UNIVERSITATEA ”DUNĂREA DE JOS'' GALAȚI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE, SOCIALE ȘI POLITICE

SPECIALIZAREA DREPT

LUCRARE DE LICENȚĂ
Protectia migrantilor si a refugiatilor

Îndrumător Științific
Lect. univ. dr. Andreea Elena Matic

Absolvent
Robert George BIRJAN

1
9

2
 Cuprins

Introducere..................................................................................................................................2
Capitolul I. Populaţia în dreptul internaţional public.................................................3
1.1. Populaţia ca element constitutiv al statului..........................................................................3
1.2. Categorii de populaţie.............................................................................................................5

Capitolul II. Cadrul juridic internaţional privind protecţia migranților și a

refugiaţilor...................................................................................................................................7
2.1. Definirea conceptului de migrant/refugiat...........................................................................7
2.2. Principiul nereturnării...........................................................................................................9
2.3. Protecţia temporară..............................................................................................................10
2.4. Înaltul Comisariat al O.N.U. pentru refugiaţi....................................................................11

Capitolul III. Statutul juridic al refugiaţilor................................................................13

3.1. Noţiunea de migrant/refugiat...............................................................................................13
3.2. Evoluţia regimului internaţional al refugiaţilor.................................................................13
3.3. Recunoaşterea statutului de refugiat..................................................................................18
3.4. Drepturile si obligaţiile refugiaţilor....................................................................................21
3.5. Determinarea procedurii statutului de refugiat.................................................................24
3.6. Prevederile internaţionale în ceea ce piveşte principiul non-refoulement.......................34

Capitolul IV. Statutul migranților/refugiaţilor în România...................................39

4.1. Evoluţia legislaţiei româneşti în materia azilului...............................................................39
4.2. Coroborarea cu legea străinilor în legislaţia românească…………….......……………..42
4.3. Consideraţii privind statutul şi regimul refugiaţilor din România………….………….44
4.4. Drepturile şi obligaţiile refugiaţilor şi ale persoanelor care au dobândit o formă de
protecţie........................................................................................................................................52
4.5. Problema refugiaţilor în România – studiu de caz............................................................54
Concluzii.......................................................................................................................................57

3
Bibliografie…………………………………………………………..………………………….60

Introducere

4
 Prin această lucrare, ce îşi propune ca subiect protecţia internaţională a persoanelor
refugiate sau strămutate presupune o importanţă aparte mai cu seamă, în tompurile acestea, când
influxul personelor cere sunt refugiate cunoaşte o ascensiune în zone Comunităţii Europene. Pe
de altă parte, s-a instituit o legătură între condiţia juridică a străinului şi cea a conflictului de legi,
în dreptul internaţional privat, conexiune care presupune că doar în măsura în care se recunoaşte
străinului un anumit drept se poate vorbi despre conflictul de legi. Asemenea noţiuni, prin
elementele lor de bază, constituie esenţa reglementării condiţiei juridice a străinului în orice
sistem legislativ din întreaga lume.
Referitor la structura lucrarii de diplomă, aceasta este împărţită în patru capitole, fiecare
având subcapitole si punecte aferente, toate distribuite proporţional în funcţie de importanţa
fiecărui capitol în parte.
Prin urmare, primul capitol este mai sumar, fiind şi unul introductiv, el tratând despre
conceptul de populaţie în domeniul dreptului internaţional.
Capitolul II al lucrării are în vedere cadrul juridic internaţional privind protecţia
refugiaţilor fiind tratat « principiul nereturnării » sau « protecţia temporară », dar şi rolul jucat în
problematuca tratată a Înaltului Comisariat al O.N.U. pentru refugiaţi.
Capitolul III este cel mai important, aici fiind explicată atât noţiunea de refugiat, drepturi
şi obligaţii ale acestora, dar şi instrumente ale procedurii statutului de refugiat. În fine, capitolul
III, în ultima sa parte face referiri la prevederile internaţionale în ceea ce piveşte principiul non-
refoulement.
Ultimul capitol este alocat statutului de regiat în legislaţia românească, fiind tratate mai multe
aspecte ale statutului şi regimului refugiaţilor din România, dar şi drepturile şi obligaţiile

refugiaţilor şi ale persoanelor care au dobândit o formă de protecţie. Intrarea României în

Uniunea Europeană în 2007 a fost un moment care a marcat o serie de
schimbări importante pentru societatea românească. Unele dintre aceste schimbări au fost atent
studiate și dezbătute pe larg, ca de exemplu procesul de consolidare democratică sau de
reindustrializare, în timp ce alte procese cu o relevanță la fel de mare pentru societate nu și-au găsit
încă locul pe agenda publică sau a cercetătorilor. O astfel de temă, mai puțin dezbătută
̆
dar cu un
potențial mare de a genera schimbări majore în societatea românească, este și imigrația
internațională spre România a cărei analiză constituie obiectivul principal al acestui raport.
Unul dintre principalele motive pentru care această temă este puțin prezentă pe agenda publică sau

5
a cercetătorilor este faptul că România este văzută în mod tradițional ca o țară de emigrație. Astfel,
conform celor mai recente estimări, între trei și patru milioane de persoane au părăsit România în
ultimele trei decenii, iar o treime din populația țării a locuit cel puțin o dată în străinătate pentru o
perioadă mai lungă de șase luni (Anghel și alții 2016). Astfel, dezbaterile și cercetările despre
migrație în contextul românesc se concentrează
̆
în special pe emigrarea românilor și aproape deloc
pe imigrația înspre România. Cu toate acestea, creșterea accelerată din ultimii ani a numărului de
imigranți din România și în special atingerea pragului de 2% din populație cu background de
migrație indică tranziția României dinspre țară doar de emigrație înspre țară atât de
emigrație cât și de imigrație și fundamentează necesitatea unor studii pe această temă.
Necesitatea unor analize pe tema imigrației în România devine și mai evidentă dacă privim situația
atipică a României în context regional. De exemplu, în 2005 proporția imigranților (definiți ca
persoane născute în afara țării) care locuiau în România era de aproximativ 0,5% din populația
totală a țării. Această proporție crește de 4 ori în decurs de 12 ani, adică până la aproximativ
2% din populația României în 2017 (UNDESA 2018). Conform aceleiași surse, țările din regiune
raportează pentru aceeași perioadă de timp fie creșteri relativ ușoare (Cehia, Slovacia, Ungaria),
fie păstrează
̆
o proporție relativ constantă sau chiar în scădere (Polonia, Belarus, Rusia, Ucraina).
O excepție de la acest trend regional este Bulgaria care își dublează
̆
numărul de imigranți în
perioada 2005-2017 (UNDESA 2018). Mai mult de atât, această creștere nu este unitară pentru

10
toate categoriile de imigranți. Una dintre cele mari creșteri procentuale este cea a numărului
beneficiarilor de protecție internațională
̆
(BPI), unde, de exemplu, în 2017 au fost înregistrate 3924
de persoane cu o formă de protecție internațională, ceea ce este cu o treime mai mult față de 2016.
O altă categorie importantă care a crescut constant în ultima perioadă este cea a cetățenilor străini
din Spațiul Economic European și Uniunea Europeană (iEU), unde creșterea este de exemplu de
aproximativ 3% în 2018 față de 2017. Creșteri anuale similare de aproximativ 3% pot fi observate
și pentru categoria de resortisanți ai țărilor terțe (RTT), ca de exemplu din 2016 până în 2017.
Chiar și așa, cele trei categorii de imigranți luate împreună (persoane pe care le denumim în
general
cetățeni străini cu ședere legală) însumează doar o treime din cei aproximativ 380.000 de
imigranți care sunt înregistrați în România. Restul de două treimi și categoria de imigranți cu
cele mai mari creșteri anuale în termeni absoluți este formată de fapt din persoane care s-au
născut în afara Românei și care și-au (re)dobândit cetățenia română. Această distribuție
diferențiată
̆
a creșterilor anuale este din nou atipică în context regional. De exemplu, datele
EUROSTAT (2018: 3) indică faptul că România în 2016 a fost țara europeană cu cea mai mare
pondere (peste 80%) a imigranților care dețin cetățenia statului în care locuiesc din totalul de
imigranți ai statului respectiv, urmată la mare distanță de Letonia și Lituania cu aproximativ 60%.
În acest context care descrie pe scurt principale caracteristici ale regimului de imigrație în
România, Indexul Integrării Imigranților în România (IIIR) își propune să realizeze un studiu

6
 privind imigrația și procesul de integrare al imigranților în România
1
. Studiul este ghidat de două
premise intens dezbătute atât în literatura de specialitate cât și la nivel de politici publice. Prima
premisă se referă la anumite caracteristici socio-demografice ale imigranților (de exemplu
categoriile legale – BPI, RTT, iEU, etc. – din care fac parte imigranții și drepturile sau statusul
social aferent acelor categorii) care au un impact major asupra procesului de integrare în
societatea gazdă. De exemplu, resortisanții țărilor terțe au o serie de drepturi politice și civice
restricționate în comparație cu imigranții care sunt cetățeni ai statelor din Spațiul Economic
European sau în comparație cu acei imigranți care au dobândit cetățenia română (IIIR 2017).

Capitolul I
Populaţia în dreptul internaţional public

1.1. Populaţia ca element constitutiv al statului

Populaţia se defineşte ca find totalul persoanelor fizice care se găsesc pe teritoriul unuei
ţări sau a altei ţări într-un moment dat, persconae ce sunt obligate sa respecte jurisdicţia acestui
stat.
Conform altei păreri, populaţa înseamnă suma indivizilor, persoanelor fizice care au
legătură cu o anumită ţară stat prin cetăţenie acestora.
Statul instituie norme obligatorii pentru toţi indivizii care se stabilesc pe teritoriul
respectivului stat, necontând dacă respectivii indivizi sunt sau nu cetăţeni ai statului în cauză, şi are
un drept de protecţie diplomatică în legătură cu cetăţenii proprii ce se gasesc în afara statului.
Statutul juridic al persoanelor este stabilit conform legislaţiei interne ale statelor, avându-se
în vedere regulile de drept internaţional şi necesităţile cooperării internaţionale, mai ales în
domenii precum: « dubla cetăţenie (bipatridia), lipsa cetăţeniei (apatridia), statutul refugiaţilor şi al

7
persoanelor strămutate, regimul juridic al străinilor, dreptul de azil, extrădarea, protecţia
diplomatică şi drepturile fundamentale ale omului »1.
Ca urmare a aplicării principiului suveranităţii, statul are în zona relaţiilor interne întreaga
competenţă de a hotărâ regimul juridic al propriei populaţii, al diferitelor categorii de indivizi care
intră în componenţa ei, cu sunt chiar cetăţenii ei, cetăţenii străini, refugiaţii, indivizii care
imigrează, s.a..m.d. Prin urmare, nu numai cetăţenii statului respectiv trebuie să respecte jurisdicţia
statului, ci fiecare individ ce se găseşte pe teritoriul ţării, mai puţin în unele cazuri ce au în vedere
regimul deosebit la care sunt supuşi unele categorii de străini (de exemplu imunităţile şi
privilegiile diplomatice).
Prin « stat » înţelegem în primul rând o colectivitate umană. Statul nu are raţiune de a fi
dacă nu exista populaţie. Pornind de la acest adevăr, conform căruia „dacă nu există populaţie, nu
poate exista stat” ajungem pe cale logică să considerăm că statul nu mai poate fiinţa în situaţia
dispariţiei sau emigrării întregii populaţii.
În general, populaţia unui stat presupune toţi cei care locuiesc, care vieţuiesc şi care
muncesc pe teritoriul respectivului stat. Acesta reprezintă un concept geografic şi demografic şi,
care, totodată, este unul răspândit largă, dar care din perspectivă juridică, este destul de restrâns.
Termenul de populaţie are o acceptiune raspândită, întrucât acest termen are în vedere şi străinii
domiciliaţi în respectiva ţară sau care deţin în aceal stat domiciliu principal şi care nu au renunţat
la cetăţenia lor de origine. O astfel de alegere nu poate motiva în totalitate includerea indivizilor în
unul din elementele ce construiesc ideea de stat. Insă, aşa cum am mai spus, este tot aşa de bine şi
o viziune destul de limitativă, dacă ţinem cont că aceasta nu are destulă grijă de cetăţenii proprii
stabiliţi în altă ţară şi care participă în continuare la activitatea politică din ţara originară a
acestora2.
Ca element constitutiv al conceptului de stat, populaţia mai repede este văzută ca o un grup
de persoane ce au legătură în mod stabil cu ţara respectivă printr-un liant de natură juridică aceea
de cetaţenie, presupunând totalitatea naţionalilor. Cetăţenia implică o alegaţie personală a
cetăţeanului în raport cu de statul naţional. Cetăţenie presupune apariţia competenţei individuale a
statului, competenţă care îl legitimează să-şi exercite unele atribuţii asupra naţionalilor săi,
indiferent unde sunt aceştia. Relevanţa de ordin semantic şi politic a interdependenţei prin
1
Benone Puşcă, Andy Puşcă, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Didactică şi Pedagogică; Bucureşti,
2007, p.261
2
Pavel Nicolae, Drept constituţional şi instituţii politice, vol I, Teoria generală, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2004, p. 53.

8
cetăţenie este aceea că statele îngreunează naşterea normelor cu caracter internaţional în această
zonă.
Ideea de polulaţie presupune de cele mai multe ori colectivitatea resortisanţilor acesteia. Pe
de altă parte, acest concept folosit în situaţii care mai de care mai deosebite variate, de către tratate,
nu este înţeles într-un mod unitar. În unele situaţii, noţiunea de „resortisant”precum şi cea de
„naţional (cetăţean)”, sunt văzute ca identice din punct de vedere semantic. Noţiunea de
« resortisant » face trimitere la persoanele fizice care au un statut juridic impus de interdependenţa
personală de cetăţenie care îi pune în legătură cu statul. « În alte situaţii, conceptul de resortisant
are are o accepţiune mai deschisă în raport cu conceptul de cetăţean şi are în vedere indivizii
integraţi naţionalilor, cum este cazul subiecţilor unui stat protejat »3.
Populaţia ţărilor înseamnă în dreptul internaţional public numai o condiţie a existenţei
statului, care este destul de largă şi ambiguă la un studiu mai exigent făcut. Totodată, dreptul
internaţional public în ultima vreme este tot mai axat către entităţi concrete, cum este fiinţa umană
în individualitatea ei, şi mai rar către entităţi cu caracter generic, cum este statul sau naţiunea.
După părerea mea, aceasta este o mare eroare a punerii problemei, doctrinar vorbind, în ce priveşte
raportul individ- colectivitate-naţiune. Această perspectivă este una «politic corecta», punând
individul deasupra naţiunii, ca si cum indivitul poate fiinta ca atare, rupt de ideea de etnie, naţiune.
Individul, în opinia mea, este partea a unei etni. Eu ştie ca pe lumea aceasta exista francezi, rusi,
germani, români, congolezi, egipteni, etc, dar om ca atare nu cred ca poate exista. Însă în dreptul
internaţional din zilele noastre, în legătură cu populaţia statelor, a apărut o ramură aparte a
dreptului internaţional public fiind foarte la modă în zilele noastre, ridicată la nivelul de principiu
fundamental, drepturile omului.
În practică, minorităţile reprezintă entităţi greu de stabilit şi conturat. De-a lungul timpului
s-au schiţat o serie de definiţii ale minorităţilor în cadrul O.N.U., însă nici una nu a avut parte de o
consacrare convenţională.
Populaţia statelor, din perspectiva abordărilor de mai sus, rămane o problemă a dreptului
internaţional public (care nu este doar una tradiţională), din perspectiva idealului pacificării
societăţii internaţionale, a stabilităţii şi echilibrului în relaţiile dintre state ca principale subiecte ale
dreptului internaţional.

3
Barbu B. Berceanu Cetăţenia. Monografia Juridică, Editura All Beck, 1999, pp. 1-8.

9
 Conform legislaţiei , populaţia constituie dimensiunea demografică, psiholofică şi spirituală
a statului. Un stat fară populaţie nu poate să existe, e de neconceput.

1.2. Categorii de populaţie

a) Cetăţenii
Cetăţenia poate fi considerată legătura politică şi juridică atemporală, efectivă pe care o
persoană fizică o are cu un anume stat şi care naşte drepturi şi îndatoriri atât pentru stat cît şi
pentru cetăţean.
O hotarare a C.I.J. arăta «că cetăţenia este o legatură juridică care se bazează pe un fapt
social, pe o legatură, o solidaritate efectivă de existenţă, interese, sentimente, alături de o
reciprocitate de drepturi şi obligaţii».
Cetăţenia este deci o legatură juridică specială păstrată şi prelungită oriunde s-ar găsi
persoana respectivă: în statul de origine, în alt stat, pe mare, în aer sau în cosmos.
Din definiţiile date cetăţeniei, rezultă că ea are un caracter de permanenţă şi că generează
drepturi şi obligaţii garantate sau impuse de constituţia şi legile statului care o acordă, persoanelor
care îşi exprimă apartenenţa la un stat.
b) Pluricetăţenia şi apatridia
Conflictul pozitiv de cetăţenie duce la apariţia pluricetăţeniei, cea mai des întâlnită fiind
cetăţenia dublă sau bipatridia. În mare parte, statele ocupă o poziţie negativă faţă de dubla
cetăţenie, deoarece aceasta poate conduce la unele situaţii nedorite şi, uneori, complicate (cum ar
fi, de exemplu, obligarea unei persoane de a satisface serviciul militar faţă de două sau chiar mai
multe state). Astfel, exercitarea protecţiei diplomatice poate fi îngreunată, situaţie care a dat
naştere în practica internaţională la stabilirea, aşa-zisei, „cetăţenii dominante”. Pentru a depăşi
conflictul pozitiv de cetăţenii, au fost adoptate un şir de convenţii pentru evitarea sau
reglementarea dublei (multiplei) cetăţenii.
c) Străinii
Prin străin înţelegem, individul care se află pe teritoriul unei ţări şi care nu are cetăţenia
respectivului stat. Legile din România care sunt în vigoare ne indică ca fiind străini indivizii care
au altă cetăşenie decât cea română, sau care nu au nicio cetăţenie.

10
 Prin condiţia juridică a străinului înţelegem suma normelor juridice care stabilesc drepturile
şi îndatoririle de care dispune sau la care este supus străinul într-un anume stat. Această condiţie
interesează capacitatea de folosinţă a străinului. Între condiţia juridică a străinului şi conflictul de
legi se stabiţeşte un raport care presupune că doar în măsura în care se recunoaşte străinului un
anumit drept, putem vorbi de problema conflictului de legi.

Capitolul II
Cadrul juridic internaţional privind protecţia migranților și a refugiaţilor

Termenul de refugiat are în vedere „persoana pusă în situaţia să-şi părăsească ţara de
origine din diverse motive”4.
Refugiaţii şi-au facut simţită prezenţa odată cu stabilirea şi întărirea graniţelor naţionale, la
finele veacului al nouăsprezecelea, numărul acestora de refugiaţi a crescut necesitând în cele din
urmă ajutorarea acestora prin acţiuni speciale. În anul 1921 F. Nansen este „descoperitorul”
paşaportului Societăţii Naţiunilor (numit şi „paşaportul Nansen”), care dădea voie refugiaţilor la
liberă circulaţie peste de frontiere5. În acele timpuri, statutul de refugiat viza numai pe cei care erau
obligaţi să-şi părăsească patria contrar vrerii lor şi care umblau să găsească azil în alte state.

