Unitatea de învățare nr.

ADR. Medierea. Noțiune, Principii, domeniu aplicare, tipuri. Contract de mediere.

Cuprins

1. ADR şi diverse alte modalităţi de rezolvare a conflictelor

2. Medierea
2.1. Noţiunea de mediere. Definiția şi principiile medierii. Domeniu de aplicare al
medierii
2.2. Sediul materiei
2.3. Instituţii permanente organizatoare de proceduri ADR
3. Tipuri de mediere
3.1. Facultativă vs. Obligatorie
3.2. Extrajudiciară vs. judiciară
4. Încheierea contractului de mediere. Procedura de informare privind medierea cerută
de lege

Conținut

Preambul

ADR-urile furnizează o oportunitate pentru rezolvarea diferendelor prin folosirea

unui proces adecvat corespunzător problemei particulare a respectivului conflict. Astfel ADR-
urile presupun totodată selectarea şi desemnarea unei proceduri corespunzător adecvate
părţilor aflate în dispută şi problemelor lor. Domeniul ADR-urilor acoperă un câmp larg de
mecanisme şi proceduri desemnate în principal să asiste părţile în rezolvarea disputei lor într-
o manieră creativă şi eficientă. Aceste mecanisme şi proceduri nu intenţionează să înlocuiască
instanţele de judecată şi arbitrajul, ci mai degrabă să permită evitarea intervenţiei acestora,
incluzând astfel o gamă largă de proceduri specifice, de la negociere, conciliere, mediere şi
chiar unele forme noi, cum ar fi adjudecarea etc.
În literatura de specialitate se disting două mari categorii de ADR-uri: cele
convenţionale – care se desfăşoară în cadrul unor instituţii, organisme, asociaţii extrajudiciare,
independente sau chiar de către persoane private, evident desemnate prin acordul părţilor – şi
cele în cadrul procedurilor judiciare – care sunt conduse, controlate ori dispuse în unele cazuri
chiar de către instanţele de drept comun.
 Este de subliniat că aceste ADR-uri sunt proceduri voluntare şi reprezintă drepturi
fundamentale ale oricărei persoane (de a apela la ele şi de a le utiliza) pentru a soluţiona cât
mai convenabil propriile interesele. În principiu, aceste proceduri nu sunt obligatorii în
litigiile comerciale, însă în cazul concilierii directe aceasta a fost introdusă ca procedură
obligatorie înainte de soluţionarea instanţelor judecătoreşti sau dacă părţile decid prin voinţa
lor comună să apeleze la aceste ADR-uri. Astfel aceste metode nu sunt obligatorii, deoarece
părţile nu pot fi obligate să recurgă la ele împotriva voinţei lor. Aceste metode pot fi
obligatorii însă în cazul unor proceduri de aplicare a lor, când părţile decid de comun acord să
apeleze la aceste ADR-uri sau când lege prevede posibilitatea ori chiar obligativitatea lor.

Concilierea
O primă metodă de soluţionare a conflictelor în materie comercială, ce poate fi
utilizată este concilierea, procedură în cadrul căreia părţile, fără intervenţia obligatorie a unui
al treilea, încearcă să identifice probleme apărute pe parcursul derulării relaţiei contractuale şi
găsească soluţii pentru acestea, în vederea continuării relaţiei stabilite. Concilierea efectivă se
bazează în primul rând pe evidenţierea intereselor comune şi asigurarea unei distribuţii cât
mai corecte a acestora între părţi.
Concilierea presupune abilitatea părţilor de a comunica şi de a lua decizii în vederea
ajungerii la puncte de cooperare şi luarea unor decizii amiabile comune care să conducă la
soluţionarea conflictului şi deci la depăşirea fazei în care interesele părţilor sunt divergente. În
general, în cadrul concilierii, părţile sunt asistate de care specialişti, consultanţi propriu-zişi
sau de către avocaţi, care sunt în cele mai multe cazuri cei care stabilesc de comun acord
regulile concilierii şi mai mult, au un rol important în atingerea obiectivului concilierii şi
anume acela de a relansa relaţiile între părţi.
Concilierea rămâne o fază importantă şi obligatorie în măsura în care părţile au
convenit prin clauza compromisorie în mod expres că înaintea sesizării arbitrajului să încerce
rezolvarea litigiului pe cale amiabilă prin concilierea directă între părţi. În cazul în care nu
există prevederi exprese referitor la concilierea prealabilă în convenţia arbitrală, când
convenţia arbitrală nu prevede o asemenea condiţie precedentă, concilierea prealabilă nu este
o cerinţă de admisibilitate a cererii în cadrul procedurilor arbitrale organizate în România, atât
cele instituţionalizate cât şi în cazul arbitrajului ad-hoc, dar aceasta nu înseamnă că părţile nu
utilizează, de regulă, această procedură de soluţionare a conflictelor înainte de introducerea
unei cereri de arbitrare. Astfel, concilierea poate avea loc atât ca o consecinţă a prevederilor
clauzelor contractuale, cât şi ca urmare a dorinţei exprimate de părţi în acest sens. Concilierea
nu are reguli de desfăşurare, acestea fiind stabilite de către părţi, iar consecinţele acesteia sunt
că rezultatele ei nu pot fi executate silit de către instanţele de drept comun, ci numai de
bunăvoie. Iată aşadar un impediment major al folosirii acestor metode de rezolvare a unei
situaţii conflictuale datorită imposibilităţii executării silite a rezultatului stabilit în urma
înţelegerii părţilor. Acest dezavantaj poate fi însă înlăturat prin instituirea unei proceduri,
recunoscută de toate statele europene, prin intermediul căreia un astfel de acord tranzacţional
poate fi confirmat de un judecător sau un instrument autentic al unei jurisdicţii ori al unei
autorităţi publice.
Ideea unor mijloace facultative de soluţionare a litigiilor, alternative procesului în
instanţă, nu este străină nici reglementărilor actuale din dreptul nostru, cum ar fi prevederile
referitoare la conciliere. Concilierea se poate desfăşura şi în condiţiile Regulilor de conciliere
facultativă, puse la dispoziţia celor interesaţi de Camera de Comerţ şi Industrie a României şi
care au fost aprobate de Colegiul Curţii de Arbitraj prin Decizia nr. 3 din 10 septembrie 1999.
Concilierea prealabilă poate fi însă totodată şi o componentă a procedurii arbitrale în cazul
arbitrajului privat voluntar guvernat de normele din Codul de procedură civilă.

