Migraţia – delimitări conceptuale După anul 1990, în România, ca în majoritatea ţărilor europene,

tranziţia către o societate democratică, la o economie de piaţă a dus la un colaps manifestat la nivel de
individ prin scăderea calităţii vieţii. Scăderea numărului locurilor de muncă, creşterea şomajului, mai ales
în rândul femeilor şi nesiguranţa zilei de mâine, au reprezentat câţiva dintre factorii care au determinat
populaţia la găsirea unei soluţii eficiente. Plecarea unuia sau ambilor părinţi este în strânsă relaţie cu
găsirea şi ocuparea unui loc de muncă pe piaţa forţei de muncă externe, în încercarea restabilirii
echilibrului financiar şi material al familiei şi a creşterii nivelului de trai. Efectele au fost şi sunt resimţite
atât de familia în care au loc schimbări de structură, dinamică şi funcţionalitate, cât şi de copil, care se
confruntă cu o varietate de probleme (Bulai, 2006, p.128), probleme ce vor fi dezbatute pe parcursul
acestei lucrări. Migraţia a existat de la începuturile omenirii. Fenomenul nu a încetat în timp, însă a
înregistrat schimbări şi a căpătat noi forme. Procesele migratorii se desfăşoară simultan şi sunt în
creştere în multe ţări ale lumii. Dreptul de a se deplasa a fost recunoscut la nivel mondial de peste o
jumătate de secol, prin adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Declaraţia stipulează în
Articolul 13: „Oricine are dreptul să se deplaseze liber şi să-şi stabileascã reşedinţa pe teritoriul oricărui
stat” şi „Oricine are dreptul să părăsească o ţară, inclusiv cea de origine, şi să se întoarcă în ţara sa”
(Declaraţia..Universală..a..Drepturilor..Omului). Astfel, migraţia este un fenomen complex, ce constă în
deplasarea unor persoane dintr-o arie teritorială în alta, urmată de schimbarea domiciliului şi/sau de
încadrarea într-o formă de activitate în zona de sosire (Rotariu, 1998, pp. 351-353). Această definiţie nu
face referire la graniţele naţionale, însă tipologia migraţiei distinge, în funcţie de acest criteriu, între
migraţia internă şi migraţia externă sau internaţională. 5 În viziunea autorului A.Lupu, ,,migraţia
internaţională este o noţiune utilizată în situaţia în care un individ sau un grup îşi schimbă reşedinţa
dintr-o ţară în alta.” (Lupu, 2015, p. 59). Aşadar, migraţia internaţională se referă la mişcarea
persoanelor din ţara lor de origine sau din ţara unde au reşedinţa de obicei, pentru a se stabili în mod
permanent sau temporar într-o altă ţară. În acest caz este trecută frontiera. De cealaltă parte, migraţia
internă are loc în interiorul unui stat, cum este de exemplu migraţia rurală către mediul urban (Suditu,
2013, p.24). Din punct de vedere al securităţii internaţionale, migraţia interesează în special sub aspectul
său extern. Migraţia internaţională se desfăşoară în prezent sub mai multe forme (Sarcinschi, 2008, p.9),
după cum urmează: - migraţia minorităţilor etnice spre ţările de origine; - migraţia forţei de muncă; -
migraţia de familie (migraţia familiilor lucrătorilor anterior emigranţi) conform dreptului la reunirea
familiei, garantat de legislaţia internaţională; - migraţia forţată de calamităţi naturale, de persecuţii
politice sau religioase, de războaie etc. Printre alte tipuri de migraţie internaţională amintim: - migraţia
bazată pe etnicitate - teoretic, statul are dreptul de a decide cine intră şi primeşte drept de şedere pe
teritoriul său dintre imigranţi; - migraţia postcolonială, în cazul ţărilor colonizatoare care au stabilit reguli
stricte pentru imigranţii din fostele colonii; - migraţia economică, ce reprezintă una dintre formele cel
mai des întâlnite în ultimele decenii. Este motivată de diferenţele dintre ţări cu privire la accesul la
resurse şi locuri de muncă, precum şi de criza anumitor specializări. Astfel, multe dintre ţările dezvoltate
au „recrutat” imigranţi şi continuă să încurajeze migraţia forţei de muncă înalt calificată din ţările slab
dezvoltate sau în curs de dezvoltare; - azilanţi şi refugiaţi, care reprezintă al doilea mare grup de
imigranţi legali, după cel al forţei de muncă. Ca şi migraţia de familie, acest tip este protejat de legislaţia
internaţională, imigranţii având dreptul de a rămâne pe teritoriul unui stat, în care nu sunt cetăţeni
naţionali, doar dacă unica lor alternativă este să se întoarcă într-un spaţiu în care le este teamă. Din
punct de vedere sociologic, migraţia are următorul sens: „deplasare în vederea schimbării locului de trai
şi de muncă, determinată de factori sociali, politici, economici sau naturali”(Feraru, 2008, p.15). 6 Din
perspectivă demografică, prin raportare la o populaţie dată, se poate vorbi despre două forme de
migraţie: imigraţie şi emigraţie, adică ansamblul intrărilor şi ansamblul ieşirilor dintr-un anumit teritoriu.
