UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT
DEPARTAMENTUL DREPT INTERNAȚIONAL ȘI EUROPEAN

REFERAT

Principiul dreptului popoarelor de a dispune de ele însele

Profesor coordonator

Studentă

Chișinău, 2022
 CUPRINS
Actualitatea temei abordate...................................................................................................3
1.Istoricul reglementării principiului în Dreptul Internațional Public..............................4
2. Înțelesul sintagmei de „popor ce se bucură de dreptul la autodeterminare..................6
3. Misiunea dreptului la autodeterminare...........................................................................10
4. Invocarea dreptului la autodeterminare: anumite ,,situații actuale”...........................12
5.Concluzii .............................................................................................................................16
5.Bibliografie..........................................................................................................................17

2
 Actualitatea temei abordate
Principiul autodeterminării sau dreptul popoarelor de a dispune de ele însele este un
principiu fundamental, consfințit în mai multe tratate internaționale, iar necesitatea studierii
acestui principiu atât din perspectivă istorică, cât și din perspectiva aplicabilității lui în
practică rezidă din impactul pe care îl exercită asupra popoarelor care îl invocă, dar și pentru
comunitatea internațională, fiindcă problema autodeterminării poarelor şi constituirea unui
stat suveran şi independent nu este numai o problemă internă a unui popor ci o problemă
care vizează comunitatea internaţională.

Actualitatea temei abordate rezultă și din faptul stabilirii concrete a subiectelor care
pot invoca principiul autodeterminării, fiindcă orice altă interpretare, este de natură să
extindă sau să restrângă sfera subiectelor duce la denaturarea conţinutului şi finalităţii acestui
principiu, stabilirea limitele aplicării acestui principiu , fiindcă în ultimul timp persistă
tendința pronunțată a minorităților naționale și a grupurilor etnice de a-l invoca, fapt vine în
contradicție cu scopul acestui principiu.

Dreptul popoarelor la autodeterminare are un rol important în Dreptul Internațional

Public, fiind un drept permanent și imprescriptibil, el cuprinde atât aspecte externe- stabilirea
statutului politic față de alte popoare și alte state- cât și cele interne, referitoare la dezvoltarea
societății sub toate aspectele.Orice stat are de asemenea obligația de a respecta exercitarea
acestui drept, astfel orice stat are de asemenea obligația de a respecta exercitarea acestui
drept, în special de a se abține de la orice măsuri de constrângere care ar priva popoarele de
dreptul de a dispune de ele însele.Împotriva unor asemenea măsuri de constrângere, un popor
poate să reziste și are dreptul de a căuta și a primi asistență.

3
 Istoric și Reglementare în Dreptul Internațional Public

Principiul autodeterminării a fost fundamentat în declarația președintelui W.Wilson,

din 22 ianuarie 1917, în care se menționa că o pace trainică nu se poate edifica decât pe
consimțământul popoarelor, afirmând că autodeterminarea nu este un simplu fapt, ci un
principiu imperativ1. Președintele SUA a preconizat ca viitoarea așezare internațională
postbelică să aibă la bază ideea că fiecare popor are dreptul de a-și alege suveranitatea sub
care este chemat să trăiască 2. Însă, din cauza marilor puteri europene, care de la bun început
au exclus caracterul universal al aplicării acestuia popoarelor aflate sub dominația lor
colonială, abia după cel de-al Doilea Război Mondial principiul popoarelor de a dispune de
ele însele a fost consacrat ca un principiu fundamental de drept internațional. 3 În această
perioada de timp mișcărilor de eliberare națională li s-a recunoscut calitatea de subiecți de
drept internațional în relațiile cu alți subiecți de drept internațional (Carta ONU art.1, 55). De
asemenea, aceasta a avut loc, pe lângă ONU, și în cadrul Organizației Unității Africane,
odată cu afirmarea principiului politic privind autodeterminarea popoarelor ca unul dintre
principiile fundamentale ale dreptului internațional. Respectiv, din punct de vedere istoric,
apariția națiunilor care luptă pentru eliberare – drept categorie juridică specifică, supusă unui
regim juridic ce implică drepturi și obligații – este de dată relativ recentă, regăsindu-se în
perioada luptei anticolonialiste.

„Autodeterminarea popoarelor” a fost recunoscută drept un scop de prim rang al

dreptului internațional în chiar art. 1 al Cartei ONU, alături de „menținerea păcii și securității
internaționale”, „respectul pentru drepturile omului” și „cooperarea internațională”.
Totodată, pe aceeași linie de gândire, Declarașia universală a drepturilor omului (1948) în
art. 21 stabilește că: „voința poporului va fi cea care va sta la baza autorității guvernamentale
a statului”.

