UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA SIBIU

FACULTATEA DE DREPT ,, SIMION BĂRNUȚIU ”STUDII

DE MASTER
SPECIALIZAREA DREPT EUROPEAN
DISCIPLINA PROTECȚIA EUROPEANĂ A
DREPTURILOR OMULUI

MIGRAȚIA
ȘI DREPTURILE MIGRANȚILOR ÎN
JURISPRUDENȚA CEDO

Masterand:
SVETLANA PETICĂ

Prof.Coordonator:
Prof.univ.dr. BIANCA GUȚAN

1
CUPRINS:
Capitolul I – Introducere ...................................................................................... ........................3
I.1 Considerații introductive despre migrație –noțiune și definiție - . ............... .........................3
I.2 Scurt istoric al fenomenului migrației, ideologii și teorii doctrinare……………………….5
Capitolul II – Drepturile migranților la nivel european...........................................................7
II.1. Prezentarea principalelor acte normative care reglementează statutul juridic al
migranților în dreptul european.................................................................................................7
II.2. Drepturile migranților și rolul CEDO în garantarea acestora..........................................10
Capitolul III Studiu de caz- Analizarea și prezentarea a unor spețe din jurisprudența CEDO
cu privire la drepturile migranților..........................................................................................12
Capitolul IV – Concluzii................. ................................................................... .....................15
Bibliografie …………………………………………………………………………………………………………………………………………………………18

2
 CAPITOLUL 1. INTRODUCERE

I.1 Considerații introductive despre migrație –noțiune și definiție –

Specia umană s-a deplasat permanent, a migrat fără încetare dintr-un loc în altul. Dar de ce fac oamenii
asta și care sunt implicațiile acestor deplasări? Sunt ele făcute în scopuri profesionale, de plăcere sau din alt
motiv? Călătoriile lor sunt lungi sau scurte? Își părăsesc domiciliul pentru că așa vor sau sunt constrânși să
plece de împrejurări asupra cărora nu au niciun control? Ce soartă îi așteaptă când ajung la destinație și cum
sunt primiți de către cei care locuiesc deja acolo? Acestea sunt doar câteva dintre întrebările pe care trebuie să
ni le punem atunci când ne ocupăm de subiectul migrației. Aceste întrebări sunt importante, fiindcă ne pot
informa cu privire la numeroasele tipuri de experiențe ale migrației prin care pot trece oamenii. Studierea unor
exemple din trecut ne poate ajuta și să înțelegem evenimentele care au loc în prezent. Putem compara, putem
identifica asemănări și deosebiri și putem stabili dacă există legături neîntrerupte între evenimentele istorice și
ceea ce vedem că se petrece în jurul nostru în ziua de azi. Migrația este un proces străvechi, cu numeroase
ecouri pe care le resimțim și în prezent.
Pentru a putea realize o cercetare științifiică, cu privire la migrație, și la drepturile migranților în
jurisprudența CEDO, este important, cu titlu introductiv, să prezentăm definiția termenului de migrație pentru
a putea mai departe să realizăm cercetarea științifică, punctual la tema propusă.
Astfef, în accepțiunea Organizației Internațională pentru Migrație, migrația reprezintă: ,,deplasarea unei
persoane sau a unui grup de persoane, fie prin trecerea unei frontiere internaționale, fie în interiorul aceluiași
stat. Este o mișcare a populației, care cuprinde toate tipurile de deplasări ale persoanelor, indiferent de distanță,
compoziție a grupului de migranți și cauze; aceasta include migrația refugiaților, a persoanelor strămutate, a
migranților economici și a persoanelor care se deplasează din alte motive, inclusiv pentru reîntregirea familiei”1.
Odată cu definirea termenului de migație, în cele ce urmează vom continua prin a preznta notiunea de
migrant și pe ceea de refugiat, astfel, o să avem întreg tabloul introductiv, pentru a putea parcurge în
analizarea aspectelor concrete cu privire la tema aleasă spre cercetare.
La nivel internațional nu există o definiție universal acceptată a termenului „migrant”. Cuvântul acoperă
de obicei toate cazurile în care decizia de a migra a fost luată în mod liber de către persoana în cauză, din
motive care țin de „interesul personal” și fără intervenția unui factor extern constrângător. Prin urmare, definiția
se aplică acelor persoane, și rudelor lor, care se mută în altă țară sau în altă regiune pentru a-și îmbunătăți
condițiile materiale sau sociale, precum și perspectivele, pentru ei înșiși sau pentru membrii familiilor lor.
Organizația Națiunilor Unite definește migrantul ca pe o persoană care a locuit într-o țară străină timp de peste
un an, indiferent de cauze, voluntare sau involuntare, și de mijloacele, legale sau ilegale, la care a recurs pentru
a migra. Conform acestei definiții, persoanele care călătoresc pentru perioade mai scurte, ca turiști sau oameni
de afaceri, nu sunt considerate migranți. Cu toate acestea, în accepțiunea curentă, în această categorie sunt
incluse și unele tipuri de migranți pe termen mai scurt, cum sunt lucrătorii sezonieri în agricultură, care se
deplasează pentru perioade scurte și ajută la plantarea sau la recoltarea produselor agricole.
O categorie aparte din rândul migranților o reprezintă refugiații. Pentru a putea face distincție clară între
termenul de migrant și refugiat, ne vom raporta la definiția termenului de refugiat, așa cum a fost ea adoptată în
în textele legistlative internaționale care reglementeză situația acestora, respectiv, refigiat reprezintă o persoană
care , „în urma [...] unor temeri justificate de a fi persecutată datorită rasei, religiei, naționalității, apartenenței la
un anumit grup social sau opiniilor sale politice, se află în afara țării a cărei cetățenie o are și care nu poate sau,
datorită acestei temeri, nu dorește protecția acestei țări”2. . Pe lângă definiția refugiaților din Convenția din 1951
privind refugiații, art. 1 alin. (2) din Convenția din 1969 a Organizației Unității Africane (OUA) definește
refugiatul ca fiind orice persoană constrânsă să își părăsească țara „din cauza agresiunii externe, a ocupației, a

1
https://historia-europa.ep.eu/
2
art. 1 alin. A pct. (2), Convenția privind statutul refugiaților, art. 1 alin. A pct. (2), 1951, astfel cum a fost modificată de Protocolul
din 1967]
3
dominației străine sau a unor evenimente care tulbură în mod serios ordinea publică fie într-o regiune, fie în
întreaga țară din care provine sau a cărei cetățenie o deține”. Tot astfel, în Declarația de la Cartagina din 1984 se
afirmă că sunt considerați refugiați și persoanele care fug din țara lor „deoarece viețile, siguranța sau libertatea
le-au fost amenințate de violență generalizată, agresiune externă, conflicte interne, încălcări masive ale
drepturilor omului sau alte circumstanțe care au tulburat în mod grav ordinea publică”.
Migrația are cauze multiple, de la securitate, demografie și drepturile omului la sărăcie și schimbări
climatice. În cele ce urmează, vom prezenta sintetic principalele cause ale migrației. O static relative recent,
anterioară declanșării conflictului armat din Ucraina arăta că La 1 ianuarie 2019, numărul persoanelor cu
reședința într-o țară a UE având cetățenia unei țări terțe era de 21,8 milioane, reprezentând 4,9 % din populația
UE-27. În plus, 13,3 milioane de persoane rezidente într-o țară din UE-27 la 1 ianuarie 2019 erau cetățeni ai
unei alte țări a Uniunii.
Factorii de presiune sunt motivele pentru care persoanele își părăsesc țara. Factorii de atracție sunt
motivele pentru care ele se mută într-o anumită țară. Există trei tipuri de factori majori de presiune și de atracție.
ersecuția pe motivul apartenenței la o etnie, religie, rasă, politică sau cultură poate determina oamenii să-și
părăsească țara. Un factor major este războiul, conflictele, persecuția din partea guvernului, sau un risc major ca
acestea să se întâmple. Cei care fug de conflicte armate, de încălcări ale drepturilor omului sau de persecuții
sunt de obicei refugiați umanitari. Aceasta va influența alegerea locului în care se stabilesc, deoarece unele țări
au abordări mai liberale față de migranții umanitari. În primul rând, aceste persoane se îndreaptă, foarte
probabil, către cea mai apropiată țară sigură care acceptă solicitanți de azil.
În ultimii ani, numeroase persoane fug în Europa din cauza conflictelor, a terorii și a persecuțiilor din
țara de origine. Dintre cei 295 800 de solicitanți de azil cărora li s-a acordat protecție în UE în 2019, peste un
sfert proveneau din Siria, țară devastată de război, urmată de Afganistan și de Irak. În prezent numărul s-a
triplat odată cu izbucniorea conflictului armat din Ucraina.
Schimbările demografice determină modul în care se produce deplasarea și migrația populației.
Creșterea sau scăderea populației, gradul de îmbătrânire sau ponderea mare a tinerilor influențează creșterea
economică și oportunitățile de ocupare a forței de muncă în țările de origine și politicile de migrație în țările de
destinație.
Migrația demografică și economică este corelată cu standardele de muncă, șomajul și starea generală de
fiabilitate economică a unei țări. Printre factorii de atracție se numără salarii mai mari, oportunități de angajare
mai bune, un nivel de trai mai ridicat și oportunități în domeniul educației. În cazul în care condițiile economice
nu sunt favorabile și riscă încă să se deterioreze, crește probabilitatea ca un număr mare de persoane să migreze
în țări cu o situație mai bună3.
Potrivit Organizației Internaționale a Muncii a ONU, numărul lucrătorilor migranți, definiți ca persoane
care migrează pentru a se angaja, a fost de aproximativ 164 de milioane la nivel mondial în 2017, reprezentând
aproape două treimi din migranții internaționali. Aproape 70 % dintre aceștia se găsesc în țări cu venituri
ridicate, 18,6 % în țări cu venituri medii superioare, 10,1 % în țări cu venituri medii inferioare și 3,4 % în țări cu
venituri reduse.
Mediul a constituit întotdeauna un factor al migrației, deoarece oamenii fug din calea dezastrelor
naturale, cum ar fi inundațiile, uraganele și cutremurele. Se preconizează că schimbările climatice vor accentua
fenomenele meteorologice extreme, ceea ce ar putea cauza deplasarea unui număr mai mare de persoane.
Potrivit Organizației Internaționale pentru Migrație, „migranții din motive de mediu sunt cei care, din
cauza unor schimbări bruște sau progresive ale mediului înconjurător care le afectează viața sau condițiile de
viață, sunt obligați să își părăsească locuințele temporar sau permanent, și care se deplasează în interiorul țării
lor sau în străinătate”.
Este dificil să se estimeze numărul total de migranți din motive de mediu în întreaga lume, din cauza
impactului altor factori precum creșterea demografică, sărăcia, guvernarea, securitatea umană și conflictele.
Cifrele estimative variază între 25 de milioane și 1 miliard pe an, până în 20504.
3
https://www.europarl.europa.eu/news/ro/headlines/world/20200624STO81906/cauzele-migratiei-de-ce-migreaza-oamenii
4
https://www.europarl.europa.eu/news/ro/headlines/world/20200624STO81906/cauzele-migratiei-de-ce-migreaza-oamenii
4
 Timp de mulți ani, gestionarea eficientă a migrației pentru a soluționa situația solicitanților de azil și
pentru a proteja frontierele externe a fost o prioritate a UE. Pe 23 septembrie, Comisia a propus un nou Pact
privind migrația și azilul, care stabilește proceduri mai bune și mai rapide în cadrul sistemului de azil și
migrație al UE. Noul pact reprezintă o revizuire a Regulamentului Dublin, care stabilește țara responsabilă de
prelucrarea fiecărei cereri de azil.
Aspectele tratate în Pactul privind migrația și azilul vor fi analizate într-un un subcapitol din prezenta
lucrare, unde vom dezbate pe larg normle juridice care regelmentează migrația.

