CUPRINS

NOŢIUNI INTRODUCTIVE.......................................................................................................................... 2
CAPITOLUL I............................................................................................................................................... 4
ELEMENTE DE BAZĂ REFERITOARE LA AGENŢIA O.N.U. PENTRU REFUGIAŢI............................4
I. SCURT ISTORIC............................................................................................................................ 4
II. STRUCTURĂ ŞI CONDUCERE.................................................................................................... 5
III. MANIFESTARE PE PLAN NAŢIONAL......................................................................................... 6
CAPITOLUL AL II-LEA................................................................................................................................ 7
SITUAŢII CE SE IMPUN A FI CLARIFICATE......................................................................................... 7
I. DREPTUL DE AZIL........................................................................................................................ 7
II. SOLICITANŢII DE AZIL................................................................................................................. 7
III. REFUGIAŢII PROPRIU-ZIŞI........................................................................................................ 8
IV. PERSOANELE DEPLASATE ÎN INTERIORUL PROPRIEI ŢĂRI...............................................11
V. PERSOANELE MIGRANTE........................................................................................................ 12
VI. APATRIZII.................................................................................................................................. 14
CAPITOLUL AL III-LEA............................................................................................................................. 16
RELOCAREA- AJUTORUL OFERIT DE UNHCR PENTRU ATINGEREA ACESTUI SCOP UMANITAR
.............................................................................................................................................................. 16
CAPITOLUL AL IV-LEA............................................................................................................................. 18
CONDIŢII DE RECEPŢIE, PROMOVAREA INTEGRĂRII ŞI PREOCUPĂRI FAŢĂ DE PERSOANELE
VULNERABILE..................................................................................................................................... 18
I. CONDIŢII DE RECEPŢIE............................................................................................................. 18
II. PROMOVAREA INTEGRĂRII...................................................................................................... 18
III. PREOCUPĂRI FAŢĂ DE PERSOANELE VULNERABILE.........................................................19
CAPITOLUL AL V-LEA.............................................................................................................................. 20
DREPTUL DE ŞEDERE LEGALĂ, NATURALIZAREA ŞI ASIMILAREA REFUGIAŢILOR...................20
I. DREPTUL DE ŞEDERE LEGALĂ................................................................................................20
II. NATURALIZAREA....................................................................................................................... 20
III.ASIMILAREA............................................................................................................................... 21
CAPITOLUL AL VI-LEA............................................................................................................................. 22
DREPTURILE ȘI OBLIGAȚIILE SOLICITANȚILOR DE AZIL PREVĂZUTE ÎN LEGEA 122/2006.......22
I. DREPTURILE............................................................................................................................... 22
II. OBLIGAȚIILE............................................................................................................................... 23
CAPITOLUL AL VII-LEA............................................................................................................................ 25
ELEMENTE DE JURISPRUDENȚĂ ÎN MATERIE DE REFUGIAȚI - Cazul VILVARAJAH și alții contra
REGATULUI UNIT................................................................................................................................ 25
CONCLUZII............................................................................................................................................... 28
BIBLIOGRAFIE.......................................................................................................................................... 29

1
 NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Una dintre cele mai timpurii semne de civilizaţie este practica de a

acorda azil persoanelor care fug de persecuţie în ţări străine. Menţiuni ce
aduc în discuţie această practică au fost găsite, pentru prima dată, în texte
scrise acum 3.500 de ani, în timpul înfloririi marilor imperii în Orientul
Mijlociu, precum hitiţii, babilonienii, asirienii, şi egiptenii antici. Trei milenii
mai târziu, protecţia refugiaţilor a devenit mandatul de bază a Agenţiei
ONU pentru Refugiaţi, creată pentru a se ocupa de refugiaţi, în principal,
cei care aşteaptau să se întoarcă acasă la sfârşitul celui de-al Doilea
Război Mondial. Aceasta este practic principala organizaţie care militează
pentru drepturile refugiaţilor.
Potrivit Convenţiei privind statutul refugiatului din 1951, documentul
de bază al protecţiei internaţionale a refugiaţilor de şase decenii, refugiatul
este o persoană care “în urma unei temeri justificate de a fi persecutată
datorită rasei, religiei, naţionalităţii, apartenenţei la un anumit grup social
sau opiniilor sale politice, se află în afara ţării a cărei cetăţenie o are şi care
nu poate sau, datorită acestei temeri, nu doreşte protecţia acestei ţări.”
Scopul principal al protecţiei refugiatului este aceea de a ajuta la
găsirea unor soluţii durabile care să permită refugiaţilor să îşi
reconstruiască vieţile cu demnitate şi pace. Există trei asemenea soluţii
preferate de către UNHCR:
1. integrare locală,
2. reîntoarcere în ţara de origine odată ce motivele refugiului au încetat
să existe,
3. relocarea într-o ţară terţă, atunci când refugiatul nu mai poate rămâne
în ţara care i-a acordat azil din diferite motive.
În Europa Centrală, numărul de persoane care au primit statut de
refugiat sau altă formă de protecţie internaţională a variat între 3.500 şi
4.400 de persoane pe an, între 2007 şi 2009.
De la înfiinţarea sa în 1950, UNHCR a acordat protecţie şi asistenţă
la zeci de milioane de refugiaţi din toată lumea. Refugiaţii nu beneficiază de
protecţie din partea propriului stat – adesea este chiar propriul stat care îi
persecută. Dacă alte ţări nu le permit să intre pe teritoriul lor şi nu îi ajută o
dată ajunşi acolo, atunci îi pot condamna la moarte sau la o viaţă
intolerabilă în umbră, fără susţinere şi fără drepturi.

2
 De reţinut ar fi că, Înaltul Comisariat pentru Refugiaţi al Naţiunilor
Unite (UNHCR), a fost înfiinţat pe 14 decembrie 1950 de către Adunarea
Generală a Naţiunilor Unite. Agenţia este mandatată să conducă şi să
coordoneze operaţiuni internaţionale pentru protecţia refugiaţilor. Scopul
său principal este acela de a apăra drepturile şi bunăstarea refugiaţilor şi
de a lupta pentru ca toată lumea să îşi poate exercia dreptul de a solicita
azil şi de a găsi refugiu într-un alt stat, cu opţiunea de a se reîntoarce
acasă voluntar, de a se integra local sau de a se restabili într-o altă ţară,
aşa cum am precizat şi mai sus.

3
 CAPITOLUL I
ELEMENTE DE BAZĂ REFERITOARE LA AGENŢIA O.N.U.
PENTRU REFUGIAŢI

I. SCURT ISTORIC
În ceea ce priveşte Agenţia ONU pentru Refugiaţi, aceasta a apărut
în urma celui de-al doilea Război Mondial, cu scopul de a ajuta milioanele
de europeni nevoiţi să se refugieze, având iniţial un mandat de trei ani
pentru a-şi termina munca, după care s-ar fi desfiinţat, dar problema
refugiaţilor nu a fost să dispară în trei ani, astfel că în 1956, UNHCR s-a
confruntat cu prima mare urgenţă: influxul refugiaţilor unguri la momentul
când Uniunea Sovietică a înăbuşit revoluţia maghiară. Orice aşteptare că
UNHCR va deveni la un moment dat dispensabil nu a mai existat.
In următorii ani, deplasarea forţată a devenit un fenomen persistent la
nivel mondial, iar în anii 1960, decolonizarea Africii a produs prima
deplasare a numeroşilor refugiaţi ai continentului, necesitând intervenţia
UNHCR. În timpul anilor 1970-1980, UNHCR a trebuit să ajute la situaţii
similare în Asia şi America Latină. Până la sfârşitul secolului 20, în Africa
apăruseră noi crize de refugiaţi, dar şi noi mişcări ale refugiaţilor în Europa
ca o consecinţă a războaielor din Balcani.
Un ajutor considerabil a fost oferit de UNHCR, la începutul anilor
2000, la crizele majore ale refugiaţilor de pe continentul african, precum,
Republica Democrată Congo şi Somalia, dar şi Asia, în special, în cazul
situaţiei refugiaţilor afgani care se întinde de 30 de ani. În acelaşi timp, lui
UNHCR i s-a solicitat să îşi folosească experienţa pentru a ajuta
numeroasele persoane deplasate intern. Totodată, Agenţia şi-a extins şi
rolul în ajutorarea persoanelor fără cetăţenie (apatrizi), un grup adesea
ignorat, dar care, de fapt, reprezintă un grup de milioane de persoane
aflate în pericolul de a le fi refuzate drepturile de bază pe motiv că nu deţin
cetăţenie. În unele părţi ale lumii, ca de exemplu Africa și America Latină,
mandatul original UNHCR, din 1951, a fost întărit de acorduri asupra unor
instrumente regionale de protecţie juridică.
Succesul însă nu a rămas fără ecou, astfel că în anul 1954, Agenţia
ONU pentru Refugiaţi a câştigat Premiul Nobel pentru Pace pentru munca
sa inovatoare în folosul refugiaţilor din Europa. Un sfert de secol mai târziu,
în 1981, UNHCR a primit premiul din nou pentru ceea ce devenise deja o