Inițial, conceptul de autodeterminare nu se referea la dreptul de independență al

popoarelor dependente, autodeterminarea avea un înțeles relativ limitat și se referea doar la
state. Cu timpul, autodeterminarea a devenit din ce în ce mai des invocată ca un drept al

1
ECOBESCU, N., DUCULESCU, V. Drepturile și obligațiile fundamentale ale statelor. București, 1976, p.160.
2
DRĂGANU, T. Drept constituțional și instituții politice. Tratat elementar. Vol.1. Cluj-Napoca: Lumina Lex, 2000,
p.128-128
3
SERBENCO, E. Drept internațional public. Vol.1. Chișinău: Tiporafia Centrală, 2014, p.96
4
popoarelor dependente, deși la început multe dintre statele coloniale s-au împotrivit ideii că
ar exista un drept legal la autodeterminare. Documentul care a marcat atât procesul de
decolonizare, cât și reflectarea acestuia în plan normativ, a fost Declarația Adunării Generale
a ONU pentru acordarea independenței țărilor și popoarelor coloniale, adoptată prin
Rezoluția 1514/XV din 1960 (art.192). Ulterior, Declarația Adunării Generale referitoare la
principiile dreptului internațional privind relațiile prietenești și cooperarea între state,
adoptată prin Rezoluția 2625/XXV din 1970 [4, p.167], consacră „Principiul egalității în
drepturi a popoarelor și al dreptului lor de a dispune de ele însele” ca unul dintre cele șapte
principii ale dreptului internațional contemporan [4, p.140-143]. Evoluția principiului
autodeterminării a făcut să se accepte că dreptul la autodeterminare era aplicabil nu doar
popoarelor aflate sub dominație colonială, ci tuturor popoarelor supuse unei dominații
străine, fapt exprimat în Declarația AG a ONU asupra relațiilor de prietenie din 1970 [5,
p.76-77]. Conținutul principiului dreptului popoarelor de a dispune de ele însele a fost
dezvăluit pentru prima dată în Declarația principiilor de drept internațional din 1970,
adoptată anume în perioada în care procesul de decolonizare a atins apogeul, confirmându-se
astfel menirea principală a acestui principiu – exercitarea dreptului la decolonizare .

Dreptul popoarelor la autodeterminare nu poate fi confundat cu procesul

decolonizării, chiar dacă în cadrul ONU acest principiu s-a dezvoltat în ultimii 50 de ani în
legătură cu exercitarea dreptului la autodeterminare de către popoarele coloniale. Cu toate
acestea, ultimele dezvoltări pe continentul european arată că dreptul la autodeterminare are
un caracter permanent şi aparţine tuturor popoarelor. Astfel, Actul final de la Helsinki enunţa
la timpul său că în virtutea acestui principiu „toate popoarele au întotdeauna dreptul în
deplină libertate să-şi determine, atunci când doresc şi cum doresc, statutul politic intern şi
extern fără nici un amestec din afară şi să-şi continue, cum doresc, dezvoltarea politică,
economică, socială şi culturală”. Declaraţia principiilor, înscrisă în Actul final, menţiona
importanţa universală a principiului respectiv ceea ce a fost confirmat de practica
internaţională la finele secolului XX nu numai în Europa.

5
 Înțelesul sintagmei de „popor ce se bucură de dreptul la autodeterminare

În literatura de specialitate s-a reproșat că textele internaționale care consacră dreptul

popoarelor la autodeterminare nu clarifică toate aspectele acestui drept, mai cu seamă ceea ce
se înțelege prin sintagma „popor ce se bucură de dreptul la autodeterminare”. Printre
încercările de găsire a unui atare răspuns se numără și aceea a unui influent grup de experți
din cadrul Organizației Națiunilor Unite în materie de Educație, știință și Cultură
(UNESCO),la care se face deseori referire.

În concret, un popor, în sensul drepturilor de care se bucură în materie

internațională, incluzând și dreptul la autodeterminare, are următoarele trăsături
caracteristice:

a) Un grup de ființe umane individuale care se bucură de o parte sau toate din
următoarele trăsături comune:

1. o tradiție istorică comună;

2. identitate bazată pe rasă sau etnie;

3. omogenitate culturală;

4. unitate lingvistică;

5. afinitate (legătură) religioasă sau ideologică;

6. stabilitate teritorială (dovedită);

7. activitate economică manifestată în comun;

b) Grupul este necesar să aibă un număr însemnat, nu în sensul de foarte mare

(deoarece poate fi întâlnită și situația statelor de dimensiuni foarte mici), ci în cel de mai
numeros decât asocierile de indivizi din cadrul unui stat;

c) Grupul, în întregime, trebuie să posede voința de a fi identificat ca un popor sau

să-și însușească în „aparatul conceptual” conștiința de a fi un popor – cu posibilitatea ca
anumiți membri ai grupului, în pofida faptului că îmbrățișează trăsăturile comune precizate
anterior, să nu aibă voința sau conștiința respectivă;

6
 d) În măsura posibilităților, Grupul trebuie să beneficieze de instituții sau alte
mijloace de exprimare a propriilor trăsături și intenții circumscrise identității propovăduite.

