UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA SIBIU

FACULTATEA DE DREPT ,, SIMION BĂRNUȚIU ” STUDII

DE MASTER
SPECIALIZAREA DREPT EUROPEAN
DISCIPLINA PROTECȚIA EUROPEANĂ A
DREPTURILOR OMULUI

MIGRAȚIA
ȘI DREPTURILE MIGRANȚILOR ÎN
JURISPRUDENȚA CEDO

Masterand:
SVETLANA PETICĂ

Prof.Coordonator:
Prof.univ.dr. BIANCA GUȚAN

1
CUPRINS:
Capitolul I – Introducere
...................................................................................................................................................
..3
I.1 Considerații introductive despre migrație –noțiune și definiție - .
.........................3
I.2 Scurt istoric al fenomenului migrației, ideologii și teorii
doctrinare……………………….5
Capitolul II – Drepturile migranților la nivel
european...........................................................7
II.1. Prezentarea principalelor acte normative care reglementează statutul juridic al
migranților în dreptul
european.................................................................................................7
II.2. Drepturile migranților și rolul CEDO în garantarea
acestora..........................................10
Capitolul III Studiu de caz- Analizarea și prezentarea a unor spețe din jurisprudența
CEDO cu privire la drepturile
migranților..........................................................................................12
Capitolul IV – Concluzii.................
................................................................................................................................................1
5
Bibliografie …………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
18

2
 CAPITOLUL 1. INTRODUCERE

I.1 Considerații introductive despre migrație –noțiune și definiție –

Specia umană s-a deplasat permanent, a migrat fără încetare dintr-un loc în altul. Dar de ce fac
oamenii asta și care sunt implicațiile acestor deplasări? Sunt ele făcute în scopuri profesionale, de plăcere
sau din alt motiv? Călătoriile lor sunt lungi sau scurte? Își părăsesc domiciliul pentru că așa vor sau sunt
constrânși să plece de împrejurări asupra cărora nu au niciun control? Ce soartă îi așteaptă când ajung la
destinație și cum sunt primiți de către cei care locuiesc deja acolo? Acestea sunt doar câteva dintre
întrebările pe care trebuie să ni le punem atunci când ne ocupăm de subiectul migrației. Aceste întrebări sunt
importante, fiindcă ne pot informa cu privire la numeroasele tipuri de experiențe ale migrației prin care pot
trece oamenii. Studierea unor exemple din trecut ne poate ajuta și să înțelegem evenimentele care au loc în
prezent. Putem compara, putem identifica asemănări și deosebiri și putem stabili dacă există legături
neîntrerupte între evenimentele istorice și ceea ce vedem că se petrece în jurul nostru în ziua de azi. Migrația
este un proces străvechi, cu numeroase ecouri pe care le resimțim și în prezent.
Pentru a putea realize o cercetare științifiică, cu privire la migrație, și la drepturile migranților în
jurisprudența CEDO, este important, cu titlu introductiv, să prezentăm definiția termenului de migrație
pentru a putea mai departe să realizăm cercetarea științifică, punctual la tema propusă.
Astfef, în accepțiunea Organizației Internațională pentru Migrație, migrația reprezintă: ,,deplasarea
unei persoane sau a unui grup de persoane, fie prin trecerea unei frontiere internaționale, fie în interiorul
aceluiași stat. Este o mișcare a populației, care cuprinde toate tipurile de deplasări ale persoanelor, indiferent
de distanță, compoziție a grupului de migranți și cauze; aceasta include migrația refugiaților, a persoanelor
strămutate, a migranților economici și a persoanelor care se deplasează din alte motive, inclusiv pentru
reîntregirea familiei”1.
Odată cu definirea termenului de migație, în cele ce urmează vom continua prin a preznta notiunea
de migrant și pe ceea de refugiat, astfel, o să avem întreg tabloul introductiv, pentru a putea parcurge în
analizarea aspectelor concrete cu privire la tema aleasă spre cercetare.
La nivel internațional nu există o definiție universal acceptată a termenului „migrant”. Cuvântul
acoperă de obicei toate cazurile în care decizia de a migra a fost luată în mod liber de către persoana în
cauză, din motive care țin de „interesul personal” și fără intervenția unui factor extern constrângător. Prin
urmare, definiția se aplică acelor persoane, și rudelor lor, care se mută în altă țară sau în altă regiune pentru
a-și îmbunătăți condițiile materiale sau sociale, precum și perspectivele, pentru ei înșiși sau pentru membrii
familiilor lor. Organizația Națiunilor Unite definește migrantul ca pe o persoană care a locuit într-o țară
străină timp de peste un an, indiferent de cauze, voluntare sau involuntare, și de mijloacele, legale sau
ilegale, la care a recurs pentru a migra. Conform acestei definiții, persoanele care călătoresc pentru perioade
mai scurte, ca turiști sau oameni de afaceri, nu sunt considerate migranți. Cu toate acestea, în accepțiunea
curentă, în această categorie sunt incluse și unele tipuri de migranți pe termen mai scurt, cum sunt lucrătorii
sezonieri în agricultură, care se deplasează pentru perioade scurte și ajută la plantarea sau la recoltarea
produselor agricole.
O categorie aparte din rândul migranților o reprezintă refugiații. Pentru a putea face distincție clară
între termenul de migrant și refugiat, ne vom raporta la definiția termenului de refugiat, așa cum a fost ea
adoptată în în textele legistlative internaționale care reglementeză situația acestora, respectiv, refigiat
reprezintă o persoană care , „în urma [...] unor temeri justificate de a fi persecutată datorită rasei, religiei,
naționalității, apartenenței la un anumit grup social sau opiniilor sale politice, se află în afara țării a cărei

1
https://historia-europa.ep.eu/
3
cetățenie o are și care nu poate sau, datorită acestei temeri, nu dorește protecția acestei țări” 2. . Pe lângă
definiția refugiaților din Convenția din 1951 privind refugiații, art. 1 alin. (2) din Convenția din 1969 a
Organizației Unității Africane (OUA) definește refugiatul ca fiind orice persoană constrânsă să își
părăsească țara „din cauza agresiunii externe, a ocupației, a dominației străine sau a unor evenimente care
tulbură în mod serios ordinea publică fie într-o regiune, fie în întreaga țară din care provine sau a cărei
cetățenie o deține”. Tot astfel, în Declarația de la Cartagina din 1984 se afirmă că sunt considerați refugiați
și persoanele care fug din țara lor „deoarece viețile, siguranța sau libertatea le-au fost amenințate de violență
generalizată, agresiune externă, conflicte interne, încălcări masive ale drepturilor omului sau alte
circumstanțe care au tulburat în mod grav ordinea publică”.
Migrația are cauze multiple, de la securitate, demografie și drepturile omului la sărăcie și schimbări
climatice. În cele ce urmează, vom prezenta sintetic principalele cause ale migrației. O static relative recent,
anterioară declanșării conflictului armat din Ucraina arăta că La 1 ianuarie 2019, numărul persoanelor cu
reședința într-o țară a UE având cetățenia unei țări terțe era de 21,8 milioane, reprezentând 4,9 % din
populația UE-27. În plus, 13,3 milioane de persoane rezidente într-o țară din UE-27 la 1 ianuarie 2019 erau
cetățeni ai unei alte țări a Uniunii.
Factorii de presiune sunt motivele pentru care persoanele își părăsesc țara. Factorii de atracție sunt
motivele pentru care ele se mută într-o anumită țară. Există trei tipuri de factori majori de presiune și de
atracție. ersecuția pe motivul apartenenței la o etnie, religie, rasă, politică sau cultură poate determina
oamenii să-și părăsească țara. Un factor major este războiul, conflictele, persecuția din partea guvernului,
sau un risc major ca acestea să se întâmple. Cei care fug de conflicte armate, de încălcări ale drepturilor
omului sau de persecuții sunt de obicei refugiați umanitari. Aceasta va influența alegerea locului în care se
stabilesc, deoarece unele țări au abordări mai liberale față de migranții umanitari. În primul rând, aceste
persoane se îndreaptă, foarte probabil, către cea mai apropiată țară sigură care acceptă solicitanți de azil.
În ultimii ani, numeroase persoane fug în Europa din cauza conflictelor, a terorii și a persecuțiilor din
țara de origine. Dintre cei 295 800 de solicitanți de azil cărora li s-a acordat protecție în UE în 2019, peste
un sfert proveneau din Siria, țară devastată de război, urmată de Afganistan și de Irak. În prezent numărul s-
a triplat odată cu izbucniorea conflictului armat din Ucraina.
Schimbările demografice determină modul în care se produce deplasarea și migrația populației.
Creșterea sau scăderea populației, gradul de îmbătrânire sau ponderea mare a tinerilor influențează creșterea
economică și oportunitățile de ocupare a forței de muncă în țările de origine și politicile de migrație în țările
de destinație.
Migrația demografică și economică este corelată cu standardele de muncă, șomajul și starea generală
de fiabilitate economică a unei țări. Printre factorii de atracție se numără salarii mai mari, oportunități de
angajare mai bune, un nivel de trai mai ridicat și oportunități în domeniul educației. În cazul în care
condițiile economice nu sunt favorabile și riscă încă să se deterioreze, crește probabilitatea ca un număr
mare de persoane să migreze în țări cu o situație mai bună3.
Potrivit Organizației Internaționale a Muncii a ONU, numărul lucrătorilor migranți, definiți ca
persoane care migrează pentru a se angaja, a fost de aproximativ 164 de milioane la nivel mondial în 2017,
reprezentând aproape două treimi din migranții internaționali. Aproape 70 % dintre aceștia se găsesc în țări
cu venituri ridicate, 18,6 % în țări cu venituri medii superioare, 10,1 % în țări cu venituri medii inferioare și
3,4 % în țări cu venituri reduse.
Mediul a constituit întotdeauna un factor al migrației, deoarece oamenii fug din calea dezastrelor
naturale, cum ar fi inundațiile, uraganele și cutremurele. Se preconizează că schimbările climatice vor
accentua fenomenele meteorologice extreme, ceea ce ar putea cauza deplasarea unui număr mai mare de
persoane.
Potrivit Organizației Internaționale pentru Migrație, „migranții din motive de mediu sunt cei care,
din cauza unor schimbări bruște sau progresive ale mediului înconjurător care le afectează viața sau
condițiile de viață, sunt obligați să își părăsească locuințele temporar sau permanent, și care se deplasează în
interiorul țării lor sau în străinătate”.
2
art. 1 alin. A pct. (2), Convenția privind statutul refugiaților, art. 1 alin. A pct. (2), 1951, astfel cum a fost modificată de
Protocolul din 1967]
3
https://www.europarl.europa.eu/news/ro/headlines/world/20200624STO81906/cauzele-migratiei-de-ce-migreaza-oamenii
4
 Este dificil să se estimeze numărul total de migranți din motive de mediu în întreaga lume, din cauza
impactului altor factori precum creșterea demografică, sărăcia, guvernarea, securitatea umană și conflictele.
Cifrele estimative variază între 25 de milioane și 1 miliard pe an, până în 2050 4.
Timp de mulți ani, gestionarea eficientă a migrației pentru a soluționa situația solicitanților de azil și
pentru a proteja frontierele externe a fost o prioritate a UE. Pe 23 septembrie, Comisia a propus un nou Pact
privind migrația și azilul, care stabilește proceduri mai bune și mai rapide în cadrul sistemului de azil și
migrație al UE. Noul pact reprezintă o revizuire a Regulamentului Dublin, care stabilește țara responsabilă
de prelucrarea fiecărei cereri de azil.
Aspectele tratate în Pactul privind migrația și azilul vor fi analizate într-un un subcapitol din prezenta
lucrare, unde vom dezbate pe larg normle juridice care regelmentează migrația.

