau
ele exercită prerogative ale puterii publice a statului. Un stat răspunde şi pentru
comportamentul unui organ pus la dispoziţia sa de o organizaţie internaţională sau de un
alt stat, dacă organul respective exercită prerogativele publice ale statului.

33
Dragoş Chilea, op. cit., pp.164-166;

27
 Cu privire la comportamentul organelor unui stat, ĩn proiectul de articole, se face
precizarea că el angajează răspunderea internaţională a statului, chiar dacă aceste organe
au acţionat prin depăşirea competenţei lor, sau prin ĩncălcarea instrucţiunilor primite.
Acţiunea unei persoane fizice sau juridice, aflată sub jurisdicţia unui stat, nu
angajează răspunderea internaţională a acestuia, dacă acţiunea respectivă, nici ĩn fapt nici
ĩn drept, n-a fost săvârşită pentru acel stat. Ĩn schimb, statul răspunde pentru fapta unei
persoane fizice, dacă săvârşirea ei a fost ĩnsoţită de omisiunea sau acţiunea organelor
sale, de sprijinire a ei. Ĩn acest caz, răspunderea internaţională a statului decurge din
comportamentul organelor sale, iar nu din fapta persoanei fizice.
De asemenea, un stat nu răspunde pentru comportamentul unui organ al unei
organizaţii internaţionale, care acţionează pe teritoriul său, sau pentru comportamentul
unui organ al unei mişcări insurecţionale cu sediul pe teritoriul său, organ recunoscut de
alte state34.

VI. Circumstanţe care exclud răspunderea internaţională

Ĩn materia dreptului intern există cauze exoneratorii de răspundere, ele
reprezentând anumite circumstanţe ĩn care răspunderea autorului unei fapte, civilă sau
penală, nu este angajată (concursul victimei la pagubă sau al infracţiune, caz de forţă
majoră, stare de necesitate).
Aceleaşi circumstanţe sunt recunoscute şi de dreptul internaţional. Sunt
considerate ca excluzând ilegalitatea şi, prin urmare, angajarea răspunderii statului (sau a
organizaţiei internaţionale) autor al faptei.
Proiectul de articole privind răspunderea internaţională a statelor prezintă aceste
circumstanţe ĩn cadrul capitolului V a primei sale părţi.
Ĩmprejurările care exclude răspunderea internaţională a statelor sunt:
- consimţământul unui stat la comiterea unei fapte de către un alt stat,
exprimat ĩn mod expres şi anterior comiterii faptei “ĩn măsura ĩn care fapta
rămâne ĩn cadrul limitelor consimţământului” (articolul 20) şi numai dacă nu
a fost ĩncălcată o normă imperativă de drept internaţional;

34
Marţian I. Nicu, op. cit., pp. 111-112;

28
 - legitima apărare, presupunând dreptul unui stat, ĩmpotriva căruia a avut loc un
atac efectiv din partea altui stat, de a răspunde agresiunii cu forţele sale armate,
atunci când măsura este “luată ĩn conformitate cu Carta Naţiunilor Unite”
(art. 21);
- măsurile – chiar ilicite- luate de un stat ca răspuns la fapta ilicită a altui stat,
ĩnţelegându-se că se impune respectarea dreptului internaţional şi mai ales a
principiului proporţionalităţii (art. 22). Sunt avute ĩn vedere aplicarea de represalii
sau alte contramăsuri de constrângere, care nu se bazează pe forţă sau pe
ameninţarea cu forţa;
- forţa majoră, “constând ĩn intervenţia unei forţe irezistibile sau a unui
eveniment exterior neprevăzut care scapă controlului statului, fiind astfel
imposibil, din punct de vedere material, date fiind circumstanţele, să
poată fi executată obligaţia ” (art. 23). Ĩmprejurarea trebuie să fie irezistibilă
sau imprevizibilă şi statul să nu fi contribuit la producerea evenimentului;
- starea de primejdie, constând ĩn situaţia ĩn care, datorită unor fenomene
naturale, anumite persoane sau bunuri se află ĩn primejdie deosebită, iar pentru
salvarea lor este necesară săvârşirea unor fapte internaţională ilicite35. Pentru
invocarea stării de primejdie ca temei al exonerării de răspundere internaţională a
unui stat, se cer ĩndeplinite următoarele condiţii: autorul faptei să nu fi avut altă
alternativă , iar aceasta să fie preferabilă ĩn raport cu pericolul extrem care se
urmăreşte a fi ĩnlăturat; autorul faptei să nu fi contribuit prin acte proprii la
producerea stării de primejdie (art. 24);
- starea de necesitate, constând ĩn situaţia deosebită ĩn care se află un stat, ĩn ceea
ce priveşte slavarea intereselor sale fundamentale 36, ameninţate de un pericol grav
şi imminent. Condiţiile ĩn care poate fi invocată: norma ĩncălcată să nu aibă
caracter imperative, să nu fie puse ĩn pericol interesele esenţiale ale unui stat,
starea de necesitate să nu fi fost exclusă ĩn mod expres printr-un tratat ĩncheiat
ĩntre statele implicate. Potrivit articolului 25, starea de necesitate : “constitue
pentru stat, singura modalitate de a proteja un interes esenţial ĩmpotriva
35
pătrunderea şi staţionarea unor nave militare ĩn mare teritorială sau ĩn porturile unui stat
străin, fără autorizaţia acestuia.
36
Existenţa sau funcţionarea statului, apărarea mediului ĩnconjurător;

