Universitatea “Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca

Facultatea de Științe Economice și Gestiunea Afacerilor

Migrația internațională a forței de muncă

Introducere în
metodologia cercetării
științifice
Realizat de: Andreea Florea
Prof. coordonator: Nela Șteliac
 Cuprins

1. Conţinutul şi particularităţile de bază ale migraţiei internaţionale a forţei de muncă...........................2

2. Teorii ale migraţiei internaţionale a forţei de muncă...........................................................................5
3. Clasificări ale tipurilor de migraţie a forţei de muncă..........................................................................5
4. Momente cheie în domeniul politicii europene de ocupare a forţei de muncă.....................................6
5. Efecte ale migraţiei forţei de muncă....................................................................................................7
6. Migraţia forţei de muncă în cazul României........................................................................................8
7. Statistici privind migrația și populația migrantă..................................................................................8
Concluzie.....................................................................................................................................................9

1
 1. Conţinutul şi particularităţile de bază ale migraţiei internaţionale a
forţei de muncă

O componentă importantă a fenomenului demografic, care exercită influenţă

nemijlocită asupra forţei de muncă şi, totodată, o caracteristică fundamentală a
populaţiei zilelor noastre, o reprezintă mişcarea populaţiei, deplasarea ei dintr-un
loc în altul. Acest drept a fost recunoscut de mai bine de 50 de ani, odată cu
adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, care stipulează în articolul
13 faptul că orice persoană are dreptul să se mute şi să trăiască în interiorul
graniţelor oricărui stat. Totodată, oricine are dreptul să-şi părăsească ţara şi să se
reîntoarcă în ea.
Prin migraţia internaţională a forţei de muncă se înţelege, în general,
deplasări de persoane, singulare sau de grupuri, familii în afara graniţelor
naţionale, în speranţa unor condiţii de trai mai bune.
În cadrul migraţiei internaţionale a forţei de muncă au loc fenomene deosebit
de dramatice, datorate nu numai schimbării ţării de origine, ci şi, în majoritatea
situaţiilor, a limbajului, a obiceiurilor, a moştenirii culturale, a prietenilor şi a
preocupărilor etc. Mulţi adulţi nu pot să se adapteze niciodată complet la noul mod
de viaţă; poate că numai copii lor sau adolescenţii se vor putea integra complet în
societatea de primire.
Forţa de muncă, de regulă, se deplasează din statele cu surplus de forţă de
muncă, sau care nu sunt în stare să valorifice potenţialul uman existent, către
statele cu insuficienţă de forţă de muncă. Statele dezvoltate în prezent se află într-o
competiţie directă în atragerea capitalul uman calificat (brain drain) lănsând mai
multe programe şi strategii atractive pentru aceste categorii de persoane. În prezent
creşte numărul statelor care sunt, în acelaşi timp, ţări de emigraţie şi ţări de
imigraţie.
Cauzele care determină migraţia internaţională a forţei de muncă îşi au
suportul fie în condiţii de ordin economic din ţara respectivă, fie în condiţii
generale de natură politică, religioasă, culturală, ideologică, naţională, geografică
sau de altă natură.
Creşterea intensităţii migraţiei de muncă la etapa contemporană este
determinată de un şir de factori. Aceştia pot fi grupaţi în factori de natură
economică (şomaj, relocalizarea activităţilor economice, globalizarea producţiei şi
a capitalurilor), de natură politică (instituţionalizarea REI, modificarea
raporturilor de forţă geopolitică, transparenţa frontierelor etc.), de natură socio-
demografică şi socio-culturală (căsătorii mixte, răspândirea religiilor şi
activitatea de misionarism a unor culte religioase, creşterea naturală inegală a
populaţiei etc.). Dintre alţi factori care pot influenţa migraţia pot fi de ordin

