Dreptul de Veto – privilegiu individual al membrilor permanenți ai Consiliului de

Securitate ONU sau garanție pentru găsirea unor soluții acceptabile

Actualitatea temei:
Dreptul de veto al membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU a fost o
problemă de actualitate încă de la crearea Organizației Națiunilor Unite în 1945 și continuă
să fie o temă importantă în prezent.

De-a lungul anilor, acest drept a fost criticat de multe ori pentru că poate duce la
blocarea deciziilor importante, care ar fi necesare pentru a preveni sau a rezolva conflicte
internaționale și pentru a promova pacea și securitatea mondială.

De asemenea, există și preocupări cu privire la faptul că dreptul de veto poate fi

utilizat de membrii permanenți pentru a-și promova propriile interese naționale sau pentru a-
și proteja aliații, în detrimentul altor state și al stabilității globale.

Pe de altă parte, membrii permanenți consideră că acest drept le conferă o putere

legitimă și necesară pentru a proteja interesele lor naționale și pentru a asigura că orice
decizie a Consiliului de Securitate nu va fi luată în detrimentul lor.

În concluzie, dreptul de veto al membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate al

ONU continuă să fie o problemă de actualitate și va rămâne o temă dezbătută în continuare
de către comunitatea internațională.

În acest articol voi analiza :

1.Care a fost necesitatea și cadrul geo-politic care a determinat conferirea dreptului de

veto celor 5 membri permanenți

2. Reformarea Consiliului de Securitate ONU- un imperativ al sec.XXI

3.Eliminarea dreptului de veto : Argumente pro și contra

4. Voi formula câteva recomandări și concluzii la tema abordată

Conținut:

1.Dreptul de veto a fost conferit celor cinci membri permanenți ai Consiliului de

Securitate al ONU (Statele Unite ale Americii, Regatul Unit, Franța, Rusia și China) prin
Carta Națiunilor Unite în 1945. Acest mecanism a reprezentat o condiție vitală impusă de cei
cinci membri permanenți , în carta ONU nu este menționată expres ,, puterea de veto” , dar
în conformitate cu art.27, o decizie nu poate fi luată dacă unul dintre cele 5 state votează
negativ, din acest motiv dreptul de veto mai este denumit și principiul unanimității.

Una dintre principalele necesități ale dreptului de veto a fost de a asigura că acești
cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate, care au fost considerați principalii
învingători în cel de-al Doilea Război Mondial, să aibă putere și influență semnificative în
deciziile Consiliului de Securitate. Aceasta a fost o modalitate de a preveni ca acești membri
să fie dominați de celelalte state membre ale Organizației Națiunilor Unite și să își păstreze
controlul asupra deciziilor importante ale organizației.

Pe de altă parte, dreptul de veto a fost, de asemenea, conceput ca o măsură de

siguranță pentru a preveni adoptarea deciziilor incorecte sau în detrimentul intereselor
naționale ale unui stat membru al Consiliului de Securitate. Aceasta a fost o modalitate de a
asigura că toate statele membre ale Consiliului de Securitate sunt protejate și că deciziile
luate nu vor duce la conflicte sau tensiuni ulterioare, bazându-se pe ideea că pacea și
securitatea sunt posibile doar dacă marile puteri lucrează împreună.

Cadrul geo-politic care a determinat acordarea dreptului de veto celor cinci membri
permanenți a fost cel al puterii și influenței acestor cinci state în lumea postbelică. Acești
cinci membri permanenți au fost cei mai puternici și influenți actori ai scenei internaționale
în acel moment și au fost recunoscuți ca lideri în lupta împotriva Axei Puterilor în cel de-al
Doilea Război Mondial. Astfel, conferirea dreptului de veto acestor cinci membri permanenți
a fost văzută ca o modalitate de a păstra echilibrul de putere și influență în Consiliul de
Securitate și de a preveni o dominație excesivă a unei anumite puteri sau grup de puteri.

2. Rezultă faptul că Consiliul de Securitate al ONU oglindește realitățile lumii din

1945, componenţa acestui cerc interior reflectă situația geopolitică de acum aproape 80 de
ani, o adunare a celor mai importante state învingătoare în cel de-al Doilea Război Mondial,
iar acest lucru, combinat cu dreptul lor de veto, le conferă o influență extraordinară. Astfel
dintr-un “guvern mondial” însărcinat cu menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, CS a
devenit un “club al Marilor Puteri” care sub masca promovării unor valori democratice, îşi
urmăresc în fapt propriile interese, prin urmare reforma CS este un pas important pentru a
eficientiza mecanismele ONU în gestionarea conflictelor internaționale.
 Principalele motive pentru necesitatea reformării Consiliului de Securitate al ONU
sunt considerate a fi următoarele:

1. Apariția noilor state și schimbarea radicală a situației internaționale. În cadrul

Conferinței ONU de la San Francisco din aprilie 1945 doar 50 de state au semnat Carta
ONU. Astăzi, numărul membrilor ONU a crescut până la 193 de state, incluzând și țări
africane și asiatice.