4
Ilie Marian, Drept internaţional public, Sinteza pentru învatamântul la distanţă, Editura Fundaţiei România de
Mâine”, Bucureşti, 2003, p. 43.
5
Miga - Beşteliu Raluca, Drept internaţional public, Volumul I, Ediţia 2, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 147.

11
 Un alt pas semnificativ în evoluţia reglementarii statutului refugiaţilor ţine de constituirea
Organizaţiei Internationale pentru Refugiaţi (OIR, 1947-1951) – prima agenţie care în baza unor
acorduri cu guvernele a intervenit în repatrierea si strămutarea refugiaţilor, în special din Europa
Centrală, în Statele Unite, Australia, Europa de Vest, Israel, Canada şi America Latină.
Anul 1951 a înlocuit OIR cu Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite (I.C.N.U.R –
U.N.H.C.R.), comisariat care funcţionează şi acum.
În acelaşi an la 28 iunie a fost adoptată Convenţia referitoare la statutul refugiaţilor de către
Adunarea Generală ONU.
În 31 ianuarie 1967 a fost adoptat Protocolul privind statutul refugiaţiilor.

2.1. Definirea conceptului de migrant și refugiat

Prin concepul de migrant se înțelege acea persoană care alege să se mute nu din cauza unei
amenințări directe cu persecuția sau moartea, cum este ăn cazul refugiatului, ci în principal pentru
a-și îmbunătăți nivelul de trai prin obținerea unui loc de muncă în afara țării sale sau, în unele
cazuri, în scop de educație, reunificarea familiei sau alte cu totul alte motive. Prin comparație cu
refugiații care nu se pot întoarce acasă în siguranță, migranții nu întâmpină astfel de obstacole la
întoarcere. Dacă ei aleg să se întoarcă în statul lor, ei vor continua să beneficieze de protecția
propriului lor guvern. 
De regulă, termenul de refugiat presupune un individ ce urmăreşte caută să se sustragă unor
situaţii sau circumstanţe din propiul său stat, condiţii pe care nu le mai îndură la el în ţară şi să
găsească adăpost şi protecţie în alt stat. Cauzele plecării din ţara sa sunt diverse: ameninţarea vieţii
sau libertăţii, opresiune, persecuţie, sărăcie de nesuportat, război sau lupte civile, catastrofe
naturale, etc6.
În art. 1 alin. 2 al Convenţiei de la Geneva se dă o definiţie a refugiatului. Astfel, prin
refugiat, în sensul respectivului articol, se înţelege orice persoană care „în urma unor evenimente
petrecute înainte de 1 ianuarie 1951 şi a unei temeri bine întemeiate de a fi persecutată datorită
rasei, religiei, naţionalităţii, apartenenţei la un anumit grup social sau opiniei politice, se află în
afara ţării a carei cetăţenie o are şi care nu poate sau, datorită acestei temeri, nu doreşte să se pună
6
Bolintineanu A., A. Năstase, B. Aurescu, Drept internaţional contemporan, ed. a 2-a, revăzută şi adăugită, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2000, p. 89.

12
sub protecţia acestei ţări; sau care, neavând nici o cetăţenie şi găsindu-se în afara ţării în care îşi
avea reşedinţa obişnuită, ca urmare a unor astfel de evenimente, sau datorită respectivei temeri, nu
doreşte să se reîntoarcă” 7.
Ulterior, au fost elaborate noi acte legislative, noi norme reglementative, s-au introdus
unele completări referitoare la conceptul de refugiat, dat fiind că o dată cu trecerea timpului au
apărut cazuri de refugiaţi care nu puteau fi acoperite de Convenţia din 1951 din cauza limitărilor
temporale si/sau geografice pe care aceasta le conţinea. Prin urmare, în anul 1967 s-a adoptat
« Protocolul privind statutul refugiaţilor ». Prin acest protocol statele au îndatorirea să pună în
aplicare prevederile Convenţiei din 1951 nemailuând în considereare termenul limită de 1 ianuarie
1951. Protocolul este un document independent, cu toate ca are această legătură cu Convenţia.
Astfel, la Protocol pot adera şări chiar dacă acestea nu se constituie ca parţi ale Convenţiei. Deja
144 de state au aderat la unul sau la ambele instrumente ale ONU cu privire la statutul refugiatilor8.
Organizatia Unitatii Africane (OUA) în 1969 dă şi ea o definiţie noţiunii de refugiat care
constă din două parţi. Prima parte este identică cu definiţia dată de Protocolul din 1967(adica
definiţia din Convenţia din 1951 fără data limită si limitarea geografică). Prin cea de-a doua parte,
definiţa OUA pare să fie mult mai ajustată la transformările ce s-au produs, aplicand noţiunea de
refugiat oricărei persoane care, datorită nu numai urmăririlor enumerate în Convenţia din 1951, dar
şi „agresiunii externe, ocupaţiei, dominaţiei străine sau evenimentelor ce tulbura grav ordinea
publică în anumite regiuni ale ţării sau în întreaga ţară de origine sau a cărei cetăţenie o are, este
obligată să-şi părăsească locul de reşedinţă obişnuită pentru a căuta refugiu într-un alt loc, din
afara ţării de origine sau a cărei cetăţenie o are” . Este o definiţie conformată la realităţile ţărilor în
curs de dezvoltare şi care nu cere ca refugiatul să demonstreze legătura directă dintre el şi viitoarea
ameninţare.
Prin urmare, refugiaţii sunt indivizii nevoiţi să renunţe la legăturile lor cu statul de origine.
Totodată, sunt persoane care nu mai pot fi protejate de propriul stat, fiind supusi unor persecuţii ale
acestuia (statului).

2.2. Principiul nereturnării

7
Art. 1 alin. 2 al Convenţiei de la Geneva.
8
Chilea Dragoş, Drept internaţional public, Editura Hamangiu, Iaşi, 2007, p. 110.

13
 Poate cel mai important drept de care de care beneficiază refugiaţii este în legătură cu
nereturnarea lor (« non refoulement »). Potrivit art. 33 din Conventie, principiul nereturnării obligă
statele în care a ajuns un refugiat să nu îl returneze „Într-o ţară în care viaţa sau libertatea sa ar fi
ameninţate pe motive de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un grup social sau opinii
politice”9 sau într-alt stat unde refugiatul nu ar beneficia de protecţie contra unei astfel de
proceduri. În literatura de specialitate, acet principiu este considerat în zilele noastre de anumiţi
specialiţti în dreptul internaţional ca având importanţa unei norme cu valoare de cutumăcutumiare,
însemnând astfel o îndatorire generală, valabilă pentru toate statelor lumii, neimportând dacă au
semnat convenţia sau nu.
Refugiaţii nu pot fi expulzaţi decât pentru raţiuni de securitate naţională sau ordine publică,
pe baza unei decizii în cadrul unei proceduri judiciare, cu posibilitatea de a prezenta dovezi în
favoarea lor şi a face apel la autoritatea competentă, cu excepţia unor cerinţe imperioase de
securitate naţională.
În ceea ce priveste dreptul de azil , legislaţia internaţională recunoaşte dreptul uneia sau
altei persoane de a cere azil, dar nu obligă nici un stat să-l ofere. De aceea, chiar si persoanele care
cad sub definiţia „refugiatului”, stipulată în Convenţia din 1951 şi în Protocolul din 1967, nu pot
pretinde la dreptul de azil într-o anumita ţară. Un asemenea drept nu este prevăzut nici în alte acte
legislative cu privire la drepturile omului. Spre exemplu,în art. 14 al Declaraţiei Universale cu
privire la Drepturile Omului din 1948 se vorbeşte despre dreptul de „a căuta adăpost… şi a se
folosi de acest adăpost”, dar nu de „a căuta şi a primi” un adăpost. Declaraţia postulează dreptul
statului care acordă azilul de a evalua motivele de acordare a acestuia.
Conform Convenţiei de la Geneva, ţarile nu pot acorda statutul de refugiat indivizilor pe
care îi suspectează că ar fi săvârşit crime internaţionale sau crime de drept comun, sau au săvârşit
fapte contrare scopurilor şi principiilor din cadrul Naţiunilor Unite.

2.3. Protecţia temporară

Protecţia temporară a fost propusă pentru a face faţă, în multe ţări, influxurilor de refugiaţi
in stare de urgenţă. Este o formă intermediară de protecţie, care trebuie să facă loc soluţiilor

9
Art. 33 din Conventie.

14
durabile. Prin utilizarea ei, guvernele pot evita, în faza iniţială, derularea procedurilor individuale
(atât consumatoare de timp cât şi costisitoare).Pentru persoanele deplasate din cauza razboaielor
civile şi a altor forme de violenţa generalizată. Cea mai mare parte a sistemelor de protecţie
temporarâ ofugiu tuturor celor care fug dintr-o zonă de conflict generalizat sau de încălcări ale
drepturilor omului. Între cei protejaţi se află presoanele considerate ca refugiaţi în coformitate cu
Convenţia din 1951. Forma temporară de protecţie nu trebuie prelungită. Pentru cei care fug de
persecuţia generalizată, protecţia trebuie ridicată, cu acceptul UNHCR, atunci când reîntoarcerea
este sigură.Beneficiarilor protecţiei temporare nu le sunt acordate, uneori, toate drepturile sociale
ale refugiaţilor (cum sunt: ajutorul social , educaţia, sau dreptul de muncă). Aceste standarde ale
tratamentului ar trebui să se îmbunătăţească în timp.În Europa de Vest, unele persoane care au
fugit de conflictul din fosta Iugoslavie- mulţi dintre ei cu multiple temeiuri de a solicita statutul
de refugiat, în concordantă cu prevederile Convenţiei din 1951 au găsit mult dorită protecţiei sub
diferite sisteme temporare. Aceste sisteme, însă, i-au şi lăsat, pe mulţi dintre ei, într-o stare de
provizorat, pentru trei ani chiar şi mai mult o durata chiar mai mare decat ar fi durat procesarea
oricarei solicitări obişnuite de azil. ICNR sugerează că, dupa scurgerea unei perioade rezonabile de
timp, persoanelor care beneficiază de protecţie temporară să le fie permis dreptul de a-si prezenta
solicitarea pentru statutul de refugiat. Celor respinsi trebuie, în orice caz, să li se permită să ramână
în ţara de azil până când reîntoarcerea devine sigură10.
2.4. Înaltul Comisariat al O.N.U. pentru refugiaţi

Această instituţie, Înaltul Comisariat al ONU a apărut în urma emiterii unor rezoluţii ale
Adunarii Generale a ONU, mai exect 428(v) din 04.12. 1950 care şi-a început activitatea la 1
ianuarie 1951.
Potrivit Statutului, Înaltul Comisariat, al cărui sediu a fost fixat la Geneva,este un organ
subsidiar al Adunarii Generale a O.N.U. căruia i s-au încredintat funcţiile de protecţie precum şi de
căutare a soluţiilor permanente pentru problema refugiaţilor, ajutând guvernele şi sub rezerva
aprobării guvernelor interesate de organizaţiile private, să faciliteze repatrierea liber consimţită a
acestor refugiaţi sau asimilarea lor în noile comunităţi naţionale.În momentul creării sale, Înaltului

10
Crăciuneanu Laura Maria, Selejan Gutan Bianca, Drept internaţional public, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p.
28.

15
Comisariat i s-au încredinţat atribuţii referitoare la protecţia internaţională a refugiaţilor şi mai
puţin în domeniul asistenţei materiale11.
Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi (UNHCR) a luat fiinţă în România
în septembrie 1989, moment în care a apărut şi biroul de legătură la propunerea Guvernului din
Romania. În data de 07.01.1991, România aderă la Convenţia de la Geneva din 1951 ce avea în
vedere statutul refugiatului. Totodată, Romania a aderat şi la Protocolul adiţional al acesteia din
1967. Anul 1992 are importanţa sub aceste aspecte, întrucât s-a deschis Reprezentanţa UNHCR în
România.
Din start, de când a luat fiinţă, Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi a
acordat guvernului român asistenţă tehnică referitoare la dezvoltarea sistemului de azil precum şi a
condiţiilor de primire şi cazare. De asemenea, acorda asistenţă şi pentru impunerea unor programe
coerente privind integrarea persoanelor pentru care este necesară o anumită formă de protecţie
(„statutul de refugiat sau protecţie subsidiară”)12.
Manadatul Înaltului Comisariat se exercită asupra:
- oricarei persoane considerata refugiat in aplicarea instrumentelor incheiate in perioada
interbelica si a Conventiei Organizatiei Internationale pentru Refugiati;
- fiecărui individ care, din cauza unor evenimente survenite anterior datei de 1 ianuarie
1951 şi având teamă pe bună dreptate de a fi persecutate din cauze rasiste, religioase, etnice sau
convingeri politice, se află în afara statului de naţionalitatea căruia aparţine şi care nu poate sau,
din cauza fricii sau din alte considerente decât cele de natura personală, nu vrea să ceară sprijinul
respectivului stat; sau care, dacă nu are naţionalitate şi se găseşte în afara ţării în care îşi are
reşedinţa în mod obişnuit, nu poate să se reîntoarcă în acea ţară.
-asupra oricărei alte persoane care se gaseşte în afara ţării a cărei naţionalitate o are sau,
dacă nu are naţionalitate, în afara ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită.
În scopul asigurării protecţiei internaţionale a refugiaţilor, Înaltului Comisariat i-au fost
încredinţate urmatoarele atribuţii13:
-să urmărească încheierea şi ratificarea Convenţiilor internaţionale din domeniu şi să
supravegheze aplicarea lor, propunând modificarea lor;

11
Crăciuneanu Laura Maria, Selejan Gutan Bianca, op. cit., p. 187.
12
Brumar Catrinel, Deteşeanu Daniela-Anca, Onica-Jarka Beatrice, Drept internaţional public, Editura All Beck,
Bucureşti, 2006, p. 89.
13
http://www.unhcr-centraleurope.org

16
 -să urmărească, prin intermediul acordurilor specifice încheiate cu statele părţi, punerea în
aplicare a tuturor măsurilor destinate să amelioreze soarta refugiaţilor şi să diminueze numărul
acelora care au nevoie de protecţie;
-să sprijine iniţiativele puterilor publice şi initiativele particulare în ceea ce priveşte
repatrierea liber consimţită a refugiaţilor sau asimilarea lor în noile comunităţi naţionale;
-să încurajeze primirea refugiaţilor pe teritoriul statelor, în special, al celor ce aparţin
categoriilor celor mai defavorizaţi;
-să depună eforturi pentru a obţine ca refugiaţii să fie autorizaţi să-şi transfere avutul;
-să obţină din partea statelor informaţii asupra numărului şi stării refugiaţilor aflaţi pe
teritoriul lor precum şi asupra legilor şi regulamentelor care privesc pe refugiaţi;
-să menţină un contact permanent cu guvernele şi organizaţiile interguvernamentale
interesate;
-să uşureze buna colaborare dintre organizaţiile particulare care au ca preocupare ajutorarea
celor refugiaţi.

Capitolul III
Statutul juridic al refugiaţilor

3.1. Noţiunea de refugiat

Poate fi considerată cu statut de refugiat, aşa cum ne arată Convenţia din 1951, acea
persoană care întruneşte criteriile stabilite în definiţiea dată refugiatului. Prin urmare, potrivit
respectivei definiţii conceptual de refugiat se poate atribui fiecărei persoane care „în urma unor
evenimente petrecute înainte de 1 ianuarie 1951 şi a unei temeri bine întemeiate de a fi persecutată
datorită rasei, religiei, naţionalitaţii, apartenenţei la un anumit grup social sau opiniei politice, se

17
află în afara ţării a cărei cetăţenie o are şi care nu poate sau, datorită acestei temeri ,nu doreşte să
se pună sub protecţia acestei ţări; sau care, neavând nici o cetăţenie şi găsindu-se în afara ţării în
care avea reşedinţa obişnuită, ca urmare a acestor evenimente, nu poate, sau datorită acestor
temeri, nu doreşte să se reîntoarcă”14.
Persoana căreia i se acordă acest statut nu devine refugiat ca urmare a recunoaşterii
acestuia, ci pentru faptul că este un refugiat. Aşadar, recunoaşterea unei persoane cu statut de
refugiat nu o face automat refugiat, însă o declară în conseciţă. Declararea ca refugiat, se face în
mod necesar înaintea datei de declarare normale a statutului de refugiat.