I.2. Scurt istoric al fenomenului migrației, ideologii și teorii doctrinare.

Pentru a putea analiza succinct problematica migrației și a drepturilor migrației din perspective
jurisprudenței CEDO, este necesar să prezentăm pe lar contextual istoric al evoluției fenomenului de
migrație.
Migraţia este unul dintre procesele sociale care a influenţat şi influenţează profund societatea actuală,
milioane de cetăţeni de diferite naționalități, din țările de emigrare aleg calea migrației.
Ținând cont de multitudinea teoriilor sociologice ale migrației, ne propunea să descriem doar unele
teorii, care după părerea noastră au o popularitate mai înaltă și care reflectă mai adecvat cauzalitatea
migrației sociale.
Teoriile sociologice ale migrației cercetează și explică cauzele migrației, felul de susţinere,
consecinţele ei culturale, economice și sociale. Analiza se centrează asupra relaţiilor sociale ale migraţiei,
rolul reţelelor sociale ca factori de iniţiere, susţinere și încheiere a procesului migraţional. Ipoteza teoriilor
sociologice este că integrarea imigranţilor depinde de capitalul lor social. Reţelele sunt considerate ca o
formă de capital social care facilitează migraţia. Emigranţii rămân influenţaţi de continuarea legăturii cu ţara
de origine și destinație, și de orice altă legătură socială care leagă aceste ţări.
Legea oportunităților vicariante numită şi legea alocativă: lansată în anul 1940, perfectată în anul
1962. Legea (1962) lui Samuel A. Stouffer 1900-1960, sociolog american, este numită şi legea
oportunităților sau alocativă: numărul migranților variază direct proporțional cu spațiile alocative care alocă
oportunități în proporții suficiente şi de calitate. Numărul persoanelor care migrează (volumul migrației)
între două locuri (de emigrare și imigrare) este este direct proporțională nu cu ditanța ci cu oportunitățile
existente, care intervin de‐ a lungul acelei distanțe‖ (a rutei potențiale)5.
Teoria bispaţialităţii şi a imboldului pasionar. SUA, 1960, 1966: factorii push-pull. Sociologul și
demograful Everett S Lee (1917-2007) a rafinat modelul lui Ravestein. A introdus ideea de obstacole
(factori obstaculari) care pot interveni (necesari a fi depășiți, înainte de migrare). Acești factori influențează
volumul şi distanța migrației. Țările de origine și de destinație sunt considerate ca având o serie de atribute,
percepute individual de fiecare migrant, în funcție de caracteristicile individuale personale: capacități,
posibilități, profesionalism etc. Factorii push‐ pull nu acționează direct, ci mediat, în dependență de vârsta,
educație, gen, apartenențe de toate tipurile, clasa socială, starea civilă, legăturile familiale, gradul de
cunoaştere a populației primitoare etc., care, influențează abilitatea depăşirii obstacolelor migrației.
Teoria fazelor procesului migrațional, lansată de S.N. Eisenstadt, 1950 în Israil, Palestina: Procesul
migrației, descris din trei faze interdependente: formarea motivației; emigrarea; adaptarea/ integrarea în țara
gazdă.6
Teoria stadială a proceselor migraționale, 1990. Рыбаков Леонид Леонидович (născut, 1931),
economist demograf și sociolog rus din URSS. Clasifică procesul de migrare în trei stadii/etape: • etapa
inițială sau pregătitoare, care reprezintă procesul de formare a mobilității teritoriale a populației; • Etapa de
4
https://www.europarl.europa.eu/news/ro/headlines/world/20200624STO81906/cauzele-migratiei-de-ce-migreaza-oamenii
5
Beciu C. Fenomenul migrației forței de muncă și formarea publicului diasporic: impactul asupra spațiului public și practicilor
instituționale. CSEI WORKING PAPER SERIES Issue 10, December 2018 58 Proiect de cercetare exploratorie PN II IDEI, 2009
– 2011
6
Faist T. The Volume and Dynamics of International Migration and Transnational Social Spaces. Oxford: Oxford University
Press, London. 2000
5
bază de strămutare, de schimbare a domiciliului rezidențial; • etapa finală, de încheiere, reflectă
încorporarea/ incluziunea migranților în locul de destinație. Face deosebire dintre incluziune, adaptare și
absorbție. Analizează amănunțit și complex comportamentul migrațional al populației, potențialul mobilității
și comportamentului migrațional real, procesele și formele tipologice de adaptare și supraviețuire,
evidențiind rolul mediului de primire în localitatea gazdă. Descrie funcțiile procesului migrațional, rolul
statului și a politicilor migraționiste în gestionarea migrației, în diferite etape ale ei.
Teoria pieței duale sau a segmentării forței de muncă și a ierarhiei sociale, apărut în SUA, la sfârșitul
anilor 1970. Reprezentanți: P. Deringer, L. Basch, M. J. Piore, Massey et al., 1998. Migraţia se explică prin
cererea structurală a ţărilor dezvoltate faţă de forţa de muncă străină pentru anumite sectoare economice.
Conform acestei teorii, piaţa forţei de muncă din ţările dezvoltate este divizată în două sectoare: sectorul
primar, în care este asigurată stabilitatea şi remunerarea substanţială a muncii (ocupat de către băștinași) și
sectorul secundar, în care lucrează migranții, cu slujbe grele și prost plătite 7. Teoria caută să se desprindă de
modelul monocauzal al teoriei neoclasice. Studiază: • situația etnică a migranților internaționali pe piața
muncii, apariția segregării sociale. •. pe lângă factorii economici, analizează și alte elemente: factorii
instituționali, genul, etnia, rasa; • accentueaza rolul important al angajatorilor și guvernelor în migrația
internațională, explica migrația prin cererea de pe piața forței de muncă, mai ales în sectorul terțiar economic
al țării gazdă; • observa supraviețuirea fenomenului migrațional chiar în cazurile în care disparitățile nivelui
de viață între cele două țări (de origine și de destinație) nu mai sunt semnificative 8.
Migrația a existat de la începuturile omenirii. Fenomenul nu a încetat în timp, însã a înregistrat
schimbãri și a cãpãtat noi forme. Procesele migratorii se desfãșoarã simultan și sunt în creștere în multe țãri
ale lumii. Unul din rezultatele pe termen lung ale acestei evoluții ar putea fi apariția societãților
multiculturale, tinzând spre noi concepte ale cetãțeniei sau statului național. Cele mai multe dintre țãrile
dezvoltate au devenit societãți diversificate, multietnice, iar cele care nu au ajuns încã la acest nivel s-au
orientat decisiv în aceastã direcție.
În concluzie, putem conchide, că teoriile sociologice ale migrației, cercetează cauzele care explică
migraţia, felul în care se autosusţine fenomenul migraţiei, modul și instrumentele de integrare/aculturație,
consecinţele culturale, economice și sociale pe care le suportă migranții, țara de destinație și țara de origine.
Însă, fenomenul și consecințele migrațiunii depind de politicile promovate în practica existentă a statelor, la
nivel mondial și național, state, aflate în stadii diferite de avansare, iar pentru îmbunătățirea calității vieții
sociale a populațiilor, în diversele țări se utilizează diferite instrumente sociale și statale, în dependență de
nivelul de dezvoltare al acestor state, de puterea de afirmare a lor în economia și politica globală. Teoriile
sociologice sunt centrate mai mult pe constatări factologice, decât pe soluții teoretico-practice.

