Asistență socială a persoanelor cu boli cronice

( HIV)

I. Conceptul de sanatate;
II. Boala si anormalitate;
III. Clasificarea bolilor;
IV. Virusul HIV si boala
SIDA.
Pe scurt, sănătatea presupune:
• absenţa bolii sau a deficienţelor şi a durerii;
• dezvoltarea optimă fizică, intelectuală, emoţională şi socială a
individului;
• un echilibru între organism şi factorii de mediu;
• capacitatea individului de a reacţiona normal şi de a se adapta la
situaţiile conflictuale, fiind capabil să suporte frustrările şi anxietatea
care rezultă din aceste situaţii;

! Menţinerea stării de sănătate este

responsabilitatea indivizilor şi nu a
medicilor. Printr-o dietă adecvată, prin
exerciţii, prin controlul sau managementul
stresului şi evitarea adicţiilor indivizii pot
promova activ propria lor sănătate mai
mult decât prin pasiva evitare a bolilor.
Starea de sănătate este legată astfel de
comportamentul şi stilul de viaţă al
fiecăruia.
 I. Sănătatea umană poate fi considerată o stare ce defineşte
normalitatea existenţei individului. Ea presupune existenţa unui
echilibru structural al persoanei în plan corporal-biologic şi
psihic-conştient, atât din perspectiva internă (a raportului
echilibrat dintre subsisteme şi normele generale ale speciei, ale
vârstei şi ale sexului), cât şi din perspectiva externă (a
echilibrului adaptativ dintre individ şi mediul său ambiant).
II. Din punct de vedere biologic boala
reprezintă „o alterare a sănătăţii ca urmare a
incapacităţii corpului de a-şi utiliza
mecanismele organice de apărare contra unei
agresiuni din exterior (traumatisme,
toxiinfecţii etc.) sau de a-şi rezolva conflictele
interne, psihologice”.

Anormalitatea este o noţiune mai

largă, care caracterizează o serie de fapte
comportamentale contrare aşteptărilor şi
normelor în vigoare. Domeniul
anormalităţii se constituie, mai degrabă, ca
o zonă de trecere între normal şi
patologic(ceea ce provoacă suferinţă
individului: leziune organică, traumatism,
suferinţă psihologică etc), reprezentând un
proces de continuitate între cei doi termeni.
 III.
În funcţie de aceste dimensiuni, Field
Field D clasifică bolile luând în
distinge patru tipuri de boli:
considerare patru dimensiuni:
1. Boli acute de scurtă durată: boli infecţioase
1. durata episodului de boală;
ca rubeola, rujeola, scarlatina, varicela,
2. prognosticul – posibilitatea tratamentului
oreonul, pneumonia etc.;
curativ şi întinderea lui;
2. Boli de lungă durată nestigmatizante:
3. gradul de disconfort – incapacitate sau
infarctul miocardic, diabetul zaharat ş.a.;
handicap implicate de boală;
3. Boli de lungă durată stigmatizante: SIDA,
4. gradul de stigmatizare – potenţialul de
sifilis, cancer, scleroză multiplă ş.a.;
autodegradare implicat de boală.
4. Boli mintale: fobiile, isteria, schizofrenia ş.a.
 1. Boli contagioase (infecţioase) care sunt transmisibile. Ele sunt produse de
microorganisme patogene (agenţi patogeni) a căror identificare permite un tratament adecvat
şi, implicit, eradicarea lor. Microorganismele (agenţii patogeni) care produc boli contagioase
se instalează în organismul uman şi se pot transmite în lanţ de la un individ la altul, prin
simpla inhalare a aerului infectat, prin contactul intim între persoana infectată şi alt individ,
sau prin alte căi de transmitere directă sau indirectă (prin intermediul insectelor, al şoarecilor
sau al altor animale etc.).

Prevenţia poate fi:

- prevenţie primară, deosebit de importantă şi se referă la imunizarea prin vaccinarea
indivizilor;
- prevenţie secundară, ce presupune măsuri de tratament pentru a opri evoluţia şi
transmiterea bolii, prin intermediul medicamentelor menite să oprească sau să distrugă
germenii patogeni, cele mai eficiente fiind antibioticele;
- prevenţia terţiară, ce constă în procesul de reabilitare sau de restabilire a stării de sănătate a
bolnavului.
 2. Boli cronice denumite şi boli netransmisibile.
Spre deosebire de bolile contagioase, bolile cronice nu pot fi vindecate în timp
scurt (nu sunt autolimitative) şi nici nu pot fi eradicate sau ameliorate.
Despre cauzele bolilor cronice medicina contemporană cunoaşte încă foarte puţin.
Aceasta datorită faptului că bolile cronice nu au o singură cauză ci numeroase cauze,
determinate atât de mediul fizic, cât şi de cel social. Sunt cunoscute cauzele doar a
unora dintre ele cum sunt tuberculoza sau sifilisul, care iniţial sunt boli infecţioase
transmisibile, dar pot deveni cronice dacă nu sunt diagnosticate la timp şi tratate
corespunzător.