4
asistenţă mondială a refugiaţilor, având în vedere şi obstacolele politice
întâmpinate de organizaţie.
Astfel că dezvoltarea pe plan mondial a făcut ca numărul angajaţilor
să crească, în sensul că de la doar 34 de angajaţi la momentul înfiinţării,
UNHCR are în prezent peste 8.600 de angajaţi naţionali şi internaţionali,
dintre peste 85% lucrează pe teren. Agenţia activează în peste 125 de ţări,
cu angajaţi în peste 400  birouri, majoritatea fiind in zone izolate sau greu
de atins. Azi, UNHCR se ocupă de 33.9 milioane de persoane: 10,5
milioane de refugiaţi, 14,7 milioane de persoane deplasate intern, 3,1
milioane de refugiaţi reîntorşi în ţările de origine, 3,5 milioane de apatrizi şi
peste 837,000 de solicitanţi de azil. Bugetul UNHCR a crescut de la
300.000 USD în primul an, până la peste 5,3 miliarde USD în 2014.
În decembrie 2003, Adunarea Generală UN a abolit, într-un târziu,
cerinţa ca Agenţia să-şi reînnoiască mandatul la câţiva ani. În 2010,
UNHCR a marcat 60 ani de la înfiintare, în deplină cunoaştere a faptului că
nevoile umanitare nu vor dispărea.1
II. STRUCTURĂ ŞI CONDUCERE
Agenţia pentru refugiaţi UN este guvernată de Adunarea Generală
UN şi de către Consiliul Economic şi Social (ECOSOC). Programele bi-
anuale ale agenţiei şi bugetul corespunzător sunt aprobate de către
Comitetul Executiv UNHCR, în prezent compus din 85 de membrii.
Programele şi bugetul sunt prezentate de către Înaltul Comisar, în prezent
António Guterres, numit în funcţie de Adunarea Generală a ONU.
Ca şef al organizaţiei, Înaltul Comisar este responsabil pentru
direcţionarea şi controlul UNHCR-ului. El sau ea va direcţiona munca
agenţiei cu asistenţa Înaltului Comisar Deputat şi a Înaltului Comisar
Asistent pentru Operaţiunile de Protecţie. Înaltul Comisar raportează anual
la ECOSOC şi la Adunarea Generală despre munca UNHCR-ului
Agenţia are aproximativ 7.680 de angajaţi naţionali şi internaţionali
care lucrează în mai mult de 125 de ţări. Majoritatea operaţiunilor UNHCR
sunt în domeniul în care eforturile principale ale agenţiei sunt controlate
dintr-o serie de birouri regionale, Reprezentanţe, birouri naţionale şi locale,
adesea în zone foarte izolate. Operaţiunile dintr-o anumită ţară sunt
conduse de Reprezentanţi ai Înaltului Comisar. Există şi un număr de
Reprezentanţi Regionali care sunt responsabili pentru coordonarea
operaţiunilor dintr-o anumită regiune ca Europa Centrală, compusă dintr-un
număr de ţări.

1
http://www.unhcr-centraleurope.org

5
 III. MANIFESTARE PE PLAN NAŢIONAL
UNHCR s-a împlicat în România începând cu septembrie 1989, când
a fost deschis un birou de legătură la invitaţia guvernului român. Pe 7
ianuarie 1991, România a aderat la Convenţia de la Geneva din 1951
privind statutul refugiatului şi la Protocolul adiţional al acesteia din 1967, iar
în 1992 s-a deschis Reprezentanţa UNHCR în România. Încă de la
început, UNHCR a oferit asistenţă tehnică Guvernului român pentru
îmbunătăţirea sistemului de azil şi a condiţiilor de primire şi cazare, dar şi
pentru implementarea unor programe coerente de integrare pentru cei
cărora li se acordă o formă de protecţie (statutul de refugiat 2 sau protecţie
subsidiară3).
UNHCR colaborează cu instituţiile guvernamentale relevante, precum
Inspectoratul General pentru Imigrări (IGI) şi Inspectoratul General al
Poliţiei de Frontieră din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor,
Ministerul Afacerilor Externe şi alte organe guvernamentale (Ministerul
Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, Ministerul Muncii, Familiei şi
Protecţiei Sociale, Ministerul Sănătăţii, Autoritatea Naţională pentru
Protecţia Copilului, etc.), are parteneriate şi cu unităţi de învăţământ
superior în vederea promovării Dreptului Refugiatului, dar colaborează şi
cu ONG-uri care acordă asistenţă persoanelor de interes, astfel că, în
2014, UNHCR lucra cu  trei parteneri de implementare:  Consiliul Naţional
Român pentru Refugiaţi (CNRR), Serviciul Iezuit pentru Refugiaţi (JRS) şi
Generaţie Tânără (GTR) - în Timișoara. 4 De asemenea, se implică în
proiecte de monitorizarea frontirei, de îmbunătăţire a sistemului de azil şi
colaborează cu autorităţile române în activităţi de relocare  şi integrare a
refugiaţilor.
Pe plan naţional, s-a încercat crearea unui cadru legal în ceea ce
priveşte statutul şi regimul refugiaţilor, astfel că la data de 4 iulie 1991, s-a
adoptat Legea nr. 46, unde s-a încercat pentru prima oară să se
stabilească principalele preocupări în acest domeniu, urmând ca după
aceasta să se formeze un sistem din ce în ce mai bine pus la punct, prin
adăugarea/modificarea şi a altor legi, ordonanţe, hotărâri şi ordine. 5

2
art. 2, lit. g) din legea 122/2006 (privind azilul în România) - forma de protecţie recunoscută de statul
român cetăţeanului străin sau apatridului care îndeplineşte condiţiile prevăzute în Convenţia privind
statutul refugiaţilor, încheiată la Geneva la 28 iulie 1951, denumită în continuare Convenţia de la Geneva,
la care România a aderat prin Legea nr.46/1991 pentru aderarea României la Convenţia privind statutul
refugiaţilor, precum şi la Protocolul privind statutul refugiaţilor;
3
forma de protecţie acordată de statul român cetăţeanului străin sau apatridului pentru alte motive decât
cele prevăzute în Convenţia de la Geneva
4
http://www.unhcr-centraleurope.org
5
Naţiunile Unite- Statutul şi regimul refugiaţilor în România, Legislaţie relevantă, Regia autonomă-
Monitorul Oficial, Bucureşti, 2002.

6
 CAPITOLUL AL II-LEA
SITUAŢII CE SE IMPUN A FI CLARIFICATE

I. DREPTUL DE AZIL
Există situaţii când unele persoane străine, urmărite în ţara lor pentru
activităţi politice, ştiinţifice, religioase ori de altă natură, pot pătrunde şi se
pot stabili pe teritoriul altui stat, care le poate acorda atât protecţie, cât şi
garanţia că nu vor fi extradate sau expulzate. În prezent, reprezintă un
adevărat drept fundamentalal omului, în sensul că o persoană are dreptul
de a cere protecţie pe teritoriul altui stat atunci când este persecutat
în ţara sa, drept menţionat expres în Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, sub rezerva că acest drept nu poate fi invocat în caz de urmărire
întemeiată pe o infracţiune de drept comun sau pe acţiuni contrare
scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite. În spiritul celor enunţate mai sus,
Adunarea Generală a ONU, a adoptat pe 14 decembrie 1967 Declaraţia
asupra azilului teritorial, prin care s-au stabilit următoarele:
a. statele sunt obligate să respecte azilul acordat de un alt stat;
b. statele să nu permită persoanelor cărora le-a acordat azil să
săvârşească acte contrare scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite;
c. dacă un stat nu poate da azil, alte state trebuie să ia măsuri pentru a
uşura greutăţile acelui stat;
d. persoanele care cer azil nu vor fi refuzate la frontieră, dacă au intrat
deja pe teritoriul statului unde caută azil şi nu vor fi trimise în alt stat
în care există riscul de a fi persecutate.
De reţinut ar fi că pe lângă noţiunea de azil teritorial, există şi cea de
azil diplomatic, care constă în acordarea de refugiu în localurile misiunilor
diplomatice.6 Dreptul internaţional general, însă, nu cunoaşte această
formă de azil, deoarece reprezintă o formă particulară în relaţiile dintre
statele latino-americane.7

II. SOLICITANŢII DE AZIL

Termenul de solicitant de azil este adesea confundat cu termenul de
refugiat. Un solicitant de azil este o persoană care spune că este
refugiat şi caută protecţie internaţională din calea persecuţiei sau
pericolelor grave în propria ţară. Fiecare refugiat este iniţial un solicitant
6
Convenţia de la Havana din anul 1928 şi Convenţia de la Caracas din anul 1954
7
Stelian Scăunaş, Drept internaţional public, Edit. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 227