I.2. Scurt istoric al fenomenului migrației, ideologii și teorii doctrinare.

Pentru a putea analiza succinct problematica migrației și a drepturilor migrației din perspective
jurisprudenței CEDO, este necesar să prezentăm pe lar contextual istoric al evoluției fenomenului de migrație.
Migraţia este unul dintre procesele sociale care a influenţat şi influenţează profund societatea actuală,
milioane de cetăţeni de diferite naționalități, din țările de emigrare aleg calea migrației.
Ținând cont de multitudinea teoriilor sociologice ale migrației, ne propunea să descriem doar unele
teorii, care după părerea noastră au o popularitate mai înaltă și care reflectă mai adecvat cauzalitatea migrației
sociale.
Teoriile sociologice ale migrației cercetează și explică cauzele migrației, felul de susţinere, consecinţele
ei culturale, economice și sociale. Analiza se centrează asupra relaţiilor sociale ale migraţiei, rolul reţelelor
sociale ca factori de iniţiere, susţinere și încheiere a procesului migraţional. Ipoteza teoriilor sociologice este că
integrarea imigranţilor depinde de capitalul lor social. Reţelele sunt considerate ca o formă de capital social care
facilitează migraţia. Emigranţii rămân influenţaţi de continuarea legăturii cu ţara de origine și destinație, și de
orice altă legătură socială care leagă aceste ţări.
Legea oportunităților vicariante numită şi legea alocativă: lansată în anul 1940, perfectată în anul 1962.
Legea (1962) lui Samuel A. Stouffer 1900-1960, sociolog american, este numită şi legea oportunităților sau
alocativă: numărul migranților variază direct proporțional cu spațiile alocative care alocă oportunități în
proporții suficiente şi de calitate. Numărul persoanelor care migrează (volumul migrației) între două locuri (de
emigrare și imigrare) este este direct proporțională nu cu ditanța ci cu oportunitățile existente, care intervin de‐ a
lungul acelei distanțe‖ (a rutei potențiale)5.
Teoria bispaţialităţii şi a imboldului pasionar. SUA, 1960, 1966: factorii push-pull. Sociologul și
demograful Everett S Lee (1917-2007) a rafinat modelul lui Ravestein. A introdus ideea de obstacole (factori
obstaculari) care pot interveni (necesari a fi depășiți, înainte de migrare). Acești factori influențează volumul şi
distanța migrației. Țările de origine și de destinație sunt considerate ca având o serie de atribute, percepute
individual de fiecare migrant, în funcție de caracteristicile individuale personale: capacități, posibilități,
profesionalism etc. Factorii push‐ pull nu acționează direct, ci mediat, în dependență de vârsta, educație, gen,
apartenențe de toate tipurile, clasa socială, starea civilă, legăturile familiale, gradul de cunoaştere a populației
primitoare etc., care, influențează abilitatea depăşirii obstacolelor migrației.
Teoria fazelor procesului migrațional, lansată de S.N. Eisenstadt, 1950 în Israil, Palestina: Procesul
migrației, descris din trei faze interdependente: formarea motivației; emigrarea; adaptarea/ integrarea în țara
gazdă.6
Teoria stadială a proceselor migraționale, 1990. Рыбаков Леонид Леонидович (născut, 1931),
economist demograf și sociolog rus din URSS. Clasifică procesul de migrare în trei stadii/etape: • etapa inițială
sau pregătitoare, care reprezintă procesul de formare a mobilității teritoriale a populației; • Etapa de bază de
strămutare, de schimbare a domiciliului rezidențial; • etapa finală, de încheiere, reflectă încorporarea/

5
Beciu C. Fenomenul migrației forței de muncă și formarea publicului diasporic: impactul asupra spațiului public și practicilor
instituționale. CSEI WORKING PAPER SERIES Issue 10, December 2018 58 Proiect de cercetare exploratorie PN II IDEI, 2009 –
2011
6
Faist T. The Volume and Dynamics of International Migration and Transnational Social Spaces. Oxford: Oxford University Press,
London. 2000
5
incluziunea migranților în locul de destinație. Face deosebire dintre incluziune, adaptare și absorbție.
Analizează amănunțit și complex comportamentul migrațional al populației, potențialul mobilității și
comportamentului migrațional real, procesele și formele tipologice de adaptare și supraviețuire, evidențiind
rolul mediului de primire în localitatea gazdă. Descrie funcțiile procesului migrațional, rolul statului și a
politicilor migraționiste în gestionarea migrației, în diferite etape ale ei.
Teoria pieței duale sau a segmentării forței de muncă și a ierarhiei sociale, apărut în SUA, la sfârșitul
anilor 1970. Reprezentanți: P. Deringer, L. Basch, M. J. Piore, Massey et al., 1998. Migraţia se explică prin
cererea structurală a ţărilor dezvoltate faţă de forţa de muncă străină pentru anumite sectoare economice.
Conform acestei teorii, piaţa forţei de muncă din ţările dezvoltate este divizată în două sectoare: sectorul primar,
în care este asigurată stabilitatea şi remunerarea substanţială a muncii (ocupat de către băștinași) și sectorul
secundar, în care lucrează migranții, cu slujbe grele și prost plătite7. Teoria caută să se desprindă de modelul
monocauzal al teoriei neoclasice. Studiază: • situația etnică a migranților internaționali pe piața muncii, apariția
segregării sociale. •. pe lângă factorii economici, analizează și alte elemente: factorii instituționali, genul, etnia,
rasa; • accentueaza rolul important al angajatorilor și guvernelor în migrația internațională, explica migrația prin
cererea de pe piața forței de muncă, mai ales în sectorul terțiar economic al țării gazdă; • observa supraviețuirea
fenomenului migrațional chiar în cazurile în care disparitățile nivelui de viață între cele două țări (de origine și
de destinație) nu mai sunt semnificative8.
Migrația a existat de la începuturile omenirii. Fenomenul nu a încetat în timp, însã a înregistrat
schimbãri și a cãpãtat noi forme. Procesele migratorii se desfãșoarã simultan și sunt în creștere în multe țãri ale
lumii. Unul din rezultatele pe termen lung ale acestei evoluții ar putea fi apariția societãților multiculturale,
tinzând spre noi concepte ale cetãțeniei sau statului național. Cele mai multe dintre țãrile dezvoltate au devenit
societãți diversificate, multietnice, iar cele care nu au ajuns încã la acest nivel s-au orientat decisiv în aceastã
direcție.
În concluzie, putem conchide, că teoriile sociologice ale migrației, cercetează cauzele care explică
migraţia, felul în care se autosusţine fenomenul migraţiei, modul și instrumentele de integrare/aculturație,
consecinţele culturale, economice și sociale pe care le suportă migranții, țara de destinație și țara de origine.
Însă, fenomenul și consecințele migrațiunii depind de politicile promovate în practica existentă a statelor, la
nivel mondial și național, state, aflate în stadii diferite de avansare, iar pentru îmbunătățirea calității vieții
sociale a populațiilor, în diversele țări se utilizează diferite instrumente sociale și statale, în dependență de
nivelul de dezvoltare al acestor state, de puterea de afirmare a lor în economia și politica globală. Teoriile
sociologice sunt centrate mai mult pe constatări factologice, decât pe soluții teoretico-practice.

