1

Cat de legale si legitime au fost interventiile?

In contrast cu statele care participau la continuarea razboiului rece, interventiile din nordul Irakului, Somaliei, Rwandei si Kosovo toate s-au legitimat din punct de vedere umanitar de catre statele intervienente. Cum vom arata si in continuare, justificand utilizarea fortei pe motive umanitare a fost contestata de cateva state, care au aparat traditionala interpretare a principiului suveranitatii. Totusi, aceasta pozitie devine tot mai putin si mai putin sustinuta, pentru ca anii 1990 inregistreaza un progres, iar la sfarsitul deceniului mai multe state erau pregatite sa accepte faptul ca punerea in aplicare a dispozitiilor din Capitolul 7, al Cartei ONU ar putea rezonabil sa se intinda pana la faza de legitimizare a interventiilor armate in cazuri de genocid si ucidere in masa. Capitolul 7 permite Consiliului de Securitate sa autoriezeze demararea actiunilor militare numai in cazurile in care se constata o amenintare cu privire la siguranta si pacea in sfera relatiilor internationale si aceasta incercare de a justifica interventia umanitara a fost in primul rand o angajare controversata de catre stetele vestice in cazul Irakului de nord. Rezolutia 688 adoptata in 5 aprilie 1991 identifica criza refugiatilor ca fiind cauzata de o represiune in constituirea unei amenintari pentru pacea si securitatea internationala de catre Saddam Hussein. Totusi, rezolutia nu a trecut sub Capitolul 7 si acolo nu a fost o explicita autorizatie aplicata actiunii militare pentru a apara curzii din nordul Irakului. Motivul a fost faptul ca Rezolutia 688 a fost extrem de controversata in ochii Uniunii Sovietice, China si inca un numar considerabil de state non-vestice in Consiliu. Aceste state s-au temut ca autorizatia pentru uzul fortei cu scopul de a proteja drepturile omului vor stabili un precedent pentru interventia umanitara care ar putea sa ii angajeze impotriva lor sau / si a le submin forma non-interventionista in cadrul societatii statelor. Refuzul Consiliului de Securitate de a oferi un mandat pentru desfasurarea actiunilor militare de interventie internationala in nordul Irakului, au fortat puterile din vest sa justifice interventia lor militara ca una autorizata de Rezolutia 688. Aceasta incercare de asigurare a legitimitatii nu a fost in mod expres aprobata de catre alte state, dar a fost in mod tacit acceptata sau tolerata din cauza ca nimeni nu a dorit sa conteste legalitatea unei interventii care a salvat vieti. In contrast cu pozitia sa din nordul Irakului , Consiliul de Securitate a aprobat unanim interventia SUA in Somalia pentru a crea un mediu mai securizat pentru furnizarea ajutorului umanitar. Rezolutia 794, trecuta sub Capitolul 7 in Decembrie 1992 a reprezentat o intrerupere brusca in practica existenta, pentru ca asa cum noteaza Christopher Greenwood, a fost o situatia dificila a poporului din Somalia, expusa ca motiv pentru a invoca Capitolul 7 al Cartei ONU si de a autoriza interventia . Motivul pentru care Consiliul de Securitate a legitimat interventia militara a SUA in Somalia in contrast cu pozitia pe care a adoptato peste interventia din norul Irakului, s-a datorat faptului ca nu s-a conformat clasicului model de interventie impotriva principiilor unui guvern.