7
de azil, dar nu fiecare solicitant de azil va fi recunoscut, până la urmă, ca
refugiat. În timp ce aşteaptă ca solicitarea lor să fie acceptată sau respinsă,
aceste persoane se numesc solicitanţi de azil, astfel că termenul de
solicitant de azil nu conţine nicio prezumpţie de vreun fel, ci doar descrie
faptul că o persoană a depus o cerere de azil. Sisteme naţionale pentru azil
sunt menite să decidă care solicitant de azil se califică pentru a primi
protecţie internaţională. Cei consideraţi, prin proceduri adecvate, ca nefiind
refugiaţi sau necesitând un altă formă de protecţie internaţională, pot fi
trimişi înapoi în ţările lor de origine.
Eficienţa sistemului de azil este esenţială în acest proces. Dacă acest
sistem este rapid, corect şi eficient, fiecare solicitant de azil care este cu
adevărat refugiat va primi statut de refugiat, în timp ce aceia care nu au
nevoie de protecţie internaţională, nu vor beneficia în mod abuziv de ea. 8
III. REFUGIAŢII PROPRIU-ZIŞI
În primul rând, este important să precizăm cu exactitate ce
presupune noţiunea de refugiat, pentru a nu exista dubii cu privire la
înţelesul unor termene, deseori confundându-se cu cu alţi termeni apropiaţi
ca înţeles. Astfel că refugiatul este persoana care, în urma unor temeri
justificate de a fi persecutată datorită rasei, religiei, naţionalităţii,
apartenenţei la un grup social sau opiniilor sale publice, se află în afara
ţării a cărei cetăţenie o are şi care nu poate sau, datorită acestei temeri, nu
doreşte protecţia acestei ţări sau care, neavând nicio cetăţenie şi găsindu-
se în afara ţării în care avea reşedinţa obişnuită, ca urmare a unor astfel de
evenimente, nu poate sau nu doreşte să se întoarcă. 9 În consecinţă,
refugiaţii sunt persoanele nevoite să întrerupă orice legături cu ţara lor de
origine, ele nemaiputând fi protejate tocmai datorită persecuţiei la care ar fi
supuse în acea ţară.10
Aşa cum am precizat şi la începutul lucrării, primele preocupări
referitoare la protecţie a refugiaţilor, s-au manifestat sub egida Societăţii
Naţiunilor, fiind strâns legate de activitatea exploratorului norvegian,
Nansen, care după primul război mondial, a lăsat în urma lui 1.5 milionae
de refugiaţi şi persoane strămutate. În anul 1921, Liga Naţiunilor l-a numit
pe Nansen Înalt Comisar pentru Refugiaţi, funcţie care a fost îndeplinită de
acesta până la moartea sa. Primul document de călătorie pentu refugiaţi a
fost introdus de Înaltul Comisariat pentru Refugiaţi cu denumirea
“paşaportul Nansen”, predecesorul actualului document de călătorie, care a
dat posibilitatea la mii de persoane să se întoarcă acasă sau să se
8
http://www.unhcr-centraleurope.org
9
art. 1 din Convenţia privind statutul refugiaţilor
10
Stelian Scăunaş, Op. cit., p. 228

8
stabilească în alte ţări. Evenimente precum războiul greco-turc, din anul
1922, au generat sute de mii de refugiaţi a căror situaţie, în mare parte, s-a
rezolvat graţie activităţii Ligii Naţiunilor şi lui Nansen. Este motivul pentru
care, în anul 1922, Nansen a primit premiul Nobel pentru pace. 11
Pentru a prezenta cât mai detaliat cronologia faptelor, vom explica cu
exactitate care au fost primele preocupări în ceea ce priveşte situaţia
refugiaţilor, astfel că în anul 1947 a fost creată pe lângă ONU, Organizaţia
internaţională pentru problemele refugiaţilor, care în anul 1951 a fost
înlocuită cu Înaltul Comisariat al ONU pentru Refugiaţi, înfiinţat ca organ
subsidiar al Adunării Generale a O.N.U, deoarece ea nu s-a bucurat în
forma iniţială de ecou pe plan mondial şi tot în acelaşi an, s-a adoptat
Convenţia privind statutul juridic al refugiaţilor, prin care statele părţi s-au
angajat să acorde refugiaţilor drepturi elementare, dar numai pentru
evenimentele anterioare datei de 1 ianuarie 1951.
În 1967 a fost adoptat un Protocol cu privire la statutul refugiaţilor, iar
în baza acestui protocol, statele părţi se angajau să aplice tuturor
refugiaţilor ce cad sub incidenţa definiţiei date în convenţie (art.1, a)
statutul prevăzut de Convenţia din 1951, fără a se mai ţine seama de data
limită de 1 ianuarie 1951. Sensul acestor două documente a fost de a
acorda refugiaţilor tratamentul naţional în ceea ce priveşte accesul la
învăţământul primar, legislaţia muncii, securitatea socială, taxele fiscale,
libertăţile religioase, proprietatea intelectuală, dar şi dreptul de a sta în
justiţie. Referitor la libertatea de asociere şi exercitarea profesiilor
salariale, li se acordă regimul cel mai favorabil acordat străinilor, ca şi în
legătură cu proprietatea mobiliară şi imobiliară, profesiile liberale,
locuinţele, accesul la învăţământul secundar şi superior.
Atribuţia de a veghea şi de acţiona asupra respectării acestor
angajamente, revenea Înaltului Comisariat pentru Refugiaţi, dar şi pentru
îmbunătăţirea situaţiei refugiaţilor, prin acorduri speciale cu guvernele şi
prin sprijinirea oricăror eforturi, guvernamentale sau neguvernamentale, în
vederea asimilării refugiaţilor în noile comunităţi naţionale sau a repatrierii
lor voluntare.
Nu sunt admise de regulă, în categoria refugiaţilor, persoanele care
îşi părăsesc ţara în căutarea unui loc de muncă sau a unor condiţii mai
bune de viaţă.
Tot în sprijinul celor afirmate, ar mai fi de notat şi Declaraţia de la
Carthagena (Columbia) din 1984, adoptată cu ocazia unui colocviu ţinut la
Carthagena, cu participarea celor 10 ţări din America Centrală, care spre
deosebire de Convenţia de la Geneva din 1951, care porneşte de la
11
Idem, p. 229.

9
criteriul subiectiv, individual, al “temerii justificate de a fi persecutat”,
Declaraţia de la Carthagena porneşte de la criterii obiective, pentru a stabili
cauzele refugierii în altă ţară, recomandând adoptarea unei definiţii a
refugiaţilor care să includă “persoanele care au fugit din ţara lor deoarece
viaţa. securitatea sau libertatea lor erau ameninţate de o violenţă
generalizată, o agresiune străină, conflicte interne, o încălcare masivă a
drepturilor omului sau alte împrejurări care au perturbat grav ordinea
publică”.12
UNHCR s-a implicat extrem de mult în repatrierea refugiaţilor din
întreaga lume, deoarece pentru milioane de refugiaţi din jurul lumii,
întoarcerea acasă rămâne cea mai puternică speranţă de finalizare a
exilului, astfel că o reîntoarcere voluntară în siguranţă şi demnitate
marchează sfârşitul traumei acestora.
Repatrierea voluntară este una dintre cele trei soluţii durabile care pot
pune capăt fugii unei persoane. Cu toate acestea, reîntoarcerea voluntară
nu poate avea loc decât în siguranţă, demnitate şi ca soluţie sustenabilă.
Aceasta necesită obligaţia asumată a ţării de origine de a ajuta la
integrarea propriilor săi cetăţeni. De asemenea necesită sprijinul continuu
al comunităţii internaţionale, pe parcursul fazei cruciale post-conflictuale, în
a se asigura că cei care iau curajoasa hotărâre de a se reîntoarce acasă
pot să îşi reconstruiască vieţile într-un mediu sigur. Mai mult, este necesară
şi garanţia că cei care s-au hotărât să se întoarcă, au luat o hotărâre liberă
şi informată.
UNHCR promovează şi facilitează repatrierea voluntară prin diverse
mijloace, inclusiv organizarea vizitelor refugiaţilor la faţa locului, compilarea
informaţiilor la zi despre ţara şi regiunea lor de origine, angajamentul
activităţi de menţinere a păcii şi de reconciliere, promovarea restituirii
caselor şi proprietăţilor şi acordarea asistenţei de reîntoarcere precum şi
consilierea juridică a celor care se întorc.
In cursul anilor, UNHCR a condus diverse programe pentru
repatriere, la scară mare, care au adus milioane de refugiaţi acasă. Numai
în Afganistan, aproximativ cinci milioane de refugiaţi s-au întors cu
asistenţa UNHCR, în 2002. La un nivel mai scăzut, UNHCR asistă şi cazuri
individuale de repatriere, monitorizând reintegrarea pentru a se asigura că
reîntoarcerea a fost o soluţie durabilă.
În Europa Centrală, UNHCR a asistat, până acum, la repatrieri
voluntare la scară mică, cum ar fi cea din octombrie 2009, când 19 bosniaci
evacuaţi din spitalul lor în timpul războiului din 1992, s-au reîntors după 17

