TRIBUNALUL ARBITRAL (II)

Constituirea tribunalului arbitral

Numirea arbitrilor .Nominalizarea arbitrilor şi constituirea tribunalului arbitral sunt guvernate
de convenţia arbitrală, atât în cazul arbitrajului ad-hoc, cât şi în cazul arbitrajului instituţional.
Părţile pot conveni ca arbitrajul să fie organizat de o instituţie permanentă de arbitraj sau de o
terţă persoană. Arbitrul unic sau, după caz, arbitrii învestiţi constituie tribunalul arbitral.
În art. 556 al Codului de procedură civilă se arată că părţile stabilesc, în cuprinsul convenţiei
arbitrale, dacă litigiul se judecă de către un arbitru unic sau de mai mulţi arbitri, care trebuie să fie
întotdeauna în număr impar. De asemenea, dacă părţile nu au stabilit numărul arbitrilor, litigiul se
judecă de 3 arbitri, câte unul numit de fiecare parte, iar al treilea – supraarbitrul –, desemnat de
comun acord de către cei doi arbitri, care vor numi şi un supleant al acestuia, în termen de 10 zile de
la ultima acceptare (art. 560 C. pr. civ.). Părţile care au interese comune vor numi un singur arbitru.
Legea nu impune persoanei care este desemnată ca arbitru să aibă cunoştinţe juridice, astfel
părţile sunt libere să aleagă arbitri după propriile lor criterii, iar dacă ele apreciază că este necesar
pot să recurgă chiar la specialişti în domeniul de activitate legat de obiectul litigiului. Principiul care
guvernează numirea arbitrilor este cel al autonomiei de voinţă a părţilor.
Potrivit art. 561 C. pr. civ., în cazul în care părţile-cu rea- credinţă sau nu- nu se înţeleg asupra
numirii arbitrului unic, ori dacă o parte nu-şi numeşte arbitru sau cei doi arbitri numiţi de părţi nu
cad de acord asupra persoanei supraarbitrului, partea interesată poate cere instanţei judecătoreşti
competente să procedeze la numirea arbitrului, ori, după caz, a supraarbitrului. Instanţa va soluţiona
cererea, în termen de 10 zile de la sesizare, prin încheiere care nu va putea fi supusă niciunei căi de
atac.
Spre deosebire de procedura civilă de drept comun, în arbitraj părţile sunt libere să stabilească
dacă litigiul lor va fi soluţionat de un arbitru unic ori de un tribunal arbitral format din două, trei sau
mai multe persoane, care vor fi numite, în principiu, tot de către părţi. Părţile stabilesc, în cuprinsul
convenţiei arbitrale, dacă litigiul se judecă de către un arbitru ori de doi sau mai mulţi arbitri, câte
unul numit de fiecare parte, iar al treilea – supraarbitrul – desemnat de comun acord de către cei doi
arbitri.
Legislaţia procesuală nu impune condiţii cu totul deosebite pentru desemnarea arbitrilor. Legea
prevede că poate fi arbitru orice persoană fizică, de cetăţenie română, care are capacitatea deplină a
drepturilor. Limitările impuse de lege nu pot fi ignorate, ele fiind în mod expres precizate, astfel, nu
poate fi arbitru decât o persoană fizică. Persoanele juridice nu pot dobândi calitatea de arbitru.
Instanţa va soluţiona cererea cu citarea părţilor, pronunţând o încheiere dată fără drept de apel
sau de recurs. În cazul arbitrajului instituţional, autonomia acestuia faţă de instanţele judecătoreşti

1
se relevă că, pentru înlăturarea posibilelor blocaje la numirea arbitrilor sau constituirea tribunalului
arbitral, competentă este autoritatea de nominare prevăzută în regulile instituţiei respective.
Codul de procedură civilă dispune că toate atribuţiile ce revin instanţei judecătoreşti cu privire
la posibilele incidente referitoare la arbitri se exercită de instituţia de arbitraj, conform regulamen-
tului său, afară numai dacă acel regulament prevede altfel.