Statul somal efectiv s-a prabusit si interventia umanitara a fost legitimata deoarece a fost perceputa sub forma de a nu compromite principiile suveranitatii si non-interventiei. Cu toate acestea statele non-vestice au fost suficient de vulnerabile in fata pericoleleor de a se vedea in pozitia de a sanctiona exceptiile principiilor de non-intreventie asigurand ca elaborarea Rezolutiei 794 a compromis importurile sale sub forma unui caz de interventie umanitara. Spre exemplu, imediata prioritate a fost supravegherea legaturii dintre suferinta umana si amenintarile pacii si securitatii internationale, rezolutia recunoaste unicul caracter al prezentei situatii din Somalia si preocuparea fata de deteriorarile acestuia, complexa si neobisnuita natura, care necesita un imediat si exceptional raspuns. Recurgerea la termeni precum unic , extraordinar , exceptional , trebuie vazuta ca o incercare de a diferentia crizele umanitare din Somalia fata de la alte cazuri in care statele au esuat prin incercarea sau in urma incercarii de a reduce sansa de a stabili un precedent in viitorul interventiei umanitare. Se pare ca au fost introduse in mod intentionat , pentru a calma si a inlatura temerile statelor, precum China, care ar fi putut bloca intr-un alt mod Capitolu 7 al Cartei cu privire la masurile de constrangere sau executare. Mai mult decat oricare alte cazuri analizate aici, interventia NATO in Kosovo a ridicat intrebarea cu privire la modalitatea dupa care societatea internationala trebuie sa trateze interventia, acolo unde un stat, sau in acest caz un grup de state, recurg la forta pentru a atenua suferinta umana, insa fara o autorizatie explicita de la Consiliul de Securitate. ONU nu a sanctionat in mod expres actiunea de a recurge la forta a NATO, iar Consiliul de Securitate la fel a ales sa nu o condamne. Imediat dupa ce NATO a lansat primele atacuri in Iugoslavia, Rusia a despus un proiect de rezolutia la Consiliul de Securitate care condamna NATO pentru utilizarea fortei si cere o oprire imediata a bombardamentelor. Membrii NATO in Consiliu au votat impotriva rezolutiei, suprinzator insa a fost faptul ca doar Rusia, China si Namibia a sustinut adoptarea rezolutiei, ceea ce a dus la o infrangere rasunatoare a rezolutiei. Raspunsul Cosiliului de Securitate cu privire la incalcarea de catre NATO a prevederilor care reglementau utilizarea fortei din Carta ONU, a fost ca atat timp cat acesta nu a fost pregatit de a legitima unilateral interventia umanitara, nu a fost necesar nici de a condamna actiunile sale. In schimb, legea va fi interpretata flexibil in functie de persuasiunea cazului de a justifica o astfel de abatere de la norme. Ce apare in urma Razboiului Rece pentru satele implicate, este modalitatea stateleor din vest in care au preluat initiativa de a promova si a avansa o noua norma de interventia umanitara armata la nivelul societatii intrenationale. Desi mai multe state, in special Rusia, China si India, s-au aratat retinute cu privire la aceasta dezvoltare , totusi aproximativ la sfarsitul anilor 1990 s-a simtit tot mai mult o crestere in acceptarea ideei ca interventia militara ONU este justificata in cazul genocidului si uciderii in masa. Cel mai bun exemplu a fost atunci cand nici un membru din Consiliul de Securitate nu s-a opus interventiei in Rwanda pe motivul ca aceasta a violat suveranitatea sa. In schimb, obstacolul in fata interventiei a fost lipsa prevederilor si principiilor

politice din partea statelor de a suporta costurile si riscurile interventiei armate pentru a salva rwandezii. Este extrem de neplacut faptul ca Rusia sau China vor exercita dreptul de veto cu privire la interventia Consiliului de Securitatea intr-un caz clar de genocid sau masacru, sau cu exceptia situatiei in care aceste state vor avea un interes vital in acest caz si inevitabil vor determina un alt curs al actiune. Ideea Solidarista ca exercitarea suveranitatii ar trebui sa fie conditionata de catre statele care indeplinesc standardele de baza ale unei comune umanitati i-a dat expresia cea mai elocventa in 2001 in reportajul Responsabilitatea de a apara de catre Comisia Internationala in Interventie si Suveranitate Statala. Comisia a sustinut ca statele au o responsabilitatea primara in ceea ce priveste apararaea securitatii cetatenilor lor. Atunci cand acestea nu sunt capabili sau nu doresc sa faca acest lucru sau atunci cand aceste state in mod deliberat isi terorizeaza proprii cetateni , atunci intervine randamentul dintre principiul non-interventiei si responsabilitatii internationale de aparare. Raportul extinde aceasta responsabilitate de a cuprinde nu numai responsabilitatea de a reactiona in fata crizelor umanitare, dar si responsabilitatea de a preveni asemenea crize, precum si responsabilitatea de a reconstrui state criminale si state care au esuat. Aceasta reincadrare a dezbaterii , departe de intrebarea daca statele avand un drept de interventie a carei responsabilitate ramane de a proteja oamenii expusi unui pericol puternic , are un potential de a genera un nou consens politic de sprijin , pe care raportul Comisiei Internationale de Interventie si Suveranitate Statala il numeste interventii umanitare cu scopul de aparare . Un factor esential motivant in spatele crearii Comisiei Internationale de Interventie si Suveranitate Statala a fost aspiratia de a evita un alt caz de tipul Kososvo, situatie in care actiunea Consiliul de Securitate a fost imobilizata de amenintarea exercitarii dreptului de veto, astfel statele au intervenit pentru a apara drepturile omului. Aici nu exista nici un consens in sfera societatii internationale privind legalitatea interventiei umanitare unilaterale si recomandarile raportului nu au reusit sa mute dezbaterea in mod semnificativ inainte. Comisia Internationala de Interventie si Suveranitate Statala a insistat ca potentialele interventii ar trebui sa asigure sprijinul Consiliului de Securitate inainte de a actiona , considerand ca provocarea a fost sa faca corpul mai puternic si sa functioneze mai bine, ca si un protector al drepturilor omului. Pana la acest final, Comisia a propus ca ar trebui sa existe un acord sau o intelegere intre cei cinci membri permanenti ai Consiliului de Securitate si sa nu exercite dreptul de veto pentru a impiedica trecerea unei rezolutii care vizeaza evitarea sau stoparea unor importante crize umanitare in cazul in care interesele lor vital nationale nu au pretins de a fi implicate. Avand in vedere ca daca dezacordul Consiliului asupra Kosovo a fost criza umanitara care a intalnit limita , atunci ar fi trebuit sa se declanseze interventia militara a ONU, astfel propunerea Comisiei de a restrictiona dreptul de veto a esuat pentru a aborda problema fundamentala care a impartit Consiliul in acest caz , si care probabil o va repeta in situatii viitoare.

