UNIVERSITATEA DE STAT

FACULTATEA PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI,

SOCIOLOGIE ȘI ASISTENȚĂ SOCIALĂ
DEPARTAMENTUL PSIHOLOGIE
Programul master Psihologie judiciară

REFERAT
Tema: Caracteristici tipologice ale personalităţii femeii
criminale Vera Renczi.

Masteranda an.I, psihologie judiciară:

Veronica
Profesor:,
Dr., lector universitar

CHIȘINĂU, 2019
 Noțiuni generale cu privire la clasificarea și tipologia infractorului.
Personalitatea infractorului este un concept criminologic complex, care cuprinde
noţiunea psiho-socială şi noţiunea juridico-penală a infractorului.
În literatura de specialitate, opiniile asupra personalităţii sînt foarte diferite.
Criminologul Stănoiu, prin personalitatea infractorului, înţelege sinteza trăsăturilor bio-psiho-
sociale cu un înalt grad de stabilitate şi care sînt definitorii pentru acel individ, care, cu
vinovăţie, a comis o faptă ce prezintă pericol social şi este prevăzută de legea penală.
Gheorghe Mateuţ, înţelege prin personalitatea infractorului ansamblul trăsăturilor
individuale bio-psiho-sociale ale omului, care la un moment dat este marcat de stigmatul
juridic al comiterii unei fapte prevăzute de legea penală.
După Amza, criminalul este acea persoană care a comis o infracţiune cu vinovăţie sau
care a participat ca autor, complice sau instigator.
Personalitatea infractorului nu reprezintă un nou tip al personalităţii umane, dar este o
personalitate obişnuită, care se caracterizează prin unele trăsături specifice. Specificul constă
în prezenţa pericolului social la infractor. În asemenea mod, dacă am exclude pericolul social
din comportamentul infractorului, am avea un om normal.
În raport cu cele expuse anterior, putem spune că prin noţiunea de „personalitate a
infractorului”, înţelegem ansamblul trăsăturilor individuale, bio-psiho-socio-culturale, precum
şi totalitatea calităţilor sociale ale omului care, în corelaţie cu alte condiţii impersonale,
determină comiterea unei fapte prevăzute de legea penală.
Personalitatea infractorului apare acolo şi atunci, unde şi cînd a fost săvîrşită
infracţiunea. De regulă însă, personalitatea infractorului, apare cu mult înainte de săvîrşirea
infracţiunii.
Multa vreme s-a crezut ca femeia este incapabila sa ucida. Se sustinea existenta unui
soi de diferenta biologica intre cele doua sexe: corpul feminin, predispus sa dea viata, nu
putea fi capabil s-o ia. Infanticidul, in mod deosebit, era de neconceput: femeile: care totusi il
comiteau nu puteau fi altfel decat nebune si “nefemei”, intrucat doar pierderea feminitatii si a
instinctului matern ar fi putut oarecum justifica o astfel de fapta.
Am cautat sa aflam dacă femeia este un criminal sau devine un criminal, urmare a
unor agresiuni suferite, uneori, ani la rând. Intr-un studiu asupra criminalitatii feminine
devenit clasic, psihiatrul Cesare Lombroso a infatisat femeia criminala ca ansamblul tuturor
caracteristicilor criminale masculine insumate celor mai mari defecte ale femeilor: in opinia
acestuia, siretenia, ranchiuna si inselatoria. Lombroso mai credea si ca femeia criminala se
joaca cu ideea ca dispune de victima din motive pecare le considera intemeiate, dar care pot sa
nu fie aceleasi pentru un barbat; atunci cand aceasta decide sa ucida este capabila sa-si
justifice actul in fata propriilor ochi, inventandu-si o moralitate proprie, adecvata cazului
respectiv.
Profilul femeii criminale
Sunt persoane aparent normale, de cele mai multe ori casatorite si cu un loc de munca.
La fel ca barbatii, si ele cresc in familii cu probleme, aproape toate suportand vreo forma de
abuz in copilarie. La multe dintre ele se dezvolta o sexualitate precoce si intensa, insotita de o
personalitate agresiva, violenta si dominatoare. Apoi, in timp ce barbatii isi aleg in general
victime cu care sa nu fi avut niciun tip de raport anterior, femeile "prefera" sotii, amantii sau
rudele si cunoscutii. Motivatiile acestora sunt diferite de cele ale barbatilor, dupa cum diferita
este si tipologia victimelor.
Femeile nu-si aleg victimele in functie de sex; ele sunt "stabile" din punct de vedere
geografic, adica au tendinta de a ucide intotdeauna in acelasi loc, aceasta diferenta datorandu-
se probabil traditionalei concentrari a activitatilor feminine in jurul casei si al familiei.
Asadar, ele nu se deplaseaza pe distante lungi pentru a-si comite delictele: mai degraba isi
atrag victimele in "vizuina" lor printr-o tehnica cunoscuta in criminologie drept "tehnica
paianjenului"; atunci cand crimele nu se consuma in spitale sau case de batrani.
Pe de alta parte, daca motivatiile si traseele delictului feminin erau diferite pana in urma
cu circa 50 de ani, azi seamana din ce in ce mai tare cu cele comise de barbati. Mania,
razbunarea, rivalitatea, invidia, ura, interesul. Doar recent unii criminologi au inceput sa ia in
considerare importanta influentei structurilor sociale asupra crimei feminine. Si printre aceste
influente, banul pare a fi motivul fundamental al omuciderilor comise de reprezentantele
sexului frumos. Intr-un studiu realizat in Statele Unite pe 22 asasine in serie, motivele in
ordinea relevantei s-au dovedit a fi: banii, razbunarea, placerea de a ucide, sexul, drogurile.