3.2. Evoluţia regimului internaţional al refugiaţilor

Primele semne ale acestei solidarităţi internaţionale privind refugiaţii au apărut după primul
război mondial, încercându-se a se face faţa mişcărilor sociale, mai ales cele care aveau legătură
cu revoluţia rusească din 1917 sau cu destrămarea Imperiului Otoman.
Vremurile de cumpănă de dinaintea declanşării celui de-al doilea război mondial au au fost
marcate de unele evenimente importante: apariţia Biroului Internaţional Nansen pentru Refugiaţi
înfiinţat, în 1931, în urma morţii lui Nansen. Acest Birou, funcţiona ca un organism cu autonomie,
fiind subordonat Ligii Naţiunilor15. Rolul acestuia era de a întreprinde acţiuni umanitare, acţiuni de
într-ajutorare. Biroul a fost desfiinţat la finele anului 1938. Comitentul Interguvernamental pentru
Refugiaţi, apărut şi el în 1938, ca o consecinţă firească a conferinţei de la Evian vizând «problema
emigrării involuntare» din Germania şi Austria 16. Acest Comitet şi-a lărgit activitatea în vremea
celui de-al doilea război mondial peste toate grupurile de refugiaţi 17. Comitentului
Interguvernamental pentru Refugiaţi i s-a luat locul, în 1947, de către Organizaţia Internaţională a
Refugiaţilor.
Aliaţii din al doilea război mondial au înfiinţat în anul 1943 Administraţia Naţiunilor Unite
pentru Ajutorare şi Reabilitare (ANUAR). Acest organism a reuşit întoarcerea a milioane de
persoane în statele sau regiunile lor de obârşie. Pe de altă parte, au fost multe persoane care nu mai

14
Convenţia din 1951.
15
Mihai Delcea, Protecţia juridică a refugiaţilor, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2007, p. 37
16
Vasile Popa, Refugiatul între speranţă şi deziluzie, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p. 233
17
Mihai Delcea, Situaţia refugiaţilor în lume, Editura de Carocom ’94 SRL, 1997, p. 51

18
aveau curajul, se temeau mai exact, să revină în ţările unde apăruseră, acum, ideologii noi
politice18. Ezitarea acestor persoane a condus la ivirea unei mari probleme a refugiaţilor care va fi
foarte prezentă în anii de dupa cel de-al doilea război mondial.
În timpurile aspre ale celui de-al doilea război mondial, multe milioane de persoane au fost
deplasaţe forţat, deportaţe sau restabiliţe.
Imediat după război, în 1946, « problema refugiaţilor s-a abordat prioritar pe agenda de
lucru a primei sesiuni a Adunării Generale a ONU »19. Problema atacată trebuia să aibe la bază
următoarele principii :
-caracterul internaşional al problemei refugiaţilor care era în creştere;
-nu poate fi forţat să se întoarcă în statul său un refugiat sau persoană deplasată care îşi
manifestase clar şi total libertate motive temeinice ce vizau întoarcerea în ţara de origine;
-viitorul acestor refugiaţi, acestor tipuride persoane stramutate trebuia să fie în grija unui
organism internaţional ce se impunea a lua fiinţă;
-decizia prioritară era încurajarea şi asistarea în orice mod posibil a reîntoarcerii degrabă a
acestor persoane în ţările de origine.
Anul 1947 a fost important, întrucât a luat fiinţă organizaţia interguvernamentală numită
Organizaţia Internaţională a Refugiaţilor (OIR) ce funcţiona ca o agenţie specializată a Naţiunilor
Unite. Aceasta avea rolul de a rezolva problemele refugiaţilor avectati de cel de-al doilea război
mondial. Organizaţia Internaţională a Refugiaţilor a fost considerată prima agenţie internaţională
care s-a ocupat în totalitate de aspectele legate de problemele refugiaţilor cum ar fi: înregistrare,
determiarea statutului, repatrierea, restabilirea, protecţia juridică şi politică. Organizaţia
Internaţională a Refugiaţilor a fost activă până în anul 1951. Constituirea OIR a însemnat o etapă
decisivă în dezvoltarea dreptului internaţional al refugiaţilor20.
În decembrie 1949 Adunarea Generală a decis, cu treizeci şi şase de voturi pentru, cinci
contra şi unsprezece abţineri, să înfiinţeze Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite (I.C.N.U.R.),
pentru o perioadă iniţială de 3 ani, începând cu 1 ianuarie 1951, ca un organism subsidiar al
Adunarii Generale, în conformitate cu Articolul 22 din Carta Naţiunilor Unite.. Ulterior, durata a
fost extinsă , până în prezent, pentru perioade succesive de câte 5 ani. Acest lucru reflectă
18
Idem
19
Vasile Popa, op. cit., p. 234
20
„Les réfugiés dans le monde”, Editura La Découverte, 1993, p. 119 citat în Ilieş Alexandru, Romania intre
milenii. Frontiere, areale frontaliere si cooperare transfrontaliera, Editura Universitatii din Oradea, Oradea, 2003, p. 194.

19
speranţa- din păcate nejustificată de cursul evenimentelor- că problema refugiaţilor este de natură
tranzitorie. Sarcinile Înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi sunt următoarele :
-de a promova şi ratifica convenţiile internaţionale, supraveghind aplicarea lor şi
propunând amendamente;
-de a încuraja măsuri pentru ameliorarea situaţiei refugiaţilor şi pentru reducerea numărului
celor care necesită protecţie;
-de a sprijini eforturile de încurajare a repatrierii voluntare sau de stabilire locală;
-de a promova admiterea refugiaţilor;
-de a obţine de la guverne informaţii privitoare la numărul refugiaţilor şi condiţiile
acestora, ca şi despre legile si reglementările în materie;
-de a păstra legătura cu guvernele şi cu organizaţiile inerguvernamentale;
-de a stabili contracte cu organizaţiile private;
-de a facilita coordonarea eforturilor lor.
Pregătirea Convenţiei din 1951 cu privire la statutul refugiaţilor s-a desfaşurat între 1947 şi
1950, ca urmare a unei recomandări a Comisiei ONU pentru Drepturile Omului, anume ca ar trebui
avut în vedere « statutul legal al persoanelor care nu se bucură de protecţia nici unui guvern».
Astfel la 28 iulie 1951, în cadrul Conferinţei Plenipotenţiarilor Naţiunilor Unite este
adoptată Convenţia privind statutul refugiaţilor, convenţie ce porneşte de la afirmarea principiului
dreptului tuturor fiinţelor umane de a se bucura de drepturile şi libertăţile fundamentale, principiu
conţinut în Carta Naţiunilor Unite şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. În vederea
respectării drepturilor fundamentale ale omului şi în cadrul acestora, ale persoanelor aflate în
nevoie de protecţia internaţională, statele au agreat, în mod gradual, să confere competenţe
anumitor instituţii în vederea realizării controlului aplicării lor. Instanţele chemate să se pronunţe
cu privire la respectarea anumitor prevederi sau interpretarea anumitor termeni au fost cele care au
creat jurisprudenţa internaţională în domeniul azilului, atât prin interpretarea adusă textelor de
bază, cât şi prin soluţionarea practică a cazurilor aduse în atenţia acestora 21. În continuare vom
face trimitere la mecanismele create în baza a trei instrumente internaţionale: Convenţia Europeană
a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului (Curtea Europeană), Convenţia ONU
împotriva Torturii (Comitetul creat în baza acesteia) şi Pactul Internaţional privind drepturile civile
şi politice ( Comitetul ONU pentru Drepturile Omului).

21
Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional public, Editura All Beck, Bucureţti, 2003, p.175

20
 Aplicabilitatea rationae personae a acestor norme se face cu privire la orice persoană aflata
sub competenţa juridică a unui stat, nu numai a cetăţenilor acelui stat, cuprinzând aici şi străinii şi
apatrizii, indiferent de statutul lor.
Pentru aplicarea mecanismelor menţionate mai înainte, statele trebuie să fi adoptat
instrumentele în baza cărora funcţionează şi să fi acceptat dreptul de petiţionare individuală către
aceste instituţii. Totodată, prin intermediul acestor mecanisme, persoanele au posibilitatea adresării
către anumite instituţii după epuizarea căilor interne de atac în vederea supervizării respectării la
nivel intern a standardelor internaţionale în materie, fără a vorbi de instanţele suprastatale 22. În plus
o altă condiţie este a unicitaţii cererii, în sensul că plângerea se poate formula doar căre o singură
instituţie, ea putănd fi respinsă în cazul apelării la mai multe astfel de instanţe.
Un alt aspect important este dat de caracterul complementar al acestor norme faţa de
Convenţia din 1951 privind statutul refugiaţilor în intregirea cadrului protecţiei internaţionale 23. În
plus, prin intermediul lor, există posibilitatea controlului asupra aspectelor procedurale avute în
vedere în judecarea unui caz, dreptul la un remediu efectiv în faţa instanţelor de judecată fiind
considerat fundamental din perspectiva standardelor de respectare a drepturilor omului.
Faţă de Convenţia de la Geneva din 1951, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului are o
sfera mai cuprinzătoare aplicându-se tuturor statelor aflate sub jurisdicţia statelor membre ale
Consiliului Europei, în plus , nu există limitări teritoriale sau temporale în aplicarea instrumentului
european. În ceea ce priveşte principiul nereturnării se poate reţine că dreptul de azil şi statutul de
refugiat nu sunt garantate prin Conventia Europeana, aceasta doar interzicănd returnarea
persoanelor spre o ţară în care pot fi supuse unui tratament contrar art 3. Ceea ce este important la
baza Convenţiei este situaţia unui solicitant- care urmează a fi returnat/expulzat/extrădat, iar nu
dacă acesta aparţine în mod formal unei anumite categorii de persoane24. Conform dezvoltărilor
jurisprudenţiale şi prevederilor Convenţiei, acesta nu conţine derogări, nici chiar pe timp de
conflict armat, în plus oferă posibilitatea apelării la măsurile interimare, în cazuri iminente (art 39
din Regulile Curţii). Convenţia Europeană stabileşte proceduri în vederea implementării precum şi
instituirea unui mecanism de protecţie (Curtea Europeana), care interpretează prevederile acesteia
şi totodată hotărârile au efect obligatoriu pentru statele judecate. Impactul deciziilor pronunţate în
cazurile individuale prin folosirea ca precedent în alte cauze şi mai ales, în aplicarea în cadrul

22
Mihai Delcea, Protecţia …op.cit., p. 38
23
Mihai Delcea Situaţia …, op. cit., p. 46
24
Dumitru Mazilu, Drept internaţional public, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006, p. 195.

21
dreptului intern „ nu este doar un simplu rol de redresare a efectelor nerespectării anumitor norme
în domeniul protecţiei drepturilor omului”25, ci şi unul de propagandă în vederea aplicării
uniforme a acestora de către statele parţi.
Ca un corolar în ceea ce priveşte principiul nereturnării, aplicarea acestuia în baza normelor
europene este mai extinsă, cuprinzând şi cazurile legate de viaţa privată sau familie.
Convenţia europeană prevede dreptul la petiţie individuală, în timp ce Convenţia de la
Geneva nu are prevăzut acest drept, ceea ce înseamnă că solicitanţii de azil „trebuie să apeleze la
administraţiile naţionale şi instanţele interne pentru recunoaşterea drepturilor lor” 26; în plus,
include garanţii procedurale, precum dreptul la viaţă şi la securitate sau dreptul la un remediu
efectiv şi o aplicare uniformă în contextul regional, generat şi de Uniunea Europeană prin
armonizarea politicilor în domeniul azilului.
Ca rezultat al jurisprudenţei internaţionale, totodată cea a Curţii Europene, apariţia
formelor subsidiare/complementare de protecţie a avut ca rezultat negativ scăderea standardelor de
protecţie, conducând la anumite consecinţe de ordin practic, legate mai ales de faptul că refugiaţii
convenţonali ca atare nu ar trebui să apeleze la Convenţia Europeană pentru a contracara
returnarea şi să obţină un anumit statut şi recomandarea UNHCR (United Nations High
Commissioner for Refugees = Înaltul Comisar al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi) ca statele să nu
apeleze la o formă mai restrânsă de protecţie bazată exclusiv pe înlăturarea măsurilor de returnare.

3.3. Recunoaşterea statutului de refugiat

Conform art.14 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului ”orice om are dreptul să
caute şi să se bucure de azil împotriva persecuţiei, în alte ţări.”
Acordarea azilului este un act al suveranităţii statului şi nu poate sta la baza unor obiecţii
juridice din partea altui stat. Este , de asemenea, un act paşnic şi umanitar şi nu trebuie privit ostil
de către un alt stat, în special de către statul de origine a refugiatului.

25
Vasile Popa, op. cit., p.235
26
Ibidem, p. 238

22
 Pentru refugiat, oferirea azilului implică protecţia împotriva returnării şi posibilitatea de a
rămâne pe teritoriul statului respectiv, fie permanent, fie până când se gaseşte o soluţie alternativă.
Aceasta este baza protecţiei internaţionale.
Violările acestui drept au loc atunci când:
-Refugiaţii sunt respinşi la frontieră, atunci când nu au posibilitatea să solitice azil în altă
parte;
-Refugiaţii sunt retrimişi forţat în ţara lor de origine, sau în orice altă ţară unde se pot teme
de persecuţie;
-Persoanele sosite pe mare sunt îndepărtate de ţărm şi expuse unui pericol grav.
Convenţia din 1951 este un instrument cu valoare universală ce cuprinde următoarele 3
tipuri de prevederi :
-definiţia persoanelor care sunt refugiate şi a celor care nu sunt sau au încetat să mai fie
refugiate;
-statutul juridic al refugiaţilor precum şi drepturile şi obligaţiile acestora în ţara de azil ;
-condiţiile de implementare a prevederilor mai sus menţionate, respectiv angajamentele
statelor parţi de a coopera în vederea supravegherii aplicării acestor prevederi. Dispoziţiile
Convenţiei din 1951 definesc şi delimitează calitatea de refugiat prin intermediul a trei categorii de
clauze: de includere, de excludere si de încetare.
Clauzele de includere enunţă criteriile pe care o persoană trebuie să le îndeplinească pentru
a fi refugiat. Ele formează criteriile pozitive pe baza cărora se face determinarea statutului de
refugiat. Aşa numitele clauze de încetare şi de excudere au o semnificaţie negativă 27: primele arată
circumstanţele în care un refugiat pierde această calitate, iar cele din urmă enumeră circumstanţele
în care o persoană este exclusă de la aplicarea Convenţiei din 1951, chiar dacă îndeplineşte
criteriile pozitive ale clauzelor de includere.
Convenţia avea iniţial în vedere doar persoanele care deveniseră refugiaţi datorită
evenimentelor petrecute înainte de 1951. Totuşi, anii care au urmat au aratat ca mişcarea
refugiaţilor nu era un fenomen limitat la cel de al doilea război mondial şi la urmările lui 28. Au
apărut noi grupuri de refugiaţi, mai ales in Africa, la sfârşitul anilor 1950 şi în anii 1960. A devenit
astfel , necesară realizarea aplicabilitaţii Convenţiei în toate situaţiile în care apăreau refugiţi. În

27
Raluca Miga-Beşteliu, op. cit., p.180
28
Mihai Delcea, Protecţia …op. cit., p. 42

23
acest scop, Protocolul din 1967 a anulat 1951 ca dată limită, conferind Convenţiei un caracter cu
adevărat universal. Protocolul este un instrument independent, la care statele pot adera fără să
devină parte la Convenţie (cu toate că acest lucru se întâmplă rareori). Statele care aderă la
Protocol se obligă să aplice prevederile Convenţiei refugiaţilor care se înscriu în definiţia din
Convenţie, dar fără a lua în considerare anul 1951 ca data limită. Dacă un stat aderă numai la
Protocol, nu există nici o posibilitate de a introduce o limitare geografică.
În momentul aderării la Convenţie sau Protocol, ţările semnatare au posibilitatea efectuării
unor rezerve vis a vis de articolele pe care le consideră neaplicabile pentru ele. Pe de altă parte pot
fi însă, articole care nu pot fi supuse vreunei rezerve, statele semnatare trebuind, astfel, să le
accepte odată ce s-a realizat aderarea. Avem astfel:
- definiţia refugiatului (art. 1)
- nediscriminarea în ce priveşte rasa, religia sau statul originar (art. 3)
- libertatea de a practica religia (art. 4 )
- accesul liber la justiţie (art. 16(1))
- nereturnarea (art. 33)
- informaţii referitoare la legislaţia naţională; clauze finale (art. 36-46).
Prin clauzele de includere sunt reprezentate şi criteriile pozitive care ajută la determinarea
statutului de refugiat. Pornind-se de la principiul general că «o persoană nu este refugiat ca rezultat
al recunoaşterii, ci este recunoscut pentru ca este refugiat», definiţiile cuprinse in Conventţe
vizează următoarele categorii de persoane:
Refugiaţii Statutari, respectiv persoana care a fost considerată refugiat conform
dispoziţiilor instrumentelor internaţionale ce au precedat Convenţia de la Geneva. Spre exemplu,
un posesor al «paşaportului Nansen» sau al «certificatului de eligibilitate» eliberat de Organizaţia
Internaţională pentru Refugiaţi este considerat, in continuare, refugiat.
Potrivit Convenţiei de la Geneva, refugiaţii, mai exact persoana care din cauza unor
evenimente desfăşurate anterior datei de 1 ianuarie 1951 şi având ca temei o frică bine justificată,
temere referitoare la persecutare din cauză de rasă, de religie, etnice, cauze ce ţin de apartenenţa
persoanei la un anumit grup social sau care au la bază opinii politice, se găseşte în afara statului a
cărei cetăţenie o deţine şi care nu poate sau, din cauza unei astfel de frici, nu vrea să dispună de
protecţia respectivului stat; sau care, neavând vreo cetăţenie şi aflându-se în altă parte decât în ţara

24
sa unde acesta deţinea reşedinţa sa obişnuită, ca o consecinţă unor astfel de întâmplări, nu poate
sau, din cauza respectivei frici, nu vrea să revină în ţara de origine.
Prin clauzele de excludere sunt arătate expres condiţiile care nu favorizează o persoană să
aibe parte de prevederile Convenţiei din 1951, cu toate că întruneşte criteriile arătate în clauzele de
includere29:
- persoanele care déjà au parte de protecţie şi asistenţă din partea Naţiunilor Unite;
- persoanele care nu sunt considerate a avea nevoie de protecţie internaţională, respectiv
persoanele care şi-au stabilit reşedinta într-o ţară, alta decat ţara de origine, şi care au drepturi şi
obligaţii similare cetăţenilor respectivei ţări;
- persoanele care sunt appreciate că nu au dreptul la protecţie internaţională, nu merită acest
drept:
- persoanele care ce au săvârşit crime contra păcii şi umanităţii, precum şi criminalii de
război;
- persoanele care au săvârşit o crimă gravă catalogată ca fiind de drept comun;
- persoanele care sunt acuzate de acţiuni împotriva scopurilor şi principiilor care stau la
baza Naţiunilor Unite.
Convenţia de la Geneva abordează în mod expres:
-Cazurile speciale de refugiaţi- refugiaţii de război, dezertorii, persoanele care refuză să
efectueze stagiul militar şi persoanele care au recurs la forţă sau au comis acte de violenţă nu
dobândesc în mod automat statutul de refugiat ci numai dacă au «o temere bine întemeiată de
persecuţie»;
-Principiul unităţii familiei- prin menţinerea unităţii familiei refugiatului care a îndeplinit
condiţiile necesare pentru recunoaşterea statutului şi protecţia minorilor refugiaţi.
Convenţia din 1951 lasă statelor contractante posibilitatea de a stabili modalitaţile concrete
ale procedurii de determinare a statutului de refugiat, în funcţie de structura administrativă şi
constituţonală a fiecărui stat30.
Clauzele de încetare a statutului de refugiat se referă la conditiţile în care un refugiat pierde
această calitate pe considerentul că nu îi mai este necesar sau nu se mai justifică acest statut.
Clauzele de încetare sunt grupate dupa cum urmează:

29
Dumitru Mazilu, op. cit., p. 287

30
Mihai Delcea, Protecţia …op. cit., p. 48.

25
  Modificări ale contextului general de către chiar refugiat: repunerea din proprie voinţă
sub protecţia statului, stat de a cărei cetăţenie dispune, dispunerea din nou în mod voluntar de
cetăţenie, acordarea unei cetăţenii noi ori restabilirea prin proprie voinţă a reşedinţei în statul faţă
de care avea reţineri din cauza persecuţiei ;
 Dizolvarea unor circumstanţe care au cauzat refugiul, mai precis modificarea,
înăsprirea stuaţiei din statul de care avrea temeti privind poibile persecuţii.