7
Petroff A. . Una aproximación a los métodos mixtos a partir de las trayectorias migratorias de profesionales rumanos en Barcelona.
Empiria, 2017, p. 15-38
8
Beciu C. Fenomenul migrației forței de muncă și formarea publicului diasporic: impactul asupra spațiului public și practicilor
instituționale. CSEI WORKING PAPER SERIES Issue 10, December 2018 Proiect de cercetare exploratorie PN II IDEI, 2009 – 2011

6
 CAPITOLUL II
DREPTURILE MIGRANȚILOR LA NIVEL EUROPEAN

II.1. Prezentarea principalelor acte normative care reglementează statutul juridic al

migranților în dreptul european.

Dupã sfârșitul celui de-al doilea rãzboi mondial, țãrile europene au experimentat patru perioade
principale de migrație.
Migrația forței de muncã și reconstrucția Europei: perioada 1950-1970
Imediat dupã al doilea rãzboi mondial, etnicii naționali și alte persoane care se deplasaserã au început sã
se întoarcã în țările de origine, generând fluxuri migratorii de masã în Europa. În același timp, însã,
reconstrucția Europei postbelice necesita o mare cantitate de forțã de muncã. Ca urmare, autoritãțile statelor
interesate, firme sau agenții private au început sã recruteze lucrãtori strãini. Aceste ample mișcãri migraționiste
în cadrul Europei și dinspre țãrile în curs de dezvoltare au contribuit la dezvoltarea și creșterile succesive
economice înregistrate în Europa, în perioada 1945-1975.
Tratatul de la Roma din 1957, care a pus bazele Comunitãții Economice Europene, se fundamenta pe
anumite principii printre care asigurarea liberei circulații a persoanelor între cele șase state fondatoare.
Ca urmare, în anii ’60 s-a înregistrat o creștere importantã a migrației în interiorul Comunitãții, datoratã
în mare parte numãrului important de lucrãtori italieni care se deplasau spre celelalte cinci state membre. Dar,
chiar și dupã realizarea în 1968 a cadrului legal și instituțional pentru asigurarea acestei libertãți, fluxurile
migratorii dinspre țãrile terțe au rãmas cantitativ superioare migrației forței de muncã intracomunitarã, conform
studiului realizat de Garson și Loizillon9.
În aceastã perioadã, au fost încheiate numeroase acorduri bilaterale privind circulația forței de muncã
între cele șase state membre și țãri terțe – spre exemplu între Germania și țãri ca Italia (1955), Grecia și Spania
(1960), Turcia (1961), Maroc (1963), Portugalia (1964), Tunisia (1965) și Iugoslavia (1968). Studiile Comisiei
Europene aratã cã, în aceastã perioadã, formele migrației forței de muncã au variat considerabil, în concordanțã
cu circumstanțele istorice. Astfel, Franța, Belgia, Olanda și Marea Britanie aveau posibilitatea sã foloseascã
forța de muncã din coloniile lor sau din fostele colonii, iar relațiile economice, politice și culturale ofereau șansa
de a obține forțã de muncã chiar fãrã a utiliza sisteme de recrutare specifice.
Dimpotrivã, țãri ca Germania sau Elveția nu aveau acces la mâna de lucru „colonialã”. De aceea, au
creat sisteme de recrutare a foțþei de muncã pentru atragerea lucrãtorilor strãini temporari, cãrora li s-a acordat
permisiunea de ședere ca „lucrãtori oaspeți”, fiind nevoie de activitatea lor.
În perioada 1945-1975, dependența economiilor statelor membre de lucrãtorii strãini a diminuat volumul
imigrației ilegale. Combaterea imigrației ilegale a devenit o problemã prioritarã a politicilor multor state
membre dupã declinul economic de la mijlocul anilor ’70, urmat de creșterea șomajului. Conform statisticilor
OCDE, de la începutul anilor ’60 pânã la începutul anilor ’70, mai mult de 30 milioane de lucrãtori strãini au
intrat în Comunitatea Economicã Europeanã, incluzând lucrãtorii temporari și pe cei cu intrãri multiple. Pânã la
începutul anilor ’80, numãrul strãinilor rezidenți în Europa de Vest s-a triplat fațã de anii ’50, ajungând la 15
milioane. În 2000, peste 20 milioane de lucrãtori strãini locuiau în Spațiul Economic European, reprezentând
5,4% din totalul populației, cu mici variații între țãri10.
b) Perioada crizelor economice: 1970 – prima jumãtate a anilor ’80
Cea de-a doua perioadã a migrației a fost marcatã de crizele economice, datorate creșterii prețului
petrolului din 1973 și 1979. În anii urmãtori, schimbãrile din economia mondialã, revoluția economicã și noile

9
Garson, J.P., Loizillon, A. Changes and Challenges: Europe and Migration from 1950 to the Present, studiu prezentat în cadrul
conferinþei cu tema “The Economic and Social Aspects of Migration” organizatã de Comisia Europeanã în cooperare cu OCDE,
Bruxelles. 2003
10
European Commission, . COM(2005) 669, Communication from the Commission: „Policy Plan on Legal Migration”
{SEC(2005)1680}, Bruxelles, 2005.
7
modele de organizare a afacerilor au modificat natura muncii, erodând modelele de ocupare tradiționale. Ca
urmare, migrația forței de muncã s-a modificat.
În realitate, regresul economic din țãrile gazdã nu a condus la întoarcerea masivã a imigranților în țãrile
de origine. Conform estimãrilor Națiunilor Unite, doar 10% dintre lucrãtorii migranți s-au întors în țãrile de
origine în urmãtorii doi ani dupã criza petrolului din 1973, combinatã cu criza civicã din 1974-1975.
Cu toate acestea, așa cum arãtau în studiul lor11 Gaston și Loizillon, migrația forței de muncã a scãzut
pânã spre sfârșitul anilor ’80. Totodatã, conform datelor furnizate de EUROSTAT, alte categorii ale migranților
au crescut semnificativ, în special ca urmare a reunificãrilor familiale. În plus, migrația forței de muncã a fost
urmatã tot mai mult de migrația în alte scopuri, în special în cãutare de azil12.
Deși Uniunea Europeanã s-a extins în 1974, prin aderarea Marii Britanii, Irlandei și Danemarcei,
migrația intracomunitarã a stagnat, nu numai ca urmare a crizei economice, dar și a convergenței salariilor între
statele membre.
c) Diversificarea țãrilor gazdã și de origine și creșterea numãrului solicitanților de azil, refugiaților și
minoritãților etnice
A treia perioadã a migrației, care a început la sfârșitul anilor ’80, este caracterizatã de diversificarea
statelor gazdã și a celor de origine. Țãri de emigrație tradiționale din Europa, precum Spania, Italia, Irlanda,
Grecia și Portugalia, se transformã treptat în țãri de imigrație. Migranții nu mai provin în majoritate din fostele
colonii, ci dintr-un grup de țãri mult mai diversificat.
Numãrul solicitanþilor de azil și al refugiaþilor a crescut semnificativ. Aceasta s-a datorat, parțial,
schimbãrilor politice din Europa Centralã și de Est și din fosta Uniune Sovieticã. De asemenea, conflictele
regionale, precum cele din fosta Iugoslavie și nordul Irakului, au determinat fluxuri considerabile de solicitanți
de azil și refugiați din zonele afectate.
Conform statisticilor OCDE, aceastã perioadã se caracterizeazã, de asemenea, prin predominanța
fluxurilor migratorii pentru reunificare familialã și revenirea interesului pentru migrația forței de muncã, în
special pentru lucrãtorii calificați și înalt calificați, spre sfârșitul anilor ’90.
d) Migrația forței de muncã „preferențialã”. Creșterea migrații ilegale
În ultimii ani s-a înregistrat o creștere a migrației permanente și a migrației forței de muncã temporare ca
urmare, pe de o parte, a intensitãții fazei de expansiune de la sfârșitul anilor ’90, iar, pe de altã parte, dezvoltãrii
tehnologiei informației și comunicației, sãnãtãții și educației, sectoare care necesitã forțã de muncã înalt
calificatã. Totodatã, a crescut cererea de mânã de lucru strãinã necalificatã, în special în agriculturã, construcții
și lucrãri publice, precum și serviciile casnice (cazul Italiei, Spaniei, Greciei și Portugaliei).
Uniunea Europeanã s-a fundamentat pe o filosofie a liberei circulații a cetãțenilor statele membre în
spațiul european. Tratatul de la Roma a pus bazele reglementãrii liberei circulații a lucrãtorilor în spațiul
comunitar. Dupã 1957, numeroasele reglementãri comunitare, convenții internaționale sau urmãtoarele tratate
asupra Comunitãții Europene au contribuit la facilitarea circulației persoanelor în Uniunea Europeanã.
Migrația și azilul au cãpãtat un loc proeminent pe agenda politicã a Uniunii Europene și statelor membre
dupã 2000. Prin Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare în 1999, eforturile Comunitãții Europene s-au
concentrat asupra stabilirii unor politici comune în domeniul azilului și migrației.
Uniunea Europeanã considerã în prezent cã este de dorit o abordare integratã și cuprinzãtoare, pentru o
mai bunã gestionare a fenomenului migrației. Statele membre trebuie sã stabileascã exact condițiile în care
cetãțenii altor state pot intra și locui pe teritoriile lor, drepturile și obligațiile acestor persoane și sã asigure
accesul la informații al persoanelor vizate, precum și mecanismele de control funcționale.
Politicile externe și programele actuale ale Comunitãții Europene în sprijinul drepturilor omului,
consolidãrii democrației, reducerii sãrãciei, creãrii de locuri de muncã și îmbunãtãțirii situației economice

