UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

FACULTATEA DE DREPT

DISCIPLINA PROTECȚIA INTERNAȚIONALĂ A DREPTURILOR

OMULUI

PROTECȚIA REFUGIAȚILOR ȘI APARTIZILOR ÎN CONVENȚIILE

ORGANIZAȚIEI NAȚIUNILOR UNITE

PROFESOR COORDONATOR:

Prof. univ. dr. Nicolae Voiculescu

STUDENT : ULMĂMEI ANDREI-COSMIN, grupa 1, anul II

BUCUREȘTI

2020

1
 CUPRINS

INTRODUCERE.................................................................................................................p. 3
NOȚIUNEA DE REFUGIAT.............................................................................................p. 4
EVOLUȚIA REGIMULUI INTERNAȚIONAL AL REFUGIAȚILOR.......................p. 4
RECUNOAŞTEREA STATUTULUI DE REFUGIAT....................................................p. 6
DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILE REFUGIAŢILOR ÎN ROMÂNIA..........................p. 9

PROTECȚIA APATRIZILOR ÎN CONVENȚIILE ONU............................................p. 12

CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE

2
 INTRODUCERE

Refugiaţii sunt străini, dar reprezintă o categorie aparte a acestora, astfel că statutul lor
şi regimul juridic sunt reglementate de alte legi decât cele care stabilesc statutul străinilor în
general.

În plan internaţional, normele referitoare la situaţia refugiaţilor sunt cuprinse în Convenţia

din 1951 şi în Protocolul din 1967 privind statutul refugiaţilor, iar la nivel european în
Convenţia europeană a drepturilor omului (în special la articolul 3, care interzice strămutarea,
expulzarea sau extrădarea persoanelor spre ţări în care există un risc important de a fi supuse
pedepsei cu moartea, torturii sau altor tratamente ori pedepse inumane sau degradante) şi în
Carta drepturilor fundamentale în Uniunea Europeană (în special articolele 18 şi 19 privind
dreptul de azil şi, respectiv, protecţia în caz de strămutare, expulzare sau extrădare), la care se
adaugă o serie de acte normative de drept derivat al Uniunii, de regulă directive, care vin în
completarea cadrului juridic stabilit prin instrumentele arătate.1

Situaţia precară a refugiaţilor şi protecţia care li se acordă nu pot fi înţelese fără a se

recurge la standardele conţinute în reglementările privind dreptul internaţional umanitar,
deoarece aceştia reprezintă categoria de persoane prin intermediul cărora se fac mai vizibile
încălcările aduse drepturilor omului. Responsabilitatea principală a respectării, protejării şi
asigurării exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului se află în sarcina
organelor specializate ale statelor, în articolul 2 alin. 1 al Pactului internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice, prevăzându-se că statele semnatare se angajează să respecte şi să
garanteze tuturor indivizilor care se găsesc pe teritoriul lor şi ţin de competenţa lor, drepturile
civile şi politice recunoscute în respectivul instrument, fără nici o deosebire, în special de
rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau
socială, avere, naştere, fiind interzisă dealtfel orice astfel de deosebire întemeiată pe orice altă
împrejurare.

În situaţia în care cetăţeanul ori rezidentul este nevoit să-şi părăsească ţara, întrucât i se
încalcă drepturile, responsabilitatea primară a protecţiei revine statului de primire a
refugiatului, potrivit obligaţiilor asumate în temeiul Convenţiei din 1951 şi a instrumentelor
juridice regionale complementare.

1
Gabriel Oprea, Ion Suceavă, Ionel Cloșcă, Dreptul internațional Umanitar – Instrumente juridice
internaționale, Editura Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 2003, p. 27.

3
 Noțiunea de refugiat

O persoană poate fi considerată refugiat în sensul Convenţiei din 1951, în cazul în care
îndeplineşte criteriile conţinute de definiţie. Astfel, conform acesteia termenul de refugiat se
poate aplica oricărei persoane care „în urma unei temeri bine întemeiate de a fi persecutată
datorită rasei, religiei, naţionalitaţii, apartenenţei la un anumit grup social sau opiniei
politice , se află în afara ţării a cărei cetăţenie o are şi care nu poate sau , datorită acestei
temeri ,nu doreşte să se pună sub protecţia acestei ţări; sau care , neavând nici o cetăţenie şi
găsindu-se în afara ţării în care avea reşedinţa obişnuită, ca urmare a acestor evenimente, nu
poate , sau datorită acestor temeri, nu doreşte să se reîntoarcă”.(Convenţia din anul 1951 de la
Geneva privind statutul refugiaţilor.) 2

Persoana care primeşte această denumire nu devine refugiat ca rezultat al recunoaşterii

sale, ci este recunoscut fiindcă este un refugiat. Prin urmare, recunoaşterea statutului de
refugiat nu îl face refugiat, ci îl declară ca atare. Aceasta va avea loc , în mod necesar anterior
datei la care statutul de refugiat este declarat în mod normal.