2
ecologic, psihologic, umanitar, cultural care se vor intensifica pe măsură ce nivelul
de dezvoltare socio-economică a statelor se va apropia.
Mişcarea internaţională a forţei de muncă este influenţată şi de factori
noneconomici: sociali, politici, ecologici, naturali. Factorii sociali, spre exemplu,
sunt în strânsă legătură cu factorul economic, bunăstarea materială şi cea socială
fiind adesea corelate. Fluxurile migraţionale sunt selective din punct de vedere
social. Migrează, de regulă, persoanele tinere (20-40 ani), care se adaptează mai
uşor condiţiilor de viaţă noi decât populaţia în vârstă. Bărbaţii sunt predispuşi
migraţiei mai des decât femeile. Nivelul instruirii este de asemenea o variabilă
importantă în selecţia migranţilor, persoanele cu un nivel de instruire mai înalt sunt
preferabile în locul celor fără o calificare concretă.
În încercarea definirii migraţiei forţei de muncă sunt întâlnite noţiunile:
emigrant, imigrant, fluxuri migraţioniste, ţară de origine, ţară de primire.
Emigrant este persoana ce părăseşte un anumit teritoriu, regiune sau stat.
Imigrant este persoana care soseşte la o anumită destinaţie. Trebuie menţionat
faptul că un teritoriu, regiune sau stat poate fi în acelaşi timp zonă de emigrare şi
zonă de imigrare.
Emigrarea poate avea loc chiar şi din rândul persoanelor care au un loc de
muncă în ţară, cauza economică principală a emigrării fiind diferenţele dintre
nivelele naţionale ale salariului.
În general migranţii internaţionali pe un termen destul de lung se împart în
trei categorii principale: muncitori migranţi, membrii de familie proveniţi din
migranţii anteriori şi studenţi străini. Destul de multe fluxuri migratorii au început
cu recrutarea şi utilizarea de muncitori străini. Anumiţi migranţi erau recrutaţi
pentru munci sezoniere, cel mai des în domeniul agriculturii. Alţii trebuiau să
acopere deficitul de lucru în cadrul diferitelor industrii, necesare creşterii
economice. Deseori migranţii internaţioanali erau angajaţi pentru a efectua sarcini
pe care nu le voiau autohtonii oferindu-li-se salarii mici sau condiţii de muncă
mediocre.
În partea inferioară a treptelor de calificare se situează culegătorii de fructe
şi legume, croitorii, măcelarii, infirmiere şi femei de serviciu din spitale,
măturătorii din spitale şi hoteluri.
Studenţii străini constituie una din grupările de migranţi internaţionali cele
mai reduse dar totuşi importante. După cel de-al doilea război mondial s-a asistat la
o creştere continuă a numărului de studenţi străini în învăţământul superior, mai
ales în ţările cele mai dezvoltate.
Fluxurile migraţioniste sunt date de numărul total de emigranţi şi imigranţi
de pe un anumit teritoriu. Ele au un impact major asupra distribuirii populaţiei din
UE şi de pe glob, influenţând (prin structura lor cantitativă, dar mai ales calitativă)
securitatea demografică, socială şi economică a statelor.