11
Garson, J.P., Loizillon, A. Changes and Challenges: Europe and Migration from 1950 to the Present, studiu prezentat în cadrul
conferinþei cu tema “The Economic and Social Aspects of Migration” organizatã de Comisia Europeanã în cooperare cu OCDE,
Bruxelles. 2003
12
Bădescu I. Migrația internațională ca problemă socială. Studiu de caz: migranții pentru muncă din Italia. Disponibil la adresa:
http://sociologiaazi.ro/wpcontent/uploads/2013/10/
8
generale din țãrile implicate în circulația forței de muncã, în fenomenul migrației, sunt instrumente cu rol
esențial în vederea reducerii presiunii migrației. Va trebui ca utilizarea acestor instrumente sã fie eficientizatã
pentru a da un efect de propagare rezultatelor.
Realizarea liberei circulații a persoanelor prin crearea unei piețe comune și prin armonizarea gradualã a
politicilor economice a statelor membre este unul dintre obiectivele comunitare prioritare. Menționarea acestui
principiu în Tratatul instituind Comunitatea Economicã Europeanã subliniazã clar importanța care i se atribuie.
Însã, statele membre ale Uniunii Europene se confruntã cu situații foarte diferite în ceea ce privește
migrația: istoric al migrației diferit, nivel diferit al dependenței economice fațã de imigrație și, nu în ultimul
rând, o preocupare diferitã fațã de tendințele manifestate de migrație în ultima perioadã. De aceea, dezideratul
unei politici comune privind migrația rãmâne un obiectiv ambițios.
Astfel, stabilirea unei abordãri comune a problematicii managementului migrației și armonizarea
politicilor privind migrația ale statelor membre reprezintã una dintre cele mai importante provocãri ale migrației
în Uniunea Europeanã. Rezolvarea acestei probleme va deveni stringentã în viitor, pe mãsurã ce economiile și
societãțile statelor membre vor avea nevoie tot mai mult de lucrãtorii migranți, ca urmare în special a
îmbãtrânirii populației.
Pe baza concluziilor Consiliului European de la Tampere, din 1999, Uniunea Europeanã dorește sã
defineascã o politicã privind migrația. Dacã directive privind unele aspecte ale migrației legale (precum
reunificarea familialã, statutul rezidenților pe termen lung, admisia studenților și cercetãtorilor) pot fi adoptate,
nu a fost încã posibilã elaborarea unui cadru legislativ comun cu privire la migrația economicã, deși, conform
Tratatului de la Amsterdam, Consiliul trebuie sã adopte mãsuri în acest domeniu13.
Programul Haga, adoptat de Consiliul European din noiembrie 2004, invitã Comisia Europeanã „sã
prezinte un plan de politici privind migrația legalã, inclusiv proceduri de admisie capabile sã rãspundã prompt
cererii fluctuante de lucrãtori migranți pe piața muncii, înainte de sfârșitul anului 2005”.
Ca urmare, Comisia Europeanã a adoptat, în martie 2005, Cartea Verde privind o abordare a UE pentru
gestionarea migrației economice. Documentul urmãrea stimularea de dezbateri publice asupra necesitãții de
dezvoltare a unei strategii a Uniunii Europene pentru gestionarea fluxurilor de lucrãtori migranți, precum și a
regulilor ce ar trebui adoptate la nivel comunitar privind 99 Evoluția fenomenului migrației în Europa condițiile
de intrare și rezidențã pentru cetãțenii statelor terțe care se deplaseazã din motive economice. La dezbatere au
fost invitate instituțiile UE, statele membre, mediul academic, mizându-se și pe participarea la discuții a
societãții civile și a partenerilor sociali.
Luând în considerare faptul cã migrația economicã contribuie deja direct la dezvoltarea economicã și
socialã a Uniunii Europene, se așteaptã ca acest fenomen sã sporeascã și sã joace un rol tot mai însemnat în
acoperirea nevoilor pieței muncii europene, având în vedere declinul demografic și îmbãtrânirea forței de
muncã din UE. Urmând tendințele actuale, declinul ce se va înregistra între anii 2010 și 2030 în privința vârstei
populației active din Uniunea Europeanã va determina o scãdere a numãrului de persoane angajate pânã la circa
20 milioane de persoane. Astfel de evoluții vor avea un impact semnificativ asupra creșterii economice generale
a statelor membre, asupra funcționãrii pieței interne și competitivitãții întreprinderilor europene.
În luna iunie 2005, a avut loc dezbaterea publicã asupra Cãrții Verzi, în cadrul cãreia au fost abordate
urmãtoarele aspecte: gradul de armonizare al politicilor naționale care ar trebui vizat, procedurile de admisie
pentru lucrãtorii migranți, admiterea cetãțenilor statelor terțe și mãsurile complementare precum integrarea
migranților, problemele legate de returnare și cooperarea cu statele terțe.
Recomandãrile și propunerile primite au fost luate în considerare pentru stabilirea unui plan politic de
acțiune în domeniul migrației legale. S-a stabilit un calendar al acțiunilor și inițiativelor legislative pentru
perioada 2006- 2009 (COM(2005) 669), care vor fi urmãrite de Comisia Europeanã în scopul „definirii unei
politici comunitare coerente privind migrația legalã”.

13
European Commission, . COM(2005) 669, Communication from the Commission: „Policy Plan on Legal Migration”
{SEC(2005)1680}, Bruxelles, 2005
9
 II.2. Drepturile migranților și rolul CEDO în garantarea acestora

Practica dreptului internaţional identifică următoarele categorii principale de migranţi: migranţi

obișnuiţi; migranţi nedocumentaţi/neînregistraţi; alţi migranţi, care necesită o anumită formă de protecţie.
În ultimii ani, continentul european face faţă unei probleme majore de flux migraţionl în zona
mediteraneeană, care a dus la așa-numita „criza refugiaţilor”. Cu certitudine, această criză migraţională este cea
mai gravă după cel de-al doilea război mondial, căreia continentul european îi face faţă în prezent. Un moment
important, care urmează a fi scos în evidenţă, se referă la faptul că nu toate persoanele care în această perioadă
solicită o anumită formă de protecţie internaţională sunt refugiaţi ce pot fi încadraţi în limitele definiţiei art. 1A
al Convenţiei din 1951 cu privire la statutul de refugiat [39] sau care ar putea beneficia de o altă formă de
protecţie internaţională. În prezent, majoritatea solicitanţilor de azil/refugiaţi care vin în Europa sunt din zonele
de conflict precum Libia și Siria. Însă, printre aceste persoane se regăsesc alte categorii de migranţi, care vin din
regiunile Asiei Centrale, Asiei de sud-est sau Africii Ecuatoriale.
Fondat în 1949, Consiliul Europei (CE) are în prezent 47 de membri, dintre care și România. Statutul
Consiliului Europei stabileşte bazele unei organizaţii politice supranaţionale pentru cooperare
interguvernamentală şi parlamentară14. Principiile de bază ale CE sunt:
1. democraţie pluralistă;
2. drepturile omului;
3. respectarea statului de drept.
Obiectivele organizaţiei au progresat în timp, însă cele mai importante documente elaborate de către
organizaţie rămân a fi cele două documente adoptate la începutul constituirii CE:
1. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (cunoscută şi sub numele
de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - CEDO); şi
2. Carta socială europeană (ESC).
Aceste două tratate sunt extrem de importante în contextul european, oferind o gamă largă de protecţie,
precum şi o procedură individuală de depunere a plângerilor - pentru CEDO - prin Curtea Europeană a
Drepturilor Omului. În plus, CE a adoptat mai mult de 200 de tratate cu caracter obligatoriu pentru statele care
le-au ratificat. Dintre acestea, în această secţiune se va oferi o imagine de ansamblu cu privire la CEDO şi Carta
socială europeană, dar şi se vor examina următoarele trei convenţii ce conţin prevederi specifice cu privire la
migranţi, victime ale traficului şi solicitanţii de azil15.
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (CEDO) a fost adoptată în
1950 şi a intrat în vigoare în septembrie 1953. Convenţia şi protocoalele acesteia garantează o serie de drepturi
şi libertăţi civile şi politice şi stabileşte, de asemenea, un sistem pentru a garanta că obligaţiile asumate de
statele membre sunt respectate. Convenţia obligă statele părţi să asigure drepturile omului pentru toate
persoanele aflate în jurisdicţia lor.
Convenţia protejează drepturile la:
1. viaţă, libertate şi siguranţă (Articolele 2 şi 5);
2. respectarea vieţii private şi de familie (Articolul 8);
3. libertatea de exprimare (Articolul 10);
4. libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie (Articolul 9);
5. vot şi de a candida (Articolul 3 al Protocolului 1);
6. un proces echitabil în materie civilă şi penală (Articolul 6); şi
7. proprietate şi respectarea bunurilor (Articolul 1 al Protocolului 1).
Convenţia interzice:

14
Memorandum de înţelegere între Consiliul Europei şi Uniunea Europeană, http://ec.europa.eu/justice/ international-
relations/files/mou_2007_en.pdf, p. 3
15
Mai există şi alte convenţii relevante pentru situaţia migranţilor, ce vor fi menţionate în capitolele următoare, după caz: Convenţia
europeană de extrădare, Codul european de securitate socială, Convenţia europeană de securitate socială, Convenţia europeană pentru
reprimarea terorismului, Convenţia europeană privind prevenirea torturii şi a pedepselor sau a tratamentelor inumane sau degradante
10
 1. pedeapsa cu moartea (Articolul 2);
2. tortura sau pedeapsa sau tratament inuman sau degradant (Articolul 3);
3. sclavia şi munca forţată (Articolul 4);
4. detenţia arbitrară şi ilegală (Articolul 5);
5. discriminarea în exercitarea drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie (articolul 14); şi
6. expulzarea propriilor cetăţeni de către un stat sau privarea de dreptul de a intra şi deportarea colectivă
a străinilor (articolele 3 şi 4 din Protocolul 4 şi articolul 1 din Protocolul 7)16.
Unele dintre aceste prevederi se referă în mod special la străini. Articolul 1 al CEDO cere statelor să
„asigure” drepturile Convenţiei pentru „persoanele aflate sub jurisdicţia lor”. În anumite cazuri, conceptul de
jurisdicţie se poate extinde dincolo de teritoriul unui stat. În conformitate cu Articolul 1 al CEDO, un stat parte
la CEDO este responsabil pentru toate actele şi omisiunile organelor sale, indiferent dacă actul sau omisiunea în
cauză este o consecinţă a dreptului intern sau a necesităţii de a respecta obligaţiile juridice internaţionale.
În plus, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) a atins o gamă largă de drepturi
aplicabile migranţilor. În acest context, principiul nediscriminării în baza mai multor criterii, inclusiv
naţionalitatea, a jucat un rol important, în combinaţie cu Articolele 3, 5, 8 şi 13.
CEDO este principalul organism ce monitorizează respectarea drepturilor omului recunoscute de CEDO.
Articolul 34 al CEDO garantează dreptul pentru „orice persoană, organizaţie neguvernamentală sau grup de
particulari care se pretind victime ale unei încălcări de către una dintre înaltele părţi contractante a drepturilor
recunoscute în Convenţie sau în Protocoalele sale” de sesiza instanţa printr-o cerere. Acest drept este un
element esenţial al mecanismului de control al CE şi este esenţial pentru eficacitatea sistemului.
Cererea către Curte trebuie să fie depusă de victima încălcării. De-a lungul timpului termenul „victimă”
a fost interpretat în sens larg de către CEDO pentru a include, de asemenea, „victime indirecte” şi, anume, cele
care au o legătură specifică şi personală cu victima directă, cum ar fi soţia victimei143 sau mama144. În plus,
cererea trebuie să corespund, de asemenea, unei serii de cerinţe legate de procedură, fondul cererii sau
jurisdicţia instanţei, după cum se prezintă în prevederile Articolelor 32, 34 şi 35.
Procedurile pentru un caz admisibil presupun participarea activă a părţilor (reclamantul [persoana] şi
statul pârât) şi solicită prezentarea documentelor şi a observaţiilor pertinente Curţii.
În conformitate cu Regula 39 din Regulamentul Curţii (Măsuri provizorii), statele pot fi invitate să ia
măsuri temporare „în interesul părţilor sau a bunei desfăşurări a procedurii”146. Această prevedere este de o
importanţă crucială pentru a preveni expulzarea migranţilor, atunci când există un risc iminent de prejudicii
ireparabile17.
Drepturile omului, democraţia şi statul de drept sunt valori de bază ale UE. Acestea sunt menţionate în
tratatele fondatoare ale Uniunii şi au dobândit o importanţă şi mai mare odată cu adoptarea Cartei Drepturilor
Fundamentale (CDF) în anul 2000. Acestea au fost apoi consolidate atunci când Carta a obţinut forţă juridică
obligatorie cu Tratatul de la Lisabona ce a intrat în vigoare în anul 2009. Cu toate acestea, Carta se aplică doar
în cazul instituţiilor UE, precum şi a statelor membre ale UE, atunci când acestea implementează legislaţia UE
(Articolul 51). Mai mult, toate ţările noi care aderă la UE trebuie să respecte drepturile şi obligaţiile consacrate
în CEDO şi CDF. Tratatul de la Lisabona, ce a intrat în vigoare în 2009, prevede eventuala aderare a UE la
CEDO.
Din punct de vedere legal, CDF a reafirmat dar şi a dezvoltat în continuare normele internaţionale
fundamentale în domeniul drepturilor omului. Aceste norme rezultă în principal din tradiţiile constituţionale,
obligaţiile internaţionale comune ale statelor membre ale CEDO şi din jurisprudenţa CJUE şi CEDO.
În cazul în care cetăţenii UE nu au câştig de cauză în faţa CJUE, aceştia ar putea (de asemenea,) să se
adreseze la CEDO, depunând o plângere cu privire la încălcarea CEDO.

16
http://human-rights-convention.org/our-rights-and-liberties/
17
http://www.echr.coe.int/Documents/FS_Interim_measures_ENG.pdf
11
 CAPITOLUL III
STUDIU DE CAZ- ANALIZARE ȘI PREZENTAREA UNOR SPEȚE DIN
JURISPRUDENȚA CEDO CU PRIVIRE LA DREPTURILRE MIGRANȚILOR

Îndepărtarea migranţilor de pe teritoriul statului

În pofida lipsei unei prevederi cu privire la azil în CEDO și protocoalele sale adiţionale [24, 135; 27,
212], expulzarea de către un stat-parte poate da naștere unei încălcări în temeiul articolului 3 al Convenţiei și,
prin urmare, implică răspunderea statului respectiv în temeiul Convenţiei.
O asemenea răspundere survine în cazul aplicării măsurii de îndepărtare de pe teritoriul statului a unui
migrant și, concomitent, este demonstrată temerea întemeiată de a fi supus unui tratament contrar prevederilor
art. 3 CEDO. În acest caz, articolul 3 implică obligaţiea de a nu returna persoana în cauză în ţara respectivă.
Pentru prima dată, CEDO, în cauza Soering v. Marea Britanie (7 iulie 1989), a hotărât că răspunderea
unui stat poate fi angajată, dacă acesta decide să expulzeze o persoană care poate suferi rele tratamente în ţara
de destinaţie [26, 82, 84], fapt reiterat de către CEDO în cauza Cruz-Varas v. Suedia (20 martie 1991)” [12, 69].
La capitolul înregistrării unui potenţial pericol de a fi supus relelor tratamente în ţara de destinaţie,
CEDO, prin aceste cauze, a efectuat „startul” benefic în crearea unei practici pe un asemenea subiect sensibil.
În cauza Vilvarajah v. Marea Britanie (30 octombrie 1991), CEDO a constatat inexistenţa unor astfel de
motive în ceea ce privește expulzarea reclamanţilor, dintre care unul era membru al comunităţii Tamil, în Sri
Lanka, în 1988. De asemenea, CEDO a ajuns la concluzia că, întrucât natura responsabilităţii statelor
contractante în temeiul art. 3 CEDO în cazuri de acest gen constă în actul de expunere a unei persoane la riscul
de a fi supus unor rele tratamente, existenţa riscului trebuie evaluată, în primul rând, cu luarea în calcul a
faptelor care erau cunoscute sau ar fi trebuit să fie cunoscute de către statul contractant la momentul îndepărtării
de pe teritoriul său [28, 107]. Cu toate acestea, CEDO a avut posibilitatea să ia în considerare și informaţiile
care apar ulterior aplicării măsurii de îndepărtare a reclamanţilor de pe teritoriul ţării. Acest lucru poate avea o
valoare în ce privește confirmarea sau respingerea aprecierii făcute de către statul parte sau a temeiniciei
temerilor expuse de către migranţi [28, 107]. În aceeași cauză, CEDO a ajuns la concluzia că, pentru constatarea
unui tratament inuman sau degradant în limitele art. 3 CEDO, tratamentul urmează să înregistreze un nivel
minim de severitate. Estimarea nivelului minim de severitate este una relativă, care depinde de toate
circumstanţele înregistrate [28, 107].
În speţa Chahal v. Marea Britanie (15 noiembrie 1996), CEDO a constat că un susţinător al cauzei
separatiste sikh, care făcea obiectul unui ordin de expulzare din motive de securitate naţională, ar fi fost suspus
unui risc real de a fi victima relelor tratamente, dacă ar fi fost expulzat în India. CEDO nu a fost convinsă de
asigurările oferite de către guvernul indian [11, 73]. Totuși, după cum anterior a observat CEDO, statele părţi au
dreptul, în conformitate cu cadrul legal internaţional și potrivit obligaţiilor care reies din tratatele internaţionale,
inclusiv CEDO, de a asigura controlul intrării, reședinţei și expulzării străinilor [11, 73].
Totodată, prin această cauză, CEDO a declarat că în jurisprudenţa Curţii este clar stabilit faptul, potrivit
căruia, prin aplicarea măsurii de îndepărtare de pe teritoriul unui stat, poate duce la înregistrarea unei probleme
în limitele art. 3 CEDO și, prin urmare, implică responsabilitatea acestui stat în temeiul Convenţiei. Astfel, în
cazul luării deciziei de a îndepărta o persoană de pe teritoriului statului și este demonstrată temerea întemeiată
de a fi suspusă unui tratament contrar art. 3 CEDO, survine obligaţia faţă de statul-parte de a nu returna
persoana respectivă în ţara de origine [11, 74]. Urmare a examinării circumstanţelor speţei, CEDO a constatat
că emiterea unui act administrativ de înlăturare de pe teritoriul statului a reclamantului în India, unde urma a fi
executat, presupunea o încălcare a art. 3 din CEDO.
Riscul de a fi supus unor rele tratamente în cazul returnării în ţara de origine, prin expulzare sau
extrădare, nu se limitează doar la existenţa unor motive de ordin politic sau de apartenenţă la anumite
organizaţii cu tangenţă politică. Jurisprudenţa CEDO oferă exemple elocvente prin care sunt expuse încălcări
ale art. 3 CEDO în cazul returnării migranţilor fără o evaluare a riscului de a fi supuși relelor tratamente în
cazuri de ordin umanitar, social etc.