29
 unui pericol grav şi imminent; şi nu aduce o gravă atingere unui interes
esenţial al statului sau a statelor cu privitr la care obligaţia există sau
comunitătii internaţionale ĩn ansamblul său”.
Proiectul de articole precizează, totuşi, limita invocării acestor circumstanţe: ele
nu pot fi utilizate pentru ca statul să fie exonerate de obligaţiile care decurg din norme
imperative (art. 27).

VII. Prejudiciul
Producerea unui prejudiciu este un alt element al răspunderii internaţionale a unui
stat.
Un stat nu poate angaja răspunderea unui alt stat, chiar şi atunci când condiţiile
referitoare la faptul generator ar fi reunite, decăt dacă acesta a suferit un “prejudiciu”.
Privit ĩn mod independent de identitatea victimei sale- cărei i-a cauzat un
prejudiciu “internaţional”- prejudiciul nu este o noţiune de fapt, ci un concept construit
de drept.
Pentru a fi luat ĩn considerare, trebuie ĩndeplinite anumite condiţii:
- să existe un raport de cauzalitate ĩntre conduita ilicită şi prejudiciul rezultat; statul
lezat este ţinut să-l dovedească;
- prejudiciul trebuie să fie individualizat, adică să afecteze un subiect al dreptului
internaţional; ĩn cazul comiterii unei crime internaţionale, se consideră că sunt
lezate interesele tuturor statelor comunităţii internaţionale.
1. Tipuri de prejudicii
1.1 Prejudiciu material şi moral
Este de natură materială orice atingere adusă unui interes patrimonial al statului
victimă sau al cetăţenilor săi, dacă poate fi evaluată ĩn termini monetari; este de natură
morală atingerea adusă unor valori nepatrimoniale ale statului, cum ar fi suveranitatea sau
onoarea statului.
1.2 Prejudiciul direct şi mediat
Atunci când prin ĩncălcarea unei norme internaţionale se produce un prejudiciu
afectează statul ca subiect de drept sau organele sale, prejudiciul este direct. Dacă sunt
afectate drepturile cetăţenilor unui stat ca persoane particulare sau ale unor persoane