Rezultă că definiția adusă în prim plan de grupul de experți UNESCO ar putea fi

aplicată la toate grupurile relevante din lume. Însă o definiție obiectivă universală este
imposibilă. Există foarte puține grupuri care au fost acceptate ca popoare cu drept de
autodeterminare și care evident au îndeplinit criteriile anterior precizate. Sunt de luat în
considerare stipularea criteriului subiectiv al voinței sau conștiinței de a fi un popor și
formularea și adaptarea continuă a noțiunilor de popor și națiune la noile evoluții istorice.

Referindu-ne la determinarea categoriilor „popor” și „națiune” în dreptul

internațional public, trebuie să remarcăm faptul că noțiunea de popor, în calitate de categorie
juridică distinctă, a fost introdusă în dreptul internațional prin Carta ONU, ea considerând
totodată că anume popoarele sunt subiecte ale dreptului la autodeterminare [6, p.133].
Dreptul la autodeterminare aparține întregii populații (popor) din teritoriul ce se
autodetermină. În ce privește noțiunea de națiune, ea este mai îngustă în raport cu acea de
popor [6, p.130]. Trebuie subliniat faptul că opiniile autorilor cu privire la conținutul noțiunii
de națiune diferă. Mai mult, există păreri potrivit cărora noțiunile „popor” și „națiune” ar fi
identice. Națiunea poate fi definită ca un ansamblu de persoane prezentând un anumit grad
de omogeneitate întemeiat atât pe legături obiective de rasă, limbă, religie, cât și pe legături
subiective exprimând o voință de a locui împreună [6, p.133]. Despre dreptul națiunii la
autodeterminare poate fi vorba doar în cazul în care pe teritoriul ce se autodetermină
locuiește doar ea singură.

În ce privește noțiunea de minoritate, aceasta, în conformitate cu raportul subcomisiei

ONU (1993) pentru prevederile discriminării și protecția minorităților, este definită ca un
grup numeric inferior restului populației a unui stat, ai cărui membri au cetățenia acestui stat,
posedă caracteristici etnice, religioase sau lingvistice diferite de cele ale restului populației și
sunt animați de voința de a-și păstra cultura, tradițiile, religia sau limba. Pactul Internațional
cu privire la drepturile civile și politice din 1966 utilizează formularea „minorități etnice,
religioase sau lingvistice”. Așadar, în art.27 este stipulat că „în statele în care există
minorități etnice, religioase sau lingvistice, persoanele aparținând acestor minorități nu pot fi
lipsite de dreptul de a avea, în comun cu ceilalți membri ai grupului lor, propria lor viaţă
7
culturală, de a profesa şi practica propria lor religie sau de a folosi propria lor limbă”. Într-un
proiect de document supus Consiliului Europei în 1993, ca anexă la Recomandarea 1201 a
Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, la care se face trimitere în Recomandarea 1255
din 1995 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, se menționează: „În sensul acestei
Convenții, expresia „minoritate națională” desemnează un grup de persoane dintr-un stat
care:

a) își au reședința pe teritoriul acestui stat și sunt cetățenii lui;

b) întrețin legături vechi, solide și durabile cu acest stat;

c) prezintă trăsături etnice culturale, religioase sau lingvistice specifice;

d) sunt suficient de reprezentative, deși sunt mai puțin numeroase decât restul
populației acestui stat sau a unei regiuni a sale;

e) sunt animate de voința de a păstra împreună ceea ce formează identitatea lor

comună, mai ales cultura, tradițiile, religia și limba lor”;

Prin „grup etnic” se înțelege acea parte a unei etnii de bază care s-a desprins de la
etnia de bază și s-a deplasat, așezându-se cu traiul pe teritoriul etnic al altui stat.