Legea sancţionează cu nulitatea clauza din contractul de arbitraj prin care o parte ar avea dreptul
de a numi un arbitru în locul celeilalte părţi ori de a avea mai mulţi arbitri decât cealaltă parte. În
schimb, atunci când mai mulţi reclamanţi sau pârâţi, toţi semnatari ai contractului de arbitraj ori
acceptaţi ca atare în arbitraj, de către părţile iniţiale, au o poziţie comună în arbitraj, ei îşi vor putea
desemna un singur arbitru.
Din perspectiva numirii arbitrilor, raportul dintre principiile legale şi principiile contractuale este
stabilit în favoarea preeminenţei acestora din urmă. Lipsa prevederilor contractuale referitoare atât
la numirea arbitrului unic sau arbitrilor, cât şi la modalităţile de numire a acestora reactivează
principiile stabilite de art. 558 alin. (2) şi (3) din noul Cod de procedură civilă.
Natura voluntară a arbitrajului privat implică şi cooperarea părţilor cu privire la numirea
arbitrului titular sau supleant . Această cooperare este benefică constituirii rapide a Tribunalului
arbitral. La această constituire rapidă participă arbitrul însuşi, inclusiv prin utilizarea mijloacelor de
comunicare rapidă.
Doctrina face uneori deosebire între desemnarea şi numirea arbitrilor. Cuvântul „desemnare”
este folosit pentru ipoteza în care alegerea, nominalizarea arbitrilor, este făcută de părţi iar cel de
„numire” este folosit pentru situaţia în care operaţia se face de un terţ care poate fi: arbitrul (arbitrii),
pentru supraarbitru, o autoritate de nominare (appointing authority) a arbitrilor care poate fi instituţia
permanentă de arbitraj, în cazul în care părţile se adresează unei astfel de instituţii.
S-a stabilit o dublă distincţie expresă între desemnarea directă şi referirea la un regulament de
arbitraj şi, pe de altă parte, între desemnare şi modalităţile acesteia; cât priveşte desemnarea directă,
articolele sus-menţionate dispun că este necesară o indicaţie în privinţa numelui arbitrului.
Acceptarea însărcinării de arbitrui.Potrivit art. 559 C. pr. civ., aceasta trebuie să fie făcută în
scris şi va fi comunicată părţilor în termen de 5 zile de la data primirii propunerii de numire, prin
poştă, telefax, poştă electronică sau alte mijloace prin care se poate transmite textul actului şi
confirmarea primirii acestuia. Tribunalul se consideră constituit la data acceptării însărcinării de
arbitru (art. 566 C. pr. civ.).
Procedura arbitrală nu se poate desfăşura în lipsa acordului de voinţă al părţilor. Acordul lor nu
este însă suficient pentru desemnarea unui arbitru, deoarece acceptarea însărcinării de arbitru nu este
obligatorie. Chiar şi în cazurile arbitrajului instituţionalizat, regulamentele acestor instituţii nu conţin
dispoziţii care să oblige la acceptarea însărcinării de arbitru. Consecinţele acceptării, ca şi cele ale
refuzului, sunt multiple şi extrem de importante.
Când arbitrajul se desfăşoară în procedura stabilită de părţi şi acceptarea însărcinării de arbitru
se face conform convenţiei arbitrale. Însă funcţia de arbitru este facultativă pentru cei cărora le este
încredinţată, persoana desemnată având dreptul să refuze însărcinarea, fără să-şi motiveze acest gest.
Refuzul poate fi şi tacit, dar în ceea ce priveşte acceptarea, legiuitorul nostru a optat pentru forma

2
scrisă şi comunicarea acestei acceptări părţii. Aşadar, acceptarea în sistemul nostru este expresă.
Totuşi legiuitorul nu a prevăzut o sancţiune pentru nerespectarea acestei forme, aşa încât credem că
nimic nu se opune ca, în arbitrajul desfăşurat în procedura convenită de părţi, acceptarea însărcinării
de arbitru să poată fi făcută şi tacit.
Atunci când persoana (persoanele) desemnată ca arbitru prin convenţia arbitrală refuză
însărcinarea de arbitru, aceasta antrenează caducitatea convenţiei. În ipoteza în care, prin convenţie,
s-a stabilit modul de desemnare, iar persoana (persoanele) desemnată refuză însărcinarea,
caducitatea intervine dacă refuzul repetat al celor desemnaţi duce la imposibilitatea constituirii tribu-
nalului arbitral.