CAPITOLUL II
DREPTURILE MIGRANȚILOR LA NIVEL EUROPEAN
7
Petroff A. . Una aproximación a los métodos mixtos a partir de las trayectorias migratorias de profesionales rumanos en
Barcelona. Empiria, 2017, p. 15-38
8
Beciu C. Fenomenul migrației forței de muncă și formarea publicului diasporic: impactul asupra spațiului public și practicilor
instituționale. CSEI WORKING PAPER SERIES Issue 10, December 2018 Proiect de cercetare exploratorie PN II IDEI, 2009 –
2011

6
 II.1. Prezentarea principalelor acte normative care reglementează statutul juridic al
migranților în dreptul european.

Dupã sfârșitul celui de-al doilea rãzboi mondial, țãrile europene au experimentat patru perioade
principale de migrație.
Migrația forței de muncã și reconstrucția Europei: perioada 1950-1970
Imediat dupã al doilea rãzboi mondial, etnicii naționali și alte persoane care se deplasaserã au început
sã se întoarcã în țările de origine, generând fluxuri migratorii de masã în Europa. În același timp, însã,
reconstrucția Europei postbelice necesita o mare cantitate de forțã de muncã. Ca urmare, autoritãțile statelor
interesate, firme sau agenții private au început sã recruteze lucrãtori strãini. Aceste ample mișcãri
migraționiste în cadrul Europei și dinspre țãrile în curs de dezvoltare au contribuit la dezvoltarea și creșterile
succesive economice înregistrate în Europa, în perioada 1945-1975.
Tratatul de la Roma din 1957, care a pus bazele Comunitãții Economice Europene, se fundamenta pe
anumite principii printre care asigurarea liberei circulații a persoanelor între cele șase state fondatoare.
Ca urmare, în anii ’60 s-a înregistrat o creștere importantã a migrației în interiorul Comunitãții,
datoratã în mare parte numãrului important de lucrãtori italieni care se deplasau spre celelalte cinci state
membre. Dar, chiar și dupã realizarea în 1968 a cadrului legal și instituțional pentru asigurarea acestei
libertãți, fluxurile migratorii dinspre țãrile terțe au rãmas cantitativ superioare migrației forței de muncã
intracomunitarã, conform studiului realizat de Garson și Loizillon9.
În aceastã perioadã, au fost încheiate numeroase acorduri bilaterale privind circulația forței de muncã
între cele șase state membre și țãri terțe – spre exemplu între Germania și țãri ca Italia (1955), Grecia și
Spania (1960), Turcia (1961), Maroc (1963), Portugalia (1964), Tunisia (1965) și Iugoslavia (1968). Studiile
Comisiei Europene aratã cã, în aceastã perioadã, formele migrației forței de muncã au variat considerabil, în
concordanțã cu circumstanțele istorice. Astfel, Franța, Belgia, Olanda și Marea Britanie aveau posibilitatea
sã foloseascã forța de muncã din coloniile lor sau din fostele colonii, iar relațiile economice, politice și
culturale ofereau șansa de a obține forțã de muncã chiar fãrã a utiliza sisteme de recrutare specifice.
Dimpotrivã, țãri ca Germania sau Elveția nu aveau acces la mâna de lucru „colonialã”. De aceea, au
creat sisteme de recrutare a foțþei de muncã pentru atragerea lucrãtorilor strãini temporari, cãrora li s-a
acordat permisiunea de ședere ca „lucrãtori oaspeți”, fiind nevoie de activitatea lor.
În perioada 1945-1975, dependența economiilor statelor membre de lucrãtorii strãini a diminuat
volumul imigrației ilegale. Combaterea imigrației ilegale a devenit o problemã prioritarã a politicilor multor
state membre dupã declinul economic de la mijlocul anilor ’70, urmat de creșterea șomajului. Conform
statisticilor OCDE, de la începutul anilor ’60 pânã la începutul anilor ’70, mai mult de 30 milioane de
lucrãtori strãini au intrat în Comunitatea Economicã Europeanã, incluzând lucrãtorii temporari și pe cei cu
intrãri multiple. Pânã la începutul anilor ’80, numãrul strãinilor rezidenți în Europa de Vest s-a triplat fațã de
anii ’50, ajungând la 15 milioane. În 2000, peste 20 milioane de lucrãtori strãini locuiau în Spațiul Economic
European, reprezentând 5,4% din totalul populației, cu mici variații între țãri 10.
b) Perioada crizelor economice: 1970 – prima jumãtate a anilor ’80
Cea de-a doua perioadã a migrației a fost marcatã de crizele economice, datorate creșterii prețului
petrolului din 1973 și 1979. În anii urmãtori, schimbãrile din economia mondialã, revoluția economicã și
noile modele de organizare a afacerilor au modificat natura muncii, erodând modelele de ocupare
tradiționale. Ca urmare, migrația forței de muncã s-a modificat.
În realitate, regresul economic din țãrile gazdã nu a condus la întoarcerea masivã a imigranților în
țãrile de origine. Conform estimãrilor Națiunilor Unite, doar 10% dintre lucrãtorii migranți s-au întors în
țãrile de origine în urmãtorii doi ani dupã criza petrolului din 1973, combinatã cu criza civicã din 1974-
1975.
9
Garson, J.P., Loizillon, A. Changes and Challenges: Europe and Migration from 1950 to the Present, studiu prezentat în cadrul
conferinþei cu tema “The Economic and Social Aspects of Migration” organizatã de Comisia Europeanã în cooperare cu OCDE,
Bruxelles. 2003
10
European Commission, . COM(2005) 669, Communication from the Commission: „Policy Plan on Legal Migration”
{SEC(2005)1680}, Bruxelles, 2005.
7
 Cu toate acestea, așa cum arãtau în studiul lor11 Gaston și Loizillon, migrația forței de muncã a scãzut
pânã spre sfârșitul anilor ’80. Totodatã, conform datelor furnizate de EUROSTAT, alte categorii ale
migranților au crescut semnificativ, în special ca urmare a reunificãrilor familiale. În plus, migrația forței de
muncã a fost urmatã tot mai mult de migrația în alte scopuri, în special în cãutare de azil 12.
Deși Uniunea Europeanã s-a extins în 1974, prin aderarea Marii Britanii, Irlandei și Danemarcei,
migrația intracomunitarã a stagnat, nu numai ca urmare a crizei economice, dar și a convergenței salariilor
între statele membre.
c) Diversificarea țãrilor gazdã și de origine și creșterea numãrului solicitanților de azil, refugiaților și
minoritãților etnice
A treia perioadã a migrației, care a început la sfârșitul anilor ’80, este caracterizatã de diversificarea
statelor gazdã și a celor de origine. Țãri de emigrație tradiționale din Europa, precum Spania, Italia, Irlanda,
Grecia și Portugalia, se transformã treptat în țãri de imigrație. Migranții nu mai provin în majoritate din
fostele colonii, ci dintr-un grup de țãri mult mai diversificat.
Numãrul solicitanþilor de azil și al refugiaþilor a crescut semnificativ. Aceasta s-a datorat, parțial,
schimbãrilor politice din Europa Centralã și de Est și din fosta Uniune Sovieticã. De asemenea, conflictele
regionale, precum cele din fosta Iugoslavie și nordul Irakului, au determinat fluxuri considerabile de
solicitanți de azil și refugiați din zonele afectate.
Conform statisticilor OCDE, aceastã perioadã se caracterizeazã, de asemenea, prin predominanța
fluxurilor migratorii pentru reunificare familialã și revenirea interesului pentru migrația forței de muncã, în
special pentru lucrãtorii calificați și înalt calificați, spre sfârșitul anilor ’90.
d) Migrația forței de muncã „preferențialã”. Creșterea migrații ilegale
În ultimii ani s-a înregistrat o creștere a migrației permanente și a migrației forței de muncã
temporare ca urmare, pe de o parte, a intensitãții fazei de expansiune de la sfârșitul anilor ’90, iar, pe de altã
parte, dezvoltãrii tehnologiei informației și comunicației, sãnãtãții și educației, sectoare care necesitã forțã
de muncã înalt calificatã. Totodatã, a crescut cererea de mânã de lucru strãinã necalificatã, în special în
agriculturã, construcții și lucrãri publice, precum și serviciile casnice (cazul Italiei, Spaniei, Greciei și
Portugaliei).
Uniunea Europeanã s-a fundamentat pe o filosofie a liberei circulații a cetãțenilor statele membre în
spațiul european. Tratatul de la Roma a pus bazele reglementãrii liberei circulații a lucrãtorilor în spațiul
comunitar. Dupã 1957, numeroasele reglementãri comunitare, convenții internaționale sau urmãtoarele
tratate asupra Comunitãții Europene au contribuit la facilitarea circulației persoanelor în Uniunea
Europeanã.
Migrația și azilul au cãpãtat un loc proeminent pe agenda politicã a Uniunii Europene și statelor
membre dupã 2000. Prin Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare în 1999, eforturile Comunitãții
Europene s-au concentrat asupra stabilirii unor politici comune în domeniul azilului și migrației.
Uniunea Europeanã considerã în prezent cã este de dorit o abordare integratã și cuprinzãtoare, pentru
o mai bunã gestionare a fenomenului migrației. Statele membre trebuie sã stabileascã exact condițiile în care
cetãțenii altor state pot intra și locui pe teritoriile lor, drepturile și obligațiile acestor persoane și sã asigure
accesul la informații al persoanelor vizate, precum și mecanismele de control funcționale.
Politicile externe și programele actuale ale Comunitãții Europene în sprijinul drepturilor omului,
consolidãrii democrației, reducerii sãrãciei, creãrii de locuri de muncã și îmbunãtãțirii situației economice
generale din țãrile implicate în circulația forței de muncã, în fenomenul migrației, sunt instrumente cu rol
esențial în vederea reducerii presiunii migrației. Va trebui ca utilizarea acestor instrumente sã fie
eficientizatã pentru a da un efect de propagare rezultatelor.
Realizarea liberei circulații a persoanelor prin crearea unei piețe comune și prin armonizarea
gradualã a politicilor economice a statelor membre este unul dintre obiectivele comunitare prioritare.
Menționarea acestui principiu în Tratatul instituind Comunitatea Economicã Europeanã subliniazã clar
importanța care i se atribuie.
11
Garson, J.P., Loizillon, A. Changes and Challenges: Europe and Migration from 1950 to the Present, studiu prezentat în cadrul
conferinþei cu tema “The Economic and Social Aspects of Migration” organizatã de Comisia Europeanã în cooperare cu OCDE,
Bruxelles. 2003
12
Bădescu I. Migrația internațională ca problemă socială. Studiu de caz: migranții pentru muncă din Italia. Disponibil la adresa:
http://sociologiaazi.ro/wpcontent/uploads/2013/10/
8
 Însã, statele membre ale Uniunii Europene se confruntã cu situații foarte diferite în ceea ce privește
migrația: istoric al migrației diferit, nivel diferit al dependenței economice fațã de imigrație și, nu în ultimul
rând, o preocupare diferitã fațã de tendințele manifestate de migrație în ultima perioadã. De aceea,
dezideratul unei politici comune privind migrația rãmâne un obiectiv ambițios.
Astfel, stabilirea unei abordãri comune a problematicii managementului migrației și armonizarea
politicilor privind migrația ale statelor membre reprezintã una dintre cele mai importante provocãri ale
migrației în Uniunea Europeanã. Rezolvarea acestei probleme va deveni stringentã în viitor, pe mãsurã ce
economiile și societãțile statelor membre vor avea nevoie tot mai mult de lucrãtorii migranți, ca urmare în
special a îmbãtrânirii populației.
Pe baza concluziilor Consiliului European de la Tampere, din 1999, Uniunea Europeanã dorește sã
defineascã o politicã privind migrația. Dacã directive privind unele aspecte ale migrației legale (precum
reunificarea familialã, statutul rezidenților pe termen lung, admisia studenților și cercetãtorilor) pot fi
adoptate, nu a fost încã posibilã elaborarea unui cadru legislativ comun cu privire la migrația economicã,
deși, conform Tratatului de la Amsterdam, Consiliul trebuie sã adopte mãsuri în acest domeniu 13.
Programul Haga, adoptat de Consiliul European din noiembrie 2004, invitã Comisia Europeanã „sã
prezinte un plan de politici privind migrația legalã, inclusiv proceduri de admisie capabile sã rãspundã
prompt cererii fluctuante de lucrãtori migranți pe piața muncii, înainte de sfârșitul anului 2005”.
Ca urmare, Comisia Europeanã a adoptat, în martie 2005, Cartea Verde privind o abordare a UE
pentru gestionarea migrației economice. Documentul urmãrea stimularea de dezbateri publice asupra
necesitãții de dezvoltare a unei strategii a Uniunii Europene pentru gestionarea fluxurilor de lucrãtori
migranți, precum și a regulilor ce ar trebui adoptate la nivel comunitar privind 99 Evoluția fenomenului
migrației în Europa condițiile de intrare și rezidențã pentru cetãțenii statelor terțe care se deplaseazã din
motive economice. La dezbatere au fost invitate instituțiile UE, statele membre, mediul academic, mizându-
se și pe participarea la discuții a societãții civile și a partenerilor sociali.
Luând în considerare faptul cã migrația economicã contribuie deja direct la dezvoltarea economicã
și socialã a Uniunii Europene, se așteaptã ca acest fenomen sã sporeascã și sã joace un rol tot mai însemnat
în acoperirea nevoilor pieței muncii europene, având în vedere declinul demografic și îmbãtrânirea forței de
muncã din UE. Urmând tendințele actuale, declinul ce se va înregistra între anii 2010 și 2030 în privința
vârstei populației active din Uniunea Europeanã va determina o scãdere a numãrului de persoane angajate
pânã la circa 20 milioane de persoane. Astfel de evoluții vor avea un impact semnificativ asupra creșterii
economice generale a statelor membre, asupra funcționãrii pieței interne și competitivitãții întreprinderilor
europene.
În luna iunie 2005, a avut loc dezbaterea publicã asupra Cãrții Verzi, în cadrul cãreia au fost abordate
urmãtoarele aspecte: gradul de armonizare al politicilor naționale care ar trebui vizat, procedurile de admisie
pentru lucrãtorii migranți, admiterea cetãțenilor statelor terțe și mãsurile complementare precum integrarea
migranților, problemele legate de returnare și cooperarea cu statele terțe.
Recomandãrile și propunerile primite au fost luate în considerare pentru stabilirea unui plan politic
de acțiune în domeniul migrației legale. S-a stabilit un calendar al acțiunilor și inițiativelor legislative pentru
perioada 2006- 2009 (COM(2005) 669), care vor fi urmãrite de Comisia Europeanã în scopul „definirii unei
politici comunitare coerente privind migrația legalã”.