Considerăm necesar de a face o clarificare ce ține de faptul dacă minoritățile

naționale sunt sau nu subiecți ai dreptului popoarelor la autodeterminare, fiindcă în literatura
de specialitate unii autori au încercat să extindă dreptul la autodeterminare asupra
minorităților naționale. Însă, conform prevederilor mai multor acte internaționale (Pactul
Internațional cu privire la drepturile civile și politice din 1966, Pactul internațional cu privire
la drepturile economice, sociale şi culturale din 16 decembrie 1966, Actul Final de la
Helsinki din 1975, Carta de la Paris pentru o nouă Europă din 1990), minoritățile nu se
bucură de dreptul popoarelor la autodeterminare externă. În statele în care există minorități
etnice, religioase sau lingvistice, persoanele aparținând acestor minorități nu pot fi lipsite de
dreptul de a avea, în comun cu ceilalți membrii ai grupului lor, viața lor culturală, de a
profesa și practica propria lor religie sau de a folosi propria lor limba (art.27 din Pactul
Internațional cu privire la drepturile civile și politice din 1966).

Astfel delimităm :
8
 1. Populația reprezintă totalitatea persoanelor care trăiesc într-o perioadă de timp
determinată pe teritoriul unui stat, fără a se face deosebire bazată pe statutul juridic al
acestora.

2. Poporul, la rândul său, este format din totalitatea cetățenilor statului, fără a se ține
cont de locul efectiv al aflării lor și fără a se face deosebire de origine, rasă sau religie a
acestora.

3. Națiunea reprezintă o comunitate de oameni, care sunt uniți prin aceleași condiții
istorice de dezvoltare, obiceiuri, idei și factură psihică, fiind prezentă unitatea lingvistică,
religioasă, economică și având trecutul, prezentul și viitorul comun.

4. Minoritatea națională este un grup de persoane care trăiesc pe teritoriul pe care s-a
format istoricește și care intră în componența altui stat decât cel în cadrul căruia s-a format,
persoanele care au cetățenia statului în care intră teritoriul respectiv fiind animate de voința
de a-și păstra cultura, religia, limba, tradițiile și obiceiurile lor.

5. Grupul etnic reprezintă un grup care s-a desprins de teritoriul etniei de bază și s-a
așezat pe teritoriul etnic al unui alt stat, având aceleași limbă, curtară, religie.

6. Mișcarea de eliberare națională reprezintă o mișcare de masă, îndreptată împotriva

dominației străine în domeniile politic, economic, militar cu scopul eliminării opresiunii și
exploatării și formării unui stat separat, reprezentând personalitatea juridică provizorie a unui
stat în devenire.4

4
CAZACU D. , POZNEACOVA V., PRINCIPIUL AUTODETERMINĂRII: ABORDĂRI TEORETICO-PRACTICE, în revista STUDIA U N I V E R
S I T A T I S M O L D A V I A E, 2021, nr.11 , p.67-82

9
 Misiunea Dreptului la Autodeterminare
Prin cele două Pacte Internaționale ale ONU, autodeterminarea popoarelor a devenit,
în ultimele patru decenii, cel mai important și des invocat drept din categoria drepturilor
omului specifice unei colectivități.

Din 1960, autodeterminarea popoarelor a fost apreciată în contextul finalizării rapide

și necondiționate a colonialismului în toate formele și manifestările sale. Art. 1 parag. 3 din
cele două Pacte ONU menționează în mod expres responsabilitatea specială a puterilor
coloniale referitor la dreptul la autodeterminare: „Statele Părți la prezenta Convenție,
inclusiv acelea responsabile de administrarea teritoriilor neguvernate în mod suveran și
independent, vor promova realizarea dreptului la autodeterminare úi ulterior îl vor respecta,
în conformitate cu prevederile Cartei ONU”5

Trebuie menționat că și practica statelor, constantă în această privință, devenită

potrivit dreptului internațional opinio iuris sive necessitatis (sau chiar normă de ius cogens),
a demonstrat că dreptul la autodeterminare este aplicabil necondiționat popoarelor din cadrul
teritoriilor colonizate, lucru evidențiat nu numai prin numărul semnificativ de popoare din
teritoriile colonizate ce și-au exercitat dreptul la autoderminare și implicit dreptul să devină
membre ale ONU, ci și prin asumarea, de către puterile coloniale, a obligației de a permite o
atare exercitare.

În concret, acest drept reprezintă o contrapondere la tendința de dominație a statelor