Evoluţia regimului internaţional al refugiaţilor

Prima manifestare a acestei solidarităţi internaţionale şi-a făcut apariţia după primul
război mondial, în efortul de a face faţa mişcărilor de masă legate în principal de : revoluţia
din Rusia şi prabuşirea Imperiului Otoman.

În anii tulburi care au precedat izbucnirea celui de-al doilea război mondial au avut loc
o serie de evenimente: Biroul Internaţional Nansen pentru Refugiaţi a fost creat, după decesul
lui Nansen, în 1931, ca un organism autonom, sub autoritatea Ligii Natiunilor. 3 Acesta se
ocupa atât de acţiuni umanitare, cât şi într-ajutorare şi a fost desfiinţat către sfârşitul anului
1938. Tot în 1938 a fost creat şi Comitentul Interguvernamental pentru Refugiaţi, în urma
unei conferinţe de la Evian cu privire la « problema emigrării involuntare » din Germania şi
Austria . Activitatea acestui Comitet a fost extinsă în cursul celui de-al doilea război mondial

2
Mihai Delcea, Protecția juridică a refugiaților, Editura C.H.Beck, București, 2007, p. 37.
3
Vasile Popa, Refugiatul între speranță și deziluzie, Editura All Beck, București, 2000, p. 233.

4
asupra tuturor grupurilor de refugiaţi. A fost înlocuit în 1947 de către Organizaţia
Internaţională a Refugiaţilor.

În anii întunecaţi ai celui de-al doilea război mondial, mai multe milioane de oameni au fost
deplasaţi forţat, deportaţi sau restabiliţi.

În anul 1946, problema refugiaţilor a fost inclusă ca un punct prioritar pe agenda de

lucru a primei sesiuni a Adunării Generale a ONU .

În anul 1947 a fost Organizaţia Internaţională a Refugiaţilor (OIR) ca o agenţie

specializată a Naţiunilor Unite, pentru a rezolva problema refugiaţilor, lăsată în urma de al
doilea război mondial. Aceasta a fost prima agenţie internaţională care a tratat în mod
cuprinzător toate aspectele legate de problemele refugiaţilor : înregistrare, determiarea
statutului, repatrierea, restabilirea, protecţia juridică şi politică. Organizaţia şi-a continuat
activităţile până în anul 1951. Constituirea organizaţiei a reprezentat un pas important în
dezvoltarea dreptului internaţional al refugiaţilor .4

Pregătirea Convenţiei din 1951 cu privire la statutul refugiaţilor s-a desfaşurat între 1947 şi
1950, ca urmare a unei recomandări a Comisiei ONU pentru Drepturile Omului, anume ca ar
trebui avut în vedere « statutul legal al persoanelor care nu se bucură de protecţia nici unui
guvern ».

Astfel la 28 iulie 1951 este adoptată Convenţia privind statutul refugiaţilor, convenţie
ce porneşte de la afirmarea principiului dreptului tuturor fiinţelor umane de a se bucura de
drepturile şi libertăţile fundamentale, principiu conţinut în Carta Naţiunilor Unite şi
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. În vederea respectării drepturilor fundamentale
ale omului şi în cadrul acestora , ale persoanelor aflate în nevoie de protecţia internaţională,
statele au agreat, în mod gradual, să confere competenţe anumitor instituţii în vederea
realizării controlului aplicării lor. Instanţele chemate să se pronunţe cu privire la respectarea
anumitor prevederi sau interpretarea anumitor termeni au fost cele care au creat jurisprudenţa
internaţională în domeniul azilului, atât prin interpretarea adusă textelor de bază, cât şi prin
soluţionarea practică a cazurilor aduse în atenţia acestora .5

Faţă de Convenţia de la Geneva din 1951, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului are o
sfera mai cuprinzătoare aplicându-se tuturor statelor aflate sub jurisdicţia statelor membre ale

4
Raluca Miga-Beșteliu, Drept internațional public, Editura All Beck, București, 2003, p. 175.
5
Mihai Delcea, Op. Cit., p. 38.