Pentru arbitrajul în care se aplică dispoziţiile C. pr. civ., potrivit art. 559, acceptarea însărcinări
de arbitru trebuie să fie făcută în scris şi comunicată părţilor în termen de 5 zile de la data primirii
propunerii de numire. Supraarbitrul desemnat de către cei doi arbitri se va conforma şi el aceloraşi
reguli (art. 560 C.pr.civ.). Dacă, în urma neînţelegerii dintre arbitri, supraarbitrul este numit de
instanţă prin încheiere, legea nu mai prevede modalitatea de acceptare.
Acceptarea în condiţiile art. 559-560 C. pr. civ. a însărcinării de arbitru sau supraarbitru trebuie
făcută şi în caz de înlocuire ca urmare a recuzării, revocării, abţinerii.
Acceptarea însărcinărilor este importantă şi pentru că de momentul ultimei acceptări art. 566 C.
pr. civ. leagă constituirea tribunalului arbitral. Cu alte cuvinte, tribunalul arbitral este constituit pe
data ultimei acceptări a însărcinării de arbitru, supraarbitru sau arbitru unic.
Data acceptării este cea a expedierii comunicării prevăzute în art. 559 C. pr. civ., în sensul că
acceptarea se comunică părţilor în scris „prin poştă, telefax, poştă electronică sau prin alte mijloace
ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia”.
În principiu, acceptarea însărcinării este irevocabilă, arbitrii neputând, prin simpla lor
manifestare de voinţă, să renunţe la misiune. Concluzia se desprinde şi din art. 565 C. pr. civ., care
stabileşte că arbitrii sunt răspunzători de daune, în condiţiile legii, între altele, dacă după acceptare
renunţă în mod nejustificat la însărcinarea lor şi dacă, fără motiv justificat, nu participă la judecarea
litigiului ori nu pronunţă hotărârea în termenul stabilit de lege.
Prin urmare, principiul autonomiei de voinţă al părţilor are putere deplină şi în privinţa
desemnării de către părţi a numărului de arbitri care urmează să alcătuiască tribunalul arbitral.
Părţile pot stabili, prin convenţia arbitrală, şi anumite condiţii de calificare sau alte condiţii
referitoare la arbitri, după cum instanţa permanentă de arbitraj poate stabili anumite criterii de
selectare a arbitrilor pe care îi înscrie pe lista sa de arbitri.
Principiul egalităţii părţilor, în cadrul procedurii arbitrajului privat, nu îngăduie – şi art. 557 C.
pr. civ. sancţionează cu nulitatea o asemenea clauză în convenţia arbitrală – ca o parte să aibă mai
mulţi arbitri decât cealaltă parte. În baza aceluiaşi temei legal este nulă clauza din convenţia arbitrală
care ar recunoaşte dreptul uneia dintre părţi de a numi arbitru în locul celeilalte părţi. Dispoziţiile
privitoare la modul de alcătuire a tribunalului sunt de ordine publică, întrucât sunt destinate să
conducă la formarea unui tribunal arbitral care să asigura un echilibru în situaţia juridică a părţilor.
Procedurile de constituire a tribunalului arbitral şi de comunicare a citaţiilor sau a diferitelor acte
sunt realizate prin intermediul celor mai avansate mijloace de comunicare informaţională.

3
 Forma şi efectele acceptării misiunii de arbitru. Acceptarea însărcinării de arbitru şi de
supraarbitru trebuie să fie făcută în scris şi comunicată părţilor. Totuşi, forma scrisă pentru acceptare
este o cerinţă ad probationem, nu ad validitatem, doctrina apreciind că forma scrisă a acceptării a
fost prevăzută în lege din necesitatea de a se putea determina cu certitudine data de la care începe să
curgă termenul înăuntrul căruia trebuie pronunţată hotărârea.
Acceptarea însărcinărilor de arbitru sau supraarbitru are ca efect imediat constituirea tribunalului
arbitral, care produce următoarele efecte:
- determină punctul de plecare al termenului de soluţionare şi pronunţare a hotărârii arbitrale;
- determină momentul contractului de învestitură a tribunalului arbitral;
- marchează momentul sesizării tribunalului arbitral cu soluţionarea litigiului, cu consecinţa, sub
anumite rezerve, atragerii necompetenţei instanţelor ordinare;
- dă dreptul arbitrilor la o remuneraţie pentru activitatea prestată, conform convenţiei arbitrale
sau regulamentului instituţiei de arbitraj.