Argumentand ca Consiliul de Securitate are o responsabilitate centrala in apararea valorilor umane, Comisia Internationala de Interventie si Suveranitate Statala recunoaste ca daca esueaza in scutirea de aceasta obligatie in situatii deosebit de ingrozitoare, atunci si altii ar putea actiona pentru a pune in aplicare normele de baza ale drepturilor omului in societatea internationala. O importanta contributie la raportul este de ordinul stabilirii unor criterii specifice care ar trebui as fie folosite pentru a judeca legitimitatea unor astfel de interventii.

Responsabilitatea de a apara : principiile interventiei militare

(1). Justa cauza a inceputului

Scopul interventiei militare pentru protectia umana este o exceptionala si extraordinara masura. Pentru a fi justificat, trebuie sa existe serioase si ireparabile prejudicii aduse umanitatii, sau o probabilitate de cauza pentru aparitia urmatoarelor tipuri de situatii :

A. pierdere de vieti pe scara larga, reala sau retinuta, cu sau fara tenta de genocid, care fie este produsul in mod deliberat al actiunilor unui stat , fie statele au neglijat sau au fost incapabile sa actioneze, fie este situataia unui stat care a esuat. B. Purificarea Etnica(este o expresie care se refer la diferite practici sau politici de expulzare forat, sau chiar de lichidare fizic, a unei minoriti etnico-culturale, dintrun anumit teritoriu sau dintr-o tar, cu scopul de a crea o societate "pur", de a omogeneiza structura etnic a populaiei.) pe scara larga, reala sau retinuta, se manifestau fie prin ucidere, expulsare fortata, acte de teroare , fie viol. (2). Principiile Precautiei

A. Adevarata intentie : Scopul primordial in interventie, indiferent de oricare alte motive ar avea statele, este stoparea si prevenirea starii de suferinta a umanitatii. Adevarata intentie este mai bine asigurata cu actiuni multilaterale, in mod expres sustinuta de opinia regionala si victimele in cauza. B. Ultima instanta : Interventia militara este justificata numai in cazul in care fiecare optiune non-militara pentru prevenire sau solutionare pe cale amiabila,

pasnica in situatii de criza au fost interprinse. C. Mijloace proportionale : Scara, durata si intensitatea planificata pentru interventia militara, ar trebuie sa fie minim necesara pentru a asigura obiectivul definit de protectie umana. D. Perspective Rezonabile : Aici trebuie sa fie o rezonabila sansa de succes in stoparea sau evitarea suferintei, care a justificat interventia, cu consecintele de actiunii care nu pot fi mai rele decat consecintele lipsei de actiune. (3). Adevarata Autoritate

A. Aici nu exista o mai buna sau mai adecvata institutie decat Consiliul de Securitate al ONU, care sa autorizeze interventiile militare din motive de securitatae a umanitatii. Scopul nu este acela de a gasi alternative Consiliului de Securitate ca sursa de autoritate, ci de a face Consiliul de Securitate sa functioneze mai bine decat a facuto si inainte. B. Autorizatia Consiliului de Securitate trebuie sa fie solicitata inainte de fiecare interventie militara. Cei care intentioneaza o interventie trebuie sa solicite autorizatia in mod oficial, sau sa ridice Consiliul problema din initiativa proprie sau secretarulgeneral sa ridice problema conform Artiolul 99 din Carta ONU. C. Consiliul de Securitate trebuie sa trateze cu promptitudine orice solicitare de exercitare a autoritatii, sa intervina in aceasta calitate unde au loc acuzatii, pierderi de vieti omenesti si purificari etnice pe sacara larga. In acest context este necesar de verificat adecvat faptele sau contidiile pe motiv ca s-ar putea sustine o interventie militara. D. Cei cinci membri permanenti ai Consiliului de Securitate trebuie sa se puna de acord cu privire la abtinerea de la exeritarea dreptului sau de veto, in materiile unde statele acestora nu sunt vital implicate, ceea ce ar impiedica trecerea de rezolutii care autorizeaza interventia militara pentru protectia omului, scopul pentru care exista astfel ed sprijin majoritar. E. In cazul in care Consiliul de Securitate refuza o propunere sau nu reuseste sa o solutioneze intr-o perioada de timp rezonabila, optiunile alternative sunt urmatoarele : I. Luarea in cosideratie a materiei de catre Adunarea Generala in sesiune speciala de urgenta, procedura Unirea pentru Pace II. Actionarea intro zona de competenta de catre organizatiile regionale sau subregionale din Capitolul 7, Carta ONU, obiectul lor de autorizare ulterioara solicitat de la Consiliul de Securitate. F. Consiliul de Securitate ar trebui sa ia in considerare toate deliberalile sale, pentru ca in cazul in care nu se achita de responsabilitatea de a apara si proteja in cunostiinta de cauza situatiile socante care necesta emergent intreprinderea unor actiuni, statele in cauza nu pot exclude celelalte mijloace pentru a

raspunde adecvat gravitatii si urgentei in aceasta situatie si aceasta este cauza pentru care prin urmare credibilitatea Organizatiei Natiunilor Unite poate avea de suferit.