12
 Astfel, în cauza Sufi și Elmi v. Marea Britanie (28 iunie 2011), CEDO a constatat că returnarea a doi
solicitanţi de azil în Somalia ar constitui o încălcare a art. 3 CEDO pe motivul înregistrării crizei umanitare și a
violenţei generalizate din Mogadishu [27].
Ţinând cont de specificul situaţiei create în ceea ce privește motivele constatate de către CEDO la
încălcarea art. 3 CEDO, în speţă se resimte accentuarea CEDO pe rolul și importanţa evaluării informaţiilor din
ţara de origine și evaluarea riscului la care ar putea fi supuși reclamanţii în cazul returnării lor. Astfel, CEDO a
menţionat că, în cazul evaluării ponderii informaţiei din ţara de origine, este necesar să se ţină cont de sursa
provenienţei acesteia, în special – de independenţa, fiabilitatea și obiectivitatea informaţiei. Referitor la
rapoartele privind informaţia din ţara de origine, autoritatea și reputaţia autorului, complexitatea informaţiilor în
baza cărora au fost elaborate rapoartele respective, coerenţa concluziilor și coroborarea lor cu alte surse sunt
toate luate în consideraţie [20, 120; 27, 230].
Un moment controversat examinat de către CEDO se referă la cazurile de returnare indirectă. Articolul
33 al Convenţiei din 1951 privind statutul refugiaţilor interzice orice returnare a solicitanţilor de azil/
refugiaţilor în ţara unde poate fi supus persecuţiei pe motivele expres indicate în art. 1A al Convenţiei [39].
Totuși, sunt înregistrate cazuri în care statele aplică conceptul „ţării terţe sigure”, în baza căruia se ia decizia de
a îndepărta de pe teritoriul ţării persoanele care solicită o anumită formă de protecţie internaţională. Riscul în
asemenea cazuri constă în probabilitatea returnării către „ţara terţă sigură” a solicitantului de azil în ţara de
origine, motivând acţiunile sale prin faptul că nu este obligată în asemenea cazuri de a aplica principiul non-
refoulment. Pe teritoriul european asemenea cazuri au fost înregistrate în contextul aplicării „Procedurii Dublin”
în temeiul Regulamentului Dublin II [3].
În cauza M.S.S. v. Belgia și Grecia (21 ianuarie 2011), reclamantul, un cetăţean al Afganistanului, a
intrat în Uniunea Europeană prin Grecia în calea sa spre Belgia, unde a solicitat azil. Potrivit Regulamentului
Dublin II, autoritatea administrativă belgiană responsabilă de străini a solicitat autorităţilor elene să își asume
responsabilitate pentru examinarea cererii de azil înaintate de către reclamant [19, 9-53].
Potrivit faptelor speţei, reclamantul s-a plâns, în special, pe condiţiile de detenţie, de condiţiile de viaţă
în Grecia și a susţinut că nu are nici o soluţie eficientă la plângerile sale în cadrul sistemului de drept elen. De
asemenea, reclamantul s-a plâns pe faptul că Belgia l-a expus unor riscuri evidente, care decurg din deficienţele
procedurii de azil din Grecia, din condiţiile precare de detenţie și de viaţă la care au fost supuși solicitanţii de
azil în centrele elene de plasament temporar. În final, reclamantul a susţinut că nu există un remediu efectiv în
temeiul dreptului belgian cu privire la plângerile sale [19, 206, 236- 239, 265-266, 323, 362-369].
Referitor la transferul reclamantului din Belgia în Grecia, în conformitate cu Regulamentul Dublin II,
CEDO a reţinut că autorităţile belgiene urmau să ia în calcul deficienţele procedurii de azil din Grecia atunci
când a fost emis ordinul de îndepărtare a reclamantului de pe teritoriul statului. Aceasta – în condiţiile în care
CEDO a luat în consideraţie rapoartele realizate de către organizaţiile internaţionale care au oferit aprecieri
similare privind dificultăţile practice înregistrate în aplicarea sistemului Dublin în Grecia. Mai mult ca atât,
Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi a avertizat guvernul belgian despre situaţia existentă în
Grecia. Belgia a ordonat, iniţial, îndepărtarea reclamantului doar în temeiul unui acord tacit al autorităţilor elene
și a procedat la punerea în aplicare a măsurii, fără ca autorităţile elene să fi dat vreo garanţie. Toate aceste
evenimente au fost înregistrate în condiţiile în care Belgia ar fi putut refuza cu ușurinţă îndepărtarea
reclamantului de pe teritoriul său [19, 330-334]. Reiese că Belgia nu a binevoit să examineze detaliat situaţia
existentă în Grecia la capitolul respectării garanţiilor procedurale garantate solicitanţilor de azil în cadrul
procedurii de determinare a statutului de refugiat, fără a ţine cont de informaţia și rapoartele prezentate de către
organizaţiile internaţionale de profil, și a luat în calcul doar standardele generale aplicabile în spaţiul comunitar,
încercând să își mușamalizeze „indiferenţa” pe cazul respectiv prin aplicarea prevederilor generale ale
Regulamentului Dublin II.
Prin urmare, CEDO a constatat că Belgia a încălcat art. 3 din CEDO [19, 360, 368]. De asemenea,
CEDO a constatat în privinţa Belgiei încălcarea art. 13 în coroborare cu art. 3 din CEDO pe faptul lipsei unui
remediu efectiv împotriva deciziei de expulzare a reclamantului.

13
 Reţinerea și detenţia migranţilor
Dreptul la libertate este larg răspândit în instrumentele internaţionale privind protecţia drepturilor
omului și libertăţilor fundamentale, care, în esenţă, protejează toate persoanele împotriva reţinerii și detenţiei
arbitrare [30, §279].
În primul rând, însuși termenul de „migrant” sau „refugiat” ne sugerează momentul intrării pe teritoriul
ţării de destinaţie sau al celei de potenţial azil. Ţinând cont de faptul că statul, în limitele principiului
suveranităţii, stabilește anumite condiţii pentru străini de a intra pe teritoriul său, situaţia migranţilor devine una
precară. Anume migranţii și solicitanţii de azil, indiferent de motivele care i-au forţat să își părăsească ţările de
origine, devin victime primare ale unor abuzuri la frontieră sau în cadrul procedurii de obţinere a unui permis de
ședere pe teritoriul statului, iar reţinerea sau detenţia arbitrară a migranţilor este una din situaţiile cele mai
precare cu care ei se confruntă.
Privarea de libertate urmează a fi aplicată cu respectarea unor garanţii importante. Aceasta trebuie să fie
prevăzută de lege și sa nu fie una arbitrară. Astfel, reţinerea și privarea de libertate a migranţilor trebuie să fie o
măsură de ultimă soluţie [33].
În speţa Bistieva și alţii v. Polonia (10 aprilie 2018), CEDO e examinat legalitatea detenţiei unei doamne
împreună cu trei copii minori la Centrul pentru străini din Polonia [9].
Reclamanta a invocat că reţinerea sa și a membrilor familiei sale a fost nejustificată, iar autorităţile
poloneze au ignorat faptul că soţul ei a rămas în Germania, fiind internat într-un spital în momentul când familia
sa a fost trimisă înapoi în Polonia [9, §17]. Din faptele speţei reiese că, iniţial, reclamanta a solicitat acordarea
statutului de refugiat pentru dânsa și pentru copiii săi. Reclamanta s-a plâns pe faptul că reţinerea sa sub formă
administrativă a fost contrară art. 5 alin. (1) CEDO. Mai mult ca atât, reclamanta a invocat că, în temeiul art. 5
alin. (4) CEDO și în temeiul legislaţiei poloneze, suspendarea executării deciziei de expulzare nu a condus la
eliberarea automată a străinului de sub reţinerea administrativă. De asemenea, reclamanta s-a plâns pe faptul că
fiul ei cel mai mic a fost lipsit de un control judiciar în privinţa detenţiei sale, deoarece situaţia lui a fost legată
direct de statutul migraţional al mamei sale [9, §§43-44]. De asemenea, reclamanţii s-au expus asupra încălcării
art. 8 CEDO [9, §67].
CEDO a constatat că în cadrul centrului de plasament al străinilor condiţiile de trai erau bune, inclusiv
sub aspect de acordare a serviciilor medicale și de instruire a copiilor migranţi – fapt confirmat și prin rapoartele
Fundaţiei Helsinki pentru Drepturile Omului [9, §§12-16]. E o situaţie destul de controversată. La prima vedere,
ar părea o justificare logică din partea statului prin faptul impunerii unei restricţii, cum a fost în cazul familiei
reclamantei și anume – pe parcursul procedurii de determinare a statutului de refugiat. Or, potrivit regulilor
generale, în cadrul unei asemenea proceduri, solicitanţii de azil sunt supuși unor restricţii în ce privește
beneficierea de anumite drepturi ale omului și de libertăţi fundamentale. Asemenea cerinţe, în mod normal,
urmează a fi aplicate și în privinţa dreptului la circulaţie, care, în mod inerent, ar putea fi conexat și cu dreptul la
viaţă privată și de familie. În final, CEDO a luat în consideraţie faptul că, la momentul înaintării cererii în faţa
Curţii, reclamanţii erau deja la libertate. CEDO a luat în consideraţie faptul că înaintarea unei plângeri prin care
se invocă caracterul ilegal al unei măsuri și, prin urmare, acordarea unei compensaţii ar trebui considerată un
remediu eficient [9, §59]. În această ordine de idei, CEDO a respins alegaţiile reclamanţilor privind pretinsa
încălcare a art. 5 CEDO pe motivul că nu au fost epuizate remediile naţionale [9, 66].
Cauza Ilias și Ahmed vs. Ungaria (21 noiembrie 2019) implică invocări privind pretinsele încălcări ale
CEDO pe segmentul reţinerii și detenţiei în zona de tranzit pe timpul examinării cererilor de azil. Cazul se
referă la detenţia a doi cetăţeni din Bangladesh, care sunt solicitanţi de azil, în zona de frontieră pentru o
perioadă de 23 de zile, urmare a expulzării lor din Ungaria în Serbia [16, 8].
Autorităţile maghiare au făcut trimitere în decizia de expulzare la o hotărâre de Guvern, aprobată în
2015, prin care Serbia, ultima ţară de tranzit a reclamanţilor, a fost inclusă în lista ţărilor terţe sigure [16, 23].
Statul reclamant a invocat faptul că, potrivit celor constatate de către psihiatru în urma intervievării ambilor
reclamanţi, nu au fost identificate necesităţile speciale care nu ar fi putut fi satisfăcute în zona de tranzit unde
erau reţinuţi aceștia. De asemenea, nici reclamaţii nu au prezentat careva informaţii pertinente prin care ar fi