II.2. Drepturile migranților și rolul CEDO în garantarea acestora

Practica dreptului internaţional identifică următoarele categorii principale de migranţi: migranţi

obișnuiţi; migranţi nedocumentaţi/neînregistraţi; alţi migranţi, care necesită o anumită formă de protecţie.
În ultimii ani, continentul european face faţă unei probleme majore de flux migraţionl în zona
mediteraneeană, care a dus la așa-numita „criza refugiaţilor”. Cu certitudine, această criză migraţională este
cea mai gravă după cel de-al doilea război mondial, căreia continentul european îi face faţă în prezent. Un
moment important, care urmează a fi scos în evidenţă, se referă la faptul că nu toate persoanele care în

13
European Commission, . COM(2005) 669, Communication from the Commission: „Policy Plan on Legal Migration”
{SEC(2005)1680}, Bruxelles, 2005
9
această perioadă solicită o anumită formă de protecţie internaţională sunt refugiaţi ce pot fi încadraţi în
limitele definiţiei art. 1A al Convenţiei din 1951 cu privire la statutul de refugiat [39] sau care ar putea
beneficia de o altă formă de protecţie internaţională. În prezent, majoritatea solicitanţilor de azil/refugiaţi
care vin în Europa sunt din zonele de conflict precum Libia și Siria. Însă, printre aceste persoane se regăsesc
alte categorii de migranţi, care vin din regiunile Asiei Centrale, Asiei de sud-est sau Africii Ecuatoriale.
Fondat în 1949, Consiliul Europei (CE) are în prezent 47 de membri, dintre care și România. Statutul
Consiliului Europei stabileşte bazele unei organizaţii politice supranaţionale pentru cooperare
interguvernamentală şi parlamentară14. Principiile de bază ale CE sunt:
1. democraţie pluralistă;
2. drepturile omului;
3. respectarea statului de drept.
Obiectivele organizaţiei au progresat în timp, însă cele mai importante documente elaborate de către
organizaţie rămân a fi cele două documente adoptate la începutul constituirii CE:
1. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (cunoscută şi sub
numele de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - CEDO); şi
2. Carta socială europeană (ESC).
Aceste două tratate sunt extrem de importante în contextul european, oferind o gamă largă de
protecţie, precum şi o procedură individuală de depunere a plângerilor - pentru CEDO - prin Curtea
Europeană a Drepturilor Omului. În plus, CE a adoptat mai mult de 200 de tratate cu caracter obligatoriu
pentru statele care le-au ratificat. Dintre acestea, în această secţiune se va oferi o imagine de ansamblu cu
privire la CEDO şi Carta socială europeană, dar şi se vor examina următoarele trei convenţii ce conţin
prevederi specifice cu privire la migranţi, victime ale traficului şi solicitanţii de azil 15.
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (CEDO) a fost adoptată
în 1950 şi a intrat în vigoare în septembrie 1953. Convenţia şi protocoalele acesteia garantează o serie de
drepturi şi libertăţi civile şi politice şi stabileşte, de asemenea, un sistem pentru a garanta că obligaţiile
asumate de statele membre sunt respectate. Convenţia obligă statele părţi să asigure drepturile omului pentru
toate persoanele aflate în jurisdicţia lor.
Convenţia protejează drepturile la:
1. viaţă, libertate şi siguranţă (Articolele 2 şi 5);
2. respectarea vieţii private şi de familie (Articolul 8);
3. libertatea de exprimare (Articolul 10);
4. libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie (Articolul 9);
5. vot şi de a candida (Articolul 3 al Protocolului 1);
6. un proces echitabil în materie civilă şi penală (Articolul 6); şi
7. proprietate şi respectarea bunurilor (Articolul 1 al Protocolului 1).
Convenţia interzice:
1. pedeapsa cu moartea (Articolul 2);
2. tortura sau pedeapsa sau tratament inuman sau degradant (Articolul 3);
3. sclavia şi munca forţată (Articolul 4);
4. detenţia arbitrară şi ilegală (Articolul 5);
5. discriminarea în exercitarea drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie (articolul 14); şi
6. expulzarea propriilor cetăţeni de către un stat sau privarea de dreptul de a intra şi deportarea
colectivă a străinilor (articolele 3 şi 4 din Protocolul 4 şi articolul 1 din Protocolul 7) 16.
Unele dintre aceste prevederi se referă în mod special la străini. Articolul 1 al CEDO cere statelor să
„asigure” drepturile Convenţiei pentru „persoanele aflate sub jurisdicţia lor”. În anumite cazuri, conceptul de
jurisdicţie se poate extinde dincolo de teritoriul unui stat. În conformitate cu Articolul 1 al CEDO, un stat
14
Memorandum de înţelegere între Consiliul Europei şi Uniunea Europeană, http://ec.europa.eu/justice/
international-relations/files/mou_2007_en.pdf, p. 3
15
Mai există şi alte convenţii relevante pentru situaţia migranţilor, ce vor fi menţionate în capitolele următoare, după caz:
Convenţia europeană de extrădare, Codul european de securitate socială, Convenţia europeană de securitate socială, Convenţia
europeană pentru reprimarea terorismului, Convenţia europeană privind prevenirea torturii şi a pedepselor sau a tratamentelor
inumane sau degradante
16
http://human-rights-convention.org/our-rights-and-liberties/
10
parte la CEDO este responsabil pentru toate actele şi omisiunile organelor sale, indiferent dacă actul sau
omisiunea în cauză este o consecinţă a dreptului intern sau a necesităţii de a respecta obligaţiile juridice
internaţionale.
În plus, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) a atins o gamă largă de drepturi
aplicabile migranţilor. În acest context, principiul nediscriminării în baza mai multor criterii, inclusiv
naţionalitatea, a jucat un rol important, în combinaţie cu Articolele 3, 5, 8 şi 13.
CEDO este principalul organism ce monitorizează respectarea drepturilor omului recunoscute de
CEDO. Articolul 34 al CEDO garantează dreptul pentru „orice persoană, organizaţie neguvernamentală sau
grup de particulari care se pretind victime ale unei încălcări de către una dintre înaltele părţi contractante a
drepturilor recunoscute în Convenţie sau în Protocoalele sale” de sesiza instanţa printr-o cerere. Acest drept
este un element esenţial al mecanismului de control al CE şi este esenţial pentru eficacitatea sistemului.
Cererea către Curte trebuie să fie depusă de victima încălcării. De-a lungul timpului termenul
„victimă” a fost interpretat în sens larg de către CEDO pentru a include, de asemenea, „victime indirecte” şi,
anume, cele care au o legătură specifică şi personală cu victima directă, cum ar fi soţia victimei143 sau
mama144. În plus, cererea trebuie să corespund, de asemenea, unei serii de cerinţe legate de procedură,
fondul cererii sau jurisdicţia instanţei, după cum se prezintă în prevederile Articolelor 32, 34 şi 35.
Procedurile pentru un caz admisibil presupun participarea activă a părţilor (reclamantul [persoana] şi
statul pârât) şi solicită prezentarea documentelor şi a observaţiilor pertinente Curţii.
În conformitate cu Regula 39 din Regulamentul Curţii (Măsuri provizorii), statele pot fi invitate să ia
măsuri temporare „în interesul părţilor sau a bunei desfăşurări a procedurii”146. Această prevedere este de o
importanţă crucială pentru a preveni expulzarea migranţilor, atunci când există un risc iminent de prejudicii