3.4. Drepturile si obligaţiile refugiaţilor

Un refugiat are dreptul la protecţie. Refugiatul trebuie să beneficieze de cel puţin aceleaşi
drepturi ca orice alt străin care are un drept de şedere legal, inclusiv libertatea de gândire, libertatea
de mişcare şi de a nu fi supus torturii şi tratamentelor degradante.
Persoana de alta cetăţenie sau apatridul care a depus o cerere de acordare a statutului de
refugiat într-un punct de frontieră va rămâne în zona de frontieră până la pronunţarea unei hotărâri
de către Oficiul Naţional pentru Refugiaţi, dar nu mai mult de 20 de zile.
Dacă străinul sau apatridul depune o solicitare pentru a i se acorda statutul de refugiat în
ţara noastră, acesta are voie să stea pe teritoriul ţării noastre până când expiră termenul de 15 zile
calculat din momentul la care dispoziţia de părăsire a teritoriului statului respectiv devine
executorie, mai exect din momentul în care solicitarea sa este respinsă printr-o hotărâre definitivă
şi irevocabilă.
Pe perioda în care se găseşte pe teritoriul Romaniei, refugiatul are dreptul la asistenţă
medicală primară precum şi la spitalizare gratuită.
Cât durează procedura, el are dreptul la un asistat sau poate fi reprezentat de către un
avocat şi i se asigura de către autorităţi, un interpret gratuit.
Refugiatul mai are dreptul de a fi consiliat şi asistat de către un reprezentant al ONG-urilor
care pot fi româneşti sau neromanesti precum şi dreptul de informare în limba pe care o ştie, în
clipa depunerii respectivei solicitări, ce are în vedere drepturile şi îndatoririle de care dispune pe
tot timpul procedurii31.

31
Mihai Delcea Situaţia …, op. cit., p. 48.

26
 Pe toata durata procedurii i se va elibera un document temporar de identitate, a cărei
valabilitate va fi prelungită succesiv.
Va beneficia de protecţie referitor la toate detaliile in legatură cu cererea sa, cât şi datele
sale personale.
Totodată, refugiatul, are dreptul să fie cazat în centrele de cazare şi primire care se găsesc
subordonate Oficiului Naţional pentru Refugiaţi. Cazarea se efectuează în limita locurilor
accesibile, până când refugiatul nu mai are dreptul de şedere, în situaţia în care nu deţine
posibilităţi materiale să se întreţină şi, totodată, va dispune, în urma solicitării, de mâncare în limita
sumei de 3 lei/persoana/zi, de cazare în limita sumei de 1,8 lei/persoana/zi precum şi alte
cheltuieli, în limita sumei de 0,6 lei/persoana/zi. Aceşti bani sunt suportaţi din bugetul de stat32.
Pe toata durata procedurii solicitantul de azil are dreptul la confidenţialitate.
Confidenţialitatea procedurii de determinare a statutului de refugiat a solicitantului de azil/
străinului este esenţiala în vederea creării unei atmosfere de securitate şi încredere solicitantului de
azil/ străinului. Toţi membrii CNRR-ului , inclusiv traducătorii şi paznicii, precum şi orice partener
de implementare a programului, consilieri sau medici care asistă solicitanţii de azil şi refugiaţii în
cadrul proiectului cu UNHCR-ul, trebuie să asigure confidenţialitatea informaţiilor primite de la şi
despre solicitanţii de azil/străini şi refugiaţi, inclusiv faptul că o persoana este asistată de către
CNRR.
Solicitanţii de azil trebuie informaţi cu privire la dreptul la confidenţialitate în perioada
procedurii de determinare a statutului de refugiat. Orice limitarea a dreptului la confidenţialitate,
inclusiv împărtaşirea de informaţii, înţelegeri cu autorităţile ţării gazdă sau ţărilor unde poate fi
relocat, trebuie sa fie explicate solicitantului. Solicitanţii de azil trebuie să fie informaţi că CNRR-
ul comunică informaţiile legate de cazul acestora UNHCR-ului România.
Oferirea de informaţii din dosarele de determinare a statutului de refugiat se poate realiza
în cazul în care aceste informaţii sunt necesare pentru motive legitime 33, dacă nu va pune în pericol
siguranţa persoanei în cauză, a membrilor familiei sale, a altor persoane cu care este asociată
persoana sau a angajaţilor CNRR. Trebuie ţinut cont de faptul că oferirea de informaţii trebuie să
fie în concordanţă cu mandatul de protecţie internaţionala UNHCR, cuprinzând aici caracterul
umanitar şi apolitic şi nu subminarea performanţelor CNRR-ULUI şi a obligaţiilor acestuia.

32
„Legislaţie privind azilul în România”, ed. Monitorului Oficial, p.26.
33
Art
. 55, H.G. nr. 1251, 13 septembrie 2006.

27
 Cât despre regulile pe care refugiatul trebuie să le respecte trebuie specificat faptul că pe
teritoriul României, acesta are obligaţia34:
-să arate (prezinte) în formă scrisă, solicitare justificată ce include datele arătate expres de
organul la care o lasa cererea, organelor teritoriale ale Ministerului Administraţiei şi Internelor.
- să stea la fispoziţia organelor pentru amprentare şi fotografie.
-are obligaţia să înmâneze actul care demosntrează trecerea graniţei. După, acesta primeşte
un act temporar de identitate.
-de a urmări stadiul procedurii şi de a declara orice modificare de reşedintă precum şi de a
nu părăsi localitatea de reşedintă fără autorizarea Oficiului Naţional pentru Refugiaţi.
-obligaţia prezentării la examenele medicale care se stabilesc.
-trebuie să răspundă la cererile organelor cu prerogative în domeniul refugiaţilor şi sunt
obligaţi să le dea acestora informaţii clare, complete şi reale referitoare la persoană şi la solicitarea
sa.
-obligaţia de respectare a legilor Romaniei. De asemenea trebuie să respecte măsurile
dispuse de organele abilitate în domeniul refugiaţilor.
Dacă încearcă să plece din România ilegal, fără paşaport valabil, încalcă legea şi ca urmare
va fi închis. Consecinţa acestui lucru constă în faptul că va întrerupe procedura pentru că, fiind
închis, nu poate respecta termenele. De asemenea, nu i se va plelungi dreptul de şedere. Daca
cererea sa de azil va fi respinsă irevocabil, nu i se va permite intrarea în România şi ca urmare va fi
obligat să părăsească ţara.

3.5. Determinarea procedurii statutului de refugiat

Procedura de azil – ca denumire generică,se regaseşte în prezent ca procedură a acordării

statutului de refugiat21. În principiu, ea cuprinde totalitatea procedurilor prin care este soluţionată
o cerere de azil/ acordare a unei forme de protecţie. Momentele importante ale derulării procedurii
sunt date de: 1.depunerea cererii, 2. interviul, 3. hotărârea, 4. faza judecătorească (pângerea,
recursul) şi 5. încheierea procedurii.
Actorii implicaţi în procedură : solicitantul statutului de refugiat / de azil, Oficiul Naţional
pentru Refugiaţi (ONR) , structurile sale teritoriale, structurile specializate ale Ministerului
34
Vasile Popa, op. cit., p. 172.

28
Administraţiei şi Internelor- MAI (Poliţia de Frontiera, Autoritatea pentru Străini etc),instanţele de
judecată, avocaţii, UNHCR, organizaţiile neguvernamentale care derulează proiecte în domeniu
etc), instituţiile cu atribuţi în domeniul securităţii naţionale sau ordinii publice.
§1. Depunerea cererii
„Primirea cererilor, activităţile de înregistrare şi evidenţă a solicitanţilor statutului de
refugiat şi a persoanelor care au dobândit o formă de protecţie, intervievarea solicitanţilor,
analizarea motivelor invocate pentru acordarea statutului de refugiat, procedura de soluţionare a
cererilor pentru acordarea statutului de refugiat, precum şi activităţile legate de asigurarea
asistenţei solicitantilor statutului de refugiat şi a persoanelor care au dobândit o formă de protecţie
se desfăşoara potrivit dispoziţiilor»35 Legii nr. 122/4 mai 2006 privind statutul şi regimul
refugiaţilor în România36.
În demararea procedurii, în acord cu reglementărilor în vigoare, un individ este catalogat ca
solicitant al statutului de refugiat atunci când îşi manifestă voinţa 37. Această voinţă trebuie dată în
scris sau oral în faţa organelor abilitate. Din solicitarea refugiatului trebuie să rezulte că aceasta
cere sprijinul ţării noastre pentru unul dintre motivele ce sunt menţionalte Legea nr. 122/4 mai
2006 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România. Pe de altă parte, ca să se dea un astfel de
statut de refugiat în ţara noastră, refugiatul se adresează personal cu o petiţie scrisă către ONR
subordonată Ministerului Afacerilor Interne sau organelor teritoriale ale respectivului minister, ca
unice autorităţi abilitate, conform legii să recepţioneze astfel de solicitări. În acest mod se face o
deosebire evidentă între momentul în care se manifestă voinţa şi care totodată constituie baza
pornirii procedurii, şi momentul redactării solicităriicererii, ca document formal.
Cererea pentru acodarea statutului de refugiat este individuală (cererile colective nu sunt
acceptate) fiind înaintata personal de către solicitant sau pentru persoanele lipsite de capacitate de
exerciţiu de către reprezentantul legal (aceasta împreună cu depunerea cererii de către persoana
care a dobândit statutul de refugiat pentru membrii familiei sale în cazul în care aceştia nu se află
pe teritoriul României fiind singurele excepţii de la principul depunerii personale a cererii).
« Cererea se completează în limba română sau într-o limbă pe care solicitantul o cunoaşte »38.
Funcţionarul care ţine de organele ce au competenţă în recepţionarea solicitărilor pentru atribuirea
35
http://www.apadar.ro/refugiati/legislatie/hotrare-nr-622-din-27-iunie-2001-pentru-aprobarea-normelor-
metodologice-de-aplicare
36
Dumitru Mazilu, op. cit., p. 289
37
Mihai Delcea, Protecţia …op. cit., p.110
38
http://cetatenie.just.ro/wp-content/uploads/LEGE-Nr122.doc

29
statutului de refugiat, predau petiţionarului un formular anume aşa cum apare acesta în normele
metodologice. Totodata i se explică solicitantului cum se completează. Daca cel care face cererea
nu are cunoştiinţă de scriere, cererea va fi completată de funcţionarul care o primeşte formularul
cinform declaraţieilor orale date de posibilul refugiat, urmând ca solicitarea să fie semnată sau
amprentată de către cel care cere statutul de refugiat si va fi semnată şi de funcţionarul care a
completat această formularul. Daca este cazul se semnează şi de de interpret39.
Dacă cel care face cererea are acte de identitate, atunci funcţionarul va proceda la
verificarea celor menţionate în formularul cererii şi, eventual, semnalează refugiatului
neconcordanţele ivite în textul cererii, în scopul de a fi corectate. Există o excepţie ce priveşte
redactarea care admite ca în situaţia procedurii la frontieră în care cel care face cererea de
refugiere nu ştie limba română şi nu i se poate acorda un interpret, agentul de poliţie de frontieră
trebuiesă transmită urgent către ONR solicitarea scrisă de refugiat în limba cunoscută de către el,
având data şi semnătura acestuia.
Lipsa termenului - Un alt element de interes îl reprezintă lipsa unui termen în care să fie
formulată cererea de azil. Potrivit textului Legii, solicitarea prin care se acordă statutul de refugiat
se depune imediat ce :
a) cel care face cererea s-a prezentat într-un punct de control ca să treacă graniţa ţării;
b) cel care face cererea a intrat pe teritoriul ţării noastre, al României;
c) au apărut evenimente în statul din care vine a refugiatul care cere azil, evenimente care îl
pun în situaşia să ceară protecţie.
În primele două situaţii se face o distincţie asupra locului depunerii cererii de azil în
România: într-un punct de control pentru trecerea frontierei de stat sau pe teritoriul României (aşa
cum s-a mai menţionat anterior, în cazul membrilor de familie ai persoanei recunoscute ca
refugiat- aflaţi în afara României- cererea este depusă de cel aflat deja pe teritoriu).
Referitor la înregistrarea cererilor pentru acordarea statutului de refugiat, acestea se depun
în locul unde se găseşte un punct de control pentru trecerea graniţei. Aceste, precum şi cele depuse
la Autoritatea Pentru Străini, se înregistrează în registre speciale 40. Când vorbim despre cereri
depuse într-un punct de control stabilit pentru trecerea graniţei ţării aeroportuare şi transmise
ONR, vorbim despre acele cereri ce au anexată o notă informativă ce vizează refugiatul. Aceasta
informare are înscrisă ora la care refugiatul s-a prezentat, ruta prin care a venit în şara noastră şi ce
39
Vasile Popa, op. cit., p.34
40
„Legislaţie privind azilul în România”, p. 65

30
compania l-a transportat, dar şi actele pe care acesta le deţine, persoanele care sunt cu el, precum şi
alte amanunte care pot ajuta la o rezolvare eficientă a respectivului caz 41. Dupa înregistrarea/
primirea cererii, solicitantului i se eliberează, în funcţie de locul unde s-a realizat, un document
temporar de identitate (ONR) sau adeverinţă provizorie cu o valabilitate de 48 de ore, care ţine
loc de document temporar de identitate în România (la structurile teritoriele MAI); în plus, trebuie
să i se asigure transportul gratuit până la ONR42. Dacă cererea s-a înregistrat de către organele
teritoriale ale Ministerului Afacerilor Interne ce aprţin de un punct de control pentru trecerea
graniţei ţării, agenţii poliţiei de frontiera emit un act cu caracter temporar doar după ce refugiatul
are acceptul de a veni pe teritoriul ţării noastre.
Ulterior înregistrării solicitării, ONR şi structurile sale din teritoriu, cu ajutorul angajaţilor
specializaţi, demarează verificări privind identitatea refugiatului, îi reţin acstuia actul de călătorie,
îi fac poze, îi iau amprentele după care îl inştiinţează în legătură drepturile, îndatoririle şi
procedura de urmat, îi fac un dosarul personal, comunică data şi ora pentru susţinerea de catre
acesta a interviului, comunicare facuta în scris. Totodată îi eliberează un act cu caracter temporar
de identitate, înregistrează solicitarea prin care acesta cere ajutor de ordin material, poate găsi un
loc de reşedinţă şi să garanteze asistenţa materială de care are nevoie ca să se întreţină. Totodată îi
solicită transportarea acestuia cu un însoţitor în locul de reşedinţă, la cererea organelor competente,
atât cât ţine procedura, pentru cauze interesul public care sunt justificate, pentru cauze de siguranţa
naţională, pentru cauze ce ţin de ordinea publică, de protecţia sănătăţii şi moralităţii publice, de
protecţia drepturilor şi libertăţilor celorlalţi cetăţeni, în ciuda faptului că refugiatul nu dispune de
mijloace materiale elementare ca să se întreţină43.
Urmarea cea mai importantă a înregistrării solicitării privind azilul constă în aceea că
contra refugiatului care solicită statutul de refugiat nu vor fi dispuse măsuri de expulzare sau
măsuri returnare forţată de la graniţă sau de pe teritoriul ţării noastre dacă nu a existat o dispoziţie
executorie care să blige plecarea din Romania a respectivului şi să se găsească în hotărârea de
respingere a solicitării acestuia de acordare a statutului de refugiat. Mai observăm pe de altă parte
că cei care cer statutul de refigiat nu pot fi sancţionaţi penal din cauză ca au intrat sau au stat
ilegale la noi în ţară.
§ 2. Stabilirea tipului de procedură

41
Mihai Delcea, Protecţia …op. cit., p. 120
42
Dumitru Mazilu, op. cit., p. 147
43
Ibidem, p.148

31
 Faţă de procedura ordinară, derivate din acestea, se pot distinge următoarele tipuri de
procedură44:
- accelerată, în cazul în care cererea poate fi respinsă ca evident nefondată, solicitantul e un
pericol pentru singuranţa naţională, provine dintr-o ţară sigură de origine sau face obiectul
clauzelor de excludere;
- frontieră, pentru cererile depuse într-un punctde trecere a frontierei de stat;
- acordare a accesului la o noua procedură, dupa respingerea ca irevocabilă a unei cereri, în
masura îndeplinirii condiţilor legale;
- ţară terţă sigură, în cazul în care solicitantul a tranzitat anterior o astfel de ţară şi i s-a
oferit sau a avut ocazia să contacteze autorităţile pentru a obţine protecţie;
- încetare sau anulare, pentru anumite motive expres prevăzute de lege.

§ 3. Transferul de procedură
a)faza administrativă – situaţii:
În procedura declanşată la graniţă se poate lua hotărârea de către autorităţi pentru acordarea
dreptului de a intra pe teritoriul ţării noastre şi liberul acces în ce priveşte procedura ordinară,
numai în situaţia în care solicitarea refugiatului nu poate fi acceptată pentru ca este catalogată ca
finnd nefondată. În acelaşi timp, autoritatea de la frontieră poate decide cu privire la dreptului de
acces pe teritoriul ţării şi a celui asupra procedurii ordinare dacă cel care cere statutul de refugiat
este neînsotit si nu are vârsta de 18 ani.
Situaţia solicitării străinului care vine dintr-un stat în care de regulă nu există nu este expus
vreunui risc de a fi persecutat şi realitate sau probele arătate de presupusul refugiat demonstrează
existenţa unei frici justificate de persecuţie, acestuia acordândui-se accesul la procedura ordinară.
În cazul tranzitării unei ţări terţe sigure, se poate emite o hotărâre prin care solicitantului i
se conferă accesul la procedura de acordare a statutului de refugiat, daca nu sunt îndeplinite
cerinţele expres prevăzute de lege45.
O situaţie aparte, de opţiune, se întâlneşte în cazul procedurii încetării sau anulării,
funcţionarul putând decide, după caz, în procedura ordinară sau în procedura accelerată46.

44
Dumitru Mazilu,op. cit., p. 150

45
Mihai Delcea, Protecţia …op. cit., p. 53
46
„Legislaţie privind azilul în România”, p. 68

32
 b) faza judecătorească—situaţii:
În procedura accelerată, prin admiterea plângerii şi dispunerea către structura competentă a
ONR care a emis hotărârea sâ analizeze cererea în procedura ordinară.
În cazul procedurii la frontieră, prin acceptarea petiţiei şi dispunerea organul competent al
ONR care a dat hotărârea să verifice solicitarea în procedura ordinară şi să dea voie refugiatului pe
teritoriul României.
În ce priveşte procedura de rezolvare a unei solicitari scrise noi, cu ajutorul liberului acces
la o nouă procedură privind acordare a statutului de refugiat.

§ 4. Situaţia minorilor
În situaţia refugiatului minor care are sub 14 ani, reprezentantul său legal îi susţine
interesele acestuia. Dacă nu există un astfel de reprezentant i se numeşte din oficiu un reprezentant
legal potrivit legislaţiei din Romania. Dacă străinul trece de vârsta de 14 ani si e inca minor, acesta
poate o solicitare tip cerere în nume personal prin care i se desemnează un reprezentant legal
potrivit legislaţiei din Romania. Dacă nu există un reprezentant legal, ONR anunţă autoritatea
competentă pe raza căreia se află centrul de unde este cazat minorul, în ideea începerii procedurii
de numire a unui reprezentant legal. Până la numirea acestuia, ONR asigură minorului protecţia
necesară, procedura fiind suspendată.
Minorul neînsoţit, care nu poate să-şi probeze vârsta, va fi supus unei expertize medico-
legale, în situaţia în care nu rezultă în mod evident acest fapt din aspectul său fizic. Cererea
privind primirea statutului de refugiat în cazul minorul străin care nu este însoţit este în primul
rând verificată, iar în cercetare cererilor şi a cauzelor menţionate de către minor se ţine cont şi de
nivelul de dezvoltare cognitivă precum şi de responsabilitatea faptelor acestuia.
Cererile prin care se primeşte statutul de refugiat în cazul celor care nu sunt majori şi care
nu sunt însoţiţi nu pot fi rezolvate prin procedura urgentă. În situaţia procedurii la frontieră,
funcţionarul e în măsură să ia decizia privind dreptul de intrare pe teritoriul statului nostru a
strainului minor şi a accesului la procedura ordinară cu condiţia ca solicitantul statutului de
refugiat să nu fie însoţit.