în cadrul ordinii juridice internaționale, fapt pentru care, în anul 1980, Gros Espill,
Raportorul ONU pe chestiunea autodeterminării, a descris respectivul drept ca: „o condiție
esențială sau o premisă (...) pentru existența autentică a celorlalte drepturi și libertăți ale
omului”.6
5
Declaration on Independence for Colonial Countries and Peoples, Genneral Assembly Resolution 1514 (XV), 14 December 1960.
Sintagma „teritorii neguvernate în mod suveran și independent” semnifică lista teritoriilor desemnate de Națiunile Unite ca fiind
colonizate (http://www.un.org/en/ decolonization/ declaration.shtml).
6
În timp ce cel mai important angajament al autodeterminării a fost proiectul de decolonizare, art. 1 comun al celor două Pacte
ONU confirmă faptul că acesta are vocație universală. El reprezintă o garanție pozitivă și legală a faptului că dominația unui
10
 Dreptul la autodeterminare este pe deplin aplicabil și în afara contextului statelor
colonizate, cum au arătat și evenimentele istorice relativ recente, de la sfârșitul secolului XX,
care s-au justificat/ legitimat prin acest drept. Exempli gratia, pot fi aduse în prim plan: cazul
unificării Germaniei de Est (Republica Democrată Germană) și Vest (Republica Federală
Germania), în anul 1990, cazul destrămării Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (1991)
úi al Iugoslaviei. Curtea Internațională de Justiție a declarat faptul că: „dreptul la
autodeterminare reprezintă unul dintre principiile esențiale ale dreptului internațional
contemporan ce se bucură de un caracter absolut, erga omnes”. Caracterul erga omnes
atribuie dreptului la autodeterminare o opozabilitate specifică tuturor statelor, aspect ce
confirmă faptul că el presupune nu numai o obligație pozitivă de respect din partea puterilor
coloniale, ci și a celorlalte state, în afara contextului colonial.

Declarația asupra Principiilor de Drept Internațional (Rezoluția Adunării Generale a

ONU 2625, XXV, din 24 octombrie 1970) prevede: „Toate statele ar trebui sa aibă în vedere
faptul că expunerea popoarelor la supunere străină, dominație și exploatare constituie o
încălcare a principiului egalității în drepturi și al autodeterminării popoarelor, precum și o
negare a drepturilor fundamentale ale omului, contrară Cartei ONU”. Prin urmare, în situația
în care un grup sau grupuri din cadrul unui stat administrează puterea de-o manieră în care
supunerea, dominația și exploatarea unui alt grup, sunt prezente astfel încât oprimă, înjosește
și subminează demnitatea respectivului grup, atunci dreptul la autodeterminare este aplicabil
acelui din urmă grup. Așadar, dreptul la autodeterminare este aplicabil oricăror popoare, din
orice teritorii supuse „subjugării, dominației sau exploatării străine”. 7

popor de către un altul nu va mai fi tolerată. Cu toatea acestea, puterea autodeterminării popoarelor din punct de vedere juridic
a fost mult diminuată datorită noilor realități politice. „Încercările actuale de impunere a unor definiții restrictive duc la
pervertirea naturii și potențialului real al dreptului la autodeterminare care în opinia unora are multiple valențe, printre acestea
numărându-se cu titlu exemplificativ: secesiunea, dobândirea libertății/ eliberarea de sub dominație colonială, integrarea/
alipirea cu un alt stat, autonomie limitată în cadrul unui stat și protecția drepturilor minorităților naționale” [F. Kirgis apud A.
Maguirre, op. cit., (ro.uow.edu.au/cgi/viewcontent.cgi?article=1002&context=ltc.)].

7
Per a contrario, în cadrul teritoriilor în care grupurile de oameni sunt parte componentă a unui stat care le gestionează în mod
judicios problemele, în deplină concordanță cu standardele internaționale în materie de protecĠie a drepturilor și libertăților
omului, respectivele grupuri nu pot fi niciodată considerate ca având calitatea de subiect activ al dreptului la autodeterminare a
popoarelor: „În acord cu Declarația privind Principiile Dreptului Internațional referitoare la Relațiile de Prietenie și Cooperare
între State în conformitate cu Carta ONU, dreptul la autodeterminare nu va fi socotit ca autorizând sau încurajând vreo acțiune
ce ar avea drept finalitate dezmembrarea sau ruperea, în totalitate sau în parte, a integrității teritoriale sau unității politice ale
unor state suverane și independente, care sunt guvernate în concordanță cu principiul egalității în drepturi și autoderminării
popoarelor – principiu care fiind întru-totul respectat este posedat de către un Guvern ce reprezintă întregul popor aparținând
unui teritoriu fără nicio discriminare..
11
 Invocarea Dreptului la Autodeterminare: anumite «situații actuale»

Istoria recentă ne demonstrează că anumite populații de etnie diferită de cea

majoritară și-au exteriorizat intenția de a dobândi statut specific dimensiunii interne sau
externe a autodeterminării, precum în Kosovo (Serbia), Abhasia úi Osetia de Sud (Georgia),
Transnistria (Republica Moldova), respectiv Cipru de Nord din Republica Cipru:
„Mobilizarea etnică a minorităților din statele multietnice a generat, adesea, pretenții de
auto-guvernare (autonomie teritorială) sau de secesiune de statul în cauză. În mod special, în
zonele geografice unde minoritățile formează o masă compactă însemnată, crearea unui stat
separat este un obiectiv fezabil, iar controlul teritorial se înfățișează drept sursa principală de
conflict. Dimpotrivă, în situațiile în care minoritățile sunt dispersate pe teritoriile statelor
multietnice, pretențiile specifice lor sunt mai puțin fezabile și rar propovăduite, însă
reprezintă un factor de control și influență la nivelul Guvernului central în ceea ce privește
problemele cu care minoritatea respectivă se confruntă”.