5
Consiliului Europei, principiu statuat şi in cazul Chahal vs. Marea Britanie; în plus , nu există
limitări teritoriale sau temporale în aplicarea instrumentului european.

Recunoaşterea statutului de refugiat

Conform art.14 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului ”orice om are dreptul
să caute şi să se bucure de azil împotriva persecuţiei, în alte ţări.”

Acordarea azilului este un act al suveranităţii statului şi nu poate sta la baza unor
obiecţii juridice din partea altui stat. Este , de asemenea, un act paşnic şi umanitar şi nu
trebuie privit ostil de către un alt stat, în special de către statul de origine a refugiatului.

Pentru refugiat, oferirea azilului implică protecţia împotriva returnării şi posibilitatea

de a rămâne pe teritoriul statului respectiv, fie permanent, fie până când se gaseşte o soluţie
alternativă.

Violările acestui drept au loc atunci când:

• Refugiaţii sunt respinşi la frontieră, atunci când nu au posibilitatea să solitice azil în

altă parte;

• Refugiaţii sunt retrimişi forţat în ţara lor de origine, sau în orice altă ţară unde se pot
teme de persecuţie;

• Persoanele sosite pe mare sunt îndepărtate de ţărm şi expuse, astfel ,unui pericol
grav.

Convenţia din 1951 este un instrument cu valoare universală ce cuprinde următoarele

3 tipuri de prevederi :

• definiţia persoanelor care sunt refugiate şi a celor care nu sunt sau au încetat să mai fie
refugiate ;

• statutul juridic al refugiaţilor precum şi drepturile şi obligaţiile acestora în ţara de

azil ;

• condiţiile de implementare a prevederilor mai sus menţionate, respectiv angajamentele

statelor parţi de a coopera în vederea supravegherii aplicării acestor prevederi. Dispoziţiile

6
Convenţiei din 1951 definesc şi delimitează calitatea de refugiat prin intermediul a trei
categorii de clauze : de includere, de excludere si de încetare.6

Clauzele de includere enunţă criteriile pe care o persoană trebuie să le îndeplinească

pentru a fi refugiat.. Aşa numitele clauze de încetare şi de excudere au o semnificaţie
negativă : primele arată circumstanţele în care un refugiat pierde această calitate, iar cele din
urmă enumeră circumstanţele în care o persoană este exclusă de la aplicarea Convenţiei din
1951, chiar dacă îndeplineşte criteriile pozitive ale clauzelor de includere.

Convenţia avea iniţial în vedere doar persoanele care deveniseră refugiaţi datorită
evenimentelor petrecute înainte de 1951. Totuşi, anii care au urmat au aratat ca mişcarea
refugiaţilor nu era un fenomen limitat la cel de al doilea război mondial şi la urmările lui . Au
apărut noi grupuri de refugiaţi, mai ales in Africa, la sfârşitul anilor 1950 şi în anii 1960. A
devenit astfel , necesară realizarea aplicabilitaţii Convenţiei în toate situaţiile în care apăreau
refugiaţi. În acest scop, Protocolul din 1967 a anulat 1951 ca dată limită, conferind
Convenţiei un caracter cu adevărat universal. Protocolul este un instrument independent, la
care statele pot adera fără să devină parte la Convenţie ( cu toate că acest lucru se întâmplă
rareori). Statele care aderă la Protocol se obligă să aplice prevederile Convenţiei refugiaţilor
care se înscriu în definiţia din Convenţie, dar fără a lua în considerare anul 1951 ca data
limită. Dacă un stat aderă numai la Protocol, nu există nici o posibilitate de a introduce o
limitare geografică.

Când aderă la Convenţie/ Protocol, statele pot face rezerve la articolele pe care cred că
nu le vor putea aplica. Există, totuşi, anumite articole la care nu este permisă nici o rezervă,
pe care statele trebuie, deci să le accepte din moentul aderării. Acestea sunt:

-art. 1 (definiţia refugiatului)

- art. 3 (nediscriminarea cu privire la rasă, religie sau ţara de origine)

- art. 4 (libertatea de a practica religia)

- art. 16(1) (accesul liber la justiţie)

- art. 33 (nereturnarea)

- art. 36-46 (informaţii cu privire la legislaţia naţională; clauze finale)7

6
Dumitru Diaconiu, Drept internațional public, Editura Universul Juridic, București, 2005, p. 136.
7
Stelian Scăunaș, Drept internațional public, Editura All Beck, București, 2002, p. 145.