(4). Principii operationale A. obiective bine definite, mandate clare, lipsite de ambiguitate si resurse potrivite. B. abordare militara comuna intre partenerii implicati; unitatea comandamentului; comunicare deschisa si neechivoca si efectuarea comenzilor; C. acceptarea limitelor, incrementalismului si gradualitatii in executarea puterii, obiectivul fiind protectia populatiei, nu apararea statului. D. legi angajate care mentin conceptele operationale; sunt precise; reflecta principiul proportionalitatii; implica o aderenta totala a dreptului umanitar international E. acceptarea ca forta de protectie nu e principalul obiectiv. F. coordonarea maxima cu organizatiile umanitare

Raportul evenimentului in care Consiliul a esuat sa actioneze, si anume in problema cu Rwanda si Kosovo, a argumentat ca valorile de referinta fata de care s a judecat legimitatea de organizare au fost luate inafara cadrului ONU. Un criteriu cheie in evaluarea daca o interventie este justificata, potrivit raportului, este daca exista o perspectiva sigura de succes. Si legat de acest lucru, din perspectiva Comisiei, exista idea ca cei care intervin ar trebui sa isi asume responsabilitatea pe termen lung pentru protejarea dreptului omului , la nivel de stat. Unde interventiile au succes? Pot interventiile fortate de dupa Razboiul Rece sa sprijine ideea ca utilizarea fortei poate promova valorile umanitare? Rezultatele umanitare pot fi divizate in rezultate pe termen scurt sau lung. Trecutul face referire la reducerea imediata a suferintei umane, prin incetarea uciderii in masa si/sau oferirea ajutorului umanitar celor care sunt blocati in zonele de razboi.

Rezultatele unui ajutor umanitar pe termen lung se concentreaza pe cat de departe interventiile ajung sa abordeze cauzele profunde ale suferintei umane prin facilitarea si solutionarea conflictelor si reconstructia unor formatiuni politice viabile. Abordarea in definirea unui rezultat umanitar pozitiv este luata de catre Parekh si Michael Walzer. Parekh argumenteaza ca ajutorul umanitar in contextele de urgenta nu reprezinta o interventie umanitara ci un act politic pentru a ajuta crearea unei structuri autoritare civile acceptata de cetateni. El afirma ca interventiile umanitare difera de alte interventii prin setarea obiectivului ca noile structuri de guvernamant sa fie implicate in consultarea cu actorii politici locali in schimbul impunerii fortei autoritare in exterior. Acest lucru este luat in considerare si de Walzer care contesta ipoteza traditionala contra-restrictionista in care cei care intervin umanitar ar trebui sa efectueze o interventie rapida militara si apoi sa se retraga elimininand sursa de incalcare a dreptului omului. Acest lucru ar fi fost bine de realizat in perioada razboiului rece, cand interventiile pline de forta ar fi putut sfarsi uciderile in masa. Oricum, Walzer, argumenteaza ca acest tip de interventie nu este specific crizei umanitare dupa razboiului rece cand sursa suferintei cetatenilor sunt adanc inradacinate in structurile sociale politice si economice ale societatii. El sustine ca daca interventiile nu pun in evidenta cauza conflictelor, rezultatele vor duce mereu la reluarea conflictelor. Walzer sustine ca utilizarea fortei in situatiile de urgenta umanitara ar trebui sa reprezinte o parte din proiectele pentru rezolutii si reconstructia politica, sociala si economica. Avand definite aceste doua concepte: rezultate umanitare pe terment lung si pe termen scurt, cum ar trebui sa evaluam interventiile internationale in nordul Irakului, Somalia si Kosovo? Operatia Safehaven, a salvat vieti, bucurandu-se initial de un succes in solutionarea problemelor refugiatilor din nordul Irakului. Fortele aeriene vestice, pentru a creste protectia kurzilor, au stabilit o zona aeriana peste nordul Irakului in care nu se zboara. Aceasta operatiune a intampinat probleme avand in vedere ostilitatea Irakului fata de minoritatea Kudish. In ciuda succesului in atenuarea suferintelor a acestor oameni, interventia nu a garantat protectia lor. Numiti comentatori au identificat interventia initiala americana in Somalia in perioada decembrie 1992 - martie 1993 o interventie umanitara de succes. In termen de succes pe termen scurt, America a declarat ca a salvat mii de somalieni de la foame. Exista un dezacord in ceea ce priveste cat de multe vieti a salvat Operatiunea Restore Hope, dar ceea ce nu s a discutat este faptul ca misiunea s-a sfarsit dezastruos. Acest lucru poate fi urmarit in incercarea UNISOM II de a merge dincolo de misiunea initiala de a combate foamea, de a dezarma conflictele si de a furniza noi ordine in societatea din Somalia. Suferinta a fost dintotdeauna o cauza politica, si rationamentul din spatele stabilirii expansiunii mandatului UNOSOM II este de a stabili un sistem politic de drept care sa previna intoarcerea la un razboi civil sau la foamete. Oricum, aceasta incercare de a converti rezultatele umanitare pe termen scurt in rezultate pe termen lung (reconstructie politica) a esuat. Problema a fost ca odata ce Consiliul de Securitate ONU a sanctionat cu arestarea unuia dintre initiatorii razboiului Generalul Aidid, dupa ce armata sa a ucis 24 soldati ONU in 1993, UNOSOM II a actionat ca o putere imperiala, bazandu se pe