14
demonstrat că Serbia nu este o ţară sigură. Drept rezultat, reclamanţii au fost escortaţi imediat la graniţa cu
Serbia, părăsind zona de tranzit fără aplicarea unor forme de constrângere fizică [16, §34].
În temeiul art. 5 alin. (1) și alin. (4) CEDO, reclamanţii au invocat că cele 23 de zile pe care le-au
petrecut în zona de tranzit echivalează cu o privare de libertate care nu avea niciun temei juridic și care nu putea
fi remediată printr-un control judiciar adecvat.
De asemenea, în temeiul art. 3 și art. 13 CEDO, aceștia au susţinut că reţinerea lor în zona de tranzit în
condiţii minime de siguranţă a fost una inumană. Mai mult ca atât, având la bază prevederile art. 3 CEDO,
reclamanţii au invocat că expulzarea lor în Serbia, fără o evaluare amănunţită și individuală a cererilor de azil, i-
a expus la un posibil „lanţ de returnare” (chain refoulment): prin Serbia și fosta Republică Iugoslavă a
Macedoniei – în Grecia, unde exista riscul de a fi supuși unor condiţii de primire inumane [16, §100]. Plus la
aceasta, ei au susţinut că procedura de azil a fost agravată de faptul că singurele informaţii juridice pe care
autorităţile le-au dat reclamanţilor, analfabeţi, erau în scris și că au fost intervievaţi printr-un interpret care nu
poseda bine limba lor maternă, traducerea fiind de o proastă calitate [16, §105]. În temeiul articolului 13 în
coroborare cu articolul 3 CEDO, reclamanţii s-au plâns, de asemenea, de presupuse deficienţe în examinarea
contestaţiei legale în cazul expulzării lor.
Cazul examinat de către CEDO scoate în evidenţă o problemă în ce privește interpretarea prevederilor
CEDO în contextul efectuării expulzării solicitanţilor într-o ţară terţă sigură. O asemenea decizie de expulzare
poate fi calificată drept o încălcare a prevederilor Convenţiei și eventuala expunere a solicitanţilor de azil la rele
tratamente sau la alte forme de persecuţie care ar fi contrar prevederilor Convenţiei?
În speţă, CEDO a constatat că în cazul în care un stat contractant încearcă să expulzeze solicitantul de
azil într-o ţară terţă, fără a examina cererea de azil pe fond, obligaţia statului de a nu expune persoana unui risc
real de tratament, contrar articolului 3, are loc într-o formă diferită decât în cazurile de returnare în ţara de
origine [16, §130].
În pofida faptului că autorităţile statului care a luat decizia de expulzare verifică temeinicia cererii de
azil și examinează eventualele riscuri din ţara de origine, principala întrebare cu care ele se confruntă este dacă
persoana respectivă va avea acces la o procedură adecvată de azil în ţara terţă sigură. Pe lângă această problemă
fundamentală, statul-parte, la momentul luării deciziei de îndepărtare a solicitantului într-o ţară terţă sigură,
urmează să evalueze și presupusul risc de a fi supus unui tratament contrar articolului 3 CEDO [16, §131].
Referitor la detenţia reclamanţilor în zona de tranzit aeroportuar de către autorităţile maghiare, CEDO a
reiterat faptul că, în absenţa unei ameninţări directe asupra vieţii sau sănătăţii reclamanţilor, cunoscută sau
adusă la cunoștinţa autorităţilor maghiare la momentul respectiv, întreruperea procedurii de azil în Ungaria a
fost o chestiune legală, care nu le-a afectat libertatea fizică de a ieși din zona de tranzit, îndreptându-se spre
teritoriul sârb. De asemenea, CEDO, remarcând temerile reclamanţilor privind accesul ineficient la procedurile
de azil în Serbia, deși sunt relevante în ceea ce privește articolul 3 CEDO, a constatat că reclamanţii nici din
punct de vedere teoretic nu au întreprins măsuri de a părăsi zona de tranzit. Prin urmare, aceasta nu a avut
efectul de a face involuntară șederea reclamanţilor în zona de tranzit, din punctul de vedere al articolului 5
CEDO și, prin urmare, nu a putut declanșa, de la sine, aplicabilitatea acestei prevederi convenţionale [16, 248].
Astfel, CEDO a constatat că cererile reclamanţilor, în temeiul art. 5 alin. (1) și (4) CEDO, sunt incompatibile
cu ratione materie și cu dispoziţiile sale [16, 250].