7
 Clauzele de includere enunţă criteriile pozitive pe baza cărora se face determinarea
statutului de refugiat. Pornind-se de la principiul general că «o persoană nu este refugiat ca
rezultat al recunoaşterii, ci este recunoscut pentru ca este refugiat », definiţiile cuprinse in
Conventţe vizează următoarele categorii de persoane :

• Refugiaţii Statutari, respectiv persoana care a fost considerată refugiat conform

dispoziţiilor instrumentelor internaţionale ce au precedat Convenţia de la Geneva. Spre
exemplu , un posesor al « paşaportului Nansen » sau al « certificatului de eligibilitate »
eliberat de Organizaţia Internaţională pentru Refugiaţi este considerat, in continuare, refugiat.

• Refugiaţii în baza Convenţiei de la Geneva, respectiv persoana care în urma unor

evenimente petrecute înainte de 1 ianuarie 1951 şi pe baza unei temeri bine întemeiate de a fi
persecutată datorită rasei, religiei, nationalităţii, apartenenţei la un anumit grup social sau
opiniei politice, se află în afara ţării a cărei cetăţenie o are şi care nu poate sau, datorită
acestei temeri, nu doreşte să se pună sub protecţia acestei ţări ; sau care neavând nici o
cetăţenie şi găsindu-se în afara ţării în care îşi avea reşedinţa obişnuită, ca urmare a unor
astfel de evenimente, nu poate sau, dotorită respectivei temeri, nu doreşte să se întoarcă. »8

Clauzele de excludere enumeră condiţiile în care o persoană nu poate beneficia de

prevederile Convenţiei din 1951, chiar dacă îndeplineşte criteriile prevăzute în clauzele de
includere :

• Persoanele care beneficiază deja de protecţie şi asistenţă din partea Naţiunilor Unite;

• Persoanele care nu sunt considerate a avea nevoie de protecţie internaţională,

respectiv persoanele care şi-au stabilit reşedinta într-o ţară, alta decat ţara de origine, şi care
au drepturi şi obligaţii similare cetăţenilor respectivei ţări;

• Persoanele care nu sunt considerate a merita protecţie internaţională :

- persoanele care au comis crime împotriva păcii şi umanităţii şi criminalii de război ;

- persoanele care au comis o crimă gravă de drept comun ;

- persoanele vinovate de acţiuni contra scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite.

În Convenţia de la Geneva din 1951 sunt abordate explicit :

8
Vasile Popa, Concepte de drept internațional, Editura All Beck, București, 2004, p. 169.

8
• Cazurile speciale de refugiaţi- refugiaţii de război, dezertorii, persoanele care refuză
să efectueze stagiul militar şi persoanele care au recurs la forţă sau au comis acte de violenţă
nu dobândesc în mod automat statutul de refugiat ci numai dacă au « o temere bine
întemeiată de persecuţie » ;

• Principiul unităţii familiei- prin menţinerea unităţii familiei refugiatului care a

îndeplinit condiţiile necesare pentru recunoaşterea statutului şi protecţia minorilor refugiaţi.

Convenţia din 1951 lasă statelor contractante posibilitatea de a stabili modalitaţile

concrete ale procedurii de determinare a statutului de refugiat, în funcţie de structura
administrativă şi constituţonală a fiecărui stat .

Clauzele de încetare a statutului de refugiat se referă la conditiţile în care un refugiat

pierde această calitate pe considerentul că nu îi mai este necesar sau nu se mai justifică acest
statut. Clauzele de încetare sunt grupate dupa cum urmează :

• Schimbări ale situaţiei generale de refugiatul însuşi : repunerea voluntară sub protecţia
ţării a cărei cetăţenie o are, redobândirea voluntară a cetaţeniei, dobândirea unei noi cetăţenii
sau restabilirea voluntară a reşedinţei în ţara in care se temea de persecuţie.

• Dispariţia împrejurărilor care au determinat refugiul, respectiv schimbarea stuaţiei din

tară în care se temea de persecuţie.

Drepturile şi obligaţiile refugiaţilor în România

Un refugiat are dreptul la protecţie. Refugiatul trebuie să beneficieze de cel puţin

aceleaşi drepturi ca orice alt străin care are un drept de şedere legal, inclusiv libertatea de
gândire, libertatea de mişcare şi de a nu fi supus torturii şi tratamentelor degradante.

Persoana de alta cetăţenie sau apatridul care a depus o cerere de acordare a statutului
de refugiat într-un punct de frontieră va rămâne în zona de frontieră până la pronunţarea unei
hotărâri de către Oficiul Naţional pentru Refugiaţi, dar nu mai mult de 20 de zile.