30
juridice având naţionalitatea statului respective, prejudicul este mediat, ĩntrucât aceste
persoane, neavând calitatea de subiecte de drept internaţional, nu pot acţiona internaţional
decât prin intermediul statului şi dacă acesta le acordă protecţie diplomatică. Statul
protector, prin asumarea unei plângeri individuale a unui cetăţean al său, valorifică pe
plan internaţional un drept propriu, ĩn raport direct cu statul pus ĩn cauză37.
2. Modalităţi de reparaţie a prejudiciului
Spre deosebire de principiul răspunderii, cel al substituirii unei obligaţii, reparaţia,
se prezintă ĩntotdeauna ca fiind exucutarea prin echivalenţă a obligaţiei internaţionale;
idealul ĩl reprezintă apropierea obligaţiei subsidiare, ĩn măsura ĩn care cele două să se
confunde. Acest lucru nu este posibil ĩntotdeauna.
Restabilirea situaţiei anterioare producerii faptului ilicit (restitution in
integrum), tinde să “ĩnlăture toate consecinţele actului ilicit şi să restabilească starea care
ar fi existat dacă respectivul act nu ar fi fost comis”.
Prejudiciul moral nu admite restabilirea situaţiei anterioare, deoarece simpla
reparaţie adecvată este prin ea ĩnsăşi morală, luând forma unui act străin faptului
generator şi nu a actului dăunător. Dacă, de exemplu, prejudiciul moral cauzat printr-o
condamnare poate fi şters, aceasta nu se poate realiza prin intermediul unui act care
realizează condamnarea, ci printr-un act care ĩl reabilitează pe condamnat.
Satisfacţia reprezintă forma de reparaţie cea mai bine adaptată la prejudiciul moral,
ea având o importanţă deosebită ĩn cadrul dreptul răspunderii internaţionale, referindu-se
practice, la anumite daune suferite de state, ĩn mod direct sau indirect (se ĩntâmplă rar ca
reclamaţiile să fie ĩnsuşite datorită daunelor pur morale suferite de particulari).
Formele sale sunt diverse, dar toate se aseamănă prin caracterul “moral” al reparaţiei.
Cea mai “pură” formă este reprezentată de recunoaşterea de către un organ terţ a
existenţei faptului ilicit care o justifică şi a imputabilităţii sale pârâtului din acţiunei
internaţională.
Se ĩntâmplă ĩn mod frecvent ca un astfel de organ, şi mai ales un tribunal arbitral sau
judiciar, să fie sesizat pe calea compromisului sau a reclamaţiei unilaterale pentru o
simplă cerere de stabilire a răspunderii38.
37
Dragoş Chilea, op. cit., pp.170-174;
38
Ĩn Cauza “Strâmtorii Corfou”, CIJ (hotărârea din 9 aprilie 1949), după ce a stabilit că a fost
ĩncălcată suveranitatea Albaniei prin acţiunea britanică de autoprotecţie, a delcarat că această
constatare “constitue prin ea ĩnsăşi o satisfacere”.

31
 Din aceeaşi categorie fac parte: prezentarea de onoruri autorităţii lezate, scuzele
oficiale, cărora li se adaugă, eventual, sancţiuni interne ĩmpotriva agenţilor vinovaţi de
faptul internaţional ilicit, asigurarea solemnă că faptul ilicit nu se va mai produce şi
adoptarea unor măsuri interne pentru a ĩmpedica repetare.
Repararea prin echivalent, (despăgubirile) este cea care se impune ĩn cazul
majorităţii daunelor materiale şi a celor morale care nu pot fi “şterse”39.

VIII. Stabilirea răspunderii internaţionale a statelor şi consecinţele acesteia

Statul care săvârşeşte un fapt ilicit din punct de edere internaţional şi a cărei
răspundere s-a stabilit potrivit normelor (regulilor) dreptului internaţional poate fi supus
unor sancţiuni având de asemenea obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat.
Ĩn cazul obligaţiilor internaţionale erga omnes, ĩncălcarea unei astfel de obligaţii
atrage aplicarea unor sancţiuni ĩn mod independent şi prealabil obligaţiei de a repara
prejudiciile materiale cauzate40.

1. Sancţiunile
Ĩn raport cu circumstanţele concrete, dar mai ales de gravitatea consecinţelor
actului ilicit, sancţiunile pot fi aplicate ĩn mod individual sau colectiv.
Victima (victimele) unui fapt iliicit din punct de vedere intenaţional poate să
recurgă la măsuri de constrângere fără folosirea forţei sau ameninţării cu fortă, ĩntre care
sunt menţionate:
- suspendarea sau ĩncetarea aplicării unui tratat ĩncălcat de către cealaltă parte;
- nerecunoaşterea actelor contrare dreptului internaţional;
- represalii;
- ruperea relaţiilor diplomatice;
- măsuri de embargo.