2. Medierea

2.1. Noţiunea de mediere. Definiția şi principiile medierii. Domeniu de aplicare

al medierii

Noțiune. Definiție

În comparaţie cu alte proceduri, medierea are avantajul de a oferi rezultate care să fie
mai convenabile pentru ambele părţi aflate în conflict, care să le satisfacă interesele şi care să
fie, totodată şi mai durabile. În acelaşi timp, aceste rezultate pot fi obţinute cu cheltuieli mai
mici, economie de timp şi de „stres”, comparativ cu ceea ce însoţeşte în mod obişnuit
procedurile în justiţie şi chiar cele arbitrale.
Medierea se bazează pe încrederea pe care părțile o acordă mediatorului, astfel că
prin această procedură se oferă posibilitatea introducerii în conflict a unei terțe persoane,
neutre și imparțiale care trasează liniile generale, în încercarea de a se identifica o soluție.
Mediatorul este un facilitator al discuțiilor, aducând în prim plan în negocierile dintre părți
nevoile și dezideratele acestora astfel încât să încurajeze conturarea unui acord între cei
implicați.
Ca principii ale medierii putem enumera următoarele:
- modalitate alternativă de soluționare a conflictelor/disputelor, în care părțile
tratate în mod egal (contradictorialitate=due process) au deplină autonomie de
voință (libertate contractuală), numai prin acordul unanim acceptat putându-se
ajunge la un rezultat
- procedură voluntară (benevolă), dacă legea nu prevede în mod expres altfel
- procedură confidențială
- procedură ce implică intervenția unei terțe persoane neutre și imparțiale, dar care
nu face decât să elaboreze un acord pe baza sugestiilor sale menite să apropie
părțile în găsirea unei rezolvări a disputei, fără a putea decide, adică a da o
sentință
- mediatorul este un facilitator, un generator de opțiuni și un promotor al
sugestiilor, acceptat de ambele părți
 - procedură ce implică soluționarea prin găsirea unei soluții reciproc avantajoase
ambelor părți, deci de comun acord
Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator reliefează
competența mediatorului de a rezolva dispute din domeniile civil, penal, al familiei,
comercial, al protecției consumatorului, fără a se limita la acestea, fiind posibile și diverse alte
aplicații ale acesteia în domenii ca: conflicte de orice tip, izbucnite între diverși participanți la
o anumită relație, cum ar fi instituții, organizații sau societăți ca școli (profesori, școala,
părinți, elevi), între angajați și angajatori de la nivele ierarhice diferite, în trafic sau alte locuri
publice. Poate exista și mediere culturală (artist, operă, public), datorită promovării dialogului
deschis. Își poate găsi aplicabilitatea chiar și în domeniul politic, pentru aplanarea diverselor
crize.