În Raportul Conferinței Internaționale a Experților organizată de Divizia Drepturilor

Omului, Democrației și Păcii din cadrul UNESCO și Centrul UNESCO Catalonia s-a opinat
în sensul că principalele elemente ajutătoare în definirea unei minorități sunt: „inferioritatea
numerică, trăsături etnice, lingvistice, culturale sau religioase, diferite de cele ale populației
majoritare a unui stat și poziția nedominantă a minorității respective. Multe minorități au
legături de origine cu populația unui stat, deseori unul învecinat, existând și excepții.
Consecința practică a identificării unui grup ca minoritate poate fi importantă, de vreme ce
este general acceptat faptul că în timp ce popoarele au drept de autodeterminare în lumina
dreptului internațional, minoritățile, dimpotrivă, nu posedă un atare drept. Cele patru
concepte și anume primele trei – națiunea, poporul și populația indigenă – cu drept de
autodeterminare și ultimul – minoritatea – fără un asemenea drept, nu se exclud de plano în
mod reciproc, dat fiind faptul că un anumit grup poate evolua de la stadiul unei anumite
categorii la stadiul unei alte categorii, în funcție de noi circumstanțe.

12
 Acolo unde o comunitate ar fi îndreptățită la protecția acordată minorităților în
lumina Declarației privitoare la Persoanele aparținând Minorității Naționale ori Etnice,
Religioase și Lingvistice, aceeași comunitate sau același grup se poate considera pe sine și
recunoscut ca, un popor indigen care se bucură de drepturile conținute de Declarația privind
Drepturile Popoarelor Indigene (adoptată de Adunarea Generală a ONU în anul 2007). De
asemenea, este întâlnită și situația în care o comunitate nu se încadrează în mod precis, din
punct de vedere tipologic, în niciunul dintre noțiunile anterior precizate, deși conține
elemente specifice unui sau tuturor noțiunilor 8”. Cu Implementarea dreptului la
autodeterminare ca o contribuție la prevenirea conflictelor întocmit cu titlu de exemplu,
Kosovo, este considerat, dintr-un punct de vedere, o Regiune cu minoritate națională
albaneză în cadrul Serbiei; din punctul de vedere al kosovarilor, Kosovo este mai mult decât
o regiune, fiind considerat teritoriul Națiunii și Populației Albaneze. Totodată, în opinia
kosovarilor, este și o entitate politică distinctă, în adevăratul sens al cuvântului, cu o
pretenție legitimă referitoare la dreptul la autodeterminare ce a dobândit contur, chiar dacă
unul limitat, prin declarația unilaterală de independență a provinciei Kosovo din 17 februarie
2008, față de Serbia.9

Declarația de independență a Republicii Kosovo a determinat reacții diferite în cadrul

comunității internaționale. Principalii actori de pe scena internațională, și anume Statele
Unite ale Americii, respectiv Rusia, au avut și au opinii selective în ceea ce privește
recunoașterea de noi state. Astfel, în timp ce SUA recunoaște Kosovo și consideră Abhazia
și Osetia de Sud ca părți integrante ale teritoriului Georgiei, Rusia, dimpotrivă, nu recunoaște
Kosovo, dar socotește (din 26 august 2008) Abhasia și Osetia de Sud drept state
independente. În ceea ce privește Georgia, aceasta și-a intensificat eforturile pentru a
convinge comunitatea internațională că cele două teritorii în discuție sunt ocupate militar de