Femeia dezlantuita
Disparitatea cantitativa intre delincventa feminina si cea masculina a fost observata
inca de la primele studii criminologice care s-au ocupat de asasinii in serie. Incidenta statistica
mai redusa a criminalitatii feminine a primit multiple interpretari, de unde se poate banui ca
nici una nu s-a dovedit suficient de convingatoare. Si ar putea fi mai mult aparenta decat
reala. Poate ca, spun "gurile-rele", femeile doar au avut mai multe posibilitati de a-si "acoperi
urmele", de a-si ascunde crimele comise de obicei in mediul familial, acolo unde ele traiau si
se afirmau si unde isi dezlantuiau si pasiunile criminale. Realitatea este ca, in mod traditional,
femeile nu erau educate sa fie agresive, ci mai degraba pasive, si toate conditionarile sociale
faceau astfel incat femeile sa ajunga mai rar la crima.
Rudyard Kipling scria ca femela din orice specie animala este mult mai feroce decat
masculul si de-a lungul timpului au existat si unii cercetatori ai fenomenului care au
considerat femeia mai cruda decat barbatul in razbunare, neobosita in urmarirea victimei si cu
mai putine scrupule si procese de constiinta. S-a mai spus si ca femeile care ajung sa ucida
gasesc solutii extreme la probleme cu care mii de alte femei convietuiesc pasnic in fiecare zi;
sau ca o asasina este doar o femeie obisnuita care a facut o criza de nervi. Cele care dau
dovada de cea mai mare mobilitate sunt femeile care ucid in cuplu sau in grup, care decid de
fapt sa-si urmeze barbatul in deplasarile lui.
De asemenea, in general, femeile nu-si tortureaza victimele inainte de a le ucide si nici
nu se gratifica sexual asistand la suferintele acestora, desi o otravirea lenta (modalitatea
preferata de reprezentantele sexului frumos) cauzeaza o lunga agonie considerata de multi o
forma mai "subtila" de tortura. La ora actuala, fenomenul "serial killer"-ului este unul in
crestere in toata lumea, si cu precadere in tarile industrializate.