Sediul materiei în legislația internă

În România, ADR-ul nu este un concept nou, însă a fost foarte puţin mediatizat, fiind
printre puţinele ţări din lume care are o lege specială a medierii prin Legea nr. 192/2006
privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, modificată şi completată prin Legea nr.
370/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea şi
organizarea profesiei de mediator şi OG nr. 13/2010 pentru modificarea şi completarea unor
acte normative în domeniul justiţiei în vederea transpunerii Directivei nr. 2006/123/CE a
Parlamentului European şi a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind serviciile în cadrul
pieţei interne.
Medierea a fost introdusă pentru prima dată în legislaţia românească de către
Ministerul Muncii, prin includerea medierii în soluţionarea disputelor de muncă. Astfel,
medierea a fost inclusă ca modalitate alternativă de rezolvare a disputelor în Legea nr.
168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, la Capitolul II, Modul de soluţionare a
conflictelor de interese1. Medierea fiind o cale facultativă prin care se încearcă încetarea
conflictelor de interese, rolul esenţial în procedură îl au mediatorii, care sunt aleşi de comun
acord de părţile aflate în conflict dintre persoanele care au calitatea de mediator.
În iulie 2000, Consiliul pentru Standarde Ocupaţionale (COSA) a adoptat Standardul
Ocupaţional al Mediatorului, iar în martie 2001, a fost introdusă în Codul Ocupaţiilor din
România (COR) şi ocupaţia de mediator astfel: Mediator cod 244.702 – studii superioare, la
secţiunea specialişti relaţii publice.
Alte acte normative care se referă direct la mediere sunt Legea nr. 217/2003 pentru
prevenirea şi combaterea violenţei în familie 2, Ordonanţa de Guvern nr. 77/2003 privind
completarea O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi soluţionarea tuturor formelor de
discriminare3, Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat (în
1
A se vedea art. 26-31, Secţiunea 4, Medierea conflictelor de interese, din Legea nr. 168/1999 privind
soluţionarea conflictelor de muncă. Conform art. 26, în cazul în care conflictul de interese nu a fost soluţionat ca
urmare a concilierii organizate de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, părţile pot hotărî, prin consens,
iniţierea procedurii de mediere.
2
A se vedea Cap. 5, Medierea în cazurile de violenţă în familie, art. 19-22 din Legea nr. 217/2003.
3
A se vedea art. 2, alin. (8): Eliminarea tuturor formelor de discriminare se poate face prin: […] pct. b) mediere,
iar la art.19, alin. (4), Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) acţionează prin: […] pct. b)
anul 2005 Uniunea Naţională a Barourilor din România a inclus în lege posibilitatea ca
avocatul să desfăşoare şi activităţi de mediere), şi Legea nr. 513/2003 privind organizarea şi
exercitarea profesiei de consilier juridic.
În privinţa organizării medierii, recomandările europene precizează că „statele sunt
libere să organizeze medierea în materie civilă pe calea pe care o consideră cea mai apropiată,
atât în sectorul public, cât şi în sectorul privat”. Medierea poate avea loc în cadrul şi în afara
tribunalelor. Chiar dacă părţile folosesc medierea, accesul lor la tribunal trebuie să rămână
neîngrădit, aceasta constituind o ultimă garanţie pentru protecţia drepturilor lor.
Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator a fost
publicată în M. Of. nr. 441/22.05.2006. Ea aduce pe piaţa serviciilor un nou tip de
profesionist, mediatorul. Încă de la adoptarea legii, speranţele legate de această nouă profesie
au fost extraordinar de mari, atât din partea celor care aşteptau să fie ajutaţi pentru a reduce
numărul de dispute (multe dintre ele cu potenţial de a ajunge în instanţă), cât şi din partea
celor care doreau să se specializeze într-un nou domeniu şi să îşi asigure astfel intrarea într-o
profesie liberală în care să se poată exprima, ca personalitate şi cunoaştere, mult mai bine.
Pentru a se putea pune în aplicare dispoziţiile legii, Uniunea Naţională a
Judecătorilor din România, împreună cu Uniunea Naţională a Mediatorilor din România şi
PROJUST - Federaţia Naţională Sindicală a Personalului din Justiţie, a demarat campania
Judecătorii susţin medierea, prin întocmirea unui Ghid de mediere adresat magistraţilor 4, ce
reprezintă un sprijin practic pentru judecători şi procurori, care, punând în aplicare dispoziţiile
legii, vor putea înregistra ca efect degrevarea instanţelor de dosare, multe din acestea putând
fi soluţionate mai repede, mai ieftin şi mai avantajos pentru toate părţile.
În cadrul acestei Legi a medierii se propune constituirea unor mecanisme de control
eficiente asupra calităţii serviciilor de mediator prestate, dar şi asupra formării şi organizării
mediatorilor. Astfel se prevăd reglementări care asigură încrederea referitoare la
confidenţialitate, suspendarea termenelor de prescripţie, recunoaşterea acordurilor
tranzacţionale, păstrând supleţea si flexibilitatea procesului de mediere, cât şi autonomia
părţilor. Se stabilesc cu prioritate obiectul şi câmpul de aplicare, se defineşte instituţia
medierii, se prevăd reguli minimale privind procedura, calitatea activităţii de mediere, dar şi
executarea acordurilor tranzacţionale, admisibilitatea probelor în cadrul procedurii de
mediere.