12
Ion Diaconu, Tratat de drept internaţional public-vol II, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 401

10
ani din Debrecen, Ungaria, în fostul lor spital psihiatric, lângă Modriča, în
nord-estul Bosniei.13

IV. PERSOANELE DEPLASATE ÎN INTERIORUL PROPRIEI ŢĂRI

Chiar dacă este vorba despre persoane care au cetăţenia statului
respectiv, în ultimul timp, se pune tot mai insistent problema unei protecţii
speciale de care ar avea nevoie, din acest punct de vedere, situaţia lor
asemănându-se foarte mult cu cea a refugiaţilor.
De exemplu, la sfârşitul anilor 2000, numărul lor era de peste 20
milioane, depăşind pe cel al refugiaţilor sau al celor care solicită azil.
Se apreciază că situaţia lor se poate încadra parţial în domeniul
drepturilor omului, dar şi în cel al dreptului umanitar, în ipoteza în care
deplasarea lor se datorează unui conflict armat. Aceste persoane sunt
definite ca fiind acele persoane sau grupuri de persoane care au fost
forţate sau constrânse să fugă sau să-şi părăsească locuinţele sau locul de
reşedinţă obişnuit, mai ales datorită unui conflict armat, a unor situaţii de
violenţă generalizată, de încălcări ale drepturilor omului sau de catastrofe
naturale sau provocate de om ori pentru a evita efectul acestora şi care nu
au trecut pestre frontierele internaţionale recunoscute ale unui stat, de
unde rezultă că aceste cauze nu sunt exclusive, altele putând produce
aceleaşi rezultate.
De menţionat ar mai fi faptul că se prevede interzicerea deplasărilor
arbitrare, mai precis, a celor care sunt consecinţa unei politici deliberate în
scopul modificării compoziţiei etnice, religioase sau rasiale a populaţiei, a
celor care intervin în caz de conflict armat, afară de cazul în care
securitatea persoanelor sau raţiuni militare imperioase o cer, a celor care
se produc în contextul unor proiecte de dezvoltare de anvergură, care nu
sunt justificate de necesităţi imperioase, a celor operate în caz de
catastrofă, cu excepţia cazului în care securitatea sau sănătatea
persoanelor ar dispune evacuarea.14
Dacă totuşi se deplasează, se prevede protecţia persoanelor în
cauză contra genocidului, omuciderii, execuţiilor sumare sau arbitrare,
dispariţiilor forţate, a actelor de violenţă.
De asemenea, se impune în sarcina autorităţilor ogligaţia de a crea
condiţii optime de revenire voluntară, în siguranţă şi beneficiind de
demnitate ori reinstalării voluntare a persoanelor deplasate în altă parte a
ţării şi să le sprijine să-şi redobândească proprietatea sau posesiunile.

13
http://www.unhcr-centraleurope.org
14
Ion Diaconu, Op. cit., p. 402

11
 De menţionat ar mai fi că Înaltul Comisariat pentru Refugiaţi s-a
angajat în activităţi în favoarea persoanelor deplasate, în paralel cu cele
privind refugiaţii, pe motiv că nu este nici rezonabil şi nici realist să trateze
diferit cele două categorii de persoane în aceeaşi operaţiune. În cazul în
care aceste evenimente vor căpăta proporţii, producând mase de persoane
deplasate,dreptul internaţional va trebui să dea expresie nevoii de protecţie
specifică pentru aceste persoane, dar pentru moment, ele rămân sub
protecţia normelor generale privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale
omului şi dreptul umanitar, în cazul conflictelor armate.
Mandatul original al UNHCR nu se referea în mod specific la
persoanele deplasate intern, dar datorită expertizei Agenţiei cu privire la
deplasarea forţată, aceasta asistă milioane de astfel de persoane de mulţi
ani. UNHCR este fruntaş în protecţia şi adăpostirea persoanelor deplasate
intern, precum şi în coordonarea şi conducerea taberelor.
La sfârşitul lui 2011, numărul celor deplasaţi intern era estimat la 26,4
milioane de persoane în lume. Republica Democrată Congo, Irak, Pakistan,
Somalia şi Sudan – găzduiesc astăzi peste jumătate din populaţiile
deplasate intern ale lumii. UNHCR ajută în prezent aproximativ 14,7
milioane de persoane deplasate intern, din 22 de ţări.
Milioane de alţi civili care au rămas fără adăpost din cauza dezastrelor
naturale sunt de asemenea clasificaţi ca persoane deplasate intern.
Bazându-se pe expertiza sa în ceea ce priveşte ajutorul umanitar a
persoanelor deplasate intern, UNHCR s-a implicat din ce în ce mai mult în
a oferi ajutor acestui grup. Exemple de intervenţii de succes: tsunami din
Oceanul Indian din 2004; cutremurul din 2005; Ciclonul Nargis din
Myanmar din 2008 şi inundaţiile din Pakistan din 2010.
În Europa Centrală, nu sunt populaţii de persoane deplasate intern, şi
din acest motiv, în prezent, UNHCR nu conduce operaţiuni de asistenţa
persoanelor deplasate intern în regiune. 15
V. PERSOANELE MIGRANTE
Sunt acele persoane care au intenţia de a pleca definitiv din statul de
origine pentru a se stabili în alt stat şi care părăsesc efectiv teritoriul
statului de origine.16
În ultimele decenii şi în special după 1990, mişcările populare au luat
o mare amploare, cauzele fiind dintre cele mai diferite. Se impune totuşi o
scurtă precizare, deoarece persoanele care migrează din alte motive decât
15
http://www.unhcr-centraleurope.org
16
Stelian Scăunaş, Op. cit., p. 230

12
persecuţia , nu sunt refugiaţi în sensul Convenţiei din 1951 şi prin urmare,
nu se pot bucura de regimul de protecţie consacrat de prezenta convenţie,
motiv pentru care sunt numite uneori refugiaţi economici, pentru că nu nu-şi
abandonează ţara e origine datorită persecuţiei, ci din dorinţa de a avea
condiţii mai bune de viaţă.17 Alături de aceştia, mai există şi refugiaţii
ecologici, care îţi părăsesc ţara ca urmare a unor catastrofe naturale, dar şi
refugiaţii din cauza conflictelor armate, dar nici unii, nici alţii nu pot motiva
migrarea din cauza persecuţiei.
Ca şi structură, migrarea este alcătuită două componente: emigrarea
şi imigrarea, ambele fiind reglementate atât prin legile naţionale ale
statelor, cât şi prin norme de drept internaţional.
Din aceste considerente, instituţiile internaţionale abilitate, au
întreprins toate acţiunile la care au fost îndreptăţite pentru a li se crea
acestor persoane un regim juridic prin care să fie acoperite de multiplele
abuzuri săvârşite împotriva lor, prin adoptarea mai multor documente ce au
format cadrul legal necesar. Dintre acestea, amintim:
a. Constituţia Organizaţiei Internaţionale pentru Migranţi, ce a fost
adoptată la 19 octombrie 1953, care stabileşte obiectivele şi sarcinile
acestei organizaţii pornind de la constatarea că “trebuie să se
promoveze cooperarea statelor şi a organizaţiilor internaţionale în
vederea facilitării migrării persoanelor doritoare să plece în state,
unde vor putea, prin munca lor să-ţi subvenţioneze nevoile şi să
ducă, împreună cu familiile lor, o existenţă demnă, în respectul
persoanei umane”.18
b. Convenţiile şi acordurile adoptate sub egida Organizaţiei
Internaţionale a Muncii.19
c. Pactele pentru apărarea drepturilor omului, din anul 1966.
d. Convenţia europeană asupra statutului muncitorului migrant, din anul
1977.
e. Convenţia asupra protecţiei drepturilor muncitorilor migranţi şi a
membrilor lor de familie, din 1990.
Persoanele străine care au reuşit, prin migrare, să-şi stabilească
legal reşedinţa pe teritoriul altui stat, se bucură de toate drepturile
drepturile civile recunoscute omului, precum şi a multor drepturi
economice, sociale şi culturale, cu excepţia drepturilor politice.
În prezent, ne confruntăm cu un fenomen la care multe state au
devenit reticente în a-l accepta, în sensul că pentru a-l stopa, au impus

17
Gabriel Liviu Ispas, Uniunea Europeană, Edit. UJ, Bucureşti, 2012, p. 164.
18
Doc. cit., preambul
19
Nicolae Voiculescu, Drept Muncii European , Edit. Perfect, București, 2011, p. 65.