Tipologia femeilor serial-killer

Ingerul mortii
Razbunatoarea
Asasina pentru “profit”
Asasina psihopata
Vaduva neagra (tipul care v-a fi analizat prin exemplul Vera Renczi). Incepe sa ucida
la maturitate, este foarte inteligenta, manipulatoare, extrem de organizata si rabdatoare. Cea
care se descotoroseste de soti sau amanti omorandu-i, reprezinta cea mai atenta si meticuloasa
categorie de asasina in serie, iar motivatia ei este cel mai adesea interesul economic.
Isi incepe cariera de obicei dupa 25 de ani, ucizand soti, amanti, rude, cunoscuti. De
obicei ucide pe parcursul a 10-15 ani inainte de a fi identificata, cu un numar de victime care
oscileaza intre 6 si 8. Arma preferata este otrava, utilizata inteligent, astfel incat sa induca
simptome care sa fie confundate cu cele ale unor boli usor diagnosticabile. Succesul actiunii
face asasina sa intre in posesia averii victimei.
 Uneori, viata bate filmul, iar povestea urmatoarei femei transformată în
criminală în serie este, cu siguranta, unul dintre cele mai concludente exemple. Bani,
razbunare sau pur si simplu nebunie sunt principalele motive ale actelor necugetate.
Orgii sexuale, crime, trădări, mister și o tânără de o frumusețe răpitoare
sunt ingrediente pentru un roman sau un film de succes internațional. Cu toate acestea, istoria
criminalisticii românești o consideră pe Vera nu doar o femeie care a existat aievea, ci unul
dintre cei mai prolifici criminali în serie din istoria României.

Perdeaua de fum
Viața Verei Renczi este învăluită în mister încă de la naștere. Anul 1903 este
creditat de mulți autori ca fiind cel în care viitoarea criminală a venit pe lume. Totuși,
cronologia evenimentelor ne face să credem că, cel mai probabil, Vera a văzut pentru prima
dată lumina zilei la sfârșitul secolului al XIX-lea, în București.
A doua piesă de puzzle lipsă este adevăratul nume de familie, întrucât Renczi este
numele celui de-al doilea soț. Despre tatăl Verei se știe că a fost un om de afaceri din Ungaria
actuală, iar mama fie o femeie din mica nobilime maghiară din Transilvania, fie o frumoasă
româncă. A treia piesă lipsă este înfățișarea acestei femei fatale.
Deși este considerată cel mai mare criminal din istoria României, nu există nicio poză
sau o descriere a ei acceptată în unanimitate de istorici. Unele surse susțin că era o frumusețe
blondă, în timp ce altele acreditează ideea că ultima imagine a amanților ei era o brunetă.
Însă toată lumea este de acord că frumusețea ei este imposibil de ignorat.

Descoperirea sexualității
Primii 13 ani din viață Vera i-a petrecut în România, unde a beneficiat de atenția și
protecția maternă. Lucrurile s-au schimbat radical după ce mama ei a murit și tatăl a decis să o
mute în conacul său din Bekerekul, oraș situat în Banatul Sârbesc și denumit astăzi Zrenjanin.
Scăpată de sub supravegherea paternă, întrucât tatăl era mai mereu plecat cu afaceri în
Imperiul Austro-Ungar, adolescenta Vera începe să descopere plăcerile carnale.
Elevă a unei școli de fete din localitate, viitoarea criminală șochează întreaga
comunitate cu scandalurile sexuale pe care le provoacă și în care sunt implicați elevi, studenți,
bărbați căsătoriți și chiar colegi de afaceri de-ai tatălui ei. Gradul de depravare al minorei este
atât de mare încât nu o dată ea a fost surprinsă de supraveghetori în patul elevilor din cămin.
Potrivit relatărilor, încă din această fază se observă o posesivitate bolnăvicioasă
a Verei, care își dorește ca amanții ei să își petreacă tot timpul cu ea. De aceea aventurile ei se
încheiau cu episoade de isterie și scene de gelozie.