2. Rolul mai important al Consiliului de Securitate după războiul rece. În timpul

Războiului Rece, Consiliul de Securitate a fost în cea mai mare parte locul în care cele două
superputeri principale (SUA și URSS) s-au confruntat. Oricum, după căderea zidului
Berlinului rolul său profund s-a schimbat: a încetat a fi un instrument paralizat și în schimb a
devenit locul în care sunt luate decizii practice.

3. Rolul Consiliului de Securitate ca legislator. Art. 25 din Carta ONU investește

Consiliul de Securitate cu puterea de a lua decizii cu privire la măsurile care urmează să fie
executate de statele membre, inclusiv sancțiuni obligatorii. Aceasta este demonstrat, de
exemplu, prin numărul operațiunilor de menținere a păcii desfășurate și prin crizele
rezolvate. De asemenea, Consiliul de Securitate a preluat o importantă funcție de
administrare teritorială, de exemplu, în Kosovo înainte de independența sa.

4. Noile amenințări cu care lumea și, în special Consiliul de Securitate, se

confruntă (de exemplu: terorismul internațional, terorismul cibernetic, proliferarea nucleară
etc.).

5. Utilizarea forței de către state. În conformitate cu art. 51 din Carta ONU, statele pot
folosi forța armată numai în caz de autoapărare, astfel încât doar numai după ce un atac
armat s-a produs. Doctrina dreptului internațional contemporan a interpretat Capitolul VII al
Cartei ONU conferă Consiliului de Securitate competența de a autoriza statele să apeleze la
forța armată ori de cîte ori apare o amenințare la adresa păcii. De exemplu, statele ar putea fi
autorizate să folosească forța pentru a preveni sau a pune capăt genocidului sau pentru a face
față unei amenințări latente care rezultă dintr-o acumulare de arme de distrugere în masă.

Astfel, marile puteri economice şi militare continentale: Germania în Europa, şi

Japonia în Asia, cele două mari puteri învinse în al Doilea Război Mondial, care, fără a fi
puteri nucleare, împreună, contribuie azi la bugetul ONU mai mult (cca. 25%) decât China,
Franţa şi Marea Britanie împreună, şi aproximativ la fel ca SUA, revendică, pe bună
dreptate, câte un post de membru permanent.

Dar Japonia şi Germania nu sunt singurele state cu asemenea pretenţii în sec. al XXI-
lea după seria revoluţiilor anticolonială, ştiinţifico-tehnologică, politico-juridică (de
extindere şi consolidare a guvernării bazate pe libertate, dreptate şi democraţie), căci mai
există şi alte superputeri regionale sau continentale: India şi Brazilia, dar şi Pakistan şi
Argentina, Canada şi Australia, Africa de Sud şi Egipt, Mexic şi Nigeria, Indonezia şi
Coreea de Sud, Italia şi chiar Ucraina, fiecare susținându-și candidatura pe baza puterii
economice, a mărimii populaţiei şi teritoriului, a puterii militare, a prestigiului naţional sau a
reputaţiei internaţionale.

Prin urmare reforma componenţei Consiliului de Securitate, este un bun prilej pentru a
analiza comportamentului statelor în cadrul sistemului internaţional, pentru investigarea
distribuţiei de putere la nivel global şi a raporturilor de putere existente.

3. În ce privește reforma Consiliului de Securitate a ONU, consider că cea mai

importantă problemă care necesită a fi soluționată este totuși cea care vizează dreptul la veto
al membrilor permanenți ai acestuia. Statele lumii, în interesul menținerii eficiente a păcii și
securității internaționale, ar trebuie fie să renunțe definitiv la dreptul de veto în cadrul
Consiliului de Securitate (ceea ce este practic imposibil de realizat, deoarece necesită votul
unanim al actualilor membri permanenți ai Consiliului de Securitate, care puțin probabil au
intenția de a renunța la acest drept), fie să limiteze acest drept doar la unele aspecte concrete,
expres reglementate (un drept de veto „relativ”).

Folosirea veto-ului de către Marile Puteri a fost unul dintre factorii cei mai importanţi
în blocajele la nivelul implementării rezoluţiilor legate de menţinerea păcii şi securităţii,
astfel că reformarea sistemului de veto în direcţia limitării sau desfiinţării sale, deşi
improbabilă pe termen scurt şi mediu, ar putea influenţa pozitiv dimensiunea eficienţei
managementului conflictelor.

Eliminarea dreptului de veto ar avea un impact major asupra modului în care

Organizația Națiunilor Unite (ONU) ia decizii. Iată câteva argumente pro și contra eliminării
dreptului de veto pe care le-am determinat:

Argumente pro eliminarea dreptului de veto:

 Promovarea democrației și a justiției: Dreptul de veto poate fi considerat inechitabil,
deoarece permite unui singur stat să blocheze o decizie care ar fi putut fi în beneficiul
majorității. Eliminarea dreptului de veto ar putea promova o abordare mai democratică și
mai echitabilă a deciziilor ONU.