§ 5. Interviul

33
 Interviul de determinare a motivelor de acordare a unei forme de protecţie constă într-o
audiere a solicitantului statutului de refugiat de către unul dintre funcţionari. Interviul poate lămuri
amănuntele vitale ce privesc rezolvarea cererii pentru acordarea statutului de refugiat, înscrise într-
o notă de interviu ce are ca si conţinut: datele de identificare ale refugiatului, numele
funcţionarului ce realizează interviul şi în anumite situaţii numele interpretului, al reprezentantului
legal şi/sau al avocatului refugiatului, limba în casre are loc interviul, promisiunea refugiatului din
care se deduce că datele şi amănuntele arătate în cadrul interviului sunt adevărate, întrebările şi
răspunsurile acordate de solicitant cât timp ţine interviului47.
Ulterior citirii celor trecute în nota de interviu se va proceda la semnarea pe fiecare pagină
a notei de către cel care solicită statutului de refugiat sau de reprezentantul legal al acestuia, dar şi
de interpretul, avocatul şi funcţionarul care sunt la interviu. Mai pot asista, cu voia solicitantului
statutului şi reprezentanţi ai unor organizaţii neguvernamentale care întreprind diferite acţiuni în
domeniu, precum şi reprezentantul în ţara noastră a Înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru
Refugiaţi. În situaţia celor care nu sunt majori, aceştia vin împreună la interviu cu reprezentantul
lor legal. Dacă se impune, funcţionarul care instrumentează cazul poate realiza un interviu nou. În
situaţia analizării pentru acordarea accesului la o nouă procedură , intrviul va fi realizat de către
un alt funcţionar decât cel care s-a pronuţat anterior.
În practică, dupa depunerea cererii la ONR, solicitantului i se realizează un interviu
preliminar în care se consemnează datele personale şi cele legate de rutele tranzitate, fără a se
discuta despre motivele solicitării statutului de refugiat48.
În procesul în care se iau decizii funcţionarii, aceştia pot să consulte experţi. Ministerul
Afacerilor Externe acordă ciclic articole şi documente generale privind problemele cu care se
confruntă statele de origine ale celor care solicitanţilor statutul de refugiat. Aceste materiale mai
privesc şi răspunsuri ale solicitărilor unor probleme ale ONR, importante care privesc rezolvarea
cererilor de acordare a statutului de refugiat. ONR consultă Ministerul Afacerilor Externe în în
legătură cu stabilirea statelor unde de regulă nu se comportă un risc major de persecuţie.
În ceea ce priveşte sarcina probei, principiul general este acela ca aceasta este împărţită
între funcţionar şi solicitant49. Un caz deosebit îl găsim în situaţia solicitării străinului care vine
dintr-un stat unde de regulă nu găsim un risc crecut de persecuţie, solicitare neacceptată ca fiind

47
Idem.
48
Vasile Popa, op. cit., p. 78
49
Mihai Delcea, Protecţia …op. cit., p.89

34
clar nefondată, mai puşin situaţia în care argumentele prezentate de refugiat demonstrează
existenţa unei frici justificate de persecuţie.

§ 6. Termenele
Cerearea se verifică într-un interval de 30 de zile de când se înregistrează cazul. Acest
termen se poate prelungi cu maxim 30 de zile, procedându-se dacă se impune la o informare
suplimentară. În acest caz funcţionarul scrie o notă unde justifică nevoia prelungirii procedurii
după care supune aprobării şefului ONR respective procedură. Dacă vorbim de procedura
accelerată, în 3 zile funcţionarul trebuie să se pronunţe din momentul inregistrării cererrii În cazul
procedurii de frontieră, respectivul termen este de doua zile. În ce priveşte cererea de acces la o
nouă procedură de cinci zile este calculate termenul50.

§ 7. Soluţionarea
Cererea prin care se solicită statutul de refugiat se va rezolva cu ajutorul documentelor care
sunt déjà la dosarul refugiatului şi cu ajutorul motivelor expuse de refugiat atunci când susţine
interviul. Aceste motive care vor fi verificate ţinându-se cont de situaţia exactă din statul din care
provine solicitantul şi de credibilitatea celui care solicită statutul de refugiat. Dacă solicitantul,
fără motiv, nu a venit la interviu la data stabilită, funcţionarul care instrumentează cazul scrie un
proces-verbal, urmând să rezolve cererea rivind acordarea statutului de refugiat ţinând cont de
datele de care dispune la dosar în acel moment51.

§ 8. Hotărârea
După ce, în procedura ordinară, a fost verificată cererea, în termenul de 30 de zile calculate
de la data primirii ei funcţionarul ONR este în măsură să decidă: acordarea statutului de refugiat
sau acordarea protecţiei umanitare condiţionate Tot el poate hotărî respingerea cererii. Prin
hotărârea de acordare a protecţiei umanitare condiţionate sunt expuse şi motivele prin care nu se
dă refugiatului stautul sau. Pe de altă parte hotărârea de respingere a cererii are incluse în ea
motivele aferente pentru toate tipurile de protecţie, dar şi obligaţia de a părăsi ţara noastră în de 15
zile care încep să curgă de la data înstiinţării hotărârii definitive şi irevocabile. Hotărîrea se trimite
imediat, în formă scrisă celui care cere statutulde refugiat printr-o înştiinţare directă facută de un
50
Mihai Delcea Situaţia …, op. cit., p. 139
51
Idem

35
funcţionar ONR ori cu ajutorul poştei la reşedinţă refugiatului pe care acesta a spus ultima oara că
o are.
Cererea va fi respinsă în procedura accelerată în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de lege52: este evident nefondată, este formulată de către o persoană care, prin activitatea
ori prin apartenenaţa lor la o anumită grupare, prezintă un pericol pentru siguranţa naţională ori
penru ordinea publică în România sau care provine dintr-o ţară unde, în general, nu există risc
serios de persecuţie ori persoană care nu este considerată a merita protecţie internaţională (clauzele
de excludere). Dacă vorbim de cererile facute de către oameni care provin dintr-un stat unde de
regulă nu există un risc de persecuţie, poate apărea hotărârea de respingere sau hotărârea de acces
la procedura ordinară, dacă realitatea sau motivele arătate de către solicitant indică existenţa unei
frici de persecuţie fondate.
Atunci când vorbim de procedura ce are loc la un punct de control pentru trecerea graniţei
ţării, funcţionarul, ulterior realizării interviului şi verificării cauzelor expuse pentru acordarea
statutului de refugiat, ţinâd cont de informaţiile ce au în vedere situaţia din statul de unde vine
acesta, poate decide:
a) acordarea unei forme de protecţie şi a dreptului de a intra pe teritoriul ţării noastre,
b) acordarea dreptului de a intra pe teritoriul ţării noastre şi de a avea voie să folosească
procedura ordinară de rezolvare a solicitării acestuia pentru acordare a statutului de refugiat atunci
când cererea acestuia nu poate să nu fie acceptată pentru unul dintre motivele arătate pentru
solicitările clar nefondate, sau
c) respingerea solicitării ca neavâd fundament.
În situaţia cererii accesului la o nouă procedură, se pronunţă în 5 zile hotărârea. Însă acsta
se face doar atunci când se depune o nouă cerere, bineînţeles cu justificări, şi cu actele arătate
înainte de solicitant. Hotărârile se dau fără o analiză prealabilă ajustificărilor expuse de către
solicitant privind acordarea statutului de refugiat şi se transmit, în scris, urgent solicitantului.
Hotărârea care ajută la rezolvarea unei noi solicitări de acordare a statutului de refugiat presupune
şi anularea dispoziţiei care-l obligă pe solicitant să parăsească ţara noastră, arătată în hotărârea de
dinainte, cel care face cererea urmând să dispună de drepturile pe care legea i le conferă.
În situaţia în care cel care solicită a a trecut înainte printr-un stat terţ, neînsoţit şi i s-a
acordat deja sprijin şi protecţie în acel stat ori a avut ocazia, la graniţă sau în statul respectiv, să ia

52
„Legislaţie privind azilul în România”, p. 85

36
legătura cu autorităţile pentru a cere protecţie, atunci ONR să trimită înapoi în statul respective pe
străin, nemaiverificând pe fond solicitarea acestuia. În acest caz se impune acceptul statului cere
se găseşte pe foaia ce conţine statele terţe şi care prezintă siguranţă de a-l trimite pe refugiat inapoi
în respectivul stat pentru a demara procedura de acordare a statutului de refugiat. Hotărârea ONR
va fi de respingere a accesului la procedura de acordare a statutului de refugiat comunicată
solicitantului şi totodată se va solicita autorităţilor române competente să procedeze la remiterea
solicitantului către ţara terţă. Cu toate acestea, ONR este în măsură să verifice solicitarea lăsată de
refugiat, având acordul expres al refugiatului, organul funcţionaresc însărcinat să pună în practică
interviul şi să resolve respective solicitare dând o hotărâre potrivit căreia refugiatulu i se acordă
accesul la procedura de acordare a statutului de refugiat.
Un alt tip de hotărâre cum este cel care are în vedere stoparea formei de protecţie date, are
în vedere situaţiile în care apar schimbări importante în cadrul evenimentelor în statul de origine
sau în tratamentul la care sunt supuse unele persoane din acel stat, ONR e în măsură să declanşeze
o procedură de identificare a situaţiei indivizilor care au câstigat statutul de refugiat sau protecţia
umanitară condiţionată şi care vin din acel stat.
Fie din oficiu, fie la propunerea uneia dintre instituţiile ce se ocupă de securitate naţională
ori de ordininea publică, funcţionarul ONR, constată printr-o hotărâre motivată că nu i se mai
poate acorda solicitantului protecţia, după caz, fie în procedura ordinară sau în procedura
accelerată. O astfel de constatare nu declanşează efecte cu vis a vis de membrii de familie ai
individului în cauză cu privire la care a fost emisă hotărîrea53.
Ţinând cont de motivele care au format temeiul pronunţării unei astfel de hotărâri,
funcţionarul are forţa în anumite situaţii să dea dispozişie de părăsirea a teritoriului.

§ 9. Faza judecătorească (plângerea şi recursul)

Împotriva hotărârii de respingere se poate face plângere în termen de 10 zile de la data
primirii dovezii de comunicare sau a documentului prin care se constată că solicitantul nu se mai
află la ultima reşedinţă declarată. Introducerea plângerii în termenul menţionat suspendă
executarea dispoziţiei de părăsire a teritoriului României. În cazul minorului care nu a împlinit
vârsta de 14 ani, plângerea se depune de către reprezentantul său legal, iar minorul cu vârsta
cuprinsă între 14 si 18 ani poate depune plângere personal sau prin reprezentantul său legal 54.
53
Dumitru Mazilu, op. cit., p. 67
54
Vasile Popa, op. cit.., p. 84

37
Plângerea se depune la ONR sau la structurile teritoriale ale acestuia şi va fi însoţită de copia de pe
hotărârea de respingere a cererii de acordare a unei forme de protecţie. Funcţionarul care
înregistrează cererea verifică şi , dacă este cazul, îl îndrumă pe solicitant cu privire la aspectele de
formă ce lipsesc din conţinutul plângerii. Plângerea se înaintează de îndată instanţei competente,
împreună cu toate documentele necesare în vederea soluţionării acesteia. Soluţionarea se va face în
termen de 30 de zile (recomandare). Plângerea se soluţionează de către judecătoria în a cărei rază
teritorială se află structura competentă a ONR care a emis hotărârea. Instanţa se pronunţă printr-o
hotărâre motivată.
Plângerea formulată de solicitant împotriva hotărârii prin care a fost respinsă ca
inadmisibilă o nouă cerere pentru acordarea statutului de refugiat este analizată de instanţa
competentă, iar în cazul în care instanţa acordă dreptul la o nouă procedură de acordare a statutului
de refugiat, cererea este trimisă de ONR pentru a fi analizată pe fond în cadrul unei noi proceduri
de acordare a statutului de refugiat55.
Împotriva hotărârii instanţei, contestatarul sau ONR poate declara recurs în termen de 5 zile
de la pronunţare. Declararea recursului în termen suspendă executarea dispoziţiei de părăsire a
teritoriului. Recursul se judecă în termen de 30 de zile de la înregistrarea sa pe rolul instanţei de
recurs. Hotărârile instanţei de fond nerecurate în termenul legal şi hotărârile pronunţate în recurs
sunt irevocabile şi executorii. Nu există recurs în cazul cererilor soluţionate în procedura accelerată
şi la frontieră, iar in cazul soluţionării unei noi cereri sau a procedurii ţării terţe sigure, căile de
atac se derulează în baza prevederilor pentru procedura ordinară.
§ 10. Încheierea procedurii
Solicitantul are obligaţia să plece din ţara noastră în termen de 15 zile care începe să curgă
din momentul în care dispoziţia de părăsire a teritoriului, pronunţată în hotărârea de refuzare a
solicitării acestuia pentru acordarea a statutului de refugiat, a căpătat valoare executorie. Dacă, din
cauze obiective, străinul nu are posibilitatea să plece din României în internalul acesta de 15 zile,
Ministerul Afacerilor Interne îi dă solicitantului dreptul de şedere în Romania, în baza
reglementărilor care se ocupă de regimul srăinilor în România.

3.6. Prevederile internaţionale în ceea ce piveşte principiul non-refoulement

55
Legislaţie privind azilul în România”, p. 90

38
 § 1. Originea, conţinutul şi evoluţia principiului non-refoulement
Principiul nereturnării (non-refoulement) prevede, în linii mari, că nici un refugiat nu
trebuie să fie returnat în ţara unde acesta riscă să fie supus persecuţiei sau torturii56.
Etimologic, conceptul de nereturnare (numit şi non-refoulement) îşi are originea în limba
franceză, „refouler”. Refouler înseamnă a reîntoarce sau a respinge. Ţinând cont de cadrul
internaţional din zilele noastre privind imigrările, returnarea reprezintă un concept care, de regulă,
face trimitere la întoarcerea sumară la frontieră a indivizilor descoperiţi că au intrat ilegal într-un
stat şi refuzul sumar de admitere a persoanelor care nu au acte în regula57.
Prin urmare, există o distincţie între returnare şi expulzare sau deportare, proceduri cu
caracter mai formal, prin intermediul cărora statul poate cere ori îl poate forţa pe un cetăţean străin,
stabilit în mod legal pe teritoriul său, să părăsească acest teritoriu58.
Concepţia potrivit căreia, în anumite împrejurări, statul nu trebuie să returneze persoanele
în alte state, este relativ recentă. În trecut erau utilizate, în mod curent, acordurile formale dintre
puterile de stat în privinţa predării reciproce a persoanelor ce desfăşoară activităţi subversive, a
dizidenţilor sau a trădătorilor59. Conceptul de azil şi principiul ne-extrădarii delincvenţilor politici,
în sensul protecţiei pe care puterea de stat poate şi, eventual, trebuie să o acorde, începe să se
concretizeze abia spre sfârşitul secolului al XIX-lea. La vremea respectivă, principiul ne-extrădării
reflecta sentimentul popular conform căruia persoana ce încearca să se refugieze de propriul
guvern, de regulă despotic, merita să primească protecţie.
La începutul secoluluinal XIX-lea, unele ţări exceptau de la refuzul de acordare a
permisiunii de intrare, datorită lipsei mijloacelor de întreţinere, persoanele care „încearcă să evite
urmărirea judiciară sau pedepsirea pe motive religioase sau politice ori pentru săvârşirea unor
infracţiuni cu caracter politic sau persecuţia, reprezentând riscul de încarcerare ori o ameninţare la
adresa vieţii sau a integrităţii corporale, pe baza convingerilor religioase” 60. Fiecare stat se obligă
„să nu refuze, în orice caz, dreptul de a intra refugiaţii aflaţi la frontierele ţărilor de origine”61.