armamentul avansat american.Procesul trecerii de la combaterea foametei la razboi, a fost ilustrat grafic de catre televiuziunea SUA cu ajutorul unor imagini care au surprins rachete arzand trimise in zonele aglomerate din sudul Mogadishu. Somalia se intreba daca interventiile care incearcau sa combine cele doua rezultate pe termen lung si scurt si anume, salvarea oamenilor de la infometare si restabilirea autoritatii, se vor incheia incheie intr-o postura umilitoare. Discutia despre Kosovo se refera mai mult asupra faptului daca comunitatea internationala va reusi sa reconstruiasca un nou stat multietnic. Fortele conducatoare NATO care au fost in Kosovo, imediat dupa campania aeriana, au avut succes in ai aduce inapoi la casele lor pe toti refugiatii. Oricum, majoritatea populatiei serbiene a fugit de teama represiunilor din comunitatea albaneza, iarce care au ramas sa traiasca intr-un climat constantde frica si nesiguanta frica, in ghetouri protejate de trupele KFOR. Adevarul sumbru este ca unii din albanezii din Kosovo care au suferit sub mana Serbiei in 1990, au provocat propriul brand etnic separat de serbii care au continuat sa traiasca in Kosovo. Majoritatea populatiei din Kosovo, ca un rezultat al actiunilor NATO, s-au bucurat de noua libertate, si proiectele, precum Pactul de Stabilitate UE, au oferit posibilitatea unui viitor prosper si securizat. Concluzia care reiese din aceasta scurta trecere in revista a ceea ce s-a intamplat este ca interventia invincibila in crizele umanitare sunt mai mult destinate sa aiba un rezultat pe termen scrut care ating doar putin cauzele politice. Problema este ca determinarea initiala de a angaja forte in apararea obiectivelor umanitare nu este sustinuta de un angajament politic, militar, economic si social care sa ofere protectie pe termen lung. Statele care intevin militar, ca agenti ai ajutorului umanitar, au nevoie de o formulare clara a obiectivelor pe termen scurt si lung care sa poate echilibra crizele umanitare. Interventia umanitara dupa 11 septembrie 2001 Ce efecte asupra interventiei umanitare au avut atacul terorist din 11 Septembrie? A fost razboiul impotriva terorismului mai prejos decat strategiile statelor influente de a salva strainii? Exista un pericol ca SUA sa se intoarca la razboiul rece al politicii prioritizand avantaje strategice asupra drepturilor omului? Exista doua perspective importante asupra acestor doua intrebari. Prima reprezinta o viziune pesimista. Aceasta sustine ca atunci cand razboiul impotriva terorismului a inceput, SUA si-a creat interesele strategice proprii in apararea drepturilor omului. Michael Ignatieff, de exemplu, argumenteaza ca USA este pregatita sa se alieze cu guvernele represive care isi sustin strategia anti-terorism. Conform acestui punct de vedere, daca a fost dificil de a mobiliza angajamentul vestic in interventia umanitara, practic ea a devenit imposibila dupa 11 septembrie. In 2002, Vestul nu a mai vrut sa faca nimic altceva decat gesturi simbolice la raspunsul dezastrelor umanitare din Sierra Leone, Republica Democratica Congo si Coasta Ivory.