3
 Ţara de origine, sau ţara de emigraţie, este caracterizată prin următoarele
elemente:
- un grad mai redus de dezvoltare economică;
- tineretul şi populaţia aptă de muncă reprezintă o pondere ridicată din
totalul populaţiei;
- absenţa posibilităţilor de utilizare pe plan naţional a forţei de muncă
disponibile;
- absenţa investiţiilor în unele sectoare economice.
Ţara de primire, sau ţara de imigraţie, se caracterizează prin următoarele
elemente:
- grad relativ mai ridicat de dezvoltare economică, inclusiv al salariilor
- cerere mai mare de forţă de muncă, în comparaţie cu disponibilităţile
naţionale;
- pondere redusă a tineretului şi a populaţiei apte de muncă din totalul
populaţie.
Reemigraţia (migraţia inversă) – întoarcerea migranţilor după un anumit
interval de timp pentru trai permanent în ţara de origine. Fluxurile remigraţionale
sunt mult mai mici ca intensitate decât cele emigarţionale. Acest tip de migraţie
este caracteristic pentru populaţia ce revine în patria istorică după o anumită
perioadă de şedere în străinătate şi pentru persoanele în etate.
Actualmente o răspândire tot mai mare o are migraţia virtuală sau
telemunca, a cărei esenţă derivă din faptul că, căutarea de lucru, primirea
comenzilor, prezentarea lucrului efectuat şi remunerarea se realizează prin Internet.
Specific acestei migraţii este că angajatul se află într-o ţară, iar angajatorul în altă
ţară. Angajaţii nu migrează de fapt, ci doar rezultatul muncii lor.
Migraţia internaţională a forţei de muncă la etapa contemporană se
caracterizează prin câteva particularităţi:
1. Migraţia de muncă a cuprins, practic, toate statele, continentele, căpătând
un caracter global. La începutul sec XXI-lea în lume se numărau peste 200 mil.
persoane cu statut de migrant;
2. Motivul principal al migraţiei rămâne a fi cel economic;
3. S-au modificat şi direcţiile migraţiei. Dacă în anii '50-80 direcţia
principală a migraţiei era dinspre ţările în curs de dezvoltare (ŢCD) către ţările
dezvoltate (ŢD), începând cu anii '80 se atestă şi procesul invers, migraţia de
muncă din ŢD, însoţind capitalul, migrează în ţările în curs de dezvoltare. O
creştere constantă a avut-o şi migraţia pe direcţia ŢCD –ŢCD;
4. Actualmente s-a intensificat mult migraţia ilegală a forţei de muncă;
5. În migraţia internaţională au loc schimbări nu numai cantitative, dar şi
calitative, exprimate prin creşterea ponderii personalului calificat care migrează;
6. În prezent are loc o implicare tot mai activă a statelor în monitorizarea şi
dirijarea procesului migraţional.
4
 2. Teorii ale migraţiei internaţionale a forţei de muncă

În abordarea şi explicarea fenomenului migraţional s-au implicat mai mulţi

analişti, teoreticieni, curente ştiinţifice, fiecare încercând să explice atât fenomenul
migraţional al forţei de muncă, cât şi efectele acestuia pentru ţările de emigraţie şi
cele de imigraţie. Printre cele mai cunoscute teorii şi abordări pot fi menţionate:
Mercantilismul – unul dintre primele curente ştiinţifice occidentale care au
abordat problematica migraţiei. Considerând creşterea populaţiei şi dispunerea
banilor (aurului) ca sursă importantă de prosperitate a statelor, reprezentanţii
mercantilişti (T. Men, J. – B. Colber, sec.XVII) încurajau atragerea muncitorilor
străini, în special a meseriaşilor, punându-se accentul pe interdicţiile emigraţiei
cetăţenilor proprii.
Teoria neoclasică (adepţi A. Lewis, Starc, Massey, Harris ş.a.)
explică fenomenul migraţiei atât la nivel macroeconomic, cât şi microeconomic.
Alte teorii: teoria marxistă, teoria dezvoltări extensive a economiei, teoria
keynesistă şi neokeynesistă, teoria dependenţei, teoria segmentări pieţei muncii,
teoria sistemului mondial și teoria reţelelor migraţionale.

3. Clasificări ale tipurilor de migraţie a forţei de muncă

În funcţie de teritoriul pe care se desfăşoară avem:

- cetăţeni comunitari, sunt acele persoane născute sau cu cetăţenie dobândită
în cadrul unui stat UE şi care migrează în alt stat UE;
- cetăţeni extracomunitari, aici fiind incluşi atât cetăţenii europeni ai căror
state nu fac parte din UE, cât şi cetăţeni de pe alte continente.
În funcţie de apartenenţa la statul în care migrează avem:
- cetăţeni proprii, aici putem include:
- foşti emigranţi care se întorc acasă;
- cetăţenii proprii care s-au născut în străinătate care migrează
pentru prima dată.
- cetăţeni străini, nu au cetăţenia ţării de destinaţie.
În funcţie de voinţa migrantului:
- migraţie benevolă, se realizează conform deciziei de sine stătătoare a
migrantului;
- migraţia forţată, plecarea lor în exteriorul ţării de origine este cauzată de
războaie, încălcarea drepturilor omului, genocidul, cataclisme naturale sau
catastrofe ecologice.
În funcţie de respectarea legilor ţării de imigraţie, avem:
5
 - migraţia legală, când se face în baza unui contract de muncă, de studii sau
pentru reîntregirea familiei;
- migraţia ilegală, sunt persoanele care intră în statele receptoare fără un
statut legal, aceştia îngroşând în primii ani ai sosirii lor munca la negru.
În funcţie de durata migraţiei avem:
- definitivă (permanentă) cu schimbarea totală sau parţială a domiciliului;
- temporară, neînsoţită de schimbarea domiciliului stabil al migrantului.
Aceasta la rândul ei poate fi:
- sezonieră, în special în agricultură şi turism;
- profesională, aceasta exprimă capacitatea omului de a exercita simultan
sau alternativ o arie cât mai largă de munci concrete în condiţii de înaltă
eficienţă economică;
- pendulară, aceasta este întâlnită în deosebi în localităţile transfrontaliere.

4. Momente cheie în domeniul politicii europene de ocupare a forţei

de muncă

Migraţia internaţională a avut loc tot timpul în decursul istoriei. În fiecare an

milioane de persoane îşi părăsesc casele şi graniţele ţării lor în căutarea unor
standarde de viaţă şi securitate mai bune pentru ei şi familiile lor, acceptând locuri
de muncă ce variază de la muncă manuală necalificată şi până la activităţi ce
necesită un nivel înalt de pregătire şi experienţă.
În cadrul Uniunii Europene, libera circulaţie a persoanelor a avut la început
doar o conotaţie economică, persoanele individuale fiind considerate agenţi
economici, angajaţi sau prestatori de servicii. Limitarea dreptului la liberă
circulaţie s-a făcut din raţiuni care ţin de ordine, securitate ori sănătate publică.
Statele UE au o politică restrictivă cu privire la imigranţi din mai multe
considerente:
- protejarea forţei de muncă interne disponibile a fiecărui stat;
- presiunea internă făcută de către sindicate, organizaţii neguvernamentale şi
populaţie în privinţa accesului imigranţilor la locurile de muncă;
- creşterea necontrolată a migraţiei ilegale, în special din Europa de Est şi
Africa;
- destabilizarea pieţelor forţei de muncă;
- criza financiară ce a afectat toate statele UE.
În perioada 1957-1971 principalul instrument utilizat în cadrul politicii de
ocupare a forţei de muncă a fost Fondul Social European.
Carta Socială Europeană. Toate statele membre (exceptând Marea
Britanie) au adoptat, în 1989, Carta Drepturilor Sociale Fundamentale ale
6
Angajaţilor (denumită pe scurt Carta Socială) aceasta conţine prevederi care se
aplică în primul rând pieţei muncii, promovarea ocupării forţei de muncă,
dezvoltarea resurselor umane, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi viaţă,
formarea profesională, egalitatea şanselor, combaterea excluderii sociale, etc.
Strategia de la Lisabona (2000). Obiectivele Strategiei de la Lisabona în
ceea ce priveşte politica de ocupare a forţei de muncă au fost:
„- creşterea calitativă şi cantitativă a locurilor de muncă;
- anticiparea şi capitalizarea schimbărilor pieţei muncii prin crearea unui nou
echilibru între flexibilitate şi securitate;
-lupta împotriva sărăciei şi tuturor formelor de excludere socială şi
discriminare;
- modernizarea serviciilor de securitate socială;
- promovarea egalităţii între sexe;
- sporirea importanţei aspectelor sociale a extinderii şi a relaţiilor externe ale
UE”.