13
restricţii severe la imigrare, ţinând seama de interesul lor politic, economic
şi demografic şi în virtutea competenţei lor exclusive de a reglementa
regimul intrării şi şederii străinilor pe teritoriul lor.
VI. APATRIZII
Aceştia sunt persoanele care nu au nicio cetăţenie, fiind excepţia de
la regula conform căreia orice persoană are o cetăţenie. Motivele care duc
la lipsa unei cetăţenii sunt numeroase, printre acestea numărându-se
conflictele dintre legile diferitelor state cu privire la cetăţenie, în sensul că o
persoană este predispusă să-şi piardă cetăţenia potrivit unei legi şi să nu
dobândească pe cea a altui stat. De exemplu, dacă femeia care se
căsătoreşte cu un străin îşi pierde cetăţenia, fără a dobândi pe cea a altui
stat, devine apatridă. De asemenea, copilul care se naşte din părinţi
apatrizi, dobândeşte acelaşi statut.
Apatrizii au drepturi reduse faţă de cetăţenii statului pe teritoriul
căruia se află şi chiar faţă de străinii cetăţeni ai altor state, cărora le pot fi
recunoscute drepturi prin tratate bilaterale între statele în cauză. În prezent,
se tinde însă spre crearea unui regim juridic care să elimine asemenea
inegalităţi, mai ales faţă de străini.20
Comisia de Drept Internaţional a ONU, a elaborat o serie de proiecte
pe baza cărora, în 1954, a fost adoptată Convenţia referitoare la statutul
apatrizilor, iar în 1961 Convenţia asupra reducerii cazurilor de apatridie.
Ambele convenţii au prevăzut crearea unui tribunal al ONU pentru
judecarea conflictelor de cetăţenie, prevederi care explică numărul mic de
ţări care au aderat la ele.21
Naţionalitatea este legătura juridică dintre un stat şi un individ şi
conferă oamenilor un sentiment al identităţii şi, mai important, le permite
să-şi exercite o gamă largă de drepturi.
În ciuda legilor internaţionale legate de achiziţia, pierderea, sau
renunţarea la cetăţenie, aproximativ 12 milioane de oameni din toată lumea
nu au identitate naţională în ziua de azi. Apatridia există din diverse motive
inclusiv conflicte legislative, transfer de teritorii, legislaţia privind căsătoria,
practicile administrative, discriminarea, lipsa unui certificat de naştere,
denaţionalizare şi renunţare.
Apatridia are un impact teribil asupra vieţii indivizilor. Posesia
naţionalităţii este esenţială pentru participarea deplină în societate şi este
necesară pentru a beneficia de drepturile omului. Mai mult, drepturi
specifice, precum dreptul la vot, pot fi limitate doar la cetăţeni. Adesea
apatrizii nu pot obţine documente de identitate, pot fi deţinuţi pentru că nu
20
Ion Diaconu, Op. cit., p. 398
21
Idem

14
au cetăţenie, li se poate nega accesul la educaţie şi la servicii de sănătate,
sau pot fi împiedicaţi să-şi găsească un loc de muncă.
Uneori, persoanele făra cetăţenie pot fi şi refugiaţi, dar cele două
categorii sunt diferite. Din 1995, UNHCR are mandat să lucreze cu
guvernele pentru a preveni apariţia apatridiei, pentru a rezolva cazurile
care survin şi pentru a proteja drepturile apatrizilor.
În ţările din Europa Centrală, cazurile de apatridie sunt relative
puţine în comparaţie cu nivelul mondial însă cifrele sunt destul de ridicate.
În lipsa unor statistici actualizate de către guverne, se estimează că un
număr de 1000 de persoane apatride trăiesc in Polonia cât şi în Slovacia.
În Slovenia unde anumite persoane  şi-au pierdut statutul legal în
1991, la declararea independenţei ţării, numărul apatrizilor este încă
necunoscut.22

CAPITOLUL AL III-LEA
RELOCAREA- AJUTORUL OFERIT DE UNHCR PENTRU
ATINGEREA ACESTUI SCOP UMANITAR

22
http://www.unhcr-centraleurope.org

15
 Există situaţii nefericite când unii refugiaţi nu se pot întoarce acasă
sau nu doresc să facă acest lucru deoarece ar continua să se confrunte cu
persecuţie la întoarcere. Mulţi trăiesc în situaţii periculoase sau au nevoi
specifice, care nu pot fi adresate în prima ţară în care au primit azil.
În astfel de circumstanţe, UNHCR ajută prin relocarea acestora într-o
ţară terţă, ca singura soluţie durabilă şi viabilă în condiţii de siguranţă. De
obicei, la nivel global, aproximativ unu la sută dintre cazuri sunt submitate
de către UNHCR în vederea relocării. Ţara de relocare îi pune la dispoziţie
refugiatului protecţie fizică şi juridică, inclusiv accesul la drepturi civile,
politice, economice, sociale şi culturale similare cu cele de care beneficiază
cetăţenii proprii. Refugiaţii trebuie să aibă, de asemenea, posibilitatea de a
deveni în cele din urmă cetăţeni cu drepturi depline.
Doar un număr mic de state participă în prezent la programele de
relocare ale UNHCR. Statele Unite ale Americii se află pe primul loc în
topul statelor de relocare în ceea ce priveşte numărul de locuri puse la
dispoziţie, în timp ce Australia, Canada şi ţările nordice prevăd, de
asemenea, un număr important de locuri anual. În ultimii ani a existat o
creştere a numărului de ţări implicate în relocare în Europa şi America
Latină. România a devenit stat de relocare în 2010, prin alocarea unei cote
de 40 de locuri anual.
Relocarea este o experienţă care schimbă viaţa cuiva şi deopotrivă o
provocare şi o sursă de satisfacţie deoarece refugiaţii sunt deseori relocaţi
într-o ţară unde societatea, limba şi cultura sunt complet diferite de cele din
ţara de origine. Eficienţa primirii şi integrării lor este benefică atât pentru
refugiaţii relocaţi, cât şi pentru ţara de relocare. Guvernele şi organizaţiile
non-guvernamentale prestează servicii pentru a facilita integrarea acestora,
precum orientare culturală, lingvistică şi formare profesională, dar şi
programe de promovare a accesului la educaţie şi la angajare.
În cele şapte ţări aflate sub Reprezentanţa Regională pentru Europa
Centrală, UNHCR pledează pentru crearea unor programe de relocare la
scară mică. Unele state din regiune au întreprins primii paşi în direcţia
acestui obiectiv.
România şi Slovacia au stabilit centre de tranzit în regim de urgenţă
în Timişoara (România) şi Humenné (Slovacia), pentru evacuarea
refugiaţilor care se confruntă cu un risc grav în prima ţară de refugiu. În
timp ce procesul lor de relocare este procesat, aceste facilităţi le
garantează o şansa de a trăi într-un mediu sigur, unde beneficiază de
servicii de asistenţă. În plus, aceste centre le oferă şi statelor de relocare o

16
locaţie stabilă pentru a desfăşura procedurile de relocare, care presupun
interviuri, cursuri de limbă şi de orientare culturală.
Cele două centre sunt cofinanţate de către UNHCR, ceea ce presupune şi
oferirea de consultanţă de specialitate referitoare la problemele de
gestionare şi de protecţie.
UNHCR din Europa Centrală ia parte şi în cadrul proiectului
EUREMA care se ocupă cu relocarea refugiaţilor recunoscuţi în Malta către
alte state membre ale UE.23

CAPITOLUL AL IV-LEA
CONDIŢII DE RECEPŢIE, PROMOVAREA INTEGRĂRII ŞI
PREOCUPĂRI FAŢĂ DE PERSOANELE VULNERABILE

23
Idem

17
 I. CONDIŢII DE RECEPŢIE
Condiţiile de recepţie reprezintă, cu alte cuvinte, modul în care un
stat tratează solicitanţii de azil din momentul depunerii cererii de azil şi
includ accesul la informaţii la frontieră, condiţiile de trai din centrele de
refugiaţi, accesul la consiliere juridică, accesul la educaţie, la îngrijire
medicală, la angajare, durata procedurii de azil sau libertatea de mişcare.
În conformitate cu drepturile omului internaţionale şi regionale şi a
instrumentelor dreptului refugiaţilor, statele au responsabilitatea de a
respecta şi de a asigura drepturile omului tuturor celor aflaţi pe teritoriul lor,
sau sub jurisdicţia lor, de unde rezultă că trebuie să ofere condiţii de
primire corespunzătoare, în conformitate cu standardele internaţionale.
Dar cu toate acestea, în practică, statele au un anumit grad de
libertate în ceea ce priveşte formele şi tipul de sprijin pe care le oferă
refugiaţilor şi solicitanţilor de azil, astfel că unele asigură numai un nivel
minim de tratament, în timp ce alte state oferă o gamă largă de drepturi şi
avantaje. De asemenea, statele au de multe ori o interpretare diferită
asupra definiţiei standardelor minime, astfel că UNHCR doreşte să se
asigure că tratamentul oferit de către state refugiaţilor şi solicitanţilor de azil
sunt de un nivel adecvat şi în conformitate cu standardele internaţionale,
monitorizând în permanenţă condiţiile de primire şi prin intermediul ONG-
urilor partenere şi pledând pentru îmbunătăţirea acestora în cazul în care
nu îndeplinesc standardele.
Monitorizarea se concentrează la o serie de aspecte, printre altele,
perioada de timp pe care au petrecut-o în detenţie solicitanţii de azil,
condiţiile generale de trai din centrele de detenţie, recepţie şi cazare,
calificarea personalului şi interpreţilor care asistă refugiaţii şi solicitanţii de
azil , asigurarea unei educaţii de calitate pentru copii de vârstă şcolară sau
calitatea serviciilor medicale.