Cea de a doua perspectica este mai optimista. Porneste de la premisa ca statele vestice vor intervine militar in situatiile de urgenta umanitara daca interesele sunt de natura securitatii. Asa cum Afganistanul arata, exista o legatura critica intre statele care au esuat si terorism, se afirma ca razboiul impotriva terorismului ar putea sa ofere interesele strategice necesare pentru a motiva interventia la nivel de drepturile omului si securitate nationala. Ce ne spun cele doua principale conflicte din 11 septembrie despre directia in viitor a interventiei umanitare? Oricum, interventia USA in Afganistan a fost un razboi de aparare, cu toate acestea, presedintele US nu a simtit nevoia de a argumenta aceasta decizie. El a spus Afganistanilor ca cetatenii asupriti din Afganistan vor cunoaste generozitatea si aliatii americanilor. De asemenea va scadea furnizarea alimenterlor, medicamentelor si proviziilor pentru cetatenii infometati si bolnavi din Afganistan (Bush 2001). America a facut pasi in luarea de masuri pentru a minimiza lupta in Afganistan, dar cel putin doua optiuni operationale au determinat prerogativele umanitare ale razboiului. Prima a fost decizia de a se baza pe informatiile furnizate de diferitele factiuni afganistane de identificare si orientare ale talibanilor si fortelor Al Qaeda. Aceasta a evidentiat determinarea US de a reduce riscul impotriva propriei armate. Dar aceasta decizie a facut ca America sa fie manipulata de afganistanii care doresc sa rezolve problemele cu rivalii lor, si astfel a rezultat un numar de atacuri in care civilii nevinovati au fost ucisi. Al doilea esec a fost refuzul Washingtonului de a contribui cu trupe la sol pentru ONU. Mai tarziu a fost posibil doar furnizarea securitatii in Kabul si in ariile inconjuratoare. Razboiul din Irak a fost justificat ca fiind necesar din cauza pericolului armelor de distrugere in masa a lui Saddam Hussein. Oricum, cu cat armele ofensatoare au devenit mai evazive atat inainte cat si dupa razboi, cei care au justificat utilizarea lor au recurs la rationamente umanittare. In timpul razboiului, Bush, a declarat mass mediei ca lucreaza la eliberarea cetatenilor irakieni; incet dar sigur, terorismul in randul populatiei va fi inlaturat. Ca o critica montata in urmatoarele luni de dupa razboi, atat Bush cat si primul ministru Tony Blair, au declarat ca,indiferent de distrugerea in masa, razboiul a fost justificat pentru ca Irakul este mai bun fara Saddam. In deschiderea Raportului asupra Drepturilor Omului din 2004, Directorul executiv Kenneth Roth a argumentat ca un fact important pentru care Irakul a esuat ca interventie umanitara are doua domenii: in primul rand nivelul abuzului drepturile omului comise de regim, desi ingroitoare si de neacceptat, nu indeplinesc pragul de ucidere in masa care insoteste o actiune militara. In al doilea rand, pentru a fi calificat ca fiind umanitara, o interventie trebuie sa fie motivata de scopuri umanitare, si Roth a sustinut ca pentru Bush acest fapt nu a reprezentat motivul pentru care a inceput razboiul. Faptul ca UK si US au simtit ca e necesar sa angajeze argumente umanitare pune in evidenta masura in care aceasta justificare a devenit o baza militara de legitimare pentru perioada de interventie de dupa razboi.

10

Acest lucru este in contrast cu perioada razboiului rece cand cei care au intervenit si au produs bunuri umanitare - precum rasturnarea regimului lui Idi Amin din Uganda- a fost justificat prin auto aparare, indiferent de motivatiile umanitare. Dar reticenta guvernelor occidentale nu prevestesc un nou angajament pentru a proteja civilii aflati in pericol. In Afganistan si Irak, acest lucru a fost o prioritate mica comparata cu securitatea strategica si obiectivele politice ale stateleor care au intervenit. Aceasta concluzie sumbra naste intrebarea profunda daca abordarile militare iin inerventia umanitara pot promova drepturile omului la un nivel global. Partea finala a acestui capitol exploreaza aceasta problema prin explorarea posibilitatilor pentru politicile nonviolente umanitare. Globalizarea si interventia umanitara nefortata Dupa cum am si vazut abordarea traditionala de interventia umanitara se axeaxa pe state si pe interventie fortata. Interventia este caracterizata prin constrangere, incalcarea suveranitatii si este nonconsensuala. Prin contrast, interventia umanitara nefortata subliniaza activitatile pasnice ale statelor, ale organizatiilor internationale si nonguvernamentale in furnizarea ajutorului umanitar si in a facilita solutionarea conflictelor si a reconstructiilor de catre terte parti. Interventiile umanitare pot fi consensuale si nonconsensuale. Un exemplu in acest sens este activitatea organizatiei Medicina fara Frontiere care functioneaza constant fara permisiunea guvernului gazda, prin motode pasnice de a oferi asistenta medicala tuturor celor care au nevoie. Actiunile consensuale include diplomatia de mediere terta si practicile Comitetului International al Crucii Rosii care opereaza numai cu consimtamantul guvernelor suverane. Activitatile agentiilor umanitare in situatii de urgenta complexa umanitara reflecta o crestere a unei societati globale, in care organizatiile umanitare opereaza transnational. Globalizarea a generat multe din relele vietei contemporane, insa la fel a generat acea crestere din punct de vedere al constientizarii morale fata de cosmopolitism, iar aceasta incepe sa faca reala viziunea lui Kant despre violarea drepturilor care este intr-un singur loc, dar este simtita peste tot. Televiziunea prezinta de multe ori imagini ale umanitatii care pun in pericol intreaga lume si devine pur si simplu imposibil pentru marile puteri sau liderii de stat si pentru public de a se izola si a afirma ca nu au cunostinta de cauza cu privire la cele ce se intampla in lume, in tari ca Rwanda, Chechenya si Sierra Leone. Curand, guvernele vor avea nevoie sa isi justifice actiunile lor morale cand se vor confrunta cu alte state sau actori locali care comit crime impotriva umanitatii. Provocarea pentru acele persoane fizice si organizatii angajate in apararaea unor standarde minime ale omenirii este de a asigura ca guvernele sunt responsabile pentru alegerile lor morale care le interprind atunci cand se confrunta cu acte si situatii de genocid si ucidere in masa. Cultura drepturilor omului in plan global urmareste sa protejeze drepturile omului si valorile umane peste tot. Aceasta cultura este un produs al lumii in urma distrugerii in masa si este incorporat in ideile si practicile functionarilor publici internationali, mass-media, organizatiilor non-guvernamentale locale si a unei retele globale de organizatii umanitare non-guventamentale internationale care sunt