8
Implementarea dreptului la autodeterminare ca o contribuție la prevenirea conflictelor. Raportul Conferinței Internaționale a
Experților, Barcelona, 21-27 noiembrie 1998, organizată de Divizia Drepturilor Omului, Democrației și Păcii din cadrul UNESCO și
Centrul UNESCO Catalonia, p. 12 (www.unpo.org).
9
În luna octombrie a anului 2008, Adunarea Generală a ONU a dat curs solicitării provinciei Kosovo de a obține o opinie
consultativă de la principalul organ jurisdicțional al ONU, și anume Curtea Internațională de Justiție de la Haga, pe problema
validității actului exteriorizat al membrilor Adunării Parlamentare din Kosovo relativ la Independența Statului. Curtea
Internațională a opinat în sensul că Declarația de Independență nu a fost ilegală din punct de vedere al dreptului internațional,
„deoarece acesta nu conține prevederi prohibitorii referitoare la declarațiile de independență”, dar nici nu a întrunit condițiile
sine qua non ale unui act oficial, nefiind însușită de Adunarea Parlamentară, Instituțiile Provizorii de Auto-Guvernare sau alt
organ oficial, fapt pentru care autointitulații reprezentanți ai poporului Kosovar nu au putut fi făcuți responsabili de încălcarea
anumitor Acte Oficiale, opozabile doar Statelor Membre și organelor structurale ONU
13
Federația Rusă Georgia are o pretenție întemeiată cu privire la teritoriu fundamentată pe
principiul nonviolării integrității teritoriale ce trebuie a fi respectat în lumina dreptului
internațional (granițele pot fi schimbate doar prin acord bilateral). Osetia de Sud are o
pretenție la teritoriu bazată pe un considerent pur istoric, nesusținut de principiile dreptului
internațional, faptul că teritoriul Osetiei (nedivizat în Nord și Sud) a devenit în mod voluntar
parte a Imperiului Rus în anul 1774, spre deosebire de Georgia care a devenit parte a
aceluiași Imperiu doar în anul 1804.10 Între Kosovo și Osetia de Sud există o diferență
semnificativă ce merită a fi adusă în prim plan: la momentul declarării independenței Oseției
de Sud (29 mai 1992), actul declarativ privitor la independența sa nu a putut fi socotit ca un
„act de secesiune”, datorită faptului că, la acel moment, Georgia nu era încă recunoscută,
având în vedere recenta destrămare a Uniunii Sovietice, de niciun stat și nici nu se bucura de
statutul de membru ONU (pe care l-a obținut la 31 iulie 1992); dar, care, în lumina
principiului de drept internațional uti possidetis, Georgia avea dreptul la granițele teritoriale
existente la momentul destrămării URSS.11

Statutul special atribuit Kosovo la sfârșitul anilor ’90 și atrocitățile comise de regimul
fostului Președinte al Serbiei, Slobodan Miloșevici, în cadrul politicii naționaliste de creare a
unei „Serbii Mărețe”, încurajările, din anul 2007, ale fostului Președinte american G. W.
Bush în sensul obținerii independenței acestei regiuni, au condus la proclamarea
independenței acestei provincii și la recunoașterea sa de către o bună parte a actorilor
internaționali .

Întrebarea legitimă care s-ar pune într-o atare situație ar fi de ce nu sunt totuși
recunoscute, de marea parte a comunității internaționale, cele două provincii Abhazia și
Oseția de Sud?

10
„Eforturile Georgiei s-au concretizat în adoptarea, la două zile de la recunoașterea independenței celor două provincii de către
Rusia, a unei Hotărâri (de către Parlamentul georgian) în sensul constatării Abhaziei și Oseției de Sud drept teritorii aflate sub
ocupație străină. Mai mult în luna octombrie a anului 2008 Președintele Georgiei a promulgat Legea privind teritoriile ocupate.
Pe aceeași linie de gândire Lituania, Adunarea Parlamentară a NATO, Congresul SUA au adoptat hotărâri în aceeași privință. În
ciuda controverselor privind legitimitatea guvernelor de facto ale celor două teritorii, cinci state membre ONU au recunoscut
independența Abhasiei și Oseției de Sud, și anume Rusia , Venezuela, Nicaragua, Nauru și Vanuatu”, a se vedea International law
and the Russian „occupation” of Abkhasia and South Ossetia, 28 May 2011 (antigeopolitics.wordpress.com).
11
Înainte vreme, în aprilie 2008, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat rezoluția 1808 prin care „reafirma atșasamentul
tuturor Statelor membre pentru suveranitatea, independența și integritatea teritorială a Georgiei în cadrul frontierelor sale
recunoscute internațional”.
14
 Printre multitudinea de motive ce pot fi aduse în prim plan, unul este determinant, și
anume faptul că persecuția populației unei etnii de către populația majoritară a unui stat
constituie un criteriu decisiv pentru ONU, în sensul recunoașterii unei anumite regiuni drept
națiune independentă. Or, în cele două provincii, au avut loc persecuții, conform rapoartelor
ONU și OSCE, dar nu ale georgienilor împotriva populațiilor celor două teritorii, ci
dimpotrivă, ale abhazilor și oseților împotriva acestora.

În ceea ce privește Transnistria, datorită faptului că democratizarea incompletă a

permis naționalismului exclusivist să devină cea mai dinamică doctrină politică, disensiunile
au început în anul 1990, imediat după proclamarea independenței Republicii Moldovenești
Nistrene. Conflictul politic (și militar) dintre Republica Moldova și Republica
Moldovenească Nistreană are drept obiect exercitarea controlului asupra raioanelor
Camenca, Dubăsari, Grigoriopol, Rîbnița, Slobozia și orașul Tiraspol (aflate pe malul stâng
al râului Nistru), respectiv orașul Tighina (aflat pe malul drept al aceluiași râu).