15
 CAPITOLUL IV
CONCLUZII

Problema protecţiei migranţilor în cadrul sistemului CEDO a devenit una complexă în ultimele decenii.
Într-o oarecare măsură, noi reiterăm mesajul expus în contextul amplificării crizei migraţionale pe continentul
european în introducerea prezentei cercetări. Din cele examinate, s-a ajuns la concluzia că, în pofida codificării
dreptului la azil, în CEDO protecţia migranţilor, sub unele aspecte care sunt sensibile domeniului în cauză, este
una viabilă și eficientă. În mod special, scopul nostru a fost axarea asupra situaţiei cruciale în viaţa unui migrant
la momentul intrării sale pe teritoriul statului potenţial de azil. Or, respectivele categorii de persoane anume în
asemenea clipe sunt destul de vulnerabile și fac faţă unor acţiuni arbitrare din partea autorităţilor statelor.
Aceasta se referă atât la garantarea principiului non-refoulment, cât și la interzicerea returnărilor sau
expulzărilor arbitrare, garantarea unor garanţii procedurale în contextul examinării cererilor de azil și garantarea
unor garanţii în ce privește reţinerea arbitrată de către autorităţile naţionale, care poate fi urmată de returnarea
abuzivă în ţara de origine, unde migranţii ar putea fi supuși diverselor forme de discriminare și persecuţii
contrare prevederilor CEDO.
Migrația a existat din cele mai vechi timpuri, înregistrând, însã, intensitãți diferite de la o etapã istoricã
la alta și dezvoltând noi forme. În Uniunea Europeanã, libera circulație a lucrãtorilor a fost unul dintre primele
drepturi recunoscute cetãțenilor de cãtre legislația comunitarã.
Uniunea Europeanã s-a fundamentat pe o filosofie a liberei circulații a cetãțenilor. Însã, statele membre
ale Uniunii Europene s-au confruntat cu situații specifice în ceea ce privește migrația, adoptând poziții și politici
diferite referitoare la fenomenul migraționist.
Ca urmare, în Uniunea Europeanã, stabilirea unei politici comune privind migrația rãmâne un obiectiv
ambițios. Este foarte probabil, însã, ca declinul demografic din Uniunea Europeanã, ale cãrui consecințe se vor
agrava în viitor, sã modifice atitudinea cu privire la migrație din statele membre.
Legãtura dintre schimbãrile demografice și politicile privind migrația va reprezenta o problematicã
importantã în viitorul apropiat. Migrația economicã are un rol important pentru acoperirea nevoilor pieței
muncii europene. În plus, regiunile dezvoltate din lume concureazã în atragerea de imigranți pentru a-și acoperi
nevoile economice. Din aceste motive, este nevoie de o politicã privind migrația economicã în Uniunea
Europeanã. O gestionare comunã a migrației economice și armonizarea politicilor privind migrația ale statelor
membre reprezintã una dintre cele mai importante provocãri ale migrației în Uniunea Europeanã.
Literatura de specialitate subliniază dificultăţile ce apar în multe cazuri în separarea migraţiei voluntare
de cea forţată, ceea ce conduce la provocări adresate sistemelor de analiză a cererilor de azil adoptate de diverse
ţări, care trebuie să facă o distincţie corectă între refugiaţi şi alte categorii de imigranţi. De multe ori a fost
necesară elaborarea unor proceduri extrem de costisitoare pentru separarea solicitanţilor de azil îndreptăţiţi să
primească statutul de refugiat şi cei care tratau această cerere ca pe o soluţie la care apelau în cazul în care alte
culoare de imigraţie deveneau din ce in ce mai restrictive.
Migraţia este un proces complex, cu un caracter multinaţional ce nu poate fi gestionat numai în mod
unilateral sau bilateral, ci printr-un management eficient care să aibă în vedere beneficiul tuturor celor implicaţi
şi caracteristicile în schimbare ale procesului migraţionist. În acest context politicile migraţioniste ale ţărilor se
modifică în funcţie de evoluţiile economiei mondiale, a situaţiilor politice, a influenţei diferiţilor factori:
naturali, sociali, etc. Această secţiune ia în discuţie politicile şi legislaţia în domeniul migraţiei în Uniunea
Europeană şi analizează politicile, legislaţia şi instituţiile aferente procesului migraţionist în România.
Îmbunătăţirea legislaţiei curente şi a practicilor administrative este un prim domeniu prioritar în vederea
creşterii mobilităţii forţei de muncă în cadrul Uniunii Europene. Se pleacă de la faptul că unul dintre aspectele
principale care influenţează mobilitatea forţei de muncă la nivel comunitar este garantarea faptului că lucrătorii
migranţi nu îşi vor pierde protecţia socială. În prezent, acest lucru este reglementat prin Regulamentul (CEE) nr.
1408/ 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu salariaţii şi cu membrii familiilor
acestora care se deplasează în interiorul Comunităţii şi reglementările de modificare ulterioare. Ţinând cont de
faptul că au apărut noi tipuri de mobilitate (spre exemplu angajare temporar sezonieră prin pendularea periodică
16
între ţara de origine şi ţara de destinaţie) care nu sunt protejate social prin actualele reglementări, se pune
întrebarea dacă este necesară modificarea legislaţiei pe de o parte şi adaptarea practicilor administrative în
domeniu, pe de altă parte. În acest scop Comisia Europeană organizează pe parcursul anului 2008 un studiu
complex pentru a identifica aceste necesităţi şi ulterior se va stabili care sunt modificările legislative necesare.
În ceea ce priveşte îmbunătăţirea practicilor administrative, s-au făcut deja demersuri în vederea unei mai bune
cooperări administrative între instituţiile şi autorităţile naţionale. Astfel se urmăreşte ca la finele anului 2009
schimbul administrativ de informaţii între instituţiile naţionale din ţările Uniunii Europene, să se realizeze
integral în mod electronic, introducerea unui card european de asigurare de sănătate electronic, oferirea de
consultaţii şi schimburi de informaţii on-line.
Dacă până în 2007 preocupările prioritare s-au axat pe armonizarea legislativă şi instituţională în
vederea îndeplinirii acquis-ului comunitar, după aderarea la UE. României îi revin obligaţii noi, ce derivă din
statutul de ţară membră a UE. Din această perspectivă, împărtăşim pe deplin perspectiva exprimată de Strategia
Naţională privind Imigraţia în perioada 2007-2010 potrivit căreia “migraţia este un proces care trebuie gestionat
şi nu o problemă care trebuie rezolvată”. Ea se raportează obiectiv la fenomenul migraţionist la începutul
secolului XXI, marcat în mod decisiv de implicaţiile globalizării18.
România are în prezent un sistem bine pus la punct de strategii, politici, planuri de măsuri pentru
administrarea fenomenului migraţionist, dar provocarea cea mai mare, reală, apare atunci când acestea trebuie
transpuse în practică. În această direcţie trebuie asigurat un management modern, performant, care să asigure
cea mai bună utilizare a resurselor umane şi materiale alocate acestui proces. De aceea în continuare vom
prezenta o serie de recomandări şi propuneri ce vizează îmbunătăţirea politicii şi practicii în domeniul migraţiei
în România, pornind de la starea de fapt existentă . Din punct de vedere legislativ, România a transpus în
întregime acquis-ul comunitar în domeniul migraţiei. Trebuie avut însă în vedere că au loc în prezent schimbări
de politici migraţioniste la nivel european cu tendinţa către o mai mare deschidere de atragere de forţă de muncă
din terţe ţări. Aceste schimbări de politici atrag noi directive ale căror cerinţe trebuie transpuse la nivel naţional.
România va trebui să continue alinierea permanentă la politicile şi legislaţia europeană în domeniul migraţiei,
care în prezent cunoaşte o dinamică mai puternică19.
Există un număr considerabil de lucrări dedicate fenomenului migraţiei internaţionale post-Război Rece,
iar această situaţie se înregistrează din cel puţin două motive principale: pe de o parte, poate fi invocată tendinţa
pozitivă a imigraţiei ce a fost identificată după căderea Zidului Berlinului, iar pe de altă parte, subliniem faptul
că migraţia internaţională constituie cea de-a doua componentă importantă a dinamicii demografice. După cum
afirma, în anul 1991, demograful român Vladimir Trebici, imigrările au aceeaşi semnificaţie cu naşterile,
emigrările reprezintă pierderi1. Migraţia a devenit un fenomen complex, dar nu şi complicat întrucât reprezintă
mai mult decât o simplă mişcare dintr-un loc de origine în unul de destinaţie, implică mai multe faţete şi
elemente, iar amploarea sa a devenit globală20.

18
ANITP (2007), „Raport privind situaţia traficului de persoane în România, ianuarie-iunie 2007”, Agenţia Naţională Impotriva
Traficului de Persoane, Bucureşti, septembrie 2007, http://anitp.mira.gov.ro/ro/docs/raport_semestrial_2007.pdf
19
Serge MOSCOVICI, Psihologia socială sau maşina de fabricat zei, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 27. Această lucrare conţine un
capitol dedicat reprezentărilor sociale ce a fost publicat în cartea La psychanalyse, son image et son public (1961, P.U.F., Paris)
20
Ronald SKELDON, Global Migration: Demographic Aspects and Its Relevance for Development, UN Population Division,
Technical Paper no. 2013/6, URL: http://www.un.org/esa/population/migration/documents/ EGM.Skeldon_17.12.2013.pdf.
17
BIBLIOGRAFIE:
I.TRATATE CURSURI MONOGRAFII

1. BĂDESCU I. Migrația internațională ca problemă socială. Studiu de caz: migranții pentru muncă din Italia
București 2013
2. BECIU C. Fenomenul migrației forței de muncă și formarea publicului diasporic: impactul asupra spațiului
public și practicilor instituționale. CSEI WORKING PAPER SERIES Issue 10, December 2018 Proiect de
cercetare exploratorie PN II IDEI, 2009 – 2011
3. GARSON, J.P., LOIZLLON, A. Changes and Challenges: Europe and Migration from 1950 to the Present,
studiu prezentat în cadrul conferinþei cu tema “The Economic and Social Aspects of Migration” organizatã de
Comisia Europeanã în cooperare cu OCDE, Bruxelles. 2003
4.MOSCOVICI, Psihologia socială sau maşina de fabricat zei, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 27. Această
lucrare conţine un capitol dedicat reprezentărilor sociale ce a fost publicat în cartea La psychanalyse, son image
et son public (1961, P.U.F., Paris,
5. SELEJAN-GUȚAN , Protecţia europeană a drepturilor omului, ediţia a 5 a revăzută și revizuită, Editura
Hamangiu, 2018.

II. ARTICOLE, STUDII DE SPECIALITATE ȘI NOTE DE JURISPRUDENȚĂ

A. În limba română

1.ANITP (2007)Raport privind situaţia traficului de persoane în România, ianuarie-iunie 2007, Agenţia
Naţională Impotriva Traficului de Persoane, Bucureşti, septembrie 2007,
http://anitp.mira.gov.ro/ro/docs/raport_semestrial_2007.pdf
2.BĂDESCU I. Migrația internațională ca problemă socială. Studiu de caz: migranții pentru muncă din Italia.
Disponibil la adresa: http://sociologiaazi.ro/wpcontent/uploads/2013/10/

B. În limbi străine
1. FAIST T. The Volume and Dynamics of International Migration and Transnational Social Spaces. Oxford:
Oxford University Press, London. 2000
2. PETROFF A. . Una aproximación a los métodos mixtos a partir de las trayectorias migratorias de
profesionales rumanos en Barcelona. Empiria, 2017
3. SKELDON R., Global Migration: Demographic Aspects and Its Relevance for Development, UN Population
Division, Technical Paper no. 2013/6, URL: http://www.un.org/esa/population/migration/documents/
EGM.Skeldon_17.12.2013.pdf.
4. Memorandum de înţelegere între Consiliul Europei şi Uniunea Europeană, http://ec.europa.eu/justice/
international-relations/files/mou_2007_en.pdf, p. 3
5. European Commission, . COM(2005) 669, Communication from the Commission: „Policy Plan on Legal
Migration” {SEC(2005)1680}, Bruxelles, 2005

IV. SITE-URI INTERNET

1. http://www.europarl.eu.
2. https://www.europarl.europa.eu/news/ro/headlines/world/20200624STO81906/cauzele-migratiei-de-ce-migreaza-
oamenii
3. http://www.echr.coe.int/Documents/FS_Interim_measures_ENG.pdf
4 https://historia-europa.ep.eu/
4. http://human-rights-convention.org/our-rights-and-liberties/

18