Dacă numirea lor nu s-a făcut prin convenţie şi nici nu s-a prevăzut modalitatea de numire, partea
care doreşte să recurgă la arbitraj invită cealaltă parte, în scris, să procedeze la numirea lor,
menţionând numele, domiciliul şi, pe cât posibil, date personale şi profesionale ale arbitrului unic
propus sau ale arbitrului desemnat de aceasta, enunţarea succintă a pretenţiilor şi temeiul lor. Partea
căreia i s-a făcut comunicarea trebuie să transmită, în termen de 10 zile de la primirea acesteia,
răspunsul la propunerea de numire a arbitrului unic sau, după caz, datele privind arbitrul desemnat
de aceasta. Părţile vor propune şi câte un supleant. Arbitrii desemnaţi trebuie să răspundă în scris
părţilor dacă acceptă însărcinarea în termen de 5 zile de la data primirii propunerii de numire, iar în
termen de 10 zile de la ultima acceptare cei doi arbitri vor proceda la numirea supraarbitrului şi a
unui supleant, care este şi el obligat să răspundă în termen de 5 zile de la data primirii propunerii.
Tribunalul arbitral se consideră constituit, potrivit art. 566 C.pr.civ., pe data ultimei acceptări a
însărcinării de arbitru, de supraarbitru sau, după caz, de arbitru unic, data acceptării fiind aceea a
expedierii prin poştă a comunicării cerute de lege. Dacă părţile nu se înţeleg cu privire la numirea
arbitrului unic sau o parte nu numeşte arbitrul ori cei doi arbitri nu cad de acord asupra persoanei
supraarbitrului, partea care doreşte să recurgă la arbitraj poate cere instanţei judecătoreşti să
procedeze, după caz, la numirea arbitrului sau a supraarbitrului. Instanţa trebuie să se pronunţe în
termen de 10 zile de la sesizare, cu citarea părţilor, iar încheierea de numire nu este supusă căilor de
atac (art. 558-561 C. pr. civ.).
Componenţa completului arbitral. Numărul arbitrilor. Arbitru poate fi, potrivit art. 555 C. pr.
civ., orice persoană fizică având capacitatea deplină de exerciţiu. Părţile pot stabili prin convenţia
arbitrală şi anumite condiţii de calificare sau alte condiţii referitoare la arbitri, după cum instituţia de
arbitraj permanentă poate stabili anumite criterii de selectare a arbitrilor pe care îi înscrie pe lista sa
de arbitri. Tribunalul arbitral va fi compus dintr-un număr impar de arbitri. Imparietatea se justifică
prin faptul că arbitrul exercită o funcţie jurisdicţională similară judecătorilor cărora le este consacrat
acelaşi principiu de luare a deciziei; conform acestei reguli, se demonstrează că arbitrul nu este
reprezentant al părţilor, ci un judecător.

4
 Arbitrii sunt învestiţi de părţi sau în conformitate cu prevederile convenţiei arbitrale, expresie a
voinţei părţilor (art. 543 teza finală C. pr. civ. recunoaşte „efectul creator al voinţei părţilor,
exprimată cu privire la constituirea tribunalului arbitral”).Dacă părţile nu au stabilit numărul
arbitrilor prin convenţie, atunci litigiul se judecă de trei arbitri [art. 556 alin. (2)].
Principiul desemnării supraarbitrului de către ceilalţi doi arbitri este menţinut.
Părţile stabilesc dacă litigiul se judecă de un arbitru unic sau de mai mulţi arbitri, iar în cazul în
care nu au stabilit numărul acestora, completul se formează din trei arbitri, câte unul numit de fiecare
parte sau de fiecare grup de părţi cu interese comune şi al treilea – subarbitrul –, desemnat de cei doi
arbitri (art. 556 C. pr. civ.).
Fiecare din părţi are dreptul să numească un număr egal de arbitri. Deci, pentru completarea
tribunalului arbitral, arbitrul suplimentar va fi ales, fie conform prevederilor părţilor, fie de arbitrii
desemnaţi, sau de instanţa de judecată, care în lipsa convenţiei arbitrale ar fi fost competentă să
judece litigiul în fond, în primă instanţă, în caz de dezacord între arbitrii desemnaţi.