În cazul în care străinul sau apatridul a depus o cerere de acordare a statutului de

refugiat în România, are dreptul să rămână pe teritoriul României până la expirarea unui

9
termen de 15 zile de la data la care dispoziţia de părăsire a teritoriului devine executorie,
adică din momentul în care cererea este respinsă printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă.

Cât se află pe teritoriul ţării are dreptul la asistenţă medicală primară şi spitalicească
de urgenţă gratuită.

Pe întreaga durată a procedurii are dreptul să fie asistat sau reprezentat de un avocat şi
de a i se asigura , în mod gratuit, un interpret.

Are dreptul de a fi consiliat şi asistat de un reprezentant al ONG-urilor, române sau

străine precum şi de a fi informat , într-o limbă pe care o cunoaşte, în momentul depunerii
cererii, cu privire la drepturile şi obligaţiile pe care le are pe parcursul procedurii .

Pe toata durata procedurii i se va elibera un document temporar de identitate, a cărei

valabilitate va fi prelungită succesiv .

Va beneficia de protecţie referitor la toate detaliile in legatură cu cererea sa, cât şi

datele sale personale.

Are dreptul de a fi cazat în centrele de primire şi cazare, aflate în subordinea Oficiului

Naţional pentru Refugiaţi, în limita locurilor disponibile, până la încetarea dreptului său de
şedere, daca nu dispune de mijloace materiale necesare pentru întreţinere şi de asemenea va
beneficia, la cerere, de hrană în limita sumei de 3 lei/persoana/zi, de cazare în limita sumei de
1,8 lei/persoana/zi şi de alte cheltuieli, în limita sumei de 0,6 lei/persoana/zi, sume ce se
asigură de la bugetul de stat .

Pe toata durata procedurii solicitantul de azil are dreptul la confidenţialitate.

Confidenţialitatea procedurii de determinare a statutului de refugiat a solicitantului de

azil/ străinului este esenţiala în vederea creării unei atmosfere de securitate şi încredere
solicitantului de azil/ străinului. Toţi membrii CNRR-ului , inclusiv traducătorii şi paznicii,
precum şi orice partener de implementare a programului, consilieri sau medici care asistă
solicitanţii de azil şi refugiaţii în cadrul proiectului cu UNHCR-ul, trebuie să asigure
confidenţialitatea informaţiilor primite de la şi despre solicitanţii de azil/străini şi refugiaţi,
inclusiv faptul că o persoana este asistată de către CNRR.

Solicitanţii de azil trebuie informaţi cu privire la dreptul la confidenţialitate în

perioada procedurii de determinare a statutului de refugiat. Orice limitarea a dreptului la
confidenţialitate, inclusiv împărtaşirea de informaţii, înţelegeri cu autorităţile ţării gazdă sau

10
ţărilor unde poate fi relocat, trebuie sa fie explicate solicitantului. Solicitanţii de azil trebuie
să fie informaţi că CNRR-ul comunică informaţiile legate de cazul acestora UNHCR-ului
România.

Cât despre regulile pe care refugiatul trebuie să le respecte trebuie specificat faptul că
pe teritoriul României, acesta are obligaţia :

• de a prezenta organelor teritoriale ale Ministerului Administraţiei şi Internelor, în

scris, cererea motivată cuprinzând datele indicate de organul la care o depune.

• să se supună amprentării şi fotografierii.

• de a preda documentul pentru trecerea frontierei, urmând să primească document

temporar de identitate.

• de a urmări stadiul procedurii şi de a declara orice schimbare de reşedintă precum şi

de a nu părăsi localitatea de reşedintă fără autorizarea Oficiului Naţional pentru Refugiaţi.

• de a se prezenta la examenele medicale ce sunt stabilite.

• de a răspunde la solicitările organelor cu atribuţii în domeniul refugiaţilor şi de a

furniza acestora date complete şi reale cu privire la persoană şi la cererea sa.

• de a respecta legile statului român , precum şi măsurile dispuse de organele

competente în materie de refugiaţi.

• de a respecta legile statului român, precum şi măsurile dispuse de autorităţile

competente în materie de refugiati.

Dacă încearcă să plece din România ilegal, fără paşaport valabil, încalcă legea şi ca
urmare va fi închis. Consecinţa acestui lucru constă în faptul că va întrerupe procedura pentru
că, fiind închis , nu poate respecta termenele. De asemenea, nu i se va plelungi dreptul de
şedere. Daca cererea sa de azil va fi respinsă irevocabil, nu i se va permite intrarea în
România şi ca urmare va fi obligat să părăsească ţara.9

9
Dorel Bușe, Politici și instituții de securitate, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București,
2014, p. 103.