39
Dragoş Chilea, op. cit., pp.176-178
40
Ĩn cazul răspunderii materiale a statelor ca urmare a războiului plata şi cuatumul reparaţiilor
sunt stabilite prin tratatul de pace sau alt act internaţional. Problema reparaţiilor după cel de-al
doilea război mondial se bazează pe răspunderea pentru agresiune şi pe acoperirea prejudiciilor
cauzate de statele agresoare. Ĩnainte de această periaodă, statul invingător impunea statului
ĩnvins plata unor despăgubiri (contribuţii) care erau menite, ĩn general, să acopere cheltuielile
suportate ĩn legătură cu purtarea războiului, agresiunea nefiind interzisă, nu exista răspundere
pentru agresiune.

32
Carta O.N.U. ĩn cap. VII prevede măsurile collective (fără folosirea forţei sau cu folosirea
forţei armate) ĩn caz de agresiune, măsuri asupra cărora va hotărĩ Consiliul de Securitate,
ca organ al O.N.U., căruia statelor membre i-au conferit răspunderea principală pentru
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Aplicarea şi desfăşurarea unor asemenea
măsuri trebuie să se facă ĩn limitele şi procedurile stabilite de Carta O.N.U. .
2. Obligaţia de reparare
Evident ĩn cazul ĩn care un stat poartă răspunderea pentru un fapt internaţional ilicit
are obligaţia de a pune capăr acelui fapt şi de a lua măsuri de prevenire a efectelor unui
astfel de fapt. De asemenea, statul ĩn cauză are obligaţia de reparare, prin care trebuie să
ĩnlăture pe cât posibil, toate efectele actuli ilicit.
Ĩn cazul “daunelor materiale” repararea trebuie să urmărească restabilirea lucrurilor
ĩn situaţia anterioară procedurii prejudiciului, ca şi cum faptul ilicit nu ar fi fost comis
(restitution in integrum). Aceasta poate ĩnsemna ĩndeplinirea unor acţiuni pe care statul
respective a omis să le realizeze conform obligaţiei internaţionale. De pildă, un stat care
nu a luat măsuri de prevenire a scurgerii de hidrocarburi dacă prin aceasta este ameninţat
un alt stat.
Alte exemple se pot referi la restituirea unei nave sechestrate ĩn mod ilegal sau a
altor bunuri, a unor persoane răpite de organelle sale, evacuarea unor teritorii ocupate
illegal, eliberarea unor cetăţeni străini ĩn mod illegal etc.
Ĩn cazul ĩn care motivele de ordin social sau material fac “ĩmposibilă” ori
“neaplicabilă” recugerea la restitutio in integrum41 statul răspunzător este obligat la
repararea prin plata unor despăgubiri echivalente cu prejudiciul produs, Comisia de Drept
Internaţional referindu-se la repararea prin echivalent.
Ĩn această privinţă, ĩn jurisprudenţă şi ĩn lucrările CDI ĩşi găsesc aplicare o serie de
noţiuni şi procedee de drept civil intern. Ĩntre acestea sunt menţionate:
- legătura de cauzalitatea neĩntreruptă ĩntre faptul ilicit şi prejudiciul produs;
- modul de determinare a prejudiciului;
- daune directe şi daune indirecte, reţinându-se ĩn general daune directe, cele
indirecte numai ĩn măsura ĩn care pot fi determinate cu certitudine, despăgubiri

41
Ĩn acest sens se menţionează dificultatea politică şi socială de a cere unui stat să restituie
proprietatea unor persoane fizice sau juridice care au fost expropriate fie ĩn baaza programului
naţional