Principalii factori care favorizează răspândirea bolilor cronice sunt:

• creşterea duratei medii de viaţă: prin prelungirea vieţii mai mulţi oameni ating
vârste înaintate, vârste la care, în principal, îşi fac apariţia şi evoluează bolile
cronice;
• procesul de urbanizare care are efecte adverse asupra sănătăţii prin viaţa trepidantă,
suprasolicitările emoţionale, stres, poluare, sedentarism etc.;
• regimul alimentar modificat, hipercaloric şi cu multe lipide (grăsimi insolubile în
apă), supraalimentaţia care generează obezitate mai ales în condiţiile sedentarismului
asociate uneori şi cu fumatul, consumul excesiv de cafea, alcool sau droguri conduc
la dezvoltarea bolilor cronice;
 3. Boli psihice.
Despre bolile psihice se cunoaşte mai puţin decât despre bolile infecţioase
şi cele cronice. Ele sunt extrem de complexe şi cu implicaţii psihologice,
sociale şi culturale semnificative. La fel ca şi celelalte categorii de boli, bolile
psihice se raportează la fiinţa umană în complexitatea ei biologică, psihologică
şi socială. Majoritatea bolilor psihice sunt considerate tulburări funcţionale,
deşi în unele cazuri ele pot avea cauze organice (ca infecţia bacteriană a
creierului) sau se pot manifesta prin anumite simptome fizice ca bolile
psihosomatice, în cazul cărora procesele fiziologice interferează cu cele de
natură psihică.
VI.a) HIV este un virus foarte sensibil în mediul exterior, unde nu supravieţuieşte
mult, fiind uşor de distrus la temperaturi de peste 60 grade. El nu poate trăi decât în
interiorul unei celule. Pătrunderea virusului HIV în anumite celule ale sistemului
imunitar uman determină moartea acestora.
Capacitatea sistemului imunitar de a răspunde atacului acestui virus scade treptat,
până când acesta se dovedeşte total incapabil de a proteja organismul împotriva unor
infecţii banale.
Ţinta virusului HIV este sistemul imunitar. Printr-un mecanism incomplet înţeles
până în acest moment, HIV împiedică sistemul imunitar să funcţioneze normal. În mod
normal, sistemul imunitar al organismului luptă împotriva infecţiei. Dar HIV este
capabil să infecteze celulele cheie care coordonează sistemul imunitar în lupta
împotriva infecţiei. O parte dintre aceste celule sunt distruse atunci când sunt infectate
cu HIV. Altele nu mai pot lucra adecvat.
 b) SIDA survine atunci când degradarea
sistemului imunitar este extremă: numărul
limfocitelor T4 din sânge ajunge mai mic de
200/mmc, faţă de 900/mmc la o persoană
neinfectată. SIDA este ultima fază a infecţiei cu
HIV, când sistemul imunitar este foarte grav
afectat, numărul celulelor T4 (T-CD4) scade
foarte mult iar organismul nu mai poate face faţă
infecţiilor.

Pe toată perioada de timp în care individul este infectat cu HIV şi începe să

dezvolte boala SIDA pot să apară manifestări clinice, care reprezintă şi simptome tipice
stării de pre-SIDA: tumefierea (creşterea în volum) a ganglionilor limfatici; pierderea
în greutate cu mai mult de 10%; febră şi transpiraţii nocturne; forme grave de herpes
sau ulceraţii bucale; diaree persistentă şi abundentă etc.
Boala SIDA, deja instalată, defineşte o sumă de afecţiuni diferite care pot provoca
boli grave sau chiar moartea: depresie imună majoră; infecţii oportuniste (virale,
bacteriene); cancer şi tumori cu efecte asupra sistemului nervos central (SNC).
Tratamentele actuale permit evitarea (sau amânarea) infecţiilor oportuniste şi încetinesc
evoluţia bolii. Important este ca o persoană infectată cu HIV să se ferească de
reinfectarea cu HIV sau de contactarea altor infecţii care pot grăbi declanşarea SIDA.
Proiect relizat de : Axinte Anca
Ficau Iuliana Daniela
KMS-206 A