56
Ibidem, p. 94
57
Dumitru Virgil Diaconu, Drept internaţional public, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 136
58
Vasile Popa, Concepte de drept internaţional, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p.169
59
Stelian Scăunaş, Drept internaţional public, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p.145
60
Dumitru Mazilu, op. cit., p. 289
61
Stelian Scăunaş, op. cit., p. 148

39
 Deşi în perioada interbelică au inceput să se contureze principiile referitoare la protecţia
refugiaţilor, numărul limitat de ratificări ale instrumentelor şi faptul că acestea conţineau prevederi
echivoce sau prea restrictive, au împiedicat, în mod efectiv, consolidarea principiului nereturnării.
Totuşi, această perioadă a fost remarcabilă tocmai datorită numărului extrem de mare de refugiaţi
nereturnaţi în ţările lor de origine, fie că fugiseră din Rusia postrevoluţionară ori din Spania,
Germania sau Imperiul Otoman.
Dupa cel de-al doilea război mondial a început o nouă eră prin acceptarea explicită a
faptului ca „refugiaţii sau persoanele deplasate” care refuză, pe baza unor „obiecţiuni valabile”, să
se întoarcă în ţările lor de origine nu trebuie să fie obligaţi să facă acest lucru.
Mai mult decât atât, a fost desemnat un Comitet ad-hoc care trebuia „să ia în considerare
necesitatea de elaborare a unei convenţii revizuite şi consolidate în privinţa statutului internaţional
al refugiaţlor şi persoanelor apatride şi care să redacteze o astfel de convenţie dacă va ajunge la
concluzia ca această acţiune este necesară”62. Comitetul ad-hoc pentru probleme de apatridie,
întrunit de două ori la New York, în perioada ianuarie-februarie şi august 1950, a formulat
următoarea prevedere care a fost considerată atât de importantă încât nu s-au propus nici un fel de
excepţii de la aceasta: „Nici un stat contractant nu va expulza sau returna nici un refugiat, sub nicio
formă, în teritoriile unde acestuia i-ar putea fi primejduită viaţa sau libertatea datorită rasei,
religiei, naţionalităţii sau opiniilor sale politice”63.
Totuşi, exact în perioada aceasta, statele s-au opus introducerii dreptului de azil atât în
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948, cât şi în Convenţia de la Geneva din 1951
privind statutul refugiaţilor. La rândul său, Conferinţa Plenipotenţiarilor din 1951, preocupată de
riscul absolutizării principiului nereturnării, a adăugat precizarea că „de principiul nereturnării nu
poate să beneficieze refugiatul despre care există motive întemeiate să se considere că reprezintă
un pericol la adresa siguranţei ţării în care se află sau care, fiind condamnat definitiv şi irevocabil
pentru o infracţiune deosebit de gravă, constituie un pericol pentru comunitatea acelei ţări”.
În afara anumitor situaţi de excepţie, este evident că intenţia celor care au elaborat proiectul
Convenţiei din 1951 a fost ca nici un refugiat să nu fie returnat fie în ţara sa de origine ori în alte
ţări unde acesta ar putea fi în pericol.
Dupa cum este formulat în articolul 33, principiul non-refoulement ridică sermne de
întrebare în privinţa scopului şi legăturii sale cu chestiunea admiterii şi nerespingerii la frontieră.
62
Mihai Delcea, Protecţia …op. cit., p.99
63
Stelian Scăunaş, op. cit., p. 147

40
Acesta este, în mod evident, un principiu de care trebuie să beneficieze refugiatul, adică persoana
care, în sensul articolului 1 al Convenţiei, are o temere bine întemeiată de persecuţie datorită rasei,
religiei, naţionalităţii, apartenenţei la un anumit grup social sau convingerilor sale politice. În
general, conferirea drepturilor pe baza acestui principiu nu trebuie să se întemeieze în mod
obligatoriu pe recunoaşterea formală a statutului de refugiat, care este dificil de realizat în absenţa
unor proceduri eficiente sau în cazul deplasărilor masive de populaţie. În mod similar, statul care
încearcă să nu respecte principiul non-refoulement, prin refuzul determinării statutului de refugiat,
poate fi considerat că nu este de bună-credinţă.
Din perspectiva dreptului internaţional, chestiunea devine şi mai problematică în contextul
evoluţiei definiţiei refugiatului, al incertitudinilor în ceea ce priveşte scopul şi poziţia principiului
non-refoulement în afara instrumentelor internaţionale relevante. Totodată, statele susţin că, în
privinţa categoriei din ce în ce mai extinse a refugiaţilor, obligaţiile lor ţin mai curând de domeniul
umanitar decât de cel juridic. Totuşi, chiar şi în cazurile deplasărilor masive de populaţii, practica
statelor se manifestă în sensul respectării principiului non-refoulement care este aplicabil atât în
cazul refugiaţilor individuali, care au o teamă bine întemeiată de persecuţie, cât şi al grupurilor
mari de persoane care, în anumite împrejurări suficient de bine definite, nu se bucură, în fapt, de
protecţia guvernelor din ţările lor de origine.
§ 2. Exceptii de la principiul non-refoulement
Definiţia refugiatului, conţinută în Convenţie, nu reprezintă o garanţie absolută a protecţiei,
după cum nici nereturnarea nu este un principiu absolut deşi unele instrumente regionale şi unii
autori îl consideră ca un principiu de jus cogens. „Siguranţa naţională” şi „ordinea publică”, de
exemplu, sunt recunoscute ca potenţiale justificări pentru derogare64. Articolul 33(2) prevede în
mod explicit că dreptul la nereturnare nu poate fi revendicat de solicitantul de azil sau de refugiatul
„despre care există motive întemeiate să fie considerat ca un pericol pentru siguranţa ţării sau care,
fiind condamnat printr-o sentinţă definitivă pentru o infracţiune deosebit de gravă, constituie o
ameninţare faţă de comunitatea acelei ţări”. Excepţiile de la principiul nereturnării sunt formulate
în termeni individuali, iar aprecierea dacă individul respectiv poate sau nu să fie considerat ca
reprezerntând un risc la adresa siguranţei unei ţări, rămâne în mare măsura la latitudinea
autorităţilor de stat ale acelei ţări.

64
Mihai Delcea, Protecţia …op. cit., p. 103

41
 Aprecierea că o persoana condamnată pentru un delict deosebit de grav reprezintă o
ameninţare la adresa comunităţii, nu este uşor de făcut, iar jurisprudenţa este destul de limitată. În
plus, noţiunea de „infracţiune deosebit de gravă” nu este definită. O interpretare numai în raport cu
termenii pedepsei impuse ar fi într-o oarecare măsura arbitrară, iar aplicarea articolului 33(2) ar
trebui să ţină întotdeauna cont de problema proporţionalităţii şi de natura consecinţelor probabile
pe care le va suferi refugiatul dupa returnare65. Infracţiunea în sine şi ameninţarea presupusă la
adresa comunităţii trebuie să fie extrem de grave daca nu se ţine cont de pericolul la adresa vieţii
solicitantului de azil sau refugiatului, însă o infracţiune mai puţin gravă şi o ameninţare mai redusă
pot justifica returnarea unei persoane în cazul în care aceasta nu va fi supusă decât, într-o anumită
măsură, hărţuirii şi discriminării. Această interpretare nu a fost întotdeauna înţeleasă sau aprobată
de instanţele de judecată naţionale, deşi practica, în general, ar putea fi compatibilă cu o astfel de
interpretare.
Spre deosebire de Convenţia din 1951, Convenţia Organizaţiei pentru Unitate Africană
(O.U.A.) nu prevede nicio exceţie de la principiul nereturnării. Nu se face nicio concesie formală
pe baza securităţii naţionale cu toate că, în cazuri de dificultate, „în menţinerea acordării azilului se
poate face apel direct la state membre şi prin OUA” şi se poate acorda permis de şedere temporară
până la găsirea unui loc de reinstalare. Articolul 3 al Declaraţiei privind azilul teritorial, adoptată
de Adunarea Generală cu numai doi ani înainte de Convenţia OUA, nu numai că stipulează
exceptia pe baza apărării securităţii naţionale, ci pare să autorizeze excepţii suplimentare „pentru
salvgardarea populaţiei”, de pildă „în cazurile de afluxuri masive de persoane” 66. Această din urmă
prevedere reapare în cadrul Conferinţei din 1977 privind azilul teritorial când Turcia, într-o
atitudine anticipativă, a propus adoptarea unui amendament potrivit căruia principiul nereturnării
nu poate fi invocat „în cazuri excepţionale, de un număr mare de persoane al căror aflux masiv
poate constitui o problemă serioasă pentru securitatea unuia dintre statele contractante” 67. Decizia
Turciei de a-şi închide graniţele în faţa refugiaţilor kurzi şi sprijinul sau atitudinea pasivă
manifestată în favoarea acestei decizii de către un număr mare de state constituie o excepţie de la
acest principiu. Referitor la decizia Turciei, reacţia comunităţii internaţionale a fost ambiguă, unele
state acceptând totuşi ideea că înfiinţarea în Irak a unei zone sigure pentru kurzi a eliminat baza
juridică a refugiului persoanelor din această zonă. Cu toate acestea, caracterul sui generis al acestor

65
Vasile Popa, op. cit., p.171
66
Mihai Delcea, Protecţia …op. cit., p.117
67
Mihai Delcea Situaţia …, op. cit., p. 187

42
circumstanţe poate sugera că ele nu au în mod necesar o valoare de precedent, chiar dacă
principiului nereturnării i-a fost adusă o atingere, considerată de unii autori ca nesemnificativă. În
opinia unor autori, un aflux masiv de persoane nu reprezintă, în sine, un motiv suficient pentru a
justifica returnarea, îndeosebi în contextul probabilităţii apariţiei unei reacţii de ajutorare din partea
comunităţii internaţionale în scopul eliminării oricărei ameninţări potenţiale la adresa securităţii
naţionale a unei ţări. Totuşi, eventualitatea unui aflux mare de refugiaţi şi solicitanţi de azil scoate
în evidenţă problemele practice, deosebite, cu care se confruntă statele, respectând obligaţia
acestora de a nu-i returna sau de a nu le refuza refugiaţilor accesul pe teritoriile lor.

43
 Capitolul IV
Statutul migranților/refugiaţilor în România

4.1. Evoluţia legislaţiei româneşti în materia azilului

“Transformările care au avut loc în Europa Centrală la sfârşitul anilor 80 au deschis pentru
guvernele ţărilor din regiune o serie de noi perspective şi probleme în domeniul protecţiei
refugiaţilor. Ţări percepute în trecut doar ca „surse” de refugiaţi care voiau să scape de regimul
comunist au devenit în scurt ţări care primeau refugiaţi, crescând astfel grupul de state europene în
care persoanele care aveau nevoie de protecţie internaţională puteau solicita şi obtine azil”68.
Toate ţările Europei Centrale au aderat la Convenţia de la Geneva din 1951 privind statutul
refugiaţilor şi la Protocolul din 1967 (România a aderat în 1991). În scurt timp, România a
promulgat legi privind regimul statutului de refugiat, s-a instituit procedura de azil şi au fost
reglementate structurile administrative necesare69.
Principalele prevederi legislative ce reglementează actualmente sistemul de azil în
România sunt Ordonanţa Guvernului 43/2004 privind statulul şi regimul refugiaţilor în România şi
Ordonanţa Guvernului nr. 44/2004 privind integrarea socială a străinilor care au dobândit o formă
de protecţie în România.
Autoritţăile statale cu competenţe în asistenţa solicitanţilor de azil şi refugiaţilor sunt:
Oficiul Naţional Român pentru Refiugiaţi (ONR), structură a Ministerului Administraţiei şi
Internelor.
Solicitanţii de azil pot beneficia de asistenţă materială/ financiară pentru acoperirea
nevoilor de cazare, hrană, igienă. În centrele administrate de Oficiul Naţional pentru Refugiaţi,
două în Bucureşti, unul la Galaţi, unul la Timişoara sunt cazate in special cazurile vulnerabile 70.
68
Vasile Popa, op. cit., p. 245
69
Raluca Miga Beşteliu, op. cit., p.181
70
„Legislaţie privind azilul în România”, p.45

44
Centrele respectă standardele minime de locuit şi sunt dotate cu facilităţi rezonabile pentru
activităţi educative, reactive, culturale sau gospodareşti (în fiecare centru de cazare există bucătării
comune - dotate cu mese, maşini de gătit, frigidere - grupuri sanitare, maşini de spălat)
“Nevoile de hrană şi nutriţie ale solicitanţilor de azil sunt acoperite prin alocaţii lunare
acordate din resurse guvernamentale, ONG-urile suplimentând ocazional asistenţa în vederea
acoperirii standardelor minime de nutriţie”71.
Dupa ce procedura de azil a fost reglementată şi a început să funcţioneze în România,
problema prioritară a autorităţilor a devenit cea a integrării refugiaţilor. Protecţia efectivă a
refugiaţilor necesita măsuri practice care să le permită acestora atingerea unui nivel corecpunzător
de independenţa economică pentru a se putea integra în mediul social, economic, cultural al ţării în
care trăiesc.
Odată cu primirea unei forme de protecţie, persoanele pot fi incluse la cerere într-un
program de integrare implementat de Oficiul Naţional Român pentru Refugiaţi. Acest program
oferă cazarea pentru cazurile vulnerabile pe o perioadă de 6 luni în Centrul nr.2, situat în
Bucureşti, precum şi participarea la cursurile de limbă română şi orientarea culturală. Persoanele
înscrise în program primesc un ajutor rambursabil din partea statului român în valoare de
aproximativ 70 de USD/persoană/lună pe o perioadă de 6 luni , cu posibilitatea de prelungire până
la 9 luni. Prin parteneriatele încheiate cu Agenţia Naţională de Ocupare a Forţei de Muncă şi prin
contractarea diverşilor angajatori, ONR încearcă integrarea refugiaţilor pe piaţa forţei de muncă.
Este încurajată integrarea refugiaţilor în alte regiuni ale ţării. Conform legii , refugiatul care îşi
găseşte un loc de muncă în afara Bucureştiului poate beneficia de locuinţă socială din partea
autorităţilor din partea respectivă sau de plata a 50% din chiria locuinţei dacă nu are posibilitatea
să-şi plătească integral chiria.
Practicieni în domeniu, refugiaţi, cetăţeni români, sărbătoresc an de an Ziua Internaţională
a Refugiatului pe 20 iunie. Diverse manifestări sunt organizate în Bucureşti şi în ţară (concerte,
concursuri radio, campanii informative) având drept scop sensibilizarea societăţii româneşti cu
problema refugiaţilor72.
Non-refoulement este un concept care interzice statelor returnarea refugiaţilor sau
solicitanţilor de azil caăre teritorii în care viaţa sau libertatea acestora ar putea fi ameninţate

71
Mihai Delcea Situaţia …, op. cit., p. 145
72
Mihai Delcea, Protecţia …op. cit., p.174

45
pentru motive de rasă, religie naţionalitate, apartenenţă la un anumit grup social, sau opinie
politică. În cazul solicitantului de azil se aplică până la finalizarea procedurii printr-o hotărâre
definitivă şi irevocabilă.
Non-refoulment se referă la orice măsură ce poate fi atribuită autorităţilor statului şi care
poate avea ca efect returnare unui solicitant de azil sau refugiat incluzând interceptarea, returnarea
de la frontieră sau returnare indirectă.
Principiul nereturnării se aplică şi ca o parte componentă a interzicerii torturii,
tratamentelor sau pedepselor inumane ori degradante:
Art.3 al Convenţiei Internaţionale împotriva torturii, tratamentelor sau pedepselor inumane
sau degradante din 1984;
Art. 3 din Convenţia Europeană pentru Protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale din 1950
Non-refoulment îşi găseşte expresia şi în standardele stabilite cu privire la extrădare:
Art.3(2) al Convenţiei Europene cu privire la Extrădare din 1957;
Art. 4 (5) al Convenţiei Americane cu privire la Extrădare din 1981.

4.2. Coroborarea cu legea străinilor în legislaţia românească

La data de 27 noiembrie 2001, Guvernul a adoptat Hotărârea 1191 cu privire la integrarea

refugiaţilor, publicată în Monitorul Oficial din 18 decembrie 2001. Aceasta include accesul
refugiaţilor la cursuri de limba română, cursuri vocaţionale, locuri de muncă, asigurare socială şi
medicală, precum şi cazare pentru o perioadă de maximum un an în centrele de primire/cazare ale
Guvernului73.
Decizia mai sus menţionată a fost abrogată prin OG 44/2004, care a fost adoptată ca Legea
185 (denumită si Legea Integrării), care a intrat în vigoare în mai 2004, şi care elimină diferenţele
dintre refugiaţi şi persoanele cu protecţie umanitară în ceea ce priveşte drepturile lor economice şi
sociale, punându-i astfel pe picior de egalitate cu cetăţenii români. Ordonanţa acordă persoanelor
care au primit o formă de protecţie în România accesul la următoarele drepturi: dreptul la un loc de
muncă şi cazare, accesul la asistenţă medicală şi socială, dreptul la educaţie, la orientare culturală,

73
Mihai Delcea, Protecţia …op. cit., p.174

46
consiliere, cursuri de învăţare a limbii române. Legea furnizează o lista exhaustivă de persoane cu
nevoi speciale74: persoanele handicapate, minori neînsoţiţi, victimele torturii şi familiile
monoparentale cu copii minori cărora li se acordă asistenţă suplimentară. Autorităţile locale joacă
un rol important în integrarea persoanelor cărora li s-a acordat o formă de protecţie. Normele
Metodologice de aplicare a Ordonanţei 44/2004 cu privire la integrarea refugiaţilor în România a
intrat în vigoare la data de 22 septembrie 2004.
OG 44/2004 asigură de asemenea şi baza legală pentru cooperare inter-ministerială în
privinţa programelor de integrare. Departamentul pentru Integrarea Refugiaţilor din cadrul
Oficiului Naţional pentru Refugiaţi conduce un grup de lucru inter-ministerial de implementare a
Legii Integrării. Ministerul Educaţiei a publicat Ordinul 4041/16 iunie 2004 prin care aprobă
curricula pentru cursurile de limbă română pentru copiii refugiaţi. Implementarea planului de
acţiune bazat pe acest Ordin Ministerial pentru crearea de manuale şi formarea profesorilor în anii
viitori este monitorizată de către grupul de lucru inter-ministerial.
Programul guvernamental de Integrare, iniţiat în 2004, a continuat în 2005 prin includerea
altor 30 de refugiaţi şi persoane cu protecţie umanitară în cadrul programului de integrare. În iunie
2005, ONR a publicat primul rapot de evaluare a realizărilor şi obstacolelor întâlnite în timpul
primului an de implementare a legii integrării, care include şi propuneri pentru acţiunile viitoare şi
care a fost supus spre aprobare Guvernului. Pentru a îmbunătăţii calitatea şi eficienţa programelor
de integrare, Oficiul Naţional pentru Refugiaţi a pregătit şi o broşură nouă pentru a furniza
personalului diferitelor organizaţii, autorităţi sau alţi actori relevanţi cu competenţe în domeniul
integrării, recomandări juridice şi practice.
Recomandările privind Integrarea Refugiaţilor în societatea românescă au fost aprobate de
către Ministerul Administraţiei şi Internelor în iunie şi publicate în iulie.Grupul de lucru pentru
Integrare incluzând UNHCR, ONG-uri şi Departamentul de Integrare al ONR a iniţiat şi dezvoltat
metode de monitorizare comune ONR/ONG a integrării refugiaţilor 75. Obstacolele întâlnite de
către refugiaţi în timpul programului de integrare s-au referit la lipsa locuinţelor sociale pentru
refugiaţi, lipsa de cursuri vocaţionale adaptate nevoilor refugiaţilor, recunoaşterea diplomelor din
ţările de origine şi a certificatelor refugiaţilor care nu au nici o diplomă.

74
„Legislaţie privind azilul în România”, p.92
75
Vasile Popa, op. cit., p. 95

47
 Realizările foarte semnificative în România sunt cele legate de consultările periodice şi de
relaţiile de cooperare dintre Oficiul Naţional pentru Refugiaţi şi ONG-uri care asistă refugiaţi 76. În
ianuarie 2006, unul dintre ONG-urile partenere de implementare a primit fonduri de la Ministerul
Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, pentru un proiect mic pentru consiliere şi asistenţa in-kind
a celor mai vulnerabile cazuri de persoane dintre cei cărora li s-a acordat o formă de protecţie în
România, cetăţeni români provenind din familii mixte şi alte categorii de imigranţi. În ciuda
acestui semnal pozitiv şi a bunei relaţii dintre Oficiul Naţional pentru Refugiaţi şi ONG-uri care
asistă refugiaţi, există doar minime fonduri de bani de la Guvern sau de la alte surse în afara
UNHCR pentru ONG-uri.

4.3. Consideraţii privind statutul şi regimul refugiaţilor din România

“O.G. nr.102 publicată la 3 septembrie 20001 privind statutul şi regimul refugiaţilor în

România abrogă Legea nr.15/1996 care reglementa anterior statutul şi regimul refugiaţilor, precum
şi actele normative emise pentru aplicarea acestei legi”77. “Legea nr. 323/2001 a aprobat O.G.
nr.102/2000. H.G. nr. 622/2001 a aprobat Normele metodologice de aplicare a O.G. nr.102/2000
privind statutul şi regimul refugiaţilor în România, republicată în Monitorul Oficial nr. 198/2005.
Această ordonanţă a mai fost modificată şi completată prin O.G. nr. 13/2002 (O.G. nr.13/2002 a
fost aprobată prin Legea nr. 264/2002), O.U.G. nr.76/2003, O.G. nr. 43/2004 şi O.G. nr. 44/2004.
Ca urmare a acestor modificări şi completări ulterioare, O.G. nr. 102/2000 privind statutul şi
regimul refugiaţilor în România a fost republicată în Monitorul Oficial nr. 1136/2004”78.
“Formele de protecţie a refugiaţilor. Aceştia pot beneficia de următoarele forme de
protecţie (art.1):
A. statutul de refugiat; B. protecţie umanitară condiţionată; C. protecţie umanitară
temporară.