33
 acordându-se pentru damnum emergens (paguba propri-zisă), ci şi pentru lucrum
cessans (profitul nerealizat).
Ĩn caz de prejudiciu moral adus unui stat repararea constă ĩntr-o satisfacţie, sub
forma exprimării unor scuze, onoruri aduse statuli lezat, pedepsirea persoanelor vinovate,
asigurări ĩmpotriva repetării unor asemenea acte sau şi despăgubiri nominale sau punitive
(plata unor sume de bani). Satisfacţia poate lua şi forma declarării faptului ca “fapt ilicit”
de către un tribunal internaţional competent42.
3. Consecinţele răspunderii internaţionale
Ĩn literatura de specialitate se susţine că răspunderea internaţională a statelor are trei
consecinţe principale: răspunderea morală, politică şi materială. Răspunderea morală
(satisfactio) obligă statul vinovat să-şi ceară scuze ĩn mod official de la statul lezat pentru
prejudiciul provocat. Ĩn unele cazuri, satisfacţia poate consta ĩn recunoaşterea oficială, ĩn
cuprinsul unor hotărâri arbitrale sau judiciare, a caracterului ilicit al conduitei sale.
Răspunderea politică impune statului vinovat să suporte diferite sancţiuni aplicate lui de
către statul victimă43. Răpsunderea materială obligă statul vinovat la repararea daunelor
materiale provocate de el altui stat. Repararea daunelor morale ĩmbracă un dublu aspect:
- plata despăgubirilor pentru daunele provocate (reparatio) şi
- restabilirea drepturilor ĩncălcate (restitutio).
Statul care provoacă prejudicii altui stat are obligaţia de a le repara (reparatio) şi
sa restabilească drepturile ĩncălcate prin fapta sa ilegală.
Principiul de bază care se aplică ĩn cazul reparării daunelor materiale provacate
unui subiect de drept internaţional este cel al repunerii lucrurilor ĩn situaţia anterioară
(restitution in integrum). CPIJ, prin hotărârea sa din 1928 ĩn cazul Chorzow 44 se pronunţa
ĩn sensul că: “principiul esenţial este că reparaţia trebuie, pe cât posibil, să şteargă
toate consecinţele actului ilicit şi să restabilească situaţia care ar fi existat după
toate posibilităţile, dacă respectivul act n-ar fi fost comis. Reparaţia ĩn natură sau

42
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman, op. cit., pp.316-320;
43
ruperea relaţiilor econimice sau a celor diplomatice
44
Este vorba despre un diferend ivit ĩntre Germania şi Polonia ĩn legătură cu transmitrea de către
guvernul german uzinelor bavareze de azot ddin Trostberg a proprietăţii asupra unor terenuri
aflate ĩn Silezia Superioară. Polonia a declarat nule actele de proprietate şi a indicat ĩn register
statul polonez drept proprietar, ceea ce a făcut ca Germania să se adreseze Tribunalului arbitral
cât şi CPIJ. Această instanţă a decis ĩn favoarea Germaniei, iar Polonia a fost obligată la plata de
despăgubiri.

34
dacă ea nu este posibilă, atunci plata unei sume corespunzătoare valorii
reparaţiei ĩn natură”.
Dacă nu este posibilă o restitution in integrum, repararea poate consta ĩn plata de
despăgubiri echivalente cu prejudiciul produs.
Alături de daunele materiale, statele pot suferi şi prejudicii moral- politice 45. Ele pot
fi provocate de organelle unui stat, sau de alte persoane.

IX. Răspunderea statelor pentru consecinţe prejudiciabile decurgând din activităţi

care nu sunt interzise de dreptul internaţional
Acest tip de răspundere a apărut ca urmare a faptului că, progresul tehnico-ştiinţific
a făcut ca, anumite activităţi licite, desfăşurate pe teritoriul unui stat să fie generatoare de
prejudicii pe teritoriul altor state46.
Preocuparea statelor a trebuit să fie orientată spre elaborarea de reguli pentru
prevenirea şi eliminarea daunelor de acest tip. CDI s-a ocupat de codificarea acestui
domeniu, ĩn special după accidental nucleat de la Cenobâl. Proiectul de articole elaborat
pune accentul pe necesitatea ca statele să desfăşoare pe teritoriul lor numai activităţi
compatibile cu protecţia altor state (ĩn special a celor vecine), să ĩntreţină relaţii de
cooperare ĩn vederea reparării daunelor produse, să notifice de ĩndată eventualele
accidente etc.
Ĩn activitatea de codificarea, CDI a avut ĩn vedere convenţii internaţionel adoptate
ĩn domenii considerate “ cu un ĩnalt grad de periculozitate” şi anume: domeniul utilizării
paşnice a energiei nucleare, al poluării cu hidrocarburi şi alte substanţe poluante şi al
lansării de obiecte ĩn spaţiul cosmic. Ĩn acest sens, au fost analizate cele mai importante
convenţii internaţionale ĩncheiate ĩn aceste domenii:
- Convenţia de la Paris din 1960 cu privire la răspunderea civilă ĩn domeniul
nuclear;
- Convenţia din 1962 de la Bruxelles, privind răspunderea civilă ĩn trasportul
maritime de substanţe nucleare;
45
Atentatele ĩmpotriva diplomaţilor străini sau ĩmpotriva sediilor misiunilor diplomatice ori
consulare; insulta adusă drapelului unui stat străin sau reprezentantului oficial al unui stat străin
etc.
46
ploile acide, evacuarea deşeurilor toxice care poluează aerul, apele, solul , accidentele
centralelor nucleare, accidentele spaţiale etc.