Parlamentul moldovenesc a cerut, în nenumărate rânduri, guvernului rus să înceapă

negocierile cu guvernul moldovenesc cu privire la ocupația ilegală a Republicii Moldova și
retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul moldovenesc, însă acest lucru nu a dus la efectul
scontat. După ce Moldova a primit statutul de membru al ONU (2 martie 1992), președintele
moldovean de la acea vreme, a autorizat o intervenție militară împotriva forțelor rebele care
atacaseră posturi de poliție loiale Chișinăului de pe malul estic al Nistrului. Rebelii, ajutați
de trupele sovietice, și-au consolidat controlul peste cea mai mare parte din zona disputată,
iar la 21 iulie 1992 a fost semnat un acord de încetare a focului. Chiar și după încetarea
focului, Rusia a continuat să ofere regimului separatist sprijin militar, politic și economic,
permițându-i să supraviețuiască și conferindu-i un anumit grad de autonomie vizavi de
Republica Moldova. Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa are o misiune de
observație la fața locului și încearcă să ghideze negocierile privind rezolvarea conflictului,
iar invocarea autodeterminării este imposibilă în cazul Transnistriei, în această regiune nu
există un popor sau o naţiune distinctă care ar putea pretinde la autodeterminare, iar dacă nu
există subiectul care ar deţine acest drept evident, nu există nici teritoriu etnic care ar servi
drept bază pentru autodeterminare.

15
 CONCLUZII

Principiul autodeterminării, împreună cu celelalte principii fundamentale, domină și

determină valabilitatea dreptului internațional, fundamentând existența normelor și
instituțiilor sale , conferind autoritate întregului sistem al dreptului internațional și
constituind criteriul de legalitate al comportamentului statelor în viața internațională.

Dreptul la autodeterminare este un drept permanent, care vizează statutul politic

intern şi extern al unui popor. Printre formele de exercitare a acestui drept de către un popor,
sunt recunoscute în mod expres dreptul de a crea un stat suveran şi independent sau a se
integra în acestea, sau a dobândi orice alt statut politic liber ales.

Subiectele dreptului la autodeterminare sunt toate popoarele şi toate naţiunile, aşa

cum reese din formulările actelor internaţionale şi din ideea şi finalitatea care au determinat
asemenea formulări. Aceasta înseamnă că dispun de acest drept toate popoarele şi naţiunile,
indiferent dacă sunt constituite în stat, sau luptă pentru constituirea într-un stat naţional
propriu. Orice altă interpretare, de natură să extindă sau să restrângă sfera subiectelor duce la
denaturarea conţinutului şi finalităţii acestui principiu. Deci de acest drept nu pot beneficia
minorităţile naţionale, grupurile etnice care locuiesc compact sau dispersat în anumite
teritorii naţionale.

Viața internațională contemporană demonstrează că respectarea neabătută a

principiilor fundamentale ale dreptului internațional în raporturile interstatale constituie
factorul esențial al stabilității, păcii, securității, factorul determinant al înfăptuirii unei
cooperări internaționale fructuoase. Dimpotrivă, încălcarea acestor principii indiferent sub ce
formă și indiferent de graviditatea actului de încălcare, este de natură să producă perturbări
grave în evoluția normală a raporturilor internaționale.

16
 BIBLIOGRAFIE

1. CARTA NATIUNILOR UNITE din 26 iunie 1945,

link:http://www.anr.gov.ro/docs/legislatie/internationala/Carta_Organizatiei_Natiunilor_Unite_ONU_.pdf ,
accesat:12.12.2022 , ora: 22:46

2. Declarația asupra principiilor dreptului internațional privind relațiile prietenești și de cooperare

dintre state, conform Cartei Națiunilor Unite din 24.10.1970.

Online: https://lege5.ro/Gratuit/gu4taoju/declaratia-asupra-principiilor-dreptuluiinternational-
privind-relatiile-prietenesti-si-de-cooperare-dintre-state-conform-cartei-natiunilor-unite-din-24101970

3. Pact International cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, din 16 decembrie 1966.
Data intrării în vigoare: 26.04.1993. Online: lex.justice.md/md/356369/

4. COMAN Florian, Eva Gal , Drept Internațional Public, ediția IV

5. CIUCĂ Aurora , Drept Internațional Public, editura Lumen, 2018

6. MAZILU Dumitru, Dreptul Internațional Public , editura Lumina LEX, 2001

17