Mariaje încheiate tragic

Tânăra desfrânată își schimbă complet atitudinea în momentul în care îl întâlnește pe
Karl Schick, un influent bancher austriac mai în vârstă cu 20 de ani decât ea. Vera și Karl
decid să se căsătorească și chiar au împreună cu băiat pe nume Lorenzo. Din nou sursele nu se
pun de acord în privința duratei mariajului. Intervalul variază de la câteva luni la câțiva ani.
Cert este că în această perioadă Vera se transformă într-o soție și mamă model. Ea
renunță la aventurile amoroase, dar nu și la gelozie. Programul încărcat al lui Schick o face
pe Vera să îl suspecteze pe bancher că are o amantă. Bănuiala i-a fost fatală bărbatului, care
dispare brusc pentru ca, ulterior, Vera să susțină în fața autorităților că acesta a murit într-un
accident de mașină în București, după ce în prealabil o părăsise. Deși nimeni nu îi găsise
cadavrul lui Schick, Vera poartă doliu timp de un an. După această perioadă ea revine
în societatea vieneză, unde îl cunoaște pe Joseph Renczi, un cuceritor mult mai apropiat de
vârsta ei și extrem de bogat. Până la cel de-al doilea mariaj nu a mai fost decât un hop:
dispărutul Karl Schick. O problemă lipsită de importanță în ochii autorităților pentru care
statutul de femeie din înalta societate al Verei primează în fața probelor și îi eliberează un
certificat de deces bazat doar pe povestea ei cu accidentul din București.
Mariajul cu Renczi este plin de infidelități ale bărbatului și crize de isterie, scene
de gelozie și chiar amenințări cu moartea din partea femeii. Toate acestea iau sfârșit brusc
când Joseph cade la pat, răpus de o boală necunoscută. Acum, Vera pare că uită toate
umilințele suferite și îl îngrijește cu un devotament neașteptat. Totuși, asta nu îl ajută prea
mult pe Renczi, care dispare din peisaj la fel ca primul soț. Nici de această dată autoritățile nu
o deranjează cu întrebări pe soția rămasă a două oară văduvă, astfel că ea își continuă viața
nestingherită.
TIPOLOGIA INFRACTORULUI
Aceasta se încadrează în tipul hedonist al criminalilor în serie,obținând satisfacție pe
baza afectului. Față de criminalele tipice „black-widow”, motivația acesteia nu a fost
financiară, ci a fost gelozia și dorința de a rămâne ultima femeie din viața bărbaților
uciși.Inabilitatea ei de a menține relații sănătoase în tinerețe,a fost pusă pe baza atitudinii de
fată bogată și răsfăță,dând dovadă de imaturitate afectivă.
Prietenii ei susțineau că în momentul în care nu mai era centrul atenției în viața
bărbaților, renunța. Deși, rădăcinile problemei sunt mult mai adânci printr-o credință
implantată, aceea a faptului că nu se poate avea încredere în barbați, credință la care a
contribuit comportamentului tatălui ei, fiind chiar declanșatorul. Stima de sine era la un nivel
minim, lucru ce a făcut-o să devină periculoasă pe măsura ce a înaintat în vârstă. Iar, când
suspecta că iubitul ei înșeală, numai renunța, ci îl ucidea.