35
 - Convenţia de la Londra din 1976 privind daunele rezultând din cercetarea şi
exploatarea resurselor minerale ale subsolului marin;
- Convenţia asupra dreptului mării din 1982;
- Tratatul privind spaţiul cosmic din 1967;
- Convenţia din 1972 privind răspunderea internaţională pentru daune cauzate de
obiecte lansate ĩn spaţiul cosmic47.

CONCLUZII

Răspunderea internaţională reprezintă un capitol deosebit de important în materia

dreptului internaţional, sistemul existând încă din cele mai vechi timpuri sub diverse
aspecte.Răspunderea internaţională poate fi caracterizată ca fiind o adevărată instituţie de
drept, consider că însăşi problematica răspunderii reiese dintr-o necesitate accentuată de
gravele probleme cu care se confruntă societatea contemporană. Organizaţiile
internaţionale prin structura obiectivelor trasate contribuie la îndeplinirea sarcinilor şi
obligaţiilor internaţionale la care statele aflate în conflict sau celelalte au aderat.
În relaţiile interstatale din ultima perioadă răspunderea internaţională este implicată
din ce în ce mai mult, acest fapt este distinct din câteva raţiuni sau considerente: litigiile
internaţionale, stările de conflict politic, diplomatic şi militar contribuie la extinderea
sferei răspunderii pentru a asigura în mod imperios controlul legalităţii, al oportunităţii şi
eficienţei normelor cuprinse în tratatele internaţionale şi alte izvoare de drept
internaţional.
În anumite situaţii acţiunile întreprinse de unele state nu concordă plenar cu
interesele societăţii, ale cetăţenilor şi în asemenea cazuri din raţiuni de stat, pentru a
asigura suveranitatea, legalitatea şi independenţa conform dreptului şi normelor
internaţionale, este permisă luarea unor măsuri cu caracter coercitiv, uneori punitiv,
pentru a stopa conflictele inter-ţări, iminente de altfel.
Răspunderea internaţională fiind instituţie de drept internaţional public, dispune ca
principiu de propria sa reglementare adoptată într-un fel de aproape toate statele.
Tratatele, cutuma şi alte izvoare de drept internaţional confirmă acest lucru.