Domeniul de aplicare al Legii medierii

Referitor la domeniile în care poate fi folosită medierea se impune precizarea că

aceasta este accesibilă în mai multe domenii decât este posibil arbitrajul, neexistând o
suprapunere între noţiunea de litigiu arbitrabil şi aceea de diferend mediabil. Arbitrajul
intervine în sfera litigiilor care sunt susceptibile de soluţionare pe calea justiţiei, pe când
medierea cuprinde o sferă mai largă de aplicabilitate. Astfel, de exemplu, în faza negocierilor
pre-contractuale părţile pot solicita un mediator în scopul de a elimina impasurile survenite în

medierea faptelor de discriminare.

4
Disponibil la adresa www.unjr.ro/stiri/ghid-de-mediere-pentru-magistrati.htm
acest moment şi pentru a evita periclitarea încheierii unui contract important pentru toate
părţile implicate. În această fază, intervenţia arbitrajului sau a instanţelor judecătoreşti nu e
posibilă, ori în cazul medierii nimic nu împiedică părţile ca, anterior perfectării oricăror
raporturi juridice, să numească un specialist ca mediator, în care părţile implicate au
încredere, care va propune cele mai potrivite clauze şi, în acelaşi timp reciproc avantajoase
pentru părţile implicate.
Medierea nu înlocuieşte o hotărâre judecătorească, astfel că domeniile în care poate
fi utilizată medierea sunt mult mai extinse, incluzând şi dreptul public, în care instituţia
arbitrajului nu este aplicabilă. Având în vedere că raporturile juridice dintre părţi sunt bazate
pe relaţiile interumane care stau de regulă la baza diferendului ce pot genera probleme
complexe şi variate, se urmăreşte ca medierea să fie posibilă şi în materia raporturilor juridice
penale, administrative, iar în domeniul privat în materia protecţiei consumatorului, cel al
legislaţiei anti-monopol, al contractelor de adeziune, în cea a dreptului muncii, a familiei, a
raporturilor de vecinătate şi coproprietate, a litigiilor multi-partite privind proiecte complexe,
a dreptului proprietăţii intelectuale şi a litigiilor ce implică informaţii strict confidenţiale,
precum şi în materia dreptului corporatist şi societar, bancar şi din domeniul comerţului
electronic, a raporturilor dintre membrii asociaţiilor profesionale etc.
Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 192/2006 modificată şi completată se poate recurge la
mediere în următoarele situaţii:
- în orice litigiu de natură civilă;
- în orice litigiu de natură comercială;
- în litigiile de familie: neînţelegerile dintre soţi privind continuarea căsătoriei,
exerciţiul drepturilor părinteşti, stabilirea domiciliului copiilor, contribuţia părinţilor la
întreţinerea copiilor, precum şi orice alte neînţelegeri care apar în raporturile dintre soţi cu
privire la drepturi de care ei pot dispune potrivit legii, respectiv în legătură cu divorţul şi
cererile accesorii acestuia;
- în litigiile având ca obiect conflictele din domeniul protecţiei consumatorilor:
în cazul în care consumatorul invocă existenţa unui prejudiciu ca urmare a achiziţionării unor
produse sau servicii defectuoase, a nerespectării clauzelor contractuale ori a garanţiilor
acordate, a existenţei unor clauze abuzive cuprinse în contractele încheiate între consumatori
şi agenţii economici ori a încălcării altor drepturi prevăzute de legislaţia naţională sau a
Uniunii Europene în domeniul protecţiei consumatorilor;
- în materia conflictelor de drepturi în domeniul litigiilor de muncă;
- în materie penală: numai în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că
răspunderea penală este înlăturată prin retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor.
Medierea în materie penală nu poate fi impusă nici uneia dintre părţi, aceasta trebuind să fie
acceptată atât de partea vătămată, cât şi de făptuitor. Medierea poate avea loc cu garantarea
dreptului fiecărei părţi la asistenţă juridică. De notat că în materie penală nu mai este necesară
informarea obligatorie privind medierea pentru declanșarea procesului, căci aceste tipuri de
litigii nu mai fac parte din lista celor pentru care este necesară etapa obligatorie privind
informarea asupra medierii.
 Referitor la diferendele comerciale, medierea este preferată de comercianţi pentru că
soluţionarea pe această cale a conflictelor permite continuarea relaţiilor comerciale dintre ei,
iar celeritatea împreună cu costurile mai scăzute cu care se rezolvă litigiile pe această cale
sunt, de asemenea, luate în considerare. Conflictele din acest domeniu ţin cel mai adesea de
încheierea, interpretarea, executarea sau încetarea contractelor comerciale.