Desemnarea arbitrului supleant devine obligatorie în noua reglementare. Acceptarea însărcinării
ca arbitru se face numai în scris şi se comunică părţilor prin „orice mijloace ce asigură transmiterea
textului actului şi confirmarea primirii acestuia”, respectiv prin poştă, telefax, poştă electronică sau
în alt mod, aceste mijloace fiind, la rândul lor, o noutate adusă de noul Cod de procedură civilă.
Pentru completarea tribunalului arbitral, arbitrul suplimentar va fi ales, fie conform prevederilor
părţilor, fie de arbitrii desemnaţi, sau de instanţa de judecată, care în lipsa convenţiei arbitrale ar fi
fost competentă să judece litigiul în fond, în primă instanţă, în caz de dezacord între arbitrii
desemnaţi.
Tribunalele arbitrale sunt, de obicei, constituite (numite) în două tipuri de proceduri:
- procedurile de arbitraj ad-hoc – sunt cele în care arbitrii sunt numiți de către părți, fără o
instituție de supraveghere, bazându-se, în schimb, pe dreptul procedural și instanțele de la locul de
arbitraj pentru a rezolva orice diferențe care pot apărea în legătură cu numirea, înlocuirea sau
autoritatea unuia sau a tuturor arbitrilor;
- procedurile de arbitraj instituționale – sunt cele în care arbitrii sunt numiți sub supravegherea
organismelor profesionale care furnizează servicii de arbitraj.
Părțile au, în general, libertatea de a stabili propria procedură pentru numirea arbitrului sau
arbitrilor, inclusiv procedura de selecție a unui arbitru sau președinte.
Dacă părțile refuza a specifica modul de selectare a arbitrilor, atunci sistemul juridic relevant
va oferi, de obicei, un proces de selecție implicită. Numirile se vor face de obicei, pe baza urmă-
toarelor criterii:
- în cazul în care tribunalul este format dintr-un arbitru unic, părțile vor desemna de comun acord
arbitrul într-un anumit termen de la introducerea unei cereri în scris, de către oricare dintre părți;
- în cazul în care tribunalul este format din trei arbitri, fiecare parte va numi un arbitru, într-un
anumit termen de la introducerea unei cereri în scris, de către oricare dintre părți; cei doi astfel
desemnaţi vor desemna imediat un al treilea arbitru ca președinte al tribunalului.
Un tribunal arbitral (sau tribunal de arbitraj) este un grup de unul sau mai mulţi arbitri care este
convocat și care rezolvă un litigiu prin arbitraj.

5
 Părțile dintr-un litigiu sunt, de obicei, libere să stabilească numărul și componența tribunalului
arbitral. În unele sisteme juridice, o clauză de arbitraj, care prevede doi sau orice alt număr par de
arbitri, implică faptul că arbitrii desemnați vor selecta un arbitru suplimentar ca un președinte al
tribunalului, pentru a evita un impas.
Un element novator în structura noului Cod de procedură civilă îl reprezintă obligativitatea
desemnării arbitrului supleant. Acceptarea însărcinării ca arbitru se face numai în scris şi se
comunică părţilor prin „orice mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii
acestuia”, respectiv prin poştă, telefax, poştă electronică sau în alt mod, prevedere nouă adusă de
Codul de procedură civilă, la articolul 551.
Efectele constituirii tribunalului arbitral. Desemnarea arbitrilor este un act de conservare al
unui drept procesual al părţii, supus unui anumit termen. Constituirea tribunalului arbitral va produce
următoarele efecte:
- determină punctul de plecare al termenului de soluţionare şi pronunţare a hotărârii arbitrale;
- determină momentul învestirii propriu-zise a tribunalului arbitral;
- marchează momentul sesizării tribunalului arbitral cu soluţionarea litigiului, cu consecinţa
atragerii necompetenţei instanţelor ordinare;
- conferă dreptul arbitrilor la o remuneraţie pentru activitatea prestată conform convenţiei
arbitrale.