ireparabile17.
Drepturile omului, democraţia şi statul de drept sunt valori de bază ale UE. Acestea sunt menţionate
în tratatele fondatoare ale Uniunii şi au dobândit o importanţă şi mai mare odată cu adoptarea Cartei
Drepturilor Fundamentale (CDF) în anul 2000. Acestea au fost apoi consolidate atunci când Carta a obţinut
forţă juridică obligatorie cu Tratatul de la Lisabona ce a intrat în vigoare în anul 2009. Cu toate acestea,
Carta se aplică doar în cazul instituţiilor UE, precum şi a statelor membre ale UE, atunci când acestea
implementează legislaţia UE (Articolul 51). Mai mult, toate ţările noi care aderă la UE trebuie să respecte
drepturile şi obligaţiile consacrate în CEDO şi CDF. Tratatul de la Lisabona, ce a intrat în vigoare în 2009,
prevede eventuala aderare a UE la CEDO.
Din punct de vedere legal, CDF a reafirmat dar şi a dezvoltat în continuare normele internaţionale
fundamentale în domeniul drepturilor omului. Aceste norme rezultă în principal din tradiţiile constituţionale,
obligaţiile internaţionale comune ale statelor membre ale CEDO şi din jurisprudenţa CJUE şi CEDO.
În cazul în care cetăţenii UE nu au câştig de cauză în faţa CJUE, aceştia ar putea (de asemenea,) să se
adreseze la CEDO, depunând o plângere cu privire la încălcarea CEDO.

CAPITOLUL III
STUDIU DE CAZ- ANALIZARE ȘI PREZENTAREA UNOR SPEȚE DIN
JURISPRUDENȚA CEDO CU PRIVIRE LA DREPTURILRE MIGRANȚILOR

Îndepărtarea migranţilor de pe teritoriul statului

În pofida lipsei unei prevederi cu privire la azil în CEDO și protocoalele sale adiţionale [24, 135; 27,
212], expulzarea de către un stat-parte poate da naștere unei încălcări în temeiul articolului 3 al Convenţiei
și, prin urmare, implică răspunderea statului respectiv în temeiul Convenţiei.
O asemenea răspundere survine în cazul aplicării măsurii de îndepărtare de pe teritoriul statului a
unui migrant și, concomitent, este demonstrată temerea întemeiată de a fi supus unui tratament contrar
prevederilor art. 3 CEDO. În acest caz, articolul 3 implică obligaţiea de a nu returna persoana în cauză în
ţara respectivă.

17
http://www.echr.coe.int/Documents/FS_Interim_measures_ENG.pdf
11
 Pentru prima dată, CEDO, în cauza Soering v. Marea Britanie (7 iulie 1989), a hotărât că
răspunderea unui stat poate fi angajată, dacă acesta decide să expulzeze o persoană care poate suferi rele
tratamente în ţara de destinaţie [26, 82, 84], fapt reiterat de către CEDO în cauza Cruz-Varas v. Suedia (20
martie 1991)” [12, 69].
La capitolul înregistrării unui potenţial pericol de a fi supus relelor tratamente în ţara de destinaţie,
CEDO, prin aceste cauze, a efectuat „startul” benefic în crearea unei practici pe un asemenea subiect
sensibil.
În cauza Vilvarajah v. Marea Britanie (30 octombrie 1991), CEDO a constatat inexistenţa unor astfel
de motive în ceea ce privește expulzarea reclamanţilor, dintre care unul era membru al comunităţii Tamil, în
Sri Lanka, în 1988. De asemenea, CEDO a ajuns la concluzia că, întrucât natura responsabilităţii statelor
contractante în temeiul art. 3 CEDO în cazuri de acest gen constă în actul de expunere a unei persoane la
riscul de a fi supus unor rele tratamente, existenţa riscului trebuie evaluată, în primul rând, cu luarea în
calcul a faptelor care erau cunoscute sau ar fi trebuit să fie cunoscute de către statul contractant la momentul
îndepărtării de pe teritoriul său [28, 107]. Cu toate acestea, CEDO a avut posibilitatea să ia în considerare și
informaţiile care apar ulterior aplicării măsurii de îndepărtare a reclamanţilor de pe teritoriul ţării. Acest
lucru poate avea o valoare în ce privește confirmarea sau respingerea aprecierii făcute de către statul parte
sau a temeiniciei temerilor expuse de către migranţi [28, 107]. În aceeași cauză, CEDO a ajuns la concluzia
că, pentru constatarea unui tratament inuman sau degradant în limitele art. 3 CEDO, tratamentul urmează să
înregistreze un nivel minim de severitate. Estimarea nivelului minim de severitate este una relativă, care
depinde de toate circumstanţele înregistrate [28, 107].
În speţa Chahal v. Marea Britanie (15 noiembrie 1996), CEDO a constat că un susţinător al cauzei
separatiste sikh, care făcea obiectul unui ordin de expulzare din motive de securitate naţională, ar fi fost
suspus unui risc real de a fi victima relelor tratamente, dacă ar fi fost expulzat în India. CEDO nu a fost
convinsă de asigurările oferite de către guvernul indian [11, 73]. Totuși, după cum anterior a observat
CEDO, statele părţi au dreptul, în conformitate cu cadrul legal internaţional și potrivit obligaţiilor care reies
din tratatele internaţionale, inclusiv CEDO, de a asigura controlul intrării, reședinţei și expulzării străinilor
[11, 73].
Totodată, prin această cauză, CEDO a declarat că în jurisprudenţa Curţii este clar stabilit faptul,
potrivit căruia, prin aplicarea măsurii de îndepărtare de pe teritoriul unui stat, poate duce la înregistrarea unei
probleme în limitele art. 3 CEDO și, prin urmare, implică responsabilitatea acestui stat în temeiul
Convenţiei. Astfel, în cazul luării deciziei de a îndepărta o persoană de pe teritoriului statului și este
demonstrată temerea întemeiată de a fi suspusă unui tratament contrar art. 3 CEDO, survine obligaţia faţă de
statul-parte de a nu returna persoana respectivă în ţara de origine [11, 74]. Urmare a examinării
circumstanţelor speţei, CEDO a constatat că emiterea unui act administrativ de înlăturare de pe teritoriul
statului a reclamantului în India, unde urma a fi executat, presupunea o încălcare a art. 3 din CEDO.
Riscul de a fi supus unor rele tratamente în cazul returnării în ţara de origine, prin expulzare sau
extrădare, nu se limitează doar la existenţa unor motive de ordin politic sau de apartenenţă la anumite
organizaţii cu tangenţă politică. Jurisprudenţa CEDO oferă exemple elocvente prin care sunt expuse
încălcări ale art. 3 CEDO în cazul returnării migranţilor fără o evaluare a riscului de a fi supuși relelor
tratamente în cazuri de ordin umanitar, social etc.
Astfel, în cauza Sufi și Elmi v. Marea Britanie (28 iunie 2011), CEDO a constatat că returnarea a doi
solicitanţi de azil în Somalia ar constitui o încălcare a art. 3 CEDO pe motivul înregistrării crizei umanitare
și a violenţei generalizate din Mogadishu [27].
Ţinând cont de specificul situaţiei create în ceea ce privește motivele constatate de către CEDO la
încălcarea art. 3 CEDO, în speţă se resimte accentuarea CEDO pe rolul și importanţa evaluării informaţiilor
din ţara de origine și evaluarea riscului la care ar putea fi supuși reclamanţii în cazul returnării lor. Astfel,
CEDO a menţionat că, în cazul evaluării ponderii informaţiei din ţara de origine, este necesar să se ţină cont
de sursa provenienţei acesteia, în special – de independenţa, fiabilitatea și obiectivitatea informaţiei.
Referitor la rapoartele privind informaţia din ţara de origine, autoritatea și reputaţia autorului, complexitatea
informaţiilor în baza cărora au fost elaborate rapoartele respective, coerenţa concluziilor și coroborarea lor
cu alte surse sunt toate luate în consideraţie [20, 120; 27, 230].