47
Aurora Ciucă, op. cit., pp.238-243.

36
 Răspunderea internaţională trebuie în mod obligatoriu înţeleasă prin prisma
activităţii şi a modului de organizare şi funcţionare a societăţii internaţionale, a derulării
relaţiilor internaţionale şi respectării ordinii juridice internaţionale.
Necesitatea angajării răspunderii internaţionale pentru faptele şi acţiunile ilicite ale
unor state rezidă şi se impune totodată, în scopul apărării statului lezat ori a altor state sau
a comunităţii internaţionale în ansamblul său împotriva încălcării normelor dreptului
internaţional, rezultat al acordului de voinţă al statelor, sau pentru încălcări grave ale
obligaţiilor care decurg din aceste norme imperative ale dreptului internaţional general.
Atunci când statele sau cetăţenii lor au suferit anumite daune sau nu li se recunoaşte
un drept, sau acesta a fost încălcat cu bună ştiinţă ori involuntar, ei pot apela la instituţia
răspunderii, făcând posibilă stabilirea şi valorificarea implementării ei.
Răspunderea este o componentă fundamentală a mecanismului internaţional, având
drept scop asigurarea unei cât mai bune conduite internaţionale, realizându-se acea
unitate de scop şi sens.
Tratatele internaţionale în marea lor majoritate în problema soluţionării diferendelor
internaţionale prevăd recurgerea statelor la mijloacele politico-diplomatice, precum şi la
arbitrajul internaţional şi justiţia internaţională, ceea ce, pe de o parte denotă într-un fel
legătura dintre aceste mijloace, iar pe de altă parte relevă faptul că justiţia deţine un rol
activ, de decizie, implicându-se în judecarea diferitelor litigii în relaţiile inter-statale.
Acolo unde alte mijloace nu au reuşit, instanţele internaţionale au devenit un instrument
juridic cu o eficacitate însemnată în rezolvarea litigiilor internaţionale.
Comunitatea internaţională are la dispoziţie un set de convenţii şi tratate
internaţionale prin care se asigură un rol deosebit în ansamblul lor mijloacelor de
soluţionare paşnică şi ca atare, principiului răspunderii internaţionale. Astfel, Convenţiile
de la Haga din 1899 şi 1907, de la Geneva din 1949, Protocoalele din 1977, convenţiile
privind răspunderea în domeniul nuclear şi altele reglementează diferite aspecte ale
răspunderii internaţionale sau această instituţie în ansamblul ei, convenţii la care sunt
părţi un număr însemnat de state. La toate aecstea trebuie să adăugăm în forma în care
este Proiectul de articole asupra răspunderii statelor pentru actele internaţional ilicite
(C.D.I – 2001).

37
 Formele răspunderii internaţionale, cum sunt uneori denumite în doctrină - morală,
politică, penală (personală) îşi găsesc o anumită reflectare în convenţiile internaţionale şi
alte acte juridice, inclusiv rezoluţii ale Consiliului de Securitate adoptate în baza
Capitolului VII din Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite. Dacă ne referim la infracţiunile
internaţionale, cele mai grave crime internaţionale, astfel cum sunt prevăzute în statutele
unor tribunale penale internaţionale, inclusiv în Statutul Curţii Penale Internaţionale care,
care este primul instrument juridic internaţional multilateral prin care se introduc în chiar
textul tratatului pentru prima oară pedepse aplicabile cu închisoarea şi alte pedepse
(amenda, confiscarea de bunuri etc.), trebuie să ţinem cont de întreaga cazuistică din
domeniu. Tribunalele internaţionale au un rol determinant în acest sens, iar justiţia
internaţională în materie rămâne inflexibilă, fără nici o abatere, la care s-ar putea recurge,
fiind în acelaşi timp, un instrument de evaluare deosebit de riguros.

38
Bibliografie

1. Bolintineanu, Alexandru, Năstase, Adrian, Aurescu, Bogdan, “Drept internaţional

contemporan”,Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura All Beck, Bucureşti,
2000;
2. Chilea, Dragoş ,“Drept internaţional public”, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2004;
3. Ciucă, Aurora, “Drept internaţional public”,Editura Cugetarea, Iaşi, 2000;
4. Dr. Diaconu, Ion, “Tratat de Drept Internaţiona public”, vol III, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2005;
5. Prof. Univ. Dr. Marţian , I., Nicu, “Drept internaţional public”, Editura Servo-
Sat, Arad, 1997;
6. Miga-Beşteliu, Raluca ,“Drept internaţional public”, vol II, Editura CH Beck,
Bucureşti;
7. Popescu, Dumitra, Năstase, Adrian , Coman, Florian ,“Drept internaţional
public”, Ediţie revăzută şi adăugită, Casa de Editură şi Presă “Şansa SRL”, Bucureşti,
1994;
8. Prof. Univ. Dr. Preda- Mătăsaru, Aurel ,“Tratat de drept internaţional public”,
Ediţia a II-a revizuită şi adaugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007;
9. Scăunaş, Stelian, “Drept internaţional public ”, Editura All Beck, Bucureşti, 2002.

39
40