Revenirea la desfrâu îi aduce sfârșitul

Tânără, extrem de frumoasă și putred de bogată după două mariaje, Vera renunță să se
mai căsătorească. În schimb îi atrage pe bărbații dornici de plăceri carnale din protipendada
Vienei în conacul părintesc din Bekerekul. Timp de 10 ani, peste 30 de bărbați au făcut
această călătorie cu bilet doar dus. Și numărul lor ar fi fost cu siguranță mai mare dacă nu ar fi
renunțat la precauție și nu s-ar fi cuplat cu un bărbat căsătorit pe nume Milorad. Bancherul
sârb, cu 20 de ani mai în vârstă ca ea, a împărtășit soarta predecesorilor săi, numai că soția lui
nu a vrut să renunțe fără să afle ce s-a întâmplat cu adevărat.
Primele informații aduc autoritățile la ușa conacului din Berkereku, unde au parte de
prima surpriză. Vera le răspunde senin cu replica Știam că veți veni să mă vizitați, domnilor!',
în condițiile în care nimeni nu o acuzase de nimic. Ea recunoaște relația cu Milorad, dar
susține că s-a despărțit de el imediat ce a aflat că este căsătorit. Decizia, susține Vera, l-ar fi
putut face să se sinucidă.
Neîmpăcată cu informațiile aflate de polițiști, soția lui Milorad pornește o anchetă pe
cont propriu. Descoperirea unui bilet de dragoste de la Vera în
hainele soțului, dar și că soții și băiatul Verei au dispărut la fel de misterios, îi
dau posibilitatea femeii să facă noi presiuni asupra autorităților sârbești. La a doua vizită a
poliției, Vera neagă că ar fi avut o relație cu bancherul, dar confruntată cu biletul și propria
declarație cedează nervos și exclamă isteric, spre stupefacția asistenței: Nu sunt o criminală!'.
“Văduva neagră” Vera Renczi și-a ucis propriul copil când acesta i-a aflat secretul.
Izbucnirea ei nervoasă duce la percheziționarea întregului conac, inclusiv a criptei.
Aici, în fața ochilor autorităților, se dezvăluie un spectacol demn de filmele de groază: 35 de
sicrie de zinc, așezate în cerc, iar în mijloc un fotoliu și o masă pe care sunt așezate un sfeșnic
cu lumânări, o sticlă de  șampanie și o cupă. Pe fiecare sicriu era așezată o etichetă pe care era
scris caligrafic numele ocupantului.
În această încăpere, Vera venea ori de câte ori simțea nevoia să se reculeagă și să
discute cu fantomele foștilor iubiți. Filmul horror continuă cu mărturisirea castelanei chiar în
cripta semiobscură, luminată doar de câteva lumânări. Trecerea în revistă a sicrielor
și caracterizarea fiecărei victime se încheie în fața celui de-ai doisprezecelea coșciug, când
Vera se prăbușește de durere. Era sicriul lui Lorenzo, copilul ei în vârstă de 10 ani pe care îl
ucisese după ce băiatul aflase macabrul secret al mamei sale.
Vera simtea o placere stranie sa stie ca ea, si nimeni alta, a fost ultima femeie din viata
fiecarui barbat care ii trecuse pragul. In linistea sumbra a criptei, ea se reculegea adesea,
delectandu-se cu o cupa de sampanie si vorbind cu fantomele celor ucisi, ritual care a durat
vreme de peste 15 ani.
Toate victimele sale fuseseră otrăvite cu arsenic, însă doi bărbați au avut parte de un
tratament special': Milorad a primit și stricnină pentru a muri mai repede, iar Joseph Renczi a
fost închis în sicriu pe când încă mai respira. Explicația femeii a fost la fel de halucinantă ca
și comportamentul: voia să rămână ultima femeie din viața bărbaților.
Precum atestă și studiile, în general, femeile nu-și torturează victimele înainte de a le
ucide,preferând modalități mai curate și nici nu se gratifica sexual asistând la suferințele
acestora,prin urmare,instrumentul ales de Vera a fost otrava. Femeile nu-și aleg victimele în
funcție de sex; ele sunt "stabile" din punct de vedere geografic, adică au tendința de a ucide
întotdeauna în același loc, această diferență datorându-se probabil tradiționalei concentrări a
activitaților feminine în jurul casei si al familiei. Așadar, ele nu se deplasează pe distanțe
lungi pentru a-și comite delictele: mai degrabă își atrag victimele în "vizuina" lor printr-o
tehnica cunoscută in criminologie drept "tehnica paianjenului",lucru ce se aplică perfect
Verei,datorită faptului că toate crimele se petreceau în conacul acesteia,unde bărbați fuseseră
ademeniți. Profilul geografic și modalitatea acesteia de operare constituie circumstanțele în
care infracțiunea s-a comis.
Sfârșitul Verei Renczi a fost unul previzibil. Condamnată la moarte, pedeapsa i-a fost
comutată în închisoare pe viață, întrucât femeile nu puteau fi executate conform legilor
Iugoslaviei. În temniță, psihicul ei a cedat, iar martorii susțin că ea se credea înconjurată de
toți cei pe care i-a omorât și le vorbea ore întregi.
Condamnata la moarte, frumoasa castelana nu mai realiza ce i se intampla. Pedeapsa i-
a fost comutata la inchisoare pe viata, intrucat femeile nu puteau fi executate
in Yugoslavia acelor vremuri. In inchisoare, starea ei s-a agravat. In celula in care era inchisa,
Vera Renczi se credea inconjurata de toti cei pe care ii ucisese si le vorbea acestora ore intregi
cu voce tare. Dialogurile sale, de multe ori obscene, nu au facut decat sa ii atraga violenta
celorlalte detinute. Schizofrenica Vera a fost transferata intr-un ospiciu, acolo unde se
stingea in urma unei hemoragii cerebrale, cu putin inaintea inceperii celui de al doilea Razboi
Mondial. Cazul sau ramanea in istoria criminalisticii sub numele de cazul Vaduvei Negre.