2.3. Instituţii permanente organizatoare de proceduri ADR

Medierea presupune, spre deosebire de conciliere, intervenţia obligatorie a unui terţ,

mediatorul, care va ajuta părţile să ajungă la o soluţionare a situaţiei conflictuale existente
prin implicarea sa directă în soluţionarea diferendului. De regulă, instituţiile care organizează
arbitraje pun la dispoziţia celor interesaţi şi un regulament referitor la mediere, fiind vorba
aici de medierea convențională, nu cea care ar fi instituită de vreo normă legală imperativă.
În practică, s-a simţit nevoia aplicării unei noi modalităţi de rezolvare pe cale
amiabilă a conflictelor ivite în relaţiile de afaceri, dat fiind faptul că, fiind caracterizată printr-
un plus de supleţe şi garantând menţinerea bunelor relaţii între părţile implicate după
soluţionarea conflictului, medierea poate constitui un răspuns mai adecvat genului de
litigii născute în sânul mediului de afaceri, al familiei, chiar penal și nu numai, de natură
să asigure soluţii rapide, flexibile, eficiente, chiar creative.
În cazul medierii, accentul nu cade pe aspectele juridice ale litigiului, ci se
urmăreşte ca părţile, prin discuţii şi negocieri în prezenţa mediatorului care poate prezenta
propriile sugestii şi alternative existente de soluţionare amiabilă ale litigiului, să ajungă la o
soluţie de compromis acceptată de fiecare parte şi, bineînţeles, în deplin acord cu legile care
interesează ordinea publică şi bunele moravuri.
Medierea, în principiu, se desfăşoară pe aceleaşi coordonate ca şi concilierea, cu
excepţia faptului că regulile sunt stabilite fie de către mediatorul numit, fie de către instituţia
care organizează medierea.
Camera de Comerţ şi Industrie a României şi a Municipiului Bucureşti a înfiinţat în
ianuarie 2002 la Bucureşti Centrul de Mediere a Diferendelor Comerciale, iar Adunarea
Generală a membrilor săi a aprobat Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea
Centrului de Mediere, pe baza căruia acesta şi-a început activitatea la data de 2 aprilie 2003.
Dintre cele mai vestite instituții ce organizează proceduri ADR la nivel internațional
amintim: Camera de Comerț Internațională de la Paris (ICC), singura instituție cu adevărat
internațională prin scopul său, care oferă comunității de afaceri o gamă largă de metode
alternative și preventive, precum arbitrajul și ADR-urile. ICC a creat Secretariate separate,
specializate, unul pe arbitraj, mai mare în anvergură și celălalt specializat pentru a consilia
părțile în alegerea procedurii ADR celei mai potrivite și a le și ajuta să o pună în practică.
O altă mare instituție este ICSID (The International Centre for Settlement of
Investment Disputes) care a fost creată în baza Convenției de la Washington din 1965, și care
dedică concilierii ca mijloc de soluționare a diferendelor dintre state și profesioniști de altă
naționalitate o reglementare smilară în linii mari celei privind arbitrajul ICSID.
 Putem menționa și Regulamentul UNCITRAL privind concilierea comercială
internațională cu Legea model aferentă și legea Uniformă privind medierea (Uniform ediation
Act). Alte instituții mari organizatoare de arbitraj oferă majoritate și un regulament pentru
proceduri alternative de rezolvare a disputelor înainte de sesizarea vreunei instanțe (statele sau
arbitrale), acestea putând fi extrem de variate, precum conciliere, cooperative problem
solving, early neutral evaluation, facilitarea, Fact-finding, minitrial, negotiated rulemaking,
settlement conferences, non-binding arbitration, partnering, peer review, multi-step ADR,
Day sau Night baseball, fast-track, mediere, med-arb, arb-med, medaloa etc.

3. Tipuri de mediere

Medierea are ca scop restabilirea ordinii sociale şi oferă deplină confidenţialitate

părţilor pentru discuţiile purtate în relaţia cu mediatorul. Apelând la mediere părţile au
oportunitatea să îşi menţină relaţiile anterioare şi pe viitor, realizând că acest litigiu a fost doar
o neînţelegere care a fost în final soluţionată în mod avantajos pentru toţi cei implicaţi.
Tocmai din acest motiv, regula este ca reglementarea amiabilă a disputei nu poate fi
obligatorie.
În literatura de specialitate se disting două mari categorii de ADR-uri: cele
convenţionale – care se desfăşoară în cadrul unor instituţii, organisme, asociaţii
extrajudiciare, independente sau chiar de către persoane private, evident desemnate prin
acordul părţilor – şi cele în cadrul procedurilor judiciare – care sunt conduse, controlate ori
dispuse în unele cazuri chiar de către instanţele de drept comun.
Este de subliniat că aceste ADR-uri sunt proceduri voluntare şi reprezintă drepturi
fundamentale ale oricărei persoane (de a apela la ele şi de a le utiliza) pentru a soluţiona cât
mai convenabil propriile interesele. În principiu, aceste proceduri nu sunt obligatorii în
litigiile comerciale, însă în cazul concilierii directe aceasta a fost introdusă ca procedură
obligatorie înainte de soluţionarea instanţelor judecătoreşti sau dacă părţile decid prin voinţa
lor comună să apeleze la aceste ADR-uri. Astfel aceste metode nu sunt obligatorii, deoarece
părţile nu pot fi obligate să recurgă la ele împotriva voinţei lor. Aceste metode pot fi
obligatorii însă în cazul unor proceduri de aplicare a lor, când părţile decid de comun acord
să apeleze la aceste ADR-uri sau când lege prevede posibilitatea ori chiar obligativitatea lor.
Așadar avem căi multe tipuri de mediere in funcție de caracterul voluntar sau impus
al medierii, de modul de organizare și desfășurare al procedurii și de modul în care sunt
adoptate reglementările sale în legislație.