11

sustinute si aprijinite de angajamentul transnational global al cetatenilor pentru drepturile omului si umanitarismului.Aceasta comunitate este anti-statica, dar nu neaparat si anti-statala. ; guvernele deseori nu reusesc sa actioneze in calitate de agenti locali ai comunei umanitati., dar cheia provocarii pentru cei care doresc sa aprofundeze solidaritati globale morale este in a exercita puterea statala in scopurile umanitarismului global. Cultura globala a drepturilor omului este o unica si progresiva trasatura a globalizarii in lumea politicii la inceputul noului mileniu. Existenta acestei culturi reflecta recunoasterea tot mai mare ca cauzele de incalcare a drepturilor omului si crizele umanitare la nivel mondial sunt cele care necesita o solutii globale. Interventia umanitara fara constragere sau fara aplicarea fortei este deobicei definita in termenii activitatilor de actori non-statali si mediatorilor terti in situatii de urgenta complexa militara, dar deasemenea este nevoie de a cuprinde strategiile de interventie globala concepute pentru a aborda cauzele care stau la baza suferintei in politica mondiala. Intrebarea cum ? si de ce? suferinta umana ajunge a fi construita in modul in care este in spatele acestui capitol. Avand in vedere toate acestea, urmatoarea intrebare adresata de catre Parekh : De ce ar trebui ca suferinta si moartea sa devina doar o chestiune de interventie umanitara atunci cand acestea sunt cauzate de insuccesul statelor sau de un abuz scandalos al puterii lor? Raspunsul la aceasta intrebare este ca ceea ce cantareste mai mult in fata suferintei umane este produsul unei prejudecati ideologice ale unei elite politice si economice globale. Este in caracteristica elitelor dominante de a construi interventii umanitare in termeni de gestionare a crizelor in curs de dezvoltare, mai degraba decat politicile globale si economice pentru a aborda cauzele care stau la baza structurala a saraciei si malnutritiei. Nu exista nimic natural sau inevitabil in existenta saraciei pe scara globala, este produsul lucrului manual al indivizilor si al claselor sociale ale caror interactiuni au pus bazele capitalismului global. Aceasta structura este profund inradacinata si produce un proletariat global instrainat, iar transformarea lor trebuie sa fie obiectul unei politici emancipatoare globale nefortata in domeniul interventiei umanitare.

Concluzii

Interventia umanitara ramaine inca a fi o problema de litigiu. Relismul si Pluralismul cauta sa interepreteze cazurile discutate in acest Capitol pentru a confirma pozitia lor teoretica diferita. Realismul prevede descrierea si explicarea realitatiii statelor puternice dar care nu influentau economia statului, dar problema cu aceasta cerere pentru obiectivitate este faptul ca anume Realismul cu spiritul sau a contruit adevaratele practici pe care teoria Realitatii incearca sa o explice. Realismul la fel identifica cateva obiectii in practica interventiilor umanitare, dar acest capitol a argumentat ca Pluralismul este esential pentru a intelege de ce societatile unor state s-au aratat impotriva ligitimarii interventiei umanitare. Pluralismul reprezinta practica dominanta in societatea statelor, care continua sa privilegizeze principiul suveranitatii si al non interventiei deasupra respectului pentru drepturile omului. Dar aici nu exista nimic natural sau inevitabil in mod special cu privire la aceasta ierarhie intre ordine si justitie. Intradevar, schimbarea valorilor