76
Mihai Delcea, Protecţia …op. cit., p. 169
77
Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Drept internaţional privat, Editura Actami, Bucureşti, 2002, pp. 255-264
78
http://academos.ro/document/consideratii-privind-statutul-si-regimul-refugiatilor-romania

48
 A. Statutul de refugiat. Acest statut se poate acorda la cererea străinului care, în urma unei
temeri bine întemeiate de a fi persecutat pe considerente de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă
la un anumit grup social sau opinie politică, se află în afara ţării de origine şi care nu poate primi
sau, ca urmare a acestei temeri, nu doreşte protecţia acestei ţări.
“Prin termenul „ţară de origine”, în cazul unei persoane care deţine mai multe cetăţenii, se
înţelege fiecare ţară al cărui cetăţean este, iar în cazul unei persoane fără cetăţenie, ţara în care
acesta îşi are domiciliul”79.
Statutul de refugiat se acordă, străinului care îndeplineşte condiţiile arătate la cerere, şi
soţiei sau, după caz şi soţului, precum şi copiilor minori cu excepţia cazurilor în care persoanele
respective se află în una dintre situaţiile în care străinului nu i se acordă statutul de refugiat
prevăzut la art. 4 din O.G. nr. 102/2004, republicată”80.
În această situaţie este vorba numai de căsătoriile încheiate de persoana căreia i s-a
recunoscut statutul de refugiat înainte de intrarea pe teritoriul României astfel că numai în cazul
acestor căsătorii se poate acorda statutul de refugiat şi, după caz, soţiei sau soţului, precum şi
copiilor minori.
Statutul de refugiat nu se acordă persoanei care81:
“a. a comis o infracţiune contra păcii ori o infracţiune la care se referă convenţiile
internaţionale la care România este parte ;
b) a comis o infracţiune gravă de drept comun în afara României înainte de a fi admis pe
teritoriul acesteia ca refugiat;
c) a comis fapte care sunt contrare scopurilor şi principiilor enunţate în Carta Organizaţiei
Naţiunilor Unite”82 .
B. Protecţia umanitară condiţionată. Se poate acorda străinului care nu îndeplineşte
condiţiile pentru a i se acorda statutul de refugiat şi cu privire la care există motive serioase să se
creadă că, dacă va fi returnat în ţara de origine, riscă să sufere o vătămare a drepturilor sale
constând în:
a. condamnarea la pedeapsa cu moarte sau executarea unei astfel de pedepse;
b. tortură, tratamente sau pedepse inumane ori degradante;

79
http://academos.ro/document/consideratii-privind-statutul-si-regimul-refugiatilor-romania
80
http://academos.ro/document/consideratii-privind-statutul-si-regimul-refugiatilor-romania
81
Augustin Fuerea, Drept internaţional privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 136.
82
http://academos.ro/document/consideratii-privind-statutul-si-regimul-refugiatilor-romania

49
 c. o ameninţare serioasă, individuală, la adresa vieţii sau integrităţii ca urmare a violenţei
generalizate în situaţii de conflict armat intern sau internaţional, dacă solicitantul face parte din
populaţia civilă.
C. Protecţia umanitară temporară.
Se poate acorda persoanelor care provin din zonele de conflict, în perioade de conflicte
armate, în care România nu este angajată (art.6 alin.1). Măsurile şi perioada pentru care se acordă
protecţia umanitară temporară sunt stabilite de către Guvernul României (art.6 alin.2).
Procedura acordării statutului de refugiat. Se deosebesc situaţiile:
A. Procedura ordinară;
B. Procedura accelerată;
C. Procedura în cazul cererilor pentru acordarea statutului de refugiat depuse în punctele
pentru trecerea frontierei de stat.
A. Procedura ordinară:
“a. o persoană este considerată solicitant al statutului de refugiat din momentul manifestării
de voinţă, exprimată în scris sau oral în faţa autorităţilor competente, din care să rezulte că acesta
solicită protecţia statului român, pentru unul din motivele prevăzute de O.G. nr. 102/2000,
republicată (art.7 alin.1)
b. pentru acordarea statutului de refugiat în România, străinul se adresează personal cu o
cerere scrisă Oficiului Naţional pentru Refugiaţi din cadrul Ministerului
Administraţiei şi Internelor sau organelor teritoriale ale acestui minister (art.7, alin2). În
cazul străinului minor care nu a împlinit vârsta de 14 ani, interesele acestuia sunt susţinute de
reprezentantul său legal, iar în lipsa acestuia i se numeşte un reprezentat legal în conformitate cu
prevederile legii române. După împlinirea vârstei de 14 ani minorul poate depune personal cererea
şi i se poate numi un reprezentant legal în conformitate cu prevederile legii române Până la
numirea unui reprezentant legal Oficiul Naţional pentru Refugiaţi asigură minorului protecţia
necesară.
c. Cererea de acordare a statutului de refugiat se depune de îndată ce : solicitantul s-a
prezentat într-un punct de control pentru trecerea frontierei de stat; solicitantul a intrat pe teritoriul
României; au survenit evenimente în ţara de origine a solicitantului , care îl determină să ceară
protecţie, pentru străinul cu drept de şedere în România. Împotriva persoanei care a solicitat
statutul de refugiat nu pot fi luate măsuri de expulzare sau de returnare forţată de la frontieră ori de

50
pe teritoriul României, atâta vreme cât nu există o dispoziţie executorie de părăsire a teritoriului,
cuprinsă în hotărârea de respingere a cererii sale de acordare a statutului de refugiat (art.8).
e. După primirea cererii de acordare a statutului de refugiat organul teritorial al
Ministerului Admnistraţiei şi Internelor eliberează solicitantului o adeverinţă provizorie care ţine
loc de document temporar de identitate în România şi asigură transportul gratuit până la Oficiul
Naţional pentru Refugiaţi”83.
În cazul în care cererea a fost depusă la organele teritoriale ale Ministerului Adrministraţiei
şi Internelor dintr-un punct de control pentru trecerea frontierei de stat, organele poliţiei de
frontieră eliberează adeverinţa provizorie numai după ce străinul primeşte permisiunea de a intra
pe teritoriul României şi asigură transportul gratuit până la Oficiul Naţional pentru Refugiaţi.
Dacă cererea s-a depus la Oficiul Naţional pentru Refugiaţi, acesta eliberează solicitantului
un document provizoriu de identitate.
În cazul în care solicitantul nu dispune de mijloacele materiale, Oficiul Naţional pentru
Refugiaţi îi poate stabili un loc de reşedinţă şi îi asigură asistenţă materială necesară pentru
întreţinerea pe întreaga durată a procedurii de acordare a statutului de refugiat.
Chiar dacă străinul are mijloacele materiale necesare pentru întreţinere Oficiul Naţional
pentru Refugiaţi îi poate stabili un loc de reşedinţă şi poate dispune transportarea lui cu însoţitor în
acel loc, la solicitarea organelor competente dacă: există motive justificate de interes public,
siguranţă naţională, ordinea politică, protecţia sănătăţii şi moralităţii publice, protecţia drepturilor
şi libertăţilor altor persoane.
“f. O situaţie specială există când străinul a tranzitat anterior o ţară sigură şi i s-a oferit deja
protecţia în acea ţară sau a avut ocazia, la frontieră ori pe teritoriul acesteia, să contacteze
autorităţile pentru a obţine protecţie, Oficiul Naţional pentru Refugiaţi poate decide retrimiterea
străinului în ţara respectivă, fără analizarea pe fond a cererii sale.
Oficiul Naţional pentru Refugiaţi poate analiza cererea depusă de străin chiar dacă acesta se
află în situaţia menţionată cu acordul expres al soliciantului.
Potrivit art.12 din O.G. nr. 102/2000, republicată, sunt considerate ţări terţe sigure statele
membre ale Uniunii Europene. De asemenea, sunt considerate state terţe sigure şi alte state
stabilite prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor, la propunerea Oficiului Naţional
pentru Refugiaţi, cu respectarea următoarelor condiţii :

83
http://academos.ro/document/consideratii-privind-statutul-si-regimul-refugiatilor-romania

51
 - pe teritoriile acestor state viaţa sau libertatea solicitantului nu este şi nu va fi ameninţată,
în sensul art.33 din Convenţia privind statutul refugiaţilor, încheiată la Geneva la 28 iulie 1951, la
care România a aderat prin Legea nr.46/1991;
- pe teritoriile acestor state, străinul nu riscă să fie supus torturii sau tratamentelor inumane
ori degradante;
- în statele respective străinului i se asigură protecţia efectivă împotriva returnării în ţara de
origine, în sensul Convenţiei privind statutul refugiaţilor menţionată, precum şi în baza
informărilor efectuate de Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi cu privire la
practica aplicării principiului nereturnării.
g. Intervievarea, analizarea motivelor invocate şi decizia asupra cererilor sunt de
competenţa Oficiului Naţional pentru Refugiaţi. Ministerul Afacerilor Externe furnizează periodic
materiale de sinteză referitoare la situaţia din ţările de origine ale solicitanţilor statutului de
refugiat, precum şi răspunsuri la solicitările punctuale ale Oficiului Naţional pentru Refugiaţi,
necesare în vederea soluţionării cererilor de acordare a acestui statut.
Totodată, Oficiul Naţional pentru Refugiaţi consultă Ministerul Afacerilor Externe în
vederea stabilirii ţărilor unde, în general, nu există risc serios de persecuţie şi ţărilor terţe sigure.
h. Până la soluţionarea cererii străinului de acordare a statutului de refugiat prin hotărâre
definitivă şi irevocabilă .
i. Cererea pentru acordarea statutului de refugiat se soluţionează în termen de 30 zile de la
primirea acesteia. Soluţionarea se face de funcţionarii Oficiului Naţional pentru Refugiaţi, anume
desemnaţi, numirea acestora făcându-se prin ordinul ministrului administraţiei şi internelor”84.
În urma analizei cererii , se poate hotărî:
- acordarea statului de refugiat; acordarea protecţiei umanitare condiţionate; respingerea
cererii de acordare a statului de refugiat.
Dacă este nevoie de o documentare suplimentară, termenul de soluţionare se prelungeşte
cu cel mult 30 de zile..
Minorul care are vârsta sub 14 ani depune plângere prin reprezentantul său legal, iar cel
peste 14 ani o poate depune personal sau prin reprezentantul său legal.
Plângerea se soluţionează de către judecătoria în a cărei rază teritorială se află structura
competentă a Oficiuluii Naţional pentru Refugiaţi care a emis hotărârea.

84
http://academos.ro/document/consideratii-privind-statutul-si-regimul-refugiatilor-romania

52
 Plângerea se depune la Oficiul Naţional pentru Refugiaţi şi va fi însoţită de copia de pe
hotărârea de respingere a cererii de acordare a unei forme de protecţie. Plângerea se înaintează de
îndată instanţei competente, care o va soluţiona în termen de 30 de zile.
Instanţa se pronunţă printr-o hotărâre motivată.
Împotriva hotărârii instanţei, contestatarul sau Oficiul Naţional pentru Refugiaţi poate
declara recurs în termen de 5 zile de la pronunţare. Declararea recursului în termen suspendă
executarea dispoziţiei de părăsire a teritoriului.
Recursul se judecă în termen de 30 de zile de la înregistrarea sa pe rolul instanţei de recurs.
Hotărârile instanţei de fond nerecurate în termenul legal şi hotărârile pronunţate în recurs sunt
irevocabile şi executorii .
Plângerea, precum şi celelalte acte de procedură privind soluţionarea acesteia sunt scutite
de taxa de timbru.
“j. Străinul este obligat să părăsească teritoriul României, în termen de 15 zile de la data la
care dispoziţia de părăsire a teritoriului, pronunţată în hotărârea de respingere a cererii sale de
acordare a statului de refugiat, a devenit executorie”85.
Dacă, din motive obiective, străinul nu poate părăsi teritoriul României, în termenul
menţionat, Ministerul Administraţiei şi Internelor acordă acestuia dreptul de şedere în ţară, în
condiţiile prevăzute de reglementările legale privind regimul străinilor în Roânia. Regimul
străinilor în România este reglementat prin O.U.G. nr. 194/2002, republicată în Monitorul Oficial
nr. 201/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 482/2004.
O nouă cerere de acordare a statului de refugiat poate fi depusă numai dacă a fost
pronunţată o hotărâre definitivă şi irevocabilă asupra cererii anterioare şi numai dacă sunt
îndeplinite alternativ condiţiile prevăzute de art.17 alin.3:
- au apărut elemente noi în timpul procedurii de soluţionare a cererii anterioare, care nu au
putut fi prezentate, din motive neimputabile solicitantului, cu condiţia ca aceste elemente să nu fie
rezultatul unor acţiuni provocate în scopul obţinerii unei forme de protecţie din partea statului
român. Solicitantul este obligat să facă dovada existenţei noilor motive invocate şi a imposibilităţii
prezentării lor cu ocazia soluţionării cererii anterioare;
- au survenit transformări de ordin politic, social, militar sau legislativ în ţara de origine, de
natura a avea consecinţe grave pentru solicitant.

85
http://academos.ro/document/consideratii-privind-statutul-si-regimul-refugiatilor-romania

53
 Hotărârea se pronunţă în termen de 5 zile, numai în baza noii cereri depuse.
B. Procedura accelerată
a. Se urmează această procedură pentru următoarele cereri (art.18) :
- cererile evident nefondate ;
- cererile persoanelor care, prin activitatea ori prin apartenenţa lor la o anumită grupare,
prezintă un pericol pentru siguranţa naţională ori pentru ordinea publică în România;
- cererile persoanelor care provin dintr-o ţară unde, în general, nu există risc serios de
persecuţie;
- cererile străinilor cărora nu li se poate acorda statutul de refugiat în România deoarece au
comis o infracţiune contra păcii şi omenirii ori o infracţiune la care se referă convenţiile
internaţionale la care România este parte;
- cererile străinilor cărora nu li se poate acorda statutul de refugiat în România deoarece au
comis o infracţiune gravă de drept comun în afara României înainte de a fi admis pe teritoriul
acesteia ca refugiat;
- cererile străinilor cărora nu li se poate acorda statutul de refugiat în România pentru că au
comis fapte care sunt contrare scopurilor şi principiilor enunţate în Carta Organizaţiei Naţiunilor
Unite.
În cazul în care a fost pronunţată o hotărâre de respingere a cererii ca evident nefondată
termenul de depunere a plângerii este de 2 zile.
Plângerea este de competenţa judecătoriei în a cărei rază teritorială se află structura
Oficiului Naţional pentru Refugiaţi care a emis hotărârea şi suspendă executarea dispoziţiei de
părăsire a teritoriului.
Instanţa soluţionează plângerea în termen de 10 zile şi pronunţă o hotărâre motivată, prin
care:
- respinge plângerea pentru cel puţin unul dintre motivele care arată ca cererea de acordare
a statutului de refugiat este considerată evident nefondată;
- admite plângerea şi dispune ca structura competentă a Oficiului Naţional pentru Refugiaţi
care a emis hotărârea să analizeze cererea în procedură ordinară.
C. Procedura în cazul cererilor pentru acordarea statutului de refugiat depuse în punctul de
control de trecere a frontierei de stat .

54
 a. Cererea depusă în această situaţie se înaintează de îndată structurii competente a
Oficiului Naţional pentru Refugiaţi care o analizează şi pronunţă o hotărâre în termen de 2 zile de
la primire.
b. După efectuarea interviului şi analizarea motivelor invocate pentru acordarea statutului
de refugiat, funcţionarul competent poate hotărî, în raport de datele privind situaţia din ţara de
origine:
- acordarea unei forme de protecţie şi a dreptului de a intra în România,
- acordarea dreptului de a intra în România şi de a avea acces la procedura ordinară de
soluţionare a cererii sale de acordare a statului de refugiat,
- respingerea cererii ca nefondată.
c. Împotriva hotărârii de respingere a cererii, străinul poate depune o plângere în termen de
2 zile de la comunicare.
Plângerea se depune la structura Oficiului Naţional pentru Refugiaţi care a emis hotărârea,
care o înaintează de îndată judecătoriei în a cărei rază teritorială se află.
Legea nr. 323 din 27 iunie 2001 este ulterioară pronunţării deciziei C.C.R. nr.176/2001
prevăzănd că art.21, alin. 6 din O.G. nr.102/2000 are următoarea redactare:hotărârea instanţei este
definitivă şi irevocabilă în loc de definitivă şi executorie de drept.Prin urmare, O.G. nr. 102/2000,
republicată, prevede că, hotărârea este irevocabilă86.
d. Străinul care solicită acordarea statutului de refugiat în România rămâne în zona de
tranzit din punctul de control pentru trecerea frontierei de stat până la primirea hotărârii de
aprobare a intrării în România sau, după caz, până la rămânerea definitivă şi executorie a hotărârii
de respingere a cererii pentru acordarea statutului de refugiat, dar nu mai mult de 20 de zile de la
intrarea în zona de tranzit .

86
Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Tratat de drept internaţional privat, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti,
2004, p. 200.

55
 4.4. Drepturile şi obligaţiile refugiaţilor şi ale persoanelor care au dobândit o formă de
protecţie

“A. Minorii neînsoţiţi care nu au împlinit vârsta de 18 ani beneficiază de aceeaşi protecţie
oferită, în condiţiile legii, minorilor români aflaţi în dificultate.
B. Obligaţii. Străinul care beneficiază de una din formele de protecţie prevăzute la statutul
de refugiat are următoarele obligaţii:
a. să respecte Constituţia României, legile şi celelalte acte normative emise de autorităţile
române;
b. să aibă o conduită corectă şi civilizată, să respecte măsurile stabilite de organele române
competente în materie de refugiaţi şi să răspundă la solicitările acestora;
c. să evite provocarea oricăror stări conflictuale sau incidente cu populaţia ori comiterea
unor fapte ce pot intra sub incidenţa legii penale;
d. să se supună regulilor privind regimul juridic al străinilor, în măsura în care legea nu
dispune altfel.
C. Persoana care a dobândit o formă de protecţie are obligaţia să ramburseze ajutorul primit
potrivit din motive obiective este lipsit de mijloacele de existenţă necesare, putând primi ajutorul
maximum 6 luni, cu posibilitatea prelungirii pentru încă maximum 3 luni, dacă a realizat venituri
care permit acest lucru, fără a fi afectată întreţinerea sa şi a familiei sale”87.
Încetarea formei de protecţie -Statutul de refugiat, inclusiv cel acordat, după caz, soţiei,
soţului, precum şi copiilor minori, de asemenea protecţia umanitară condiţionată, încetează în
următoarele situaţii:
a. beneficiarul formei de protecţie s-a repus în mod voluntar sub protecţia ţării a cărei
cetăţenie o are;
b. după ce şi-a pierdut cetăţenia, a redobândit-o în mod voluntar;
c. a dobândit o nouă cetăţenie şi se bucură de protecţia statului a cărei cetăţenie a dobândit-
o;

87
http://academos.ro/document/consideratii-privind-statutul-si-regimul-refugiatilor-romania

56
 d. s-a restabilit în mod voluntar în ţara pe care a părăsit-o ori în afara căreia a stat ca urmare
a motivelor pentru care a obţinut forma de protecţie;
e. nu mai poate continua să refuze protecţia ţării a cărei cetăţenie o are datorită faptului că
împrejurările în urma cărora a dobândit una din formele de protecţie prevăzute la statutul de
refugiat, inclusiv cel acordat după caz, soţiei, soţului, precum şi copiilor minori si protecţia
umanitară condiţionată, au încetat să existe şi nu poate invoca, pentru a motiva acest refuz, motive
imperioase ce se referă la persecuţii anterioare;
f. fiind o persoană fără cetăţenie, este în măsură să se întoarcă în ţara în care avea reşedinţa
obişnuită.
.