II. PROMOVAREA INTEGRĂRII

Această preocupare a survenit în urma situaţiei în care mulţi refugiaţi
trăiesc de la an la an, cu puţine speranţe de a fi vreodată capabili să se
întoarcă acasă, pentru ei, singura soluţie fiind construirea unei noi vieţi şi a
unui cămin în ţara de azil şi de a se integra în comunitatea locală.
O lungă perioadă de timp, majoritatea ţărilor din Europa Centrală au
fost considerate ţări de tranzit şi au făcut puţine progrese în a dezvolta
sisteme şi politici de integrare, rezultatul constând în existenţa unui număr
de oameni cu insuficientă asistenţă pentru învăţarea limbii, găsirea unui loc
de muncă şi a unei case, sau obţinerea unei calificări profesionale. În ultimii
ani, s-au făcut unele eforturi şi progrese pentru a facilita o mai bună

18
integrare a refugiaţilor, prin dezvoltarea unor numeroase serii de programe
şi politici.
În promovarea integrării refugiaţilor, UNHCR din Europa Centrală
pledează pentru dezvoltarea unor legislaţii şi politici relevante, cu privire la
învăţământ, sănătate, bunăstare socială şi ocuparea forţei de muncă. De
asemenea, face lobby pentru crearea de servicii care să le permită
solicitanţilor de azil să obţină independenţă în vederea facilitării integrării
lor, dacă sunt recunoscuţi ca refugiaţi. UNHCR atrage atenţia asupra
impactului condiţiilor de primire, cum ar fi condiţiile din centrele pentru
refugiaţi cu privire la şansele de integrare.
Procesul de integrare implică o serie de actori, de la ministere şi
municipalităţi, până la ONG-uri, angajatori, sindicate, şcoli, furnizori de
servicii medicale, sistemul bancar şi proprietari, printre multe altele. 24
III. PREOCUPĂRI FAŢĂ DE PERSOANELE VULNERABILE
Printre persoanele cele mai vulnerabile din lume, se numără, cu
precădere, refugiaţii şi solicitanţii de azil, dar şi apatrizii. Dintre aceştia,
există persoane chiar mai vulnerabile, cu probleme, riscuri şi nevoi
speciale.
De obicei, copiii se confruntă în mod special cu un risc deosebit şi
necesită atenţie specială din cauza dependenţei lor de adulţi pentru a
supravieţui, vulnerabilităţii lor la traume fizice şi psihice, precum şi nevoilor
specifice care trebuie împlinite pentru a asigura creşterea şi dezvoltarea
normală, dar şi femeile refugiate pot fi incluse în aceeaşi categorie de
persoane vulnerabile, fiind lipsite de protecţia căminului, confruntându-se
cu rigorile călătoriilor lungi şi cu o potenţială hărţuire oficială, precum şi cu
abuzul sexual. Ele sunt adesea excluse de la procesul decizional referitor
la propria viaţă, despărţite de familie şi de casă şi adesea lipsite de cele
mai elementare drepturi. În aceeaşi situaţie se află şi persoanele în vârstă,
persoanele cu handicap şi persoanele infectate cu HIV/SIDA.

CAPITOLUL AL V-LEA
DREPTUL DE ŞEDERE LEGALĂ, NATURALIZAREA ŞI
ASIMILAREA REFUGIAŢILOR

24
Naţiunile Unite- Statutul şi regimul refugiaţilor în România, Legislaţie relevantă, Regia autonomă-
Monitorul Oficial, Bucureşti, 2002

19
 I. DREPTUL DE ŞEDERE LEGALĂ
Formele de şedere legală care se pot acorda refugiaţilor recunoscuţi
nu sunt prevăzute expres în Convenţia din 1951 sau în alte instrumente
internaţionale, dar cu toate acestea, reprezintă un aspect esenţial al
integrării, mai ales în această regiune, unde drepturile se dobândesc mai
degrabă în funcţie de norma de şedere dobândită, decât de cetăţenie.
Cele mai cunoscute forme de şedere legală acordate refugiaţilor
recunoscuţi sunt dreptul de şedere pe o perioadă determinată (cunoscută
sub denumirea de şedere temporară sau pe termen lung) şi dreptul de
şedere permanentă. Acordarea unui drept de şedere mai puţin avantajos
nu presupune în mod necesar încălcarea standardelor de tratament
prevăzute de Convenţia din 1951 şi alte instrumente internaţionale, atâta
timp cât continuă să fie respectate garanţiile minime de protecţie.
Dovada dreptului de şedere legală este, de obicei, documentul de
identitate necesar pentru ca posesorul să poată beneficia de o serie de
drepturi, inclusiv dreptul la muncă şi la asistenţă socială.
Pe lângă acordarea unei forme de şedere legală și a drepturilor
aferente, unele din țările analizate ( Bulgaria, Cehia, Ungaria, Polonia,
România, Slovacia și Slovenia ), au decis să acorde refugiaților recunoscuți
un sistem mai generos de drepturi, prin chiar oferirea acelorași drepturi de
care se bucură cetățenii țării respective25.
În ceea ce privește refugiații recunoscuți în țara noastră, acestora li
se acordă un permis de ședere ce reprezintă documentul de identitate,
care poate fi prelungit din 6 în 6 luni.
II. NATURALIZAREA
În lumina art. 34 din Convenția din 1951, statele contractante vor
facilita în măsura posibilităților asimilarea și naturalizarea refugiaților. Ele
vor depune toate eforturile necesare pentru a urgenta procedura de
naturalizare și a reduce pe cât posibil taxele și costurile legate de această
procedură.
În timp ce statutul de refugiat oferă anumite garanții, refugiatul este
vulnerabil deoarece nu dispune de cetățenie, astfel încât îi este imposibil
să revină în țara sa de origine și totodată este lipsit de protecția de stat de
care se bucură în mod normal cetățenii. Spre deosebire de cetățenii care
beneficiază de protecția țărilor de origine când îi părăsesc teritoriul și
implicit de dreptul de a se întoarce în propria țară, refugiații recunoscuți
dispun de puține garanții în acest sens. În altă ordine de idei refugiații care
25
UNHCR, Drepturile și practicile de integrare privind refugiații recunoscuți în țările Europei Centrale,
Edit. Cavallioti, București, 2001, p.2

20
călătoresc cu documente valabile au dreptul să se întoarcă în țara de azil,
dar se pot afla într-o situație dificilă în cazul în care le expiră actele. În
această situație ei se bazează doar pe bunăvoința țării respective, în timp
ce cetățenii au dreptul să se întoarcă în țara de origine indiferent de
valabilitatea pașapoartelor lor, atâta timp cât își pot dovedi cetățenia.
Din punct de vedere juridic, naturalizarea reprezintă încheierea
obiectivă a procesului de integrare într-o nouă societate, dreptul la deplină
protecție juridică din partea statului respectiv și obținerea efectivă a
cetățeniei, iar din punct de vedere sociologic indică existența unui
atașament subiectiv și a unui angajament din partea refugiaților în privința
țării de primire.
III.ASIMILAREA
Comentatorii Convenției din 1951, în ceea ce privește articolul
invocat mai sus, au căzut de acord asupra faptului că Comitetul Ad Hoc
care a redactat convenția au utilizat noțiunea de asimilare în sensul
integrării în viața economică, socială și culturală a țării și în niciun caz
pentru a denota o asimilare forțată sau constrângere.
Din aceste considerente, statutul UNHCR solicită guvernelor să
promoveze asimilarea refugiaților, în special facilitând naturalizarea
acestora.26
Conținutul și formularea obligațiilor ce le revin guvernelor privind
integrarea refugiaților recunoscuți variază foarte mult de la o țară la alta, în
sensul că în timp ce unele prevederi sunt doar vagi declarații de intenție,
altele descriu cu exactitate formele de asistență care urmează sa fie
acordate și în timp ce unele consideră că asistența pentru integrare trebuie
să înceapă cu solicitanții de azil, altele o limitează clar la refugiații
recunoscuți.