De fapt, orice migrant este în acelaşi timp imigrant, pentru ţara de destinaţie, şi emigrant, pentru ţara de
origine. Emigraţia este actul sau fenomenul părăsirii ţării sau regiunii natale de către un individ sau grup
de indivizi pentru a se stabili în alta ţară (DEX, ediţia a II-a, 1998, p.339). Emigrarea poate avea diferite
motive, unele politice, altele economice sau chiar personale (cazul căsătoriei). Cei mai mulţi emigranţi se
mută în noile ţări însoţiţi de toţi membrii familiilor lor sau de o parte a acesteia, sperând să găsească
condiţii mai bune de muncă şi o piaţă a muncii mai dezvoltată. Din păcate, însă, există şi familii care se
despart, iar copiii sunt cei mai afectaţi de acest fenomen. Totuşi, de-a lungul timpului, există şi emigranţi
care s-au reîntors în patriile lor, după ce au reuşit să strângă suficienţi bani în ţările de adopţie. Decizia
de migraţie este rezultatul unui proces prin care o persoană evaluează beneficiile migraţiei
internaţionale, comparându-le cu aspectele negative pe care le presupune această deplasare (costul
călătoriei, al supravieţuirii în ţara de destinaţie până la găsirea unui loc de muncă, dificultatea adaptării
la o nouă piaţă a forţei de muncă, efortul pentru învăţarea unei noi limbi şi al adaptării la o nouă cultură,
costul psihologic al ruperii relaţiilor curente şi stabilirii unora noi). De cealaltă parte, imigraţia este
acţiunea prin care o persoană îşi stabileşte reşedinţa obişnuită pe teritoriul unui stat pentru o perioadă
de cel puţin 12 luni, după ce, în prealabil, a avut reşedinţa obişnuită într-un alt stat membru sau într-o
ţară terţă (DEX, ediţia aII-a, 1998, p.476). Migraţia nu reprezintă un fenomen nou, ea a existat
dintotdeauna. Individual sau colectiv, în mod voluntar sau forţat, oamenii şi-au schimbat rezidenţa în
interiorul propriei ţări sau în afară, asociind aproape întotdeauna actul migraţiei cu realizarea unor
aspiraţii vizând oportunităţi şi certitudini noi. Mobilitatea teritorială a devenit atât de indisolubil legată
de organizarea şi funcţionarea societăţilor umane, încât în absenţa ei progresul şi schimbarea socială ar
putea fi cu greu imaginate. Migraţia rămâne, indiferent de durata şi distanţa parcursă, o schimbare
simultană în spaţiul fizic şi socio-cultural. Ea implică „nu doar deplasarea dintr-o comunitate în alta, ci
presupune distrugerea ataşamentelor structurale din zona de plecare, reorganizarea sistemului
relaţional la destinaţie şi asimilarea culturală a mediului de primire” (Drăguţ, 1981, p.24).