12
 Un moment controversat examinat de către CEDO se referă la cazurile de returnare indirectă.
Articolul 33 al Convenţiei din 1951 privind statutul refugiaţilor interzice orice returnare a solicitanţilor de
azil/ refugiaţilor în ţara unde poate fi supus persecuţiei pe motivele expres indicate în art. 1A al Convenţiei
[39]. Totuși, sunt înregistrate cazuri în care statele aplică conceptul „ţării terţe sigure”, în baza căruia se ia
decizia de a îndepărta de pe teritoriul ţării persoanele care solicită o anumită formă de protecţie
internaţională. Riscul în asemenea cazuri constă în probabilitatea returnării către „ţara terţă sigură” a
solicitantului de azil în ţara de origine, motivând acţiunile sale prin faptul că nu este obligată în asemenea
cazuri de a aplica principiul non-refoulment. Pe teritoriul european asemenea cazuri au fost înregistrate în
contextul aplicării „Procedurii Dublin” în temeiul Regulamentului Dublin II [3].
În cauza M.S.S. v. Belgia și Grecia (21 ianuarie 2011), reclamantul, un cetăţean al Afganistanului, a
intrat în Uniunea Europeană prin Grecia în calea sa spre Belgia, unde a solicitat azil. Potrivit
Regulamentului Dublin II, autoritatea administrativă belgiană responsabilă de străini a solicitat autorităţilor
elene să își asume responsabilitate pentru examinarea cererii de azil înaintate de către reclamant [19, 9-53].
Potrivit faptelor speţei, reclamantul s-a plâns, în special, pe condiţiile de detenţie, de condiţiile de
viaţă în Grecia și a susţinut că nu are nici o soluţie eficientă la plângerile sale în cadrul sistemului de drept
elen. De asemenea, reclamantul s-a plâns pe faptul că Belgia l-a expus unor riscuri evidente, care decurg din
deficienţele procedurii de azil din Grecia, din condiţiile precare de detenţie și de viaţă la care au fost supuși
solicitanţii de azil în centrele elene de plasament temporar. În final, reclamantul a susţinut că nu există un
remediu efectiv în temeiul dreptului belgian cu privire la plângerile sale [19, 206, 236- 239, 265-266, 323,
362-369].
Referitor la transferul reclamantului din Belgia în Grecia, în conformitate cu Regulamentul Dublin
II, CEDO a reţinut că autorităţile belgiene urmau să ia în calcul deficienţele procedurii de azil din Grecia
atunci când a fost emis ordinul de îndepărtare a reclamantului de pe teritoriul statului. Aceasta – în condiţiile
în care CEDO a luat în consideraţie rapoartele realizate de către organizaţiile internaţionale care au oferit
aprecieri similare privind dificultăţile practice înregistrate în aplicarea sistemului Dublin în Grecia. Mai mult
ca atât, Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi a avertizat guvernul belgian despre situaţia
existentă în Grecia. Belgia a ordonat, iniţial, îndepărtarea reclamantului doar în temeiul unui acord tacit al
autorităţilor elene și a procedat la punerea în aplicare a măsurii, fără ca autorităţile elene să fi dat vreo
garanţie. Toate aceste evenimente au fost înregistrate în condiţiile în care Belgia ar fi putut refuza cu
ușurinţă îndepărtarea reclamantului de pe teritoriul său [19, 330-334]. Reiese că Belgia nu a binevoit să
examineze detaliat situaţia existentă în Grecia la capitolul respectării garanţiilor procedurale garantate
solicitanţilor de azil în cadrul procedurii de determinare a statutului de refugiat, fără a ţine cont de informaţia
și rapoartele prezentate de către organizaţiile internaţionale de profil, și a luat în calcul doar standardele
generale aplicabile în spaţiul comunitar, încercând să își mușamalizeze „indiferenţa” pe cazul respectiv prin
aplicarea prevederilor generale ale Regulamentului Dublin II.
Prin urmare, CEDO a constatat că Belgia a încălcat art. 3 din CEDO [19, 360, 368]. De asemenea,
CEDO a constatat în privinţa Belgiei încălcarea art. 13 în coroborare cu art. 3 din CEDO pe faptul lipsei
unui remediu efectiv împotriva deciziei de expulzare a reclamantului.

Reţinerea și detenţia migranţilor

Dreptul la libertate este larg răspândit în instrumentele internaţionale privind protecţia drepturilor
omului și libertăţilor fundamentale, care, în esenţă, protejează toate persoanele împotriva reţinerii și detenţiei
arbitrare [30, §279].
În primul rând, însuși termenul de „migrant” sau „refugiat” ne sugerează momentul intrării pe
teritoriul ţării de destinaţie sau al celei de potenţial azil. Ţinând cont de faptul că statul, în limitele
principiului suveranităţii, stabilește anumite condiţii pentru străini de a intra pe teritoriul său, situaţia
migranţilor devine una precară. Anume migranţii și solicitanţii de azil, indiferent de motivele care i-au forţat
să își părăsească ţările de origine, devin victime primare ale unor abuzuri la frontieră sau în cadrul procedurii
de obţinere a unui permis de ședere pe teritoriul statului, iar reţinerea sau detenţia arbitrară a migranţilor este
una din situaţiile cele mai precare cu care ei se confruntă.