3.3. Facultativă vs. Obligatorie

În raport de criteriul sursei, dacă părțile apelează de bună voie la mediere aceasta este
facultativă, iar dacă este impusă de lege atunci medierea devine obligatorie.
Reținem caracterul esențialmente voluntar al medierii, care este subliniat și prin art. 13
al Directivei medierii. Acesta este însă completat de art. 14 care stipulează că recurgerea la
mediere poate fi obligatoriu impusă de legislația națională câtă vreme acesta nu împiedică
părțile să își exercite liberul acces la justiție.
 Astfel este transpusă și în legislația noastră internă, prin modificările aduse de Legea
nr.115/2012 la Legea medierii: Daca legea nu prevede altfel, părțile, persoane fizice sau
persoane juridice, sunt obligate să participe la ședința de informare privind medierea,
inclusiv după declanșarea unui proces în fața instanțelor de judecată, în vederea soluționării
pe această cale a conflictelor în materie civilă, de familie, precum și în alte materii, în
condițiile prevăzute de lege (repetăm, în materie penală nu mai este obligatoriu).
Așadar medierea rămâne voluntară (convențională), dar modalitatea de a o aborda
diferă: poate fi complet lăsată la latitudinea părților sau poate fi impusă de lege.

3.4. Extrajudiciară vs. judiciară

In funcție de criteriul apropierii de sistemul jurisdicțional statal medierea poate fi

extrajudiciară și judiciară.
Medierea extrajudiciară poate fi complet în afara oricărei instituții, particulare sau
statale, adică complet lipsită de formalism, deci mediere extrajudiciară ad-hoc.
Dar medierea extrajudiciară poate fi instituțională, adică este încadrată unui anumit
regulament adoptat de o instituție specializată. Aceasta este o formă particulară în care părțile
se decid să apeleze la instituții prin intermediul unei clauze de mediere, în general, agreând
astfel să se supună dispozițiilor regulamentelor instituției alese.
Pe de altă parte, medierea judiciară își găsește temeiul în baza unui act normativ,
derulându-se într-un cadru normativ precis, sub controlul unui judecător. Judecătorul are deci
misiunea de a controla legalitatea desfășurării procedurii de mediere conform prevederilor
legale (prin recomandarea unui mediator sau obligarea părților de a apela la informarea
privind medierea, verificarea legalității acordului de mediere sau chiar omologarea acestuia).

Deci medierea se face având liberul consimțământ al părților. Distincţia se face între
etapa procedurală de soluţionare amiabilă prin mediere, care poate fi obligatorie sau
facultativă şi medierea propriu-zisă, care nu poate fi decât voluntară.
Sensul medierii obligatorii are în vedere că accesul la instanţele judiciare sau
arbitrale, sau la alt mijloc alternativ de soluţionare a conflictului este condiţionat de
participarea prealabilă a părţilor la o tentativă de mediere; legislaţiile prevăd doar forma
facultativă a medierii.
Faţă de medierea obligatorie, care este percepută de unii specialişti ca o posibilă
piedică în calea accesului la justiţie, medierea facultativă are cel puţin avantajul de a nu rutina
şi perima acest mod de soluţionare a conflictelor. Obligativitatea medierii, acolo unde este
reglementată prin lege5, poate să constituie un avantaj (se poate considera că cel care propune
medierea nu e sigur pe poziţia sa) sau un dezavantaj (părţile pot să nu ia în serios medierea,
dacă aceasta este obligatorie).

5
În Canada şi Statele Unite ale Americii, medierea este obligatorie în anumite provincii sau state în cauzele
civile.
4. Încheierea contractului de mediere. Procedura de informare privind medierea
cerută de lege

Procedura prealabilă încheierii contractului de mediere (art. 43 din legea

medierii)

Părţile aflate în conflict se pot prezenta împreună la mediatorul ales pentru întâlniri cu
caracter preliminar pentru a lămuri și clarifica aspectele legate de desfășurarea procedurii de
mediere și problemele ce urmează a fi astfel rezolvate. Mediatorul face o evaluare a cazului și
conform art. 29 este ținut să dea explicațiile necesare privind principiile și procedura medierii
În cazul în care se prezintă numai una dintre părţi, mediatorul, la cererea acesteia, va
adresa celeilalte părţi invitaţia scrisă, în vederea informării şi acceptării medierii, stabilind un
termen de cel mult 15 zile. Invitaţia se transmite prin orice mijloace care asigură confirmarea
primirii textului. Partea solicitantă va furniza mediatorului datele necesare contactării
celeilalte părţi. În cazul imposibilităţii de prezentare a vreuneia dintre părţile convocate,
mediatorul poate stabili, la cererea acesteia, o nouă dată în vederea informării şi acceptării
medierii. În cazul acceptării medierii, părţile în dispută şi mediatorul vor semna contractul de
mediere.
Mediatorul nu poate începe medierea propriu-zisă până ce nu se semnează contractul
de mediere. Medierea se consideră neacceptată dacă una dintre părţi refuză, în scris, în mod
explicit, medierea ori nu răspunde invitaţiei celeilalte părți ori nu se prezintă de două ori la
rând la datele fixate pentru semnarea contractului de mediere.