Competenţa tribunalului arbitral. Contractul de arbitraj are menirea de a face convenţia arbitrală
opozabilă arbitrilor, fiind actul prin care se conferă tribunalului arbitral puterea de a judeca. Se face
totuşi distincţie între învestire şi competenţă, deoarece puterile jurisdicţionale ale arbitrilor sunt
stabilite de părţile contractului, care stabilesc existenţa şi competenţa tribunalului arbitral,
conferindu-i arbitrului rolul de judecător numai în măsura în care părţile doresc acest lucru. Astfel,
convenţia de arbitraj reprezintă sursa puterilor tribunalului arbitral. Acesta nu poate avea decât
puterile pe care i le conferă părţile, datorându-şi existenţa convenţiei părţilor, care, la rândul ei, este
unica sursă din care rezultă competenţa lui.
În caz de necompetenţă, tribunalul arbitral pronunţă o hotărâre prin care îşi declină competenţa,
hotărâre care este definitivă. Dacă tribunalul arbitral decide că este competent, va întocmi o încheiere
ce poate fi atacată numai prin acţiunea în anulare. Incidentele privind arbitrajul sunt de competenţa
instanţelor judecătoreşti, mai precis a tribunalului în circumscripţia căruia are loc arbitrajul.

Incidente cu privire la alcătuirea tribunalului arbitral

La fel ca în cazul litigiilor care se soluţionează pe calea dreptului comun, şi în materia litigiilor
arbitrale pot apărea incidente legate de alcătuirea tribunalului arbitral, care au drept rezultat
înlocuirea arbitrilor.
În activitatea lor jurisdicţională, arbitrii au poziţia de judecători şi, în consecinţă, ei trebuie să
prezinte aceleaşi garanţii de independenţă şi imparţialitate.
Prin comparaţie cu judecata în instanţele de drept comun, judecata în arbitraj presupune relaţii
de un tip special între arbitri şi părţi, relaţii care se justifică prin încrederea pe care părţile o au în
arbitrii desemnaţi şi la care arbitrii înşişi trebuie să dea un răspuns pe măsură. Dacă în faţa instanţelor

6
de judecată statale părţile nu îşi pot alege judecătorii, în arbitraj acest lucru este, în bună măsură,
posibil. Posibilitatea de alegere a arbitrilor, relaţiile specifice dintre părţi şi membrii tribunalului
arbitral, nevoia de a asigura obiectivitatea, imparţialitatea şi egalitatea de tratament a părţilor au făcut
necesară o reglementare mai amplă a procedurilor de înlocuire a arbitrilor şi a motivelor care au sau
pot avea, ca urmare, înlocuirea lor.
Recuzarea este dreptul pe care îl au părţile din litigiul arbitral de a cere, în condiţiile determinate
de lege sau de convenţia arbitrală, ca persoana numită ca arbitru să nu fie numită în această calitate
de către instanţă. O clauză în care se prevede că arbitrii nu pot fi recuzaţi nu poate produce efecte şi
trebuie considerată nulă sau nescrisă.
În principiu, arbitrii pot fi recuzaţi din aceleaşi motive ca şi judecătorii. În plus faţă de motivele
prevăzute în Codul de procedură civilă, arbitrii mai pot fi revocaţi pentru neîndeplinirea condiţiilor
speciale şi suplimentare prevăzute de părţi în convenţia arbitrală, reprezentând o şansă suplimentară
de verificare şi control a obiectivităţii, probităţii, profesionalismul persoanelor cărora le supun spre
soluţionare litigiul, în raport cu circumstanţele concrete ale situaţiei litigioase.
Poziţia arbitrilor în soluţionarea litigiului arbitral trebuie să fie complet obiectivă. Arbitrii sunt
independenţi şi nu sunt reprezentanţii părţilor. Ca atare, ei trebuie să fie străini de cauza care se
judecă, pentru că numai astfel părţile au garanţia că hotărârea arbitrală ce se va pronunţa va fi dreaptă
şi, mai ales, în cazul în care arbitrii judecă în echitate, va fi echitabilă.
Pentru a se putea garanta o prestaţie echilibrată în actul de judecată înfăptuit, părţilor li se
recunoaşte dreptul de a-şi hotărî exigenţele a căror neîndeplinire să justifice revocarea. Prevederea
unor clauze speciale de revocare nu exclude aplicabilitatea celor generale. O dispoziţie în