13
 Privarea de libertate urmează a fi aplicată cu respectarea unor garanţii importante. Aceasta trebuie să
fie prevăzută de lege și sa nu fie una arbitrară. Astfel, reţinerea și privarea de libertate a migranţilor trebuie
să fie o măsură de ultimă soluţie [33].
În speţa Bistieva și alţii v. Polonia (10 aprilie 2018), CEDO e examinat legalitatea detenţiei unei
doamne împreună cu trei copii minori la Centrul pentru străini din Polonia [9].
Reclamanta a invocat că reţinerea sa și a membrilor familiei sale a fost nejustificată, iar autorităţile
poloneze au ignorat faptul că soţul ei a rămas în Germania, fiind internat într-un spital în momentul când
familia sa a fost trimisă înapoi în Polonia [9, §17]. Din faptele speţei reiese că, iniţial, reclamanta a solicitat
acordarea statutului de refugiat pentru dânsa și pentru copiii săi. Reclamanta s-a plâns pe faptul că reţinerea
sa sub formă administrativă a fost contrară art. 5 alin. (1) CEDO. Mai mult ca atât, reclamanta a invocat că,
în temeiul art. 5 alin. (4) CEDO și în temeiul legislaţiei poloneze, suspendarea executării deciziei de
expulzare nu a condus la eliberarea automată a străinului de sub reţinerea administrativă. De asemenea,
reclamanta s-a plâns pe faptul că fiul ei cel mai mic a fost lipsit de un control judiciar în privinţa detenţiei
sale, deoarece situaţia lui a fost legată direct de statutul migraţional al mamei sale [9, §§43-44]. De
asemenea, reclamanţii s-au expus asupra încălcării art. 8 CEDO [9, §67].
CEDO a constatat că în cadrul centrului de plasament al străinilor condiţiile de trai erau bune,
inclusiv sub aspect de acordare a serviciilor medicale și de instruire a copiilor migranţi – fapt confirmat și
prin rapoartele Fundaţiei Helsinki pentru Drepturile Omului [9, §§12-16]. E o situaţie destul de
controversată. La prima vedere, ar părea o justificare logică din partea statului prin faptul impunerii unei
restricţii, cum a fost în cazul familiei reclamantei și anume – pe parcursul procedurii de determinare a
statutului de refugiat. Or, potrivit regulilor generale, în cadrul unei asemenea proceduri, solicitanţii de azil
sunt supuși unor restricţii în ce privește beneficierea de anumite drepturi ale omului și de libertăţi
fundamentale. Asemenea cerinţe, în mod normal, urmează a fi aplicate și în privinţa dreptului la circulaţie,
care, în mod inerent, ar putea fi conexat și cu dreptul la viaţă privată și de familie. În final, CEDO a luat în
consideraţie faptul că, la momentul înaintării cererii în faţa Curţii, reclamanţii erau deja la libertate. CEDO a
luat în consideraţie faptul că înaintarea unei plângeri prin care se invocă caracterul ilegal al unei măsuri și,
prin urmare, acordarea unei compensaţii ar trebui considerată un remediu eficient [9, §59]. În această ordine
de idei, CEDO a respins alegaţiile reclamanţilor privind pretinsa încălcare a art. 5 CEDO pe motivul că nu
au fost epuizate remediile naţionale [9, 66].
Cauza Ilias și Ahmed vs. Ungaria (21 noiembrie 2019) implică invocări privind pretinsele încălcări
ale CEDO pe segmentul reţinerii și detenţiei în zona de tranzit pe timpul examinării cererilor de azil. Cazul
se referă la detenţia a doi cetăţeni din Bangladesh, care sunt solicitanţi de azil, în zona de frontieră pentru o
perioadă de 23 de zile, urmare a expulzării lor din Ungaria în Serbia [16, 8].
Autorităţile maghiare au făcut trimitere în decizia de expulzare la o hotărâre de Guvern, aprobată în
2015, prin care Serbia, ultima ţară de tranzit a reclamanţilor, a fost inclusă în lista ţărilor terţe sigure [16,
23]. Statul reclamant a invocat faptul că, potrivit celor constatate de către psihiatru în urma intervievării
ambilor reclamanţi, nu au fost identificate necesităţile speciale care nu ar fi putut fi satisfăcute în zona de
tranzit unde erau reţinuţi aceștia. De asemenea, nici reclamaţii nu au prezentat careva informaţii pertinente
prin care ar fi demonstrat că Serbia nu este o ţară sigură. Drept rezultat, reclamanţii au fost escortaţi imediat
la graniţa cu Serbia, părăsind zona de tranzit fără aplicarea unor forme de constrângere fizică [16, §34].
În temeiul art. 5 alin. (1) și alin. (4) CEDO, reclamanţii au invocat că cele 23 de zile pe care le-au
petrecut în zona de tranzit echivalează cu o privare de libertate care nu avea niciun temei juridic și care nu
putea fi remediată printr-un control judiciar adecvat.
De asemenea, în temeiul art. 3 și art. 13 CEDO, aceștia au susţinut că reţinerea lor în zona de tranzit
în condiţii minime de siguranţă a fost una inumană. Mai mult ca atât, având la bază prevederile art. 3 CEDO,
reclamanţii au invocat că expulzarea lor în Serbia, fără o evaluare amănunţită și individuală a cererilor de
azil, i-a expus la un posibil „lanţ de returnare” (chain refoulment): prin Serbia și fosta Republică Iugoslavă a
Macedoniei – în Grecia, unde exista riscul de a fi supuși unor condiţii de primire inumane [16, §100]. Plus la
aceasta, ei au susţinut că procedura de azil a fost agravată de faptul că singurele informaţii juridice pe care
autorităţile le-au dat reclamanţilor, analfabeţi, erau în scris și că au fost intervievaţi printr-un interpret care
nu poseda bine limba lor maternă, traducerea fiind de o proastă calitate [16, §105]. În temeiul articolului 13

14
în coroborare cu articolul 3 CEDO, reclamanţii s-au plâns, de asemenea, de presupuse deficienţe în
examinarea contestaţiei legale în cazul expulzării lor.
Cazul examinat de către CEDO scoate în evidenţă o problemă în ce privește interpretarea
prevederilor CEDO în contextul efectuării expulzării solicitanţilor într-o ţară terţă sigură. O asemenea
decizie de expulzare poate fi calificată drept o încălcare a prevederilor Convenţiei și eventuala expunere a
solicitanţilor de azil la rele tratamente sau la alte forme de persecuţie care ar fi contrar prevederilor
Convenţiei?
În speţă, CEDO a constatat că în cazul în care un stat contractant încearcă să expulzeze solicitantul
de azil într-o ţară terţă, fără a examina cererea de azil pe fond, obligaţia statului de a nu expune persoana
unui risc real de tratament, contrar articolului 3, are loc într-o formă diferită decât în cazurile de returnare în
ţara de origine [16, §130].
În pofida faptului că autorităţile statului care a luat decizia de expulzare verifică temeinicia cererii de
azil și examinează eventualele riscuri din ţara de origine, principala întrebare cu care ele se confruntă este
dacă persoana respectivă va avea acces la o procedură adecvată de azil în ţara terţă sigură. Pe lângă această
problemă fundamentală, statul-parte, la momentul luării deciziei de îndepărtare a solicitantului într-o ţară
terţă sigură, urmează să evalueze și presupusul risc de a fi supus unui tratament contrar articolului 3 CEDO
[16, §131].
Referitor la detenţia reclamanţilor în zona de tranzit aeroportuar de către autorităţile maghiare,
CEDO a reiterat faptul că, în absenţa unei ameninţări directe asupra vieţii sau sănătăţii reclamanţilor,
cunoscută sau adusă la cunoștinţa autorităţilor maghiare la momentul respectiv, întreruperea procedurii de
azil în Ungaria a fost o chestiune legală, care nu le-a afectat libertatea fizică de a ieși din zona de tranzit,
îndreptându-se spre teritoriul sârb. De asemenea, CEDO, remarcând temerile reclamanţilor privind accesul
ineficient la procedurile de azil în Serbia, deși sunt relevante în ceea ce privește articolul 3 CEDO, a
constatat că reclamanţii nici din punct de vedere teoretic nu au întreprins măsuri de a părăsi zona de tranzit.
Prin urmare, aceasta nu a avut efectul de a face involuntară șederea reclamanţilor în zona de tranzit, din
punctul de vedere al articolului 5 CEDO și, prin urmare, nu a putut declanșa, de la sine, aplicabilitatea
acestei prevederi convenţionale [16, 248]. Astfel, CEDO a constatat că cererile reclamanţilor, în temeiul art.
5 alin. (1) și (4) CEDO, sunt incompatibile cu ratione materie și cu dispoziţiile sale [16, 250].

CAPITOLUL IV
CONCLUZII

Problema protecţiei migranţilor în cadrul sistemului CEDO a devenit una complexă în ultimele
decenii. Într-o oarecare măsură, noi reiterăm mesajul expus în contextul amplificării crizei migraţionale pe
continentul european în introducerea prezentei cercetări. Din cele examinate, s-a ajuns la concluzia că, în
pofida codificării dreptului la azil, în CEDO protecţia migranţilor, sub unele aspecte care sunt sensibile
domeniului în cauză, este una viabilă și eficientă. În mod special, scopul nostru a fost axarea asupra situaţiei
cruciale în viaţa unui migrant la momentul intrării sale pe teritoriul statului potenţial de azil. Or, respectivele
categorii de persoane anume în asemenea clipe sunt destul de vulnerabile și fac faţă unor acţiuni arbitrare
din partea autorităţilor statelor. Aceasta se referă atât la garantarea principiului non-refoulment, cât și la
interzicerea returnărilor sau expulzărilor arbitrare, garantarea unor garanţii procedurale în contextul
examinării cererilor de azil și garantarea unor garanţii în ce privește reţinerea arbitrată de către autorităţile