Contractul de mediere. Caracteristici

Deci contractul de mediere este acea convenție prin care părțile în conflict achită un
onorariu pentru o terță persoană neutră și imparțială, numit mediator, pentru ca acesta să
depună toate diligențele pentru ca să le mijlocească și sprijine în soluționarea pe cale amiabilă
a litigiului printr-un acord.
Contractul de mediere este sinalagmatic, cu titlu oneros, intuitu personae și ad
validitatem (art. 47). Contractul de mediere constituie titlu executoriu cu privire la obligaţia
părţilor de a achita onorariul scadent cuvenit mediatorului.
Conform art. 45 acesta trebuie să cuprindă, sub sancţiunea anulării, următoarele
clauze:
a)identitatea părţilor aflate în conflict sau, după caz, a reprezentanţilor lor;
b)menţionarea tipului sau a obiectului conflictului;
c)declaraţia părţilor că au fost informate de către mediator cu privire la mediere, efectele
acesteia şi regulile aplicabile;
d)obligaţia mediatorului de a păstra confidenţialitatea şi decizia părţilor privind păstrarea
confidenţialităţii, după caz;
e)angajamentul părţilor aflate în conflict de a respecta regulile aplicabile medierii;
f)obligaţia părţilor aflate în conflict de a achita onorariul cuvenit mediatorului şi cheltuielile
efectuate de acesta pe parcursul medierii în interesul părţilor, precum şi modalităţile de
avansare şi de plată a acestor sume, inclusiv în caz de renunţare la mediere sau de eşuare a
procedurii, precum şi proporţia care va fi suportată de către părţi, ţinându-se cont, dacă este
cazul, de situaţia lor socială. Dacă nu s-a convenit altfel, aceste sume vor fi suportate de către
părţi în mod egal;
g)înţelegerea părţilor privind limba în care urmează să se desfăşoare medierea.
h)numărul de exemplare în care va fi redactat acordul în cazul în care acesta va fi în forma
scrisă, corespunzător numărului părţilor semnatare ale contractului de mediere;
i)obligaţia părţilor de a semna procesul-verbal întocmit de către mediator, indiferent de modul
în care se va încheia medierea.
Se face mențiunea că contractul de mediere pot cuprinde şi alte clauze, în condiţiile
legii, dar nu poate cuprinde clauze care contravin legii sau ordinii publice sub sancțiunea
nulității.
Părţile aflate în conflict pot da procură specială unei alte persoane, în condiţiile legii,
pentru a încheia contractul de mediere.
Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune pentru dreptul litigios supus medierii se
suspendă începând cu data semnării contractului de mediere, până la închiderea procedurii de
mediere în oricare dintre modurile prevăzute de prezenta lege. Această suspendare este
garanția liberului acces la justiției, deci la un drept la acțiune neimpietat de procedura
amiabilă a medierii.