5. Efecte ale migraţiei forţei de muncă

Cele mai importante efecte ale migraţiei forţei de muncă asupra statelor
donatoare şi receptoare de migranţi sunt cele de ordin demografic şi economic.
A. Efectul demografic
Migraţia afectează dimensiunea şi compoziţia populaţiei atât în ţara de
origine (prin scăderea numărului populaţiei) cât şi în cea de destinaţie (acestea din
urmă dobândind un pronunţat caracter multietnic). În prezent, imigraţia contribuie
semnificativ la creşterea numărului populaţiei active atenuând astfel problemele
legate de îmbătrânire în ţările membre ale UE.
Mişcarea populaţiei produce efecte importante asupra unor variabile
demografice cum ar fi: numărul, structura populaţiei, densitatea, presiunea
demografică etc. Acestea pot fi cuantificate prin soldul migraţional.
Sm =V −P
În fapt avem două situaţii:
- în ţările dezvoltate imigrarea depăşeşte emigrarea rezultând astfel un sold
migrator pozitiv;
- în ţările cu un nivel mai scăzut de dezvoltare economică emigrarea de
regulă depăşeşte imigrarea rezultând astfel un sold migrator negativ.
Nu este de neglijat nici efectul asupra psihicului imigrantului şi a familiei
sale, hotărârea sa de a imigra îi va afecta relaţiile familiale şi interpersonale, el
punând în faţa familiei şi prietenilor o speranţă într-un viitor mai bun.
B. Efectul economic

7
 Efectele economice ale migraţiei pot fi exprimate în principal prin efectele
asupra balanţei de plăţi şi asupra bugetului consolidat. Fluxurile migraţiei
internaţionale determină importante transferuri de capital, atât din ţările de
emigraţie aduse de emigranţi pentru instalarea sau dobândirea cetăţăniei, dar în
mod special, prin transferurile făcute de imigranţi în ţara de origine.
Impactul asupra salariilor
Întreprinzătorii din ţările de imigrare câştigă de pe urma muncii imigranţilor,
venind din ţări cu un nivel de salarizare mai mic ei vor accepta salarii mai mici
decât standardele de remunerare din aceste ţări şi, în aşa fel angajatorii reţin
majorarea salariilor lucrătorilor locali.

6. Migraţia forţei de muncă în cazul României

În cadrul UE, România este văzută drept una din cele mai importante
furnizoare de muncă (în special temporară) pentru piaţa europeană şi, implicit, mai
degrabă o ţară de emigraţie şi nu imigraţie.
Datorită numărului mare de emigranţi populaţia României a scăzut în ultimii
22 de ani şi nu sunt încă semne de redresare. Scăderea numărului populaţiei poate
fi rezultatul separat sau cumulat al următorilor factori:
- numărul emigranţilor depăşeşte numărul imigranţilor;
- rata mortalităţii depăşeşte rata natalităţii;
- migraţia externă netă negativă este mai mare decât sporul natural.
Etape în istoria migraţiei postdecembriste din România:
- 1990-1993 emigrarea minorităţilor etnice şi a populaţiei care fugea de
tulburările politice din ţară;
- 1994-1996 este înregistrat un nivel scăzut al migraţiei;
- 1996-2001 sunt mai multe tendinţe:
a. Orientarea migraţiei permanente către SUA şi Canada;
b. Dezvoltarea migraţiei ilegale către ţările europene;
c. Creşterea traficului de persoane.
- 2002-2007 cetăţenii români primesc dreptul de liberă circulaţie în mare
parte din statele UE ca urmare a eliminării obligativităţii vizelor Schengen.
Şederea legală în această perioadă este limitată la 3 luni;
- din 2007-până în prezent avem accesul liber la piaţa europeană a muncii.