57
 4.5. Problema refugiaţilor în România – studiu de caz

„Chiar în România găsim cel mai mare centru european pentru refugiaţi, mai concret în
Timişoara. Acesta are dublă funcţie. Mai întâi de toate, menţionăm că acest centrul serveşte ca
centru de primire şi cazare pentru cei care cer azil şi ale căror cazuri sunt instrumentate prin
procedura românească de stabilire a statutului de refugiat şi persoanele care deja au primit o formă
de protecţie în România, şi constituie totodată şi Centru de tranzit în regim de urgenţă (CTU) parte
a reţelei globale al UNHCR. UNHCR. găzduieşte o mare parte a populaţiei din această facilitate.
Persoanele evacuate la CTU sunt refugiaţi, mai ales familii, ce au fost evacuate din cauze critice în
primele ţari de azil din diverse părţi ale globului. Aceştia aşteptă încheierea procedurilor pentru
relocare şi plecării către alte destinaţii de azil cu caracter permanent unde vor putea să şi rămână şi
să-şi ia viaşa de la capăt”.88
Actualmente, capacitatea Centrului pentru Refugiaţi de la Timişoara numără două sute de
locuri şi este cel mai mare centru de acest fel din Europa. Acest centru oferă adăpost temporar
refugiaţilor care se găsesc în nevoie urgentă de evacuare din prima ţară care le-a acordat azil.
Astfel de evacuări au loc atunci când refugiaţii se confruntă cu situaţii care le pot pune viaţa în
pericol: riscul de a fi returnaţi forţat în zonele în care s-ar confrunta cu grave persecuţii (fenomen
numit refoulement), sau traiul în condiţii instabile, inumane sau periculoase.
Din cauza deosebirilor de statut, astfel de grupuri au drepturi diferite şi, în unele situaţii, se
bucură de asistenţă şi servicii în feluri diferite. Cei care cer azil pot să se mişte în şi din centru în
mod liber, pe când cei cu statut de refugiaţii evacuaţi care se află în tranzit în România trebuie să
respecte proceduri speciale dacă părăsesc centrul. Prin comparaţie cu refugiaţii în tranzit în
vederea relocării, cei care cer azil primesc un ajutor mic care ar trebui să le permită să îşi procure
hrana. Ei pot prin urmare să dispună cum să-şi cheltuiescă banii. În altă ordine de idei, refugiaţii
care vor fi relocaţi sunt dependenţi de serviciile şi hrana care le sunt date în cadrul diferitelor
aranjamente, dar sunt confruntaţi cu mai puţine provocări în a se descurca cu suma alocată la
sfârşitul lunii.89

88
Miga - Beşteliu Raluca, op. cit., p. 228.
89
Anghel I.M., op. cit., p. 765.

58
 Pentru anul 2012, numărul cererilor de azil în România a atins cota de 995 (dintre care 160
au fost cereri care s-au repetat), în oarecare scădere faţă de anul 2011. Pe decursul anului 2012,
unui număr de 64 li s-a acordat statutul de refugiat (dintre care 51 de persoane la nivel
administrativ şi 13 persoane la nivel judiciar), iar 30 persoane au avut parte de protecţie subsidiară
(8 persoane la nivel administrativ şi 22 de persoane la nivel judiciar).
Astfel de cifre reprezintă ca o rată a recunoaşterii de 9,45%, în scădere prin comparaţie cu
anul 2011 când 138 de persoane au avut parte de o decizie pozitivă.
Se observă astfel că structura celor mai însemnate 5 ţări de origine ale celor care cer azil s-a
modificat. Prin urmare, Republica Moldova, Afganistan, Irak, Pakistan şi Turcia se situau în vârful
clasamentului în anul 201290.
Totodată , s-a înregistrat o importantă creştere în ce priveşte a numărul de cereri de azil
depuse de persoane originare din Afganistan, chiar minori neînsoţiţi de majori.
În pofida acestor evoluţii, în ţara noastă s-au făcut multe progrese cu privire la problema
refugiaţilor. Prin exemplificare, un proiect de Twinning cu Germania care avea ca scop
îmbunătăţirea capacităţii personalului Oficiului Român pentru Imigrări (ORI), elaborarea de
materiale cu caracter informativ pe variate teme de interes pentru persoanele de interes, aducerea la
cunoştiinţa publicului a fenomenului cu ajutorul diferitelor activităţi coordonate de ORI, un
material video multiplicat în mai multe limbi prin care se arată etapele procedurii de stabilire a
statutului de refugiat şi disponibilitatea regulilor cu aplicabilitate în centrele de primire în mai
multe limbi91.
Direcţia de Azil şi Integrare (DAI)care sete constituită în cadrul ORI utilizează documente
e informative traduse în 11 limbi (arabă, chineză, bengali, engleză, franceză, persană, rusă,
spaniolă, somaleză, turcă şi urdu).
Un număr mai mic de solicitanţi de azil au reclamet lipsa de asistenţă juridică specializată
pentru că mult-aşteptatul Fond European pentru Refugiaţi (FER) a sosit abia în anul 2009 pentru
finanţarea diverselor proiecte, mai ales pentru consiliere şi reprezentare juridică.
Totodată, centrele regionale ale ORI din afara capitalei Bucureşti vor elabora şi traduce
broşuri ce conţin informaţii în 14 limbi. Aceste broşuri vor fi puse la dispoziţia solicitanţilor de azil
cu ocazia sesiunilor de consiliere. În ciuda acetor lucruri bune, problema reprezentării juridice

90
Anghel I.M., op. cit., p. 499.
91
Diaconu Ion, op. cit., p. 213.

59
gratuitedin timpul etapei administrative a procedurii de stabilire a statutului de refugiat nu a fost
rezolvată cu prilejul acestui proiect.
Totodată, proiectul cu finanţare FER implementat de Salvaţi Copiii România (SCR) cu
privire la activităţile recreative a fost de ajutor şi solicitanţilor de azil. Este de aşteptat ca proiectul
implementat de ORI să ducă la creşterea capacităţii de primire, ceea ce va însemna îmbunătăţirea
condiţiilor de trai şi existenţa unei oferte mai bogate de activităţi pentru petrecerea timpului liber
(ex. Îmbunătăţirea locurilor de joacă şi a camerelor pentru activităţi recreative).

60
 Concluzii

Este de netăgăduit faptul că munca în domeniul azilului necesită cunoştinţe, deprinderi şi

atitudini specifice. UNHCR are convingerea ca profesionalizarea lucrului cu refugiaţii şi
solicitanţii de azil este obligatorie în toate problemele legate de protecţia internaţionala şi în toate
tipurile de asistenţă oferite de stat şi de organizaţiile non-guvernamentale. Fie că este vorba de un
prim contact cu autorităţile la graniţă, de asistenţă materială sau nematerială, socială, juridică,
medicală, educaţională sau de orice alta natură un interviu cu autorităţile sau o audiere în instanţă,
cei care vin în contact cu solicitanţii de azil sau cu refugiaţii trebuie să posede cunoştinţe,
deprinderi şi atitudini specifice muncii cu refugiaţii. Astfel de competenţe ar putea fi dobândite
prin programe complexe de formare, dar şi prin pregatire la locul de muncă, schimburi de
experienţă, ateliere tematice, lecturi bogate, etc.
Cunoştinţele de bază pentru toate aceste categorii de personal vor trebui să cuprindă, fără a
se limita la acestea, cunoştinţe cu privire la legislaţia naţională şi internaţională privind refugiaţii,
precum şi terminologia aferentă, principiile asistenţei umanitare, informaţii despre ţara de origine,
aspectele legate de vârsta şi sex în contextul refugiaţilor, categoriile cu nevoi speciale (de exemplu
femeile, copiii, invalizii, părinţii care îşi cresc copiii singuri etc), principiile integrării refugiaţilor
în societatea gazdă. Deprinderile de bază care trebuie să fie dobândite se referă la comunicarea
interculturală, lucrul prin intermediul interpreţilor, confidenţialitate, precum şi abordarea
conflictelor şi dezvoltarea încrederii.
Atitudinile de bază ar trebui să includă empatia şi toleranţa, nediscriminarea şi
sensibilitatea culturală. Refugiaţii nu sunt o ameninţare, ei sunt cei ameninţaţi. Refugiaţii nu vor să
devină o povară, ci vor să aibă posibilitatea de a-şi câştiga existenţa în condiţii de siguranţă şi
demnitate. Daca li se dă ocazia, refugiaţii îţi pot aduce contribuţia la dezvoltarea ţării care le oferă
găzduire, acest lucru fiind dovedit de personalităţi cum ar fi Albert Einstein, Marlene Dietrich,
George Enescu şi Nadia Comaneci, precum şi de mulţi alţii.
O buna înţelegere a contextului refugiaţilor este esenţială pentru orice persoană care
lucrează în domeniu. De ce sunt unii oameni obligaţi să-şi părăsească ţara şi casa şi de ce nu se pot
întoarce? În ce fel diferă refugiaţii faţă de alte categorii de migranţi, şi de ce are statul obligaţia

61
juridică şi morală de a asigura accesul acestora pe teritoriu, de a-i proteja de returnarea forţată,
precum şi de a-i ajuta să trăiască în condiţii demne?
De aproape 10 ani, Programul de ţară pentru România al UNHCR cuprinde şi activităţi de
dezvoltare a competenţei, care sunt orientate în primul rând spre persoanele implicate în mod
concret în determinarea statutului de refugiat, abordând deci mai ales aspectele juridice ale noţiunii
de azil. Persoanele din sectorul nejuridic trebuie, la rândul lor, să aibă ocazia de a dobândi
competenţe specifice privind refugiaţi.
S-a recunoscut faptul ca violenţa împotriva femeilor va rămâne un fenomen răspândit în
toate societăţile şi prezintă consecinţe directe asupra a milioane de tineri reprezentând un obstacol
pentru realizarea egalităţii între femei şi bărbaţi, pentru dezvoltarea şi consolidarea unei societăţi
liniştite şi pentru respectul faţă de membrii societăţii civile.
Violenţa nu are absolut nicio scuză şi nu poate fi justificată pe baza culturii, religiei,
tradiţiei, dezvoltării economice sau condiţiilor sociale. Violenţa comisă împotriva femeilor
reprezinta reflecţia contribuţiei la un nivel ridicat de violenţă.
De remarcat este faptul că în pofida faptului că violenţa împotriva femeilor este o realitate
bine cunoscută, în majoritatea cazurilor încă rămâne o preocupare marginală.
Combaterea violenţei sexuale şi de gen şi promovarea egalităţii între genuri solicită
educaţie şi implicarea tuturor sectoarelor societăţii, în special participarea tinerilor femei ţi bărbaţi
şi a membrilor grupurilor minoritare.
Este nevoie de prezenţa bărbaţilor care trebuie să se implice activ în desfăşurarea
activităţilor de educare împotriva violenţei. Conştientizarea şi educaţia trebuie combinate cu
multiple măsuri de prevenire asupra problemelor specifice, precum traficul de persoane, dar şi cu
suport efectiv acordat victimelor şi supravieţuitorilor.
Violenţa sexuală şi de gen încalcă drepturile umane. Înaltul Comisariat pentru Refugiaţi
împreună cu statul împart responsabilitatea pentru a asigura faptul că refugiaţii sunt protejaţi.
Femeile şi fetele fac parte din marea majoritate a victimelor/supravieţuitorilor violenţei
sexuale şi de gen. Un plan comprehensiv de prevenire şi răspuns ar trebui să se focalizeze pe
rolurile şi nevoile femeilor. Cei care comit violenţă sexuală şi de gen sunt chiar persoanele de care
supravieţuitorii depind în asistenţă şi protecţie. Uneori actele de violenţă sexuală şi de gen sunt
înfaptuite de persoane cunoscute victimelor.

62
 Violenţa sexuală şi de gen intervine în toate clasele sociale, culturile, religiile, rasele,
genurile şi vârstele. Intervenţiile de prevenire sau răspuns la violenţa sexuală şi de gen trebuie să
vizeze persoanele în mod individual, relaţiile strânse, comunitatea şi societatea în general.
Numai înţlegând cauzele violenţei sexuale şi de gen ne va ajuta să dezvoltăm acţiuni
eficiente de prevenire. De asemenea înţelegând consecinţele violenţei sexuale şi de gen ne permite
să dezvoltam răspunsuri corespunzătoare pentru victime/supravieţuitori.
Accesul egal şi controlul materialelor, resurselor şi asistenţei, participarea egală în procesul
de luare a deciziilor ar trebui să se reflecte în toate programele: „problemele refugiaţilor sunt prin
definiţie probleme transnaţionale, care nu pot fi rezolvate decât printr-o coordonare a activităţilor
în sensul de colaborare între ţări.”92, „conceptul de protecţie a refugiaţilor este parte integrantă a
noţiunii de drepturile omului.”93, „nici o înţelegere diplomatică nu poate preveni şi combate
deplasarea persoanelor în afara ţării de origine daca un stat continuă să violeze drepturile
propriilor săi cetăţeni.”94

Bibliografie

1. Benone Puşcă, Andy Puşcă, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Didactică
şi Pedagogică; Bucureşti, 2007
2. Bolintineanu A., A. Năstase, B. Aurescu, Drept internaţional contemporan, ed. a 2-a,
revăzută şi adăugită, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000
3. Brumar Catrinel, Deteşeanu Daniela-Anca, Onica-Jarka Beatrice, Drept internaţional
public, Editura All Beck, Bucureşti, 2006
4. Chilea Dragoş, Drept internaţional public, Editura Hamangiu, Iaşi, 2007
5. Crăciuneanu Laura Maria, Selejan Gutan Bianca, Drept internaţional public, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2008
6. Delcea Mihai, Protecţia juridică a refugiaţilor, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2007
7. Delcea Mihai, Situaţia refugiaţilor în lume, Editura de Carocom ’94 SRL, 1997

92
Mihai Delcea, Protecţia ...op. cit., p.127
93
Vasile Popa, op. cit., p.263
94
Mihai Delcea Situaţia …, op. cit., p. 191

63
 8. Diaconu Dumitru Virgil, Drept internaţional public, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2005
9. Filipescu Ion P., Filipescu Andrei I., Drept internaţional privat, Editura Actami,
Bucureşti, 2002
10. Filipescu Ion P., Filipescu Andrei I., Tratat de drept internaţional privat, Editura
Monitorul Oficial, Bucureşti, 2004
11. Fuerea Augustin, Drept internaţional privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005
12. Ilie Marian, Drept internaţional public, Sinteza pentru învatamântul la distanţă, Editura
Fundaţiei România de Mâine”, Bucureşti, 2003
13. Ilieş Alexandru, Romania intre milenii. Frontiere, areale frontaliere si cooperare
transfrontaliera, Editura Universitatii din Oradea, Oradea, 2003
14. Mazilu Dumitru, Drept internaţional public, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006
15. Miga - Beşteliu Raluca, Drept internaţional public, Volumul I, Ediţia 2, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2010
16. Miga-Beşteliu Raluca, Drept internaţional public, Editura All Beck, Bucureţti, 2003
17. Moldovan, Aurel-Teodor, Expulzarea, extradarea si readmisia in dreptul 9 public,
Editura Hamangiu, 2012
18. Pavel Nicolae, Drept constituţional şi instituţii politice, vol I, Teoria generală, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004
19. Popa Vasile, Concepte de drept internaţional, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p.169
20. Popa Vasile, Refugiatul între speranţă şi deziluzie, Editura All Beck, Bucureşti, 2000
21. Barbu B. Berceanu „Cetăţenia. Monografia Juridică”, Editura All Beck, 1999

22. ,, Emigrarea,, Silvia Lomoca - Constantin Lomoca, Editura Enciclopedica 2011

23. Protectia internationala a drepturilor omului. Laura-Cristiana/Spătaru Negura

24. Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Răzvan Horațiu Radu, Editura C. H Beck

Doctrină:

BÎRSAN, Corneliu, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I,

Drepturi şi libertăţi, Editura All Beck, Bucureşti, 2005;

BÎRSAN, Corneliu, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol.

2, Procedura în faţa Curţii. Executarea hotărârilor, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006;

64
SUDRE, Frédéric, Drept european şi internaţional al drepturilor omului
(traducere), Editura Polirom, Iaşi, 2006;

.RENUCCI, Jean-François, Tratat de drept european al drepturilor omului (traducere),

Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009.

1. Scăunaş Stelian, Drept internaţional public, Editura All Beck, Bucureşti, 2002
2. www.unhcr-centraleurope.org 3.05.2021
3. European Convention on Human Rights (coe.int) 3.05.2021
4. Guide on Article 8 - RON (coe.int) 3.05.2021
5. DECLARATIA UNIVERSALA A DREPTURILOR OMULUI (ohchr.org) 3.05.2021
6. Principiul nereturnării (non-refoulement): datoria de ai ajuta pe cei care au nevoie
(camminodiritto.it) 3.05.2021
7. opendocpdf.pdf (refworld.org) 6.05.2021
8. 16806dbac4 (coe.int) 6.05.2021
9. CONVENŢIE (A) 04/11/1950 - Portal Legislativ (just.ro) 7.05.2021
10. CONVENTIE (A) 13/12/1957 - Portal Legislativ (just.ro) 7.05.2021
11. OG (R) 102 31/08/2000 - Portal Legislativ (just.ro) 7.05.2021
12. . OUG (R) 194 12/12/2002 - Portal Legislativ (just.ro) 9.05.2021
13. LEGE 323 27/06/2001 - Portal Legislativ (just.ro) 9.05.2021
14. . FS_Extradition_life_sentence_RON (coe.int) 9.05.2021
15. OG (R) 102 31/08/2000 - Portal Legislativ (just.ro) 11.05.2021
16. CONVENTIE (A) 04/11/1950 - Portal Legislativ (just.ro) 14.05.2021
17. LEGE 302 28/06/2004 - Portal Legislativ (just.ro) 14.05.2021
18. . HG 1251 13/09/2006 - Portal Legislativ (just.ro) 14.05.2021

65
66