CAPITOLUL AL VI-LEA
DREPTURILE ȘI OBLIGAȚIILE SOLICITANȚILOR DE AZIL
PREVĂZUTE ÎN LEGEA 122/2006

26
Ibidem, p. 25.

21
 I. DREPTURILE
a. dreptul de a rămâne în România până la expirarea unui termen de 15
zile de la finalizarea procedurii de azil, cu excepţia situaţiei în care
cererea de azil a fost respinsă în urma soluţionării acesteia în procedură
accelerată sau în procedură la frontieră, caz în care străinul trebuie să
părăsească statul român de îndată ce procedura de azil a fost finalizată.
În cazul procedurii de determinare a statului membru responsabil cu
examinarea cererii de azil, dreptul de a rămâne pe teritoriul României
încetează de la data la care a fost comunicată hotărârea de respingere
a accesului la procedura de azil, emisă de Oficiul Naţional pentru
Refugiaţi;
b. dreptul de a fi asistat de un avocat în orice fază a procedurii de azil;
c. dreptul de a i se asigura, în mod gratuit, un interpret în orice fază a
procedurii de azil;
d. dreptul de a contacta şi a fi asistat de un funcţionar al Înaltului
Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi (UNHCR) în orice fază a
procedurii de azil;
e. dreptul de a fi consiliat şi asistat de un reprezentant al organizaţiilor
neguvernamentale, române sau străine, în orice fază a procedurii de
azil;
f. dreptul de a fi informat, într-o limbă pe care o cunoaşte sau pe care se
presupune în mod rezonabil că o cunoaşte, în momentul depunerii
cererii, cu privire la drepturile şi obligaţiile pe care le are pe parcursul
procedurii de azil;
g. dreptul la protecţia datelor personale şi a oricăror alte detalii în legătură
cu cererea sa;
h. dreptul de a i se elibera un document temporar de identitate, a cărui
valabilitate va fi prelungită periodic de Oficiul Român pentru Imigrări.
Solicitantul care nu dispune de mijloacele materiale necesare pentru
plata taxei aferente eliberării sau prelungirii documentului temporar de
identitate este scutit de plata acestei taxe. În lipsa unor documente care
să certifice identitatea solicitantului, în documentul temporar de
identitate va fi menţionată identitatea declarată. Un astfel de document
nu se va elibera:
* străinilor care au solicitat azil într-un punct de control pentru trecerea
frontierei de stat, atât timp cât nu li s-a acordat accesul la teritoriu printr-o
hotărâre a Oficiului Naţional pentru Refugiaţi;
** străinilor aflaţi în custodie publică pentru motive de securitate naţională
şi ordine publică, care solicită azil, atât timp cât această măsură este
menţinută;

22
i. dreptul de a participa la activităţi de adaptare culturală;
j. dreptul de a beneficia, la cerere, de asistenţa necesară pentru
întreţinere, în situaţia în care nu dispune de mijloacele materiale
necesare, sumele acordate pentru hrană, cazare şi alte cheltuieli fiind
stabilite prin hotărâre a Guvernului şi asigurate de la bugetul de stat,
prin bugetul Ministerului Administraţiei şi Internelor;
k. dreptul de a fi cazat în centrele de primire şi cazare, aflate în subordinea
Oficiului Naţional pentru Refugiaţi, până la încetarea dreptului de a
rămâne pe teritoriul României, pentru solicitantul de azil care nu dispune
de mijloacele materiale necesare pentru întreţinere;
l. dreptul solicitanţilor de azil cu nevoi speciale de a beneficia de
adaptarea condiţiilor de cazare şi asistenţă în centrele de cazare;
m. dreptul de a primi gratuit asistenţă medicală primară şi tratament
corespunzător, asistenţă medicală spitalicească de urgenţă, precum şi
asistenţă medicală şi tratament gratuit în cazurile de boli acute sau
cronice care îi pun viaţa în pericol iminent, prin sistemul naţional de
asistenţă medicală de urgenţă şi de prim ajutor calificat.
n. dreptul solicitanţilor de azil cu nevoi speciale de a primi asistenţă
medicală adecvată;
o. dreptul de a primi acces la piaţa forţei de muncă în condiţiile prevăzute
de lege pentru cetăţenii români, după expirarea unei perioade de un an
de la data depunerii cererii de azil, dacă solicitantul de azil se mai află în
procedura de determinare a unei forme de protecţie;
p. dreptul solicitanţilor de azil minori de a avea acces la învăţământul
şcolar obligatoriu în aceleaşi condiţii ca şi minorii cetăţeni români.
II. OBLIGAȚIILE
a. obligaţia de a prezenta organelor teritoriale ale Ministerului
Administraţiei şi Internelor, în scris, cererea motivată cuprinzând datele
indicate de organul la care o depune, precum şi de a se supune
fotografierii şi amprentării. Amprentarea nu este efectuată în cazul
străinilor care nu au împlinit vârsta de 14 ani;
b. obligaţia de a prezenta autorităţilor competente informaţii complete şi
reale cu privire la persoana şi la cererea sa de azil;
c. obligaţia de a depune toate documentele pe care le are la dispoziţie şi
care au relevanţă cu privire la situaţia sa personală;
d. obligaţia de a preda documentul pentru trecerea frontierei de stat,
urmând să primească documentul prevăzut la art. 17 alin. (1) lit. h);
e. obligaţia de a urmări stadiul procedurii şi de a informa autorităţile
competente cu privire la orice schimbare de reşedinţă;

23
f. obligaţia de a răspunde la solicitările organelor cu atribuţii în domeniul
azilului;
g. obligaţia de a nu părăsi localitatea de reşedinţă fără autorizarea Oficiului
Naţional pentru Refugiaţi. Autorizaţia va fi emisă de Oficiul Naţional
pentru Refugiaţi în urma unei analize individuale, obiective şi imparţiale,
iar în cazul neautorizării, aceasta va fi motivată;
h. obligaţia de a se prezenta la examenele medicale ce îi sunt stabilite;
i. obligaţia de a respecta legile statului român, precum şi măsurile dispuse
de organele române competente în materie de azil;
j. obligaţia de a părăsi teritoriul României în termen de 15 zile de la
finalizarea procedurii de azil, în cazul în care solicitantul nu a obţinut
forma de protecţie solicitată, cu excepţia situaţiei în care cererea de azil
a fost respinsă ca evident nefondată în urma soluţionării acesteia în
procedură accelerată, caz în care străinul trebuie să părăsească
teritoriul statului român de îndată ce procedura de azil a fost finalizată. 27

CAPITOLUL AL VII-LEA
ELEMENTE DE JURISPRUDENȚĂ ÎN MATERIE DE
REFUGIAȚI - Cazul VILVARAJAH și alții contra REGATULUI
UNIT

27
Art. 17-19 din Legea 122/2006

24
 Tamili din Sri Lanka, dnii Nadarajah Vilvarajah, Vaithialingam
Skandarajah, Saravamuthu Sivakumaran, Vatharian Navratnasingam şi
Vinasithamby Rasalingam sosesc în Regatul Unit la date diferite în cursul
anului 1987 şi cer azil politic în baza Convenţiei Naţiunilor Unite din 1951
privind statutul refugiaţilor (astfel cum aceasta a fost modificată): ei se tem
că vor fi persecutaţi dacă sunt trimişi în ţările lor, unde familiile şi ei înşişi
au suferit de pe urma exceselor armatei contra comunităţii tamile.
Ministrul de interne examinează cererile acestora şi le respinge. în
această situaţie, cei în cauză solicită controlul judiciar al deciziilor
respective, însă Camera Lorzilor le respinge în ultimă instanţă, fără drept
de apel, la 16 decembrie 1987.
Aceştia sunt trimişi în Sri Lanka la 10 şi, respectiv, 12 februarie
1988. Primul, al doilea şi al treilea dintre ei pretind că au fost arestaţi,
deţinuţi şi maltrataţi (pentru al doilea şi al treilea) de către membrii Forţelor
indiene de menţinere a păcii (ILKF); cel de-al patrulea afirmă că a fost
arestat şi bătut de către poliţie. La 13 martie 1989, adjudecătorul admite
recursul formulat de cei în cauză împotriva deciziei de respingere.
Autorizaţi astfel să revină în Marea Britanie la 4 octombrie 1989, ei obţin un
permis de şedere excepţional, valabil mai întâi pentru 12 luni, prelungit apoi
până la 22 martie 1992.
1. Domnii Vilvarajah, Skandarajah şi Sivakumaran sesizează Comisia
la data de 26 august 1987, iar domnii Navratnasingam şi Rasalingam la 15
decembrie. Ei afirmă că, în calitatea lor de tineri tamili de sex masculin, au
motive plauzibile să se teamă că vor suferi persecuţii, tortură, o execuţie
arbitrară sau tratamente inumane ori degradante, contrare art. 3 al
Convenţiei. În afară de aceasta, ei afirmă că în dreptul britanic nu dispun
de niciun recurs efectiv pentru revendicarea rezultată din acest text.
- Hotărârea din 30 octombrie 1991 (Cameră) (seria A nr. 215):
*Nici Convenţia, nici Protocoalele acesteia nu consacră un drept la azil
politic. Decizia de expulzare a unui solicitant de azil poate totuşi ridica o
problemă în baza art. 3 atunci când există motive serioase şi dovedite de a
crede că cel în cauză riscă un pericol real de a fi supus torturii, pedepselor
ori tratamentelor inumane sau degradante.
În scopul stabilirii existenţei unor asemenea motive, Curtea se
sprijină pe ansamblul elementelor care i-au fost furnizate sau, la nevoie, pe
care şi le procură din oficiu. Ea trebuie să se bazeze cu prioritate pe
circumstanţele pe care statul în cauză le cunoştea sau trebuia să le
cunoască în momentul deciziei de respingere, chiar dacă informaţii
ulterioare pot să-i servească la confirmarea sau infirmarea aprecierii pe
care a făcut-o şi să aplice criterii riguroase, având în vedere caracterul