Protejarea drepturilor omului: Din cauza dreptului de veto, unele țări cu probleme
grave legate de drepturile omului pot să nu fie condamnate sau sancționate. Prin eliminarea
dreptului de veto, ar fi mai ușor să se ia măsuri împotriva încălcării drepturilor omului în
întreaga lume.

Abordarea problemelor globale: Probleme globale precum schimbările climatice și

răspândirea armelor nucleare necesită acțiuni urgente și coordonate la nivel internațional.
Eliminarea dreptului de veto ar putea facilita procesul de luare a deciziilor și ar putea ajuta la
abordarea mai eficientă a acestor probleme.

Argumente contra eliminarea dreptului de veto:

Protejarea suveranității naționale: Dreptul de veto este unul dintre cele mai puternice
instrumente ale suveranității naționale. Prin eliminarea dreptului de veto, statele mici ar
putea să nu mai aibă nicio voce în cadrul ONU și să fie dominate de statele mari.

Instabilitatea și haosul: Eliminarea dreptului de veto ar putea crea haos și instabilitate

la nivel internațional. Dacă deciziile ar fi luate în funcție de o majoritate simplă, statele mai
mici și mai slabe ar putea să fie înfrânte în mod constant de către statele mai puternice.

Riscul de blocare a deciziilor: În absența dreptului de veto, ar fi posibil ca o minoritate

de state să împiedice deciziile ONU prin obstrucționarea votului majorității. Acest lucru ar
putea duce la blocarea procesului de luare a deciziilor și la incapacitatea ONU de a acționa în
mod eficient.

În general, eliminarea dreptului de veto ar fi o schimbare majoră a modului în care

ONU ia decizii și ar avea efecte complexe și profunde asupra politicii internaționale. Decizia
finală ar trebui să țină cont de multe variabile și să ia în considerare interesele și preocupările
tuturor statelor membre ale ONU.

4. Concluzii și recomandări

Ca recomandări la tema abordată aș propune:

 Limitarea dreptului de veto: Această opțiune ar însemna limitarea puterii de veto a
unui membru permanent, astfel încât acesta să nu poată fi folosit în anumite situații, cum ar
fi cazurile de genocid sau crime împotriva umanității . Acest lucru ar putea fi realizat prin
adoptarea unei noi convenții sau prin modificarea Cartei Organizației Națiunilor Unite.

Extinderea numărului de membri permanenți: Această propunere presupune

adăugarea de noi membri permanenți la Consiliul de Securitate. În acest fel, alte regiuni, cum
ar fi America Latină, Africa și Asia, ar avea o reprezentare mai puternică în cadrul
Consiliului de Securitate. Cu toate acestea, această propunere poate fi dificilă de
implementat din cauza disputelor dintre țări și regiuni cu privire la cine ar trebui să fie
membrii permanenți noi.

Creșterea numărului de membri nepermanenți: Această propunere presupune

creșterea numărului de membri nepermanenți în Consiliul de Securitate. În acest fel, mai
multe țări ar avea o voce în deciziile Consiliului de Securitate. Cu toate acestea, membrii
nepermanenți nu au drept de veto, astfel încât această propunere nu abordează problema
fundamentală a dreptului de veto.

În concluzie:

Dreptul de Veto este o prerogativă individuală acordată membrilor permanenți ai

Consiliului de Securitate ONU, care le permite să blocheze orice decizie a Consiliului care ar
putea fi adoptată în mod normal cu majoritatea voturilor. Prin urmare, acesta este într-adevăr
un privilegiu individual, care oferă putere deplină membrilor permanenți și îi diferențiază în
mod clar de ceilalți membri ai Consiliului de Securitate ONU.

Cu toate acestea, dreptul de veto poate fi considerat și o garanție pentru găsirea unor
soluții acceptabile. Prin acordarea acestui drept, membrii permanenți ai Consiliului de
Securitate sunt încurajați să participe activ la procesul decizional și să ajungă la un consens
cu privire la problemele internaționale majore. În absența acestui drept, membrii permanenți
ar putea să nu fie atât de dispuși să ia în considerare punctele de vedere ale celorlalți membri
ai Consiliului și ar putea fi mai puțin dispuși să găsească soluții acceptabile.

Prin urmare, dreptul de veto poate fi considerat o garanție pentru găsirea unor soluții
acceptabile numai în măsura în care membrii permanenți ai Consiliului de Securitate
folosesc acest drept cu moderație și cu scopul de a ajunge la un consens în problemele
internaționale majore. Dacă este utilizat în mod abuziv sau excesiv, dreptul de veto poate
bloca procesul decizional și poate împiedica Consiliul să ia măsuri adecvate în situații de
criză.