11
 Protecția apatrizilor în convențiile ONU

În ceea ce îi privește pe apatrizi, în cadrul convenției privind statutul refugiaților din

28 iulie 1951, termenul de apatrid înseamnă o persoană care nu este considerată cetățean al
nici unul stat, conform legii naționale a acestuia.

Statutul personal al unui apatrid va fi guvernat de legea țării de domiciliu sau, dacă nu
are domiciliu, de legea țării de reședință. Drepturile obținute anterior de către apatrid, care
depind de statutul său personal, în special drepturile referitoare la căsătorie, vor fi respectate
de statul contractant și, daca este necesar, se vor supune formalităților prevăzute de legea
acelui stat, cu condiția ca dreptul în cauză să fi fost recunoscut de legea statului respectiv
dacă persoana nu ar fi devenit apatridă.

Statele contractante vor acorda unui apatrid, pe cât posibil, un tratament favorabil și,
în orice caz, nu mai puțin favorabil decât cel acordat în general străinilor, în aceleași
circumstanțe, în ceea ce privește achiziționarea de bunuri mobile și imobile și alte drepturi
conexe, precum și împrumuturi și alte contracte legate de bunuri mobile și imobile.

În ceea ce ține de accesul la justiție, orice persoană apatridă va avea acces liber la
instanțele situate pe teritoriul tuturor statelor contractante, orice persoană apatridă va
beneficia în statul contractant unde își are reședința obișnuită de același tratament ca și
cetățenii acestui stat.10

10
***, Legea nr. 362 din 13 decembrie 2005 pentru aderarea României la Convenția privind statutul apatrizilor.

12
 COCLUZII

Adoptarea Convenţiei O.N.U. din 1951 privind refugiaţii a generat până în prezent o
varietate de interpretări ale dispoziţiilor sale, atât în doctrină cât şi în practica statelor. Pe de
altă parte, perpetuarea existenţei condiţiei de refugiat a condus la necesitatea adoptării de
norme complementare, atât la nivel regional, cât şi în dreptul intern al diferitelor state ale
lumii.

În fond, reglementările privind protecţia refugiaţilor s-au dovedit a fi mai puţin o

ştiinţă exactă şi mai mult un complex de norme destinate să asigure o soluţie cât mai viabilă
destinată persoanelor aflate în nevoie de protecţie internaţională, pe criteriul unor
circumstanţe individuale. De aceea textul de bază, Convenţia O.N.U. din 1951, trebuie privit
ca reprezentând un tot, un corpus-cadru normativ internaţional pe care se întemeiază regimul
juridic instituit în problema refugiaţilor la nivel regional şi statal. În acelaşi timp, Convenţia
nu trebuie considerată un sistem juridic rigid. Nu aceasta a fost intenţia la momentul
elaborării şi adoptării ei. S-a căutat, dimpotrivă, formularea unor dispoziţii care să aibă în
vedere diversitatea experienţelor umane, aspectele istorice şi circumstanţele în schimbare, iar
nu edictarea unor norme care să fie aplicate disparat, scoase din context.

13
 BIBLIOGRAFIE

1. BUȘE, Dorel, Politici și instituții de securitate, Editura Universității Naționale

de Apărare „Carol I”, București, 2014.

2. DELCEA, Mihai, Protecția juridică a refugiaților, Editura C. H. Beck,

București, 2007.

3. DIACONIU, Dumitru, Drept internațional public, Editura Universul Juridic,

București, 2005.

4. MIGA-BEȘTELIU, Raluca, Drept internațional public, Editura All Beck,

București, 2003.

5. OPREA, Gabriel, SUCEAVĂ, Ion, CLOȘCĂ, Ionel, Dreptul internațional

umanitar – Instrumente juridice internaționale, Editura Regia Autonomă Monitorul
Oficial, București, 2003.

6. POPA, Vasile, Concepte de drept internațional, Editura All Beck, București,

2004.

7. POPA, Vasile, Refugiatul, între speranță și deziluzie, Editura All Beck,

București, 2009.

8. SCĂUNAȘ, Stelian, Drept internațional public, Editura All Beck, București,

2002.

9. Legea nr. 362 din 13 decembrie 2005 pentru aderarea României la Convenția
privind statutul apatrizilor.

14