12

si normelor ar putea duce la cresterea sentimentului de nou Solidarism care ar produce mai mult decat o noua ordine mondiala. Acest capitol intelege Solidarismul, dar in cele din urma este o voce dezactivata in politicile contemporane globale. Solidarismul se bazeaza pe statele care actioneaza in calitate de administratori ai umanitatii comune, dar ceea ce reiese dintr-un studiu al statelor participante din anii 90 este faptul ca nu statele ci societatea civila globala este principalul agent in promovarea valorilor umanitare in politicile globale. Globalizarea apropie viziunea lui Kant asupra interconexiunei, dar in urma genocidului din Rwanda a demonstrat intr-un mod brutal ca aceasta crestere in gradul de constientizare moral cosmopolita nu a fost inca transpus in ideea proiectului Solidarist de interventie umana fortata. Publicul din vest care traieste intr-o sfera relativ sigura a politicilor globale si sunt din ce in ce mai sensibilizate de suferinta altora, dar acest sens al compasiunii care a limentat mass-media este foarte selectiv in raspunsurile sale cu privire la suferinta umana. Lumita reflectoarelor din mass media au asigurat ca guvernele au fost celecare le-au indreptat atentia si energia catre crizele umanitare din nordul Irakului, a Somaliei si Bosniei, dar exact in aceasi perioada milioane de oameni au murit in brutalelor razboaie civile din Angola, Liberia and Republica Democrata Congo. O crestere a constiintei umane fata de umanitatea comuna care era in curs de dezvoltare patrunde tot mai mult la nivelul societatii civile mondiale, dar cum va putea aceasta societate sa promoveze tot mai mult umanitarismul? Este oare uneori interventia umanitara fortata singura modalitate de a raspunde adecvat in fata abuzurilor masive a drepturilor omului ? Sau este oare recurgerea la violenta pentru a opri o violenta si mai mare o strategie care poate duce doar la o spiralare a varsarilor de sange in detrimentul scopurilor umanitare? Orice caz trebuie sa fie judecat bazat pe faptele reale, dar exemplul Somaliei si poate chiar Kosovo, au demonstreaza ca interventiile care incep cu acreditari umanitare pot foarte usor degenera intr-o serie de politici si activitati ce depasesc eticheta umanitara. O alta problema indeparatata cu privire la intervenitia umanitara armata se refera la asa numitul efect de corp-sac care se refera la legatura de cauzalitate intre cresterea victimelor in urma operatiunilor militare si spijinul opiniei publice in scadere. A fost oare opinia publica interna a statelor din vest pregatita sa isi vada pesonalul militar murind in operatiunile interventiei militare? Retragerea SUA din Somalia dupa uciderea a 18 politisti americani si refuzul de a pune fortele americane la dispozitie pentru a salva rwandezii, demonstreaza ca nici cea mai mare puternic stat liberal din lume nu este pregatitat sa plateasca cu vietile unor oameni pentru a salva altele. O caracteristica remarcabila a tuturor interventiilor militare de dupa Razboiul Rece este faptul ca nici un Guvern din vest nu a riscat cu personalul sau militar in situatiile in care se presupunea a exista un risc ridicat de accidentare. Preocuparile cu privire la securitate in urma atacurilor din 11 septembrie 2001 care au motivat SUA sa inceapa si sa conduca interventiile in Afganistan si Irak, au crescut probabilitatea ca statele din vest sa riste viata soldatilor lor, in cazul in care se poate demonstra ca anumite state esuate sunt un teren fertil pentru terorismul international. Cat de mult acest lucru duce la o mai

13

buna protectie a civililor in aceste state depinde daca fortele care intervin sunt de succes in adaptarea mijloacelor militare pentru promovarea eficienta a valorilor umane. In cazul in care interventia este in principiu generata de logica razboiului impotriva terorii, preocuparea este ca va avea loc doar in unele crize umanitare care au un impact direct asupra acesteia. O alta lectie in cazul Afaganistanului si Irakului este ca daca interventia are loc protectia efectiva a drepturilor omului necesita un angajament militar, politic si economic pe termen lung de catre comunitatea internationala. Acest capitol a examinat cazul interventiei umanitare nefortata care a fost sustinuta, este o progresiva forma de manifestare in globalizarea politicilor mondiale. Actorii acestor situatii dramatice nu sunt inotdeauna statele, iar mijloacele utilizate sunt intotdeauan neviolente. Acest tip de interventie se prelungeste de la grestionarea situuatiilor de criza umanitara la prevenirea situatiilor de criza umanitara, si conecteaza sau leaga obiectul de interventie umanitara la problemele mai largi de solutionare a conflictului si rolul de mediere terta. Inexplicabil ramane cum o interventie fara a utiliza forta poate avea un rol important de jucat in stimularea si sprijinirea proceselor de solutionare a conflictelor in situatii de urgenta complexe umanitare. Dincolo de aceasta, o abordare care exclude forta fata de interventia umanitara deschide problema normativa a ce conteaza mai mult ca suferinta umana la sfarsitul secolului XX. Cele mai zgomotoase situatii de urgenta de genocid, purificari etnice si foame au reusit sa primeasca atentia mass-media si comanda a unei limite de resurse din partea comunitatii internationale a donatorilor. Concemptia umanitarismului nu este inradacinat in fapte obiective; in schimb este produs, in schimb, este produs de credinta si i valori dominante la nivel global, al caror privilegii este de a sunt zgomotoasele situaii de urgen i excluderea situatiilor tainuite de moarte lent, din cauza srciei i malnutriiei. Intrebarea pentru viitor este de ce diminuarea impactului de saracie la nivel global nu este ata de urgenta ca subiect pentru interventiile umanitare, precum este moartea celor care sunt ucisi de catre oamenii cu arme in uniforma. Daca umanitarismul este ceea ce am facut noi din el , nu avem de ce sa il facem si la nivel global.