15
naţionale, care poate fi urmată de returnarea abuzivă în ţara de origine, unde migranţii ar putea fi supuși
diverselor forme de discriminare și persecuţii contrare prevederilor CEDO.
Migrația a existat din cele mai vechi timpuri, înregistrând, însã, intensitãți diferite de la o etapã
istoricã la alta și dezvoltând noi forme. În Uniunea Europeanã, libera circulație a lucrãtorilor a fost unul
dintre primele drepturi recunoscute cetãțenilor de cãtre legislația comunitarã.
Uniunea Europeanã s-a fundamentat pe o filosofie a liberei circulații a cetãțenilor. Însã, statele
membre ale Uniunii Europene s-au confruntat cu situații specifice în ceea ce privește migrația, adoptând
poziții și politici diferite referitoare la fenomenul migraționist.
Ca urmare, în Uniunea Europeanã, stabilirea unei politici comune privind migrația rãmâne un
obiectiv ambițios. Este foarte probabil, însã, ca declinul demografic din Uniunea Europeanã, ale cãrui
consecințe se vor agrava în viitor, sã modifice atitudinea cu privire la migrație din statele membre.
Legãtura dintre schimbãrile demografice și politicile privind migrația va reprezenta o problematicã
importantã în viitorul apropiat. Migrația economicã are un rol important pentru acoperirea nevoilor pieței
muncii europene. În plus, regiunile dezvoltate din lume concureazã în atragerea de imigranți pentru a-și
acoperi nevoile economice. Din aceste motive, este nevoie de o politicã privind migrația economicã în
Uniunea Europeanã. O gestionare comunã a migrației economice și armonizarea politicilor privind migrația
ale statelor membre reprezintã una dintre cele mai importante provocãri ale migrației în Uniunea Europeanã.
Literatura de specialitate subliniază dificultăţile ce apar în multe cazuri în separarea migraţiei
voluntare de cea forţată, ceea ce conduce la provocări adresate sistemelor de analiză a cererilor de azil
adoptate de diverse ţări, care trebuie să facă o distincţie corectă între refugiaţi şi alte categorii de imigranţi.
De multe ori a fost necesară elaborarea unor proceduri extrem de costisitoare pentru separarea solicitanţilor
de azil îndreptăţiţi să primească statutul de refugiat şi cei care tratau această cerere ca pe o soluţie la care
apelau în cazul în care alte culoare de imigraţie deveneau din ce in ce mai restrictive.
Migraţia este un proces complex, cu un caracter multinaţional ce nu poate fi gestionat numai în mod
unilateral sau bilateral, ci printr-un management eficient care să aibă în vedere beneficiul tuturor celor
implicaţi şi caracteristicile în schimbare ale procesului migraţionist. În acest context politicile migraţioniste
ale ţărilor se modifică în funcţie de evoluţiile economiei mondiale, a situaţiilor politice, a influenţei
diferiţilor factori: naturali, sociali, etc. Această secţiune ia în discuţie politicile şi legislaţia în domeniul
migraţiei în Uniunea Europeană şi analizează politicile, legislaţia şi instituţiile aferente procesului
migraţionist în România.
Îmbunătăţirea legislaţiei curente şi a practicilor administrative este un prim domeniu prioritar în
vederea creşterii mobilităţii forţei de muncă în cadrul Uniunii Europene. Se pleacă de la faptul că unul dintre
aspectele principale care influenţează mobilitatea forţei de muncă la nivel comunitar este garantarea faptului
că lucrătorii migranţi nu îşi vor pierde protecţia socială. În prezent, acest lucru este reglementat prin
Regulamentul (CEE) nr. 1408/ 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu salariaţii
şi cu membrii familiilor acestora care se deplasează în interiorul Comunităţii şi reglementările de modificare
ulterioare. Ţinând cont de faptul că au apărut noi tipuri de mobilitate (spre exemplu angajare temporar
sezonieră prin pendularea periodică între ţara de origine şi ţara de destinaţie) care nu sunt protejate social
prin actualele reglementări, se pune întrebarea dacă este necesară modificarea legislaţiei pe de o parte şi
adaptarea practicilor administrative în domeniu, pe de altă parte. În acest scop Comisia Europeană
organizează pe parcursul anului 2008 un studiu complex pentru a identifica aceste necesităţi şi ulterior se va
stabili care sunt modificările legislative necesare. În ceea ce priveşte îmbunătăţirea practicilor
administrative, s-au făcut deja demersuri în vederea unei mai bune cooperări administrative între instituţiile
şi autorităţile naţionale. Astfel se urmăreşte ca la finele anului 2009 schimbul administrativ de informaţii
între instituţiile naţionale din ţările Uniunii Europene, să se realizeze integral în mod electronic, introducerea
unui card european de asigurare de sănătate electronic, oferirea de consultaţii şi schimburi de informaţii on-
line.
Dacă până în 2007 preocupările prioritare s-au axat pe armonizarea legislativă şi instituţională în
vederea îndeplinirii acquis-ului comunitar, după aderarea la UE. României îi revin obligaţii noi, ce derivă
din statutul de ţară membră a UE. Din această perspectivă, împărtăşim pe deplin perspectiva exprimată de
Strategia Naţională privind Imigraţia în perioada 2007-2010 potrivit căreia “migraţia este un proces care

16
trebuie gestionat şi nu o problemă care trebuie rezolvată”. Ea se raportează obiectiv la fenomenul
migraţionist la începutul secolului XXI, marcat în mod decisiv de implicaţiile globalizării 18.
România are în prezent un sistem bine pus la punct de strategii, politici, planuri de măsuri pentru
administrarea fenomenului migraţionist, dar provocarea cea mai mare, reală, apare atunci când acestea
trebuie transpuse în practică. În această direcţie trebuie asigurat un management modern, performant, care să
asigure cea mai bună utilizare a resurselor umane şi materiale alocate acestui proces. De aceea în continuare
vom prezenta o serie de recomandări şi propuneri ce vizează îmbunătăţirea politicii şi practicii în domeniul
migraţiei în România, pornind de la starea de fapt existentă . Din punct de vedere legislativ, România a
transpus în întregime acquis-ul comunitar în domeniul migraţiei. Trebuie avut însă în vedere că au loc în
prezent schimbări de politici migraţioniste la nivel european cu tendinţa către o mai mare deschidere de
atragere de forţă de muncă din terţe ţări. Aceste schimbări de politici atrag noi directive ale căror cerinţe
trebuie transpuse la nivel naţional. România va trebui să continue alinierea permanentă la politicile şi
legislaţia europeană în domeniul migraţiei, care în prezent cunoaşte o dinamică mai puternică 19.
Există un număr considerabil de lucrări dedicate fenomenului migraţiei internaţionale post-Război
Rece, iar această situaţie se înregistrează din cel puţin două motive principale: pe de o parte, poate fi
invocată tendinţa pozitivă a imigraţiei ce a fost identificată după căderea Zidului Berlinului, iar pe de altă
parte, subliniem faptul că migraţia internaţională constituie cea de-a doua componentă importantă a
dinamicii demografice. După cum afirma, în anul 1991, demograful român Vladimir Trebici, imigrările au
aceeaşi semnificaţie cu naşterile, emigrările reprezintă pierderi1. Migraţia a devenit un fenomen complex,
dar nu şi complicat întrucât reprezintă mai mult decât o simplă mişcare dintr-un loc de origine în unul de
destinaţie, implică mai multe faţete şi elemente, iar amploarea sa a devenit globală 20.

BIBLIOGRAFIE:
I.TRATATE CURSURI MONOGRAFII

1. BĂDESCU I. Migrația internațională ca problemă socială. Studiu de caz: migranții pentru muncă din
Italia București 2013
2. BECIU C. Fenomenul migrației forței de muncă și formarea publicului diasporic: impactul asupra
spațiului public și practicilor instituționale. CSEI WORKING PAPER SERIES Issue 10, December 2018
Proiect de cercetare exploratorie PN II IDEI, 2009 – 2011
3. GARSON, J.P., LOIZLLON, A. Changes and Challenges: Europe and Migration from 1950 to the
Present, studiu prezentat în cadrul conferinþei cu tema “The Economic and Social Aspects of Migration”
organizatã de Comisia Europeanã în cooperare cu OCDE, Bruxelles. 2003
4.MOSCOVICI, Psihologia socială sau maşina de fabricat zei, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 27. Această
lucrare conţine un capitol dedicat reprezentărilor sociale ce a fost publicat în cartea La psychanalyse, son
image et son public (1961, P.U.F., Paris,
5. SELEJAN-GUȚAN , Protecţia europeană a drepturilor omului, ediţia a 5 a revăzută și revizuită, Editura
Hamangiu, 2018.

18
ANITP (2007), „Raport privind situaţia traficului de persoane în România, ianuarie-iunie 2007”, Agenţia Naţională Impotriva
Traficului de Persoane, Bucureşti, septembrie 2007, http://anitp.mira.gov.ro/ro/docs/raport_semestrial_2007.pdf
19
Serge MOSCOVICI, Psihologia socială sau maşina de fabricat zei, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 27. Această lucrare conţine un
capitol dedicat reprezentărilor sociale ce a fost publicat în cartea La psychanalyse, son image et son public (1961, P.U.F., Paris)
20
Ronald SKELDON, Global Migration: Demographic Aspects and Its Relevance for Development, UN Population Division,
Technical Paper no. 2013/6, URL: http://www.un.org/esa/population/migration/documents/ EGM.Skeldon_17.12.2013.pdf.
17
II. ARTICOLE, STUDII DE SPECIALITATE ȘI NOTE DE JURISPRUDENȚĂ
A. În limba română

1.ANITP (2007)Raport privind situaţia traficului de persoane în România, ianuarie-iunie 2007, Agenţia
Naţională Impotriva Traficului de Persoane, Bucureşti, septembrie 2007,
http://anitp.mira.gov.ro/ro/docs/raport_semestrial_2007.pdf
2.BĂDESCU I. Migrația internațională ca problemă socială. Studiu de caz: migranții pentru muncă din
Italia. Disponibil la adresa: http://sociologiaazi.ro/wpcontent/uploads/2013/10/

B. În limbi străine
1. FAIST T. The Volume and Dynamics of International Migration and Transnational Social Spaces.
Oxford: Oxford University Press, London. 2000
2. PETROFF A. . Una aproximación a los métodos mixtos a partir de las trayectorias migratorias de
profesionales rumanos en Barcelona. Empiria, 2017
3. SKELDON R., Global Migration: Demographic Aspects and Its Relevance for Development, UN
Population Division, Technical Paper no. 2013/6, URL:
http://www.un.org/esa/population/migration/documents/ EGM.Skeldon_17.12.2013.pdf.
4. Memorandum de înţelegere între Consiliul Europei şi Uniunea Europeană, http://ec.europa.eu/justice/
international-relations/files/mou_2007_en.pdf, p. 3
5. European Commission, . COM(2005) 669, Communication from the Commission: „Policy Plan on Legal
Migration” {SEC(2005)1680}, Bruxelles, 2005

IV. SITE-URI INTERNET

1. http://www.europarl.eu.
2. https://www.europarl.europa.eu/news/ro/headlines/world/20200624STO81906/cauzele-migratiei-de-ce-
migreaza-oamenii
3. http://www.echr.coe.int/Documents/FS_Interim_measures_ENG.pdf
4 https://historia-europa.ep.eu/
4. http://human-rights-convention.org/our-rights-and-liberties/

18