8
 7. Statistici privind migrația și populația migrantă (date extrase în
mai 2016)

În 2014, 3,8 milioane de persoane în total au imigrat în unul dintre statele

membre ale UE-28 și, conform rapoartelor, cel puțin 2,8 milioane de emigranți au
părăsit un stat membru al UE. Aceste cifre totale nu reprezintă fluxurile migratorii
către/din UE în ansamblu, întrucât acestea includ, de asemenea, fluxurile dintre
diferitele state membre ale UE.
Dintre cei 3,8 milioane de imigranți înregistrați în cursul anului 2014, se
estimează că aproximativ 1,6 milioane erau cetățeni ai unor țări terțe, 1,3 milioane
erau cetățeni ai unui alt stat membru al UE decât cel de destinație, aproximativ 870
de mii erau cetățeni ai statului membru al UE de destinație (de exemplu,
resortisanți care „se întorc acasă” sau resortisanți născuți în străinătate) și
aproximativ 12,4 mii erau apatrizi1.
Germania a raportat cel mai mare număr total de imigranți (884,9 mii) în
2014, fiind urmată de Regatul Unit (632,0 mii), Franța (339,9 mii), Spania (305,5
mii) și Italia (277,6 mii)(Tabelul 1). Spania a raportat cel mai mare număr de
emigranți în 2014 (400,4 mii), fiind urmată de Germania (324,2 mii), Regatul Unit
(319,1 mii), Franța (294,1 mii) și Polonia (268,3 mii). În 2014, 15 dintre statele
membre ale UE au raportat o pondere mai mare a imigrării decât a emigrării, însă
în Bulgaria, Irlanda, Grecia, Spania, Croația, Cipru, Polonia, Portugalia, România,
Slovenia și în cele trei state membre baltice, numărul emigranților a depășit
numărul imigranților.
În raport cu mărimea populației rezidente, Luxemburg a înregistrat cele mai
mari rate de imigrare în 2014 (40 de imigranți la 1 000 de persoane), fiind urmat de
Malta (21 de imigranți la 1 000 de persoane) și Irlanda (15 imigranți la 1 000 de
persoane)(Graficul 1).
În 2014, ponderea relativă a imigranților resortisanți, și anume imigranții cu
cetățenia statului membru de destinație, din numărul total de imigranți a fost cea
mai ridicată în România (91 % din totalul imigranților), Lituania (80 %), Estonia
(65 %), Polonia (57 %), Letonia (57 %), Slovacia (55 %), Ungaria și Portugalia
(fiecare 52 %). Acestea au fost singurele state membre ale UE care au raportat o
pondere a imigrației propriilor resortisanți mai mare de 50 % din numărul total de
imigranți (Graficul 2). În schimb, Germania, Austria și Luxemburg au raportat
ponderi relativ scăzute, întrucât imigrația propriilor resortisanți nu a depășit 10,0 %
din numărul total de imigranți în 2014.

1
APATRÍD, -Ă, apatrizi, -de, s. m. și f., adj. (Persoană) care nu are cetățenia niciunui stat.
9
 Concluzie

Pentru ţara de origine cât și pentru țara de primire, migraţia unei părţi din
totalul forţei de muncă are implicaţii majore (pozitive şi negative), deoarece
modifică numărul şi structura forţei de muncă, influenţează consumul şi investiţiile
în economia sursă, precum şi comportamentul membrilor gospodăriei pe piaţa
muncii.
În cazul României, această deplasare în masă a populației spre țările mai
dezvoltate, nu face decât să ducă la creșterea vârstei medii, creșterea ratei
mortalității, scăderea ratei natalității, scăderea numărului de specialiști și deci
încetinirea ritmului de dezvoltare al țării.

10
Graficul 1 Imigranți (2014)

Graficul 2 Distributia imigranților în funcție de cetățenie

11
Tabel nr. 1 Imigrația în funcție de țara de origine

12
 Bibliografie

www.documents.tips accesat la data de 10.12.2016

www.ec.europa.eu accesat la data de 10.12.2016
www.revistadestatistica.ro accesat la data de 10.12.2016
 

13