25
absolut al art. 3 şi faptul că acesta consacră una din valorile fundamentale
ale societăţilor democratice care formează Consiliul Europei.
Curtea a concluzionat că lipsesc motivele serioase şi dovedite de a
crede că trimiterea petiţionarilor în Sri Lanka în februarie 1988 i-ar fi expus
la un pericol real de a suferi tratamente incompatibile cu art. 3 din
Convenţie. La acea dată, situaţia din Sri Lanka se ameliorase atât în nordul
cât şi în estul insulei. Dacă ostilităţi sporadice şi izolate continuau totuşi să
aibă loc, IPKF înlocuise forţele de securitate predominant singaleze, potrivit
acordului din iulie 1987, şi luptele de la Jaffna încetaseră. În plus, un
program al înaltului Comisar O.N.U. pentru refugiaţi permisese deja
repatrierea voluntară a numeroşi tamili în Sri Lanka. Probele furnizate
referitor la antecedentele petiţionarilor şi la contextul general din insulă nu
stabilesc că situaţia personală a celor în cauză ar fi fost mai rea decât cea
a majorităţii membrilor comunităţii tamile sau a altor tineri tamili de sex
masculin care se reîntorceau în ţara lor. Totuşi, în asemenea circumstanţe,
o simplă posibilitate de rele tratamente nu antrenează în sine o violare a
art. 3. în ceea ce priveşte pe al doilea, al treilea şi al patrulea petiţionar,
care suferiseră efectiv rele tratamente la revenirea în ţara lor, cazurile
acestora nu prezentau niciun element distinct care ar fi putut sau ar fi
trebuit să permită ministrului (britanic, n.t.) să prevadă că se va întâmpla
astfel. Trimiterea celui de al patrulea şi al cincilea dintre petiţionari fără
documente de identitate este criticabilă, dar nu i-a expus prin aceasta la un
veritabil risc, depăşind limitele fixate de articolul 3. Curtea conferă, de
asemenea, greutate cunoştinţelor şi experienţei acumulate de autorităţile
britanice, rezultate din examinarea dosarelor numeroşilor solicitanţi de azil
din Sri Lanka şi împrejurării că ministrul de interne britanic a studiat cu grijă
fiecare caz în parte al solicitanţilor de azil. Astfel fiind, Curtea a constatat
inexistenţa violării art. 3 (8 voturi pentru, 1 impotrivă).
2. Din perspectiva art. 13, Curtea nu distinge nicio diferenţă esenţială
între prezenta speţă şi cazul Soering. Jurisdicţiile engleze au competenţa,
în materie de azil, de a aplica aceleaşi principii de control judiciar şi de
anulare a unei decizii în circumstanţe similare, competenţă de care s-au
folosit în numeroase ocazii. De altfel, acestea au subliniat responsabilitatea
lor deosebită în acest domeniu, în sensul supunerii deciziilor administrative
celui mai minuţios examen. În plus, în practică, nici un solicitant de azil nu
a fost respins din Regatul Unit înainte de sfârşitul procedurii, o dată ce
acesta a dobândit autorizaţia de a cere un control judiciar. Petiţionarii

26
dispuneau de un recurs efectiv, astfel încât Curtea constată că nu au fost
nesocotite prevederile art. 13 (7 voturi pentru, 2 împotrivă). 28

CONCLUZII

Tema protecției juridice a refugiaților, dezvoltată în lucrarea de față,

continuă să fie de actualitate și să preocupe comunitatea internațională, în
pofida schimbărilor substanțiale care s-au produs în lume, în special pe
28
UNHCR, Jurisprudența internațională în materie de refugiați, vol. I, Edit. Cavallioti, București, 2000, p.
90-92.

27
continentul european, după cel de al doilea război mondial odată cu
codificarea normelor juridice internaționale privind refugiații și azilanții și cu
lansarea unor vaste programe de protecție și asistență a acestora.
Existența refugiaților și a azilanților în diverse zone ale lumii reprezintă o
dovadă peremptorie că promovarea și respectarea drepturilor omului este
și rămâne o problemă crucială a umanității. Caracteristic pentru refugiați și
azilanți este faptul că în statul ai cărui cetățeni sau rezidenți sunt, din
diverse motive, aceștia nu beneficiază, parțial sau în totalitate, de drepturile
și libertățile fundamentale ale omului, fiind nevoiți să-și găsească protecția
și asistența necesară în alte state. Mai mult, atât refugiații cât și azilanții
sunt confruntați cu grave pericole pentru viața și libertatea lor, părăsirea
țării în care se află constituind unica lor șansă, în timp ce migranții, din ce
în ce mai numeroși în zilele noastre, se deplasează pe teritoriul altor state
din rațiuni exclusiv economice, în căutarea unor condiții de viață mai bune.
Precedată de o serie de reglementări, între care Convenția privind
statutul internațional al refugiaților din 1933 prin care a fost consacrat
principiul de bază în această materie, al nereturnării, Convenția ONU
privind refugiații din 1951 împreună cu Protocolul din 1967 constituie în
prezent fundamentul juridic al sistemului de protecție al acestei categorii de
persoane, prezentat și comentat în lucrare, inclusiv sub aspectul instituției
Înaltului Comisariat al ONU pentru Refugiați, al activității sale.
Se constată că reglementările cu privire la refugiați instituite pe plan
regional și, mai ales intern, în multe state , tind să absoarbă dreptul la azil,
consacrat în general la nivel constituțional, abordând global instituții care
nu sunt identice. Mai mult, la nivelul percepției globale, reflectată uneori în
dispoziții legale, lipsește distincția necesară între refugiați și imigranți, fapt
favorizat de complexitatea situațiilor

BIBLIOGRAFIE

Surse literare:

28
1. Gabriel Liviu Ispas, Uniunea Europeană, Edit. UJ, Bucureşti, 2012;
2. Ion Diaconu, Tratat de drept internaţional public-vol II, Edit. Lumina Lex,
Bucureşti, 2003;
3. Naţiunile Unite- Statutul şi regimul refugiaţilor în România, Legislaţie
relevantă, Regia autonomă-Monitorul Oficial, Bucureşti, 2002;
4. Nicolae Voiculescu, Drept Muncii European , Edit. Perfect, București,
2011;
5. Stelian Scăunaş, Drept internaţional public, Edit. C.H. Beck, Bucureşti,
2007;
6. UNHCR, Drepturile și practicile de integrare privind refugiații recunoscuți
în țările Europei Centrale, Edit. Cavallioti, București, 2001;
7. UNHCR, Jurisprudența internațională în materie de refugiați, vol. I, Edit.
Cavallioti, București, 2000;
Surse web:
1. http://www.unhcr-centraleurope.org;

Alte surse:
1. Legea 122/2006 (privind azilul în România);
2. Legea nr.46/1991 pentru aderarea României la Convenţia privind
statutul refugiaţilor;
3. Convenţia de la Geneva din 1951, privind statutul refugiaţilor;
4. Convenţia de la Havana din anul 1928;
5. Convenţia de la Caracas din anul 1954;
6. Protocolul privind statutul refugiaţilor din anul1967;
7. Constituţia Organizaţiei Internaţionale pentru Migranţi, adoptată la 19
octombrie 1953;
8. Convenţiile şi acordurile adoptate sub egida Organizaţiei Internaţionale
a Muncii;
9. Pactele pentru apărarea drepturilor omului, din anul 1966;
10. Convenţia europeană asupra statutului muncitorului migrant, din anul
1977;
11. Convenţia asupra protecţiei drepturilor muncitorilor migranţi şi a
membrilor lor de familie, din 1990.

29