Procedura de informare privind medierea cerută de lege

Legea nr. 115/2012 ce modifică legea medierii introduce un capitol nou referitor la
medierea în cazul unui litigiu aflat pe rolul instanțelor de judecată.
Astfel, în litigiile ce pot face, potrivit legii, obiect al medierii sau al altei forme
alternative de soluționare a conflictelor, părțile sau partea interesată, după caz, sunt ținute să
facă dovada că au participat la ședința de informare cu privire la avantajele medierii, în
următoarele materii:
- în domeniul protecției consumatorilor, când consumatorul invocă existența unui prejudiciu
ca urmare a achiziționării unui produs sau unui serviciu defectuos, a nerespectării clauzelor
contractuale ori garanțiilor acordate, a existentei unor clauze abuzive cuprinse în contractele
încheiate între consumatori și operatorii economici ori a încălcării altor drepturi prevăzute în
legislația națională sau a UE în domeniul protecției consumatorilor;
- în materia dreptului familiei, in cazul neînțelegerilor dintre soți privitoare la: continuarea
căsătoriei; partajul de bunuri comune; exercițiul drepturilor părintești; stabilirea domiciliului
copiilor; contribuția părinților la întreținerea copiilor; orice alte neînțelegeri care apar în
raporturile dintre soți cu privire la drepturi de care ei pot dispune potrivit legii;
- în domeniul litigiilor privind posesia, grănițuirea, strămutarea de hotare, precum și în orice
alte litigii care privesc raporturile de vecinătate;
- în domeniul răspunderii profesionale in care poate fi angajată răspunderea profesionala,
respectiv cauzele de malpraxis, în măsura în care prin legi speciale nu este prevăzută o altă
procedura;
- în litigiile de muncă izvorâte din încheierea, executarea și încetarea contractelor individuale
de muncă;
- în litigiile civile a căror valoare este sub 50.000 lei, cu excepția litigiilor în care s-a
pronunțat o hotărâre executorie de deschidere a procedurii de insolvență, a acțiunilor
referitoare la Registrul Comerțului și a cazurilor în care părțile aleg sa recurgă la procedurile
ordonanței de plată (1013-1024 NCPC) și cea cu privire la cererile de valoare redusă (art.
1025 -1032 NCPC);
Ședința de informare privind medierea a devenit obligatorie începând cu 15
februarie 2013, data de la care s-a instituit obligația legală pentru părți ca, anterior
declanșării unei acțiuni în instanță, să se prezinte la mediator în vederea informării cu
privire la posibilitatea soluționării diferendelor pe calea medierii. Scopul informării este ca
mediatorul sa aducă la cunoștința părților avantajele, efectele, regulile și limitele medierii
adaptat la situația lor concretă. Ședința de informare este gratuită, după cum se precizează și
în Legea medierii: „Pentru activitatea de informare și consiliere a părților cu privire la
procedura medierii și avantajele acesteia, îndeplinită potrivit legii anterior încheierii
contractului de mediere, mediatorul nu poate pretinde onorariu”. Procedura de informare,
incluzând şi formalităţile pentru convocarea părţilor, nu poate depăşi 15 zile calendaristice.
Acceptarea participării sau participarea la şedinţa de informare nu constituie o recunoaştere a
dreptului ce ar face obiectul litigiului şi nu întrerupe cursul prescripţiei.
Conform prevederilor legale, în perioada 15 februarie – 1 august 2013 cei care au
refuzat să se prezinte la ședința de informare cu privire la avantajele medierii, au putut fi
sancționați cu amenzi cuprinse între 100 lei si 1000 lei. Începând însă cu data de 1 august, cei
care vor să înceapă un proces sunt obligați să participe la ședința de informare, în caz contrar
cererea lor de chemare în judecata fiind respinsă.
Dovada participării la ședința de informare privind avantajele medierii într-o anumită
materie se face printr-un proces-verbal de informare eliberat de mediatorul care a realizat
informarea. Consiliu de mediere a elaborat deja tipizate privind modalitatea condițiilor de
formă și fond care sunt necesare pentru ca o astfel de informare să poată fi prezentată de părți
ca dovadă a parcurgerii acestei etape preliminare de informare asupra medierii.
Certificatul de informare trebuie semnat de mediator și de părțile participante la
ședința de informare, iar eliberarea documentului se va face numai după semnarea lui de către
mediator și toate părțile conflictului independent de susținerea informării în comun sau
individual, se precizează în ghidul pus la dispoziție de Consiliul de Mediere. Certificatul se
eliberează într-un număr de exemplare originale egal cu numărul părților informate plus unul
pentru arhiva formei de exercitare a profesiei.
In cazul în care una dintre părți refuză în scris participarea la ședința de informare ori
nu se prezintă la data fixată pentru ședința de informare, mediatorul nu va elibera certificatul
de informare, ci va întocmi un proces-verbal care se depune la dosarul instanței. Din 1 iulie,
Legea nr. 214/2013 reglementează că ședința obligatorie de informare poate fi susținută și de
judecători, procurori, notari sau avocați, deși până la acea dată doar mediatorul era autorizat
să susțină această procedură. Pentru moment însă nu exista nicio bază legală care să
stabilească ce fel de acte pot emite avocații, judecătorii, procurorii, consilierii juridici și
notarii justițiabililor care se prezintă la ședința de informare.
 In cazul în care conflictul a fost dedus judecății, soluționarea acestuia prin mediere
poate avea loc din inițiativa părților sau la propunerea oricăreia dintre acestea ori la
recomandarea instanței, cu privire la drepturi asupra cărora părțile pot dispune potrivit legii.

Concepte și termeni de reținut

- arbitraj
- ADR = alternative dispute resolution (metode alternative de soluționare a disputelor)
- mediere
- izvoarele (sediul materiei) interne și internaționale
- natura și temeiul juridic al arbitrajului

Întrebări de control și teme de dezbatere

1. Ce este arbitrajul?
2. Cum se definesc ADR-urile? Dați câteva exemple de astfel de metode.
3. Medierea ce reprezintă?
4. Care sunt izvoarele interne în materia medierii?
5. Care sunt izvoarele interne în materia arbitrajului. Dar cele internaționale?
6. Care este natura juridică a arbitrajului? Ce spune fiecare dintre cele două teze,
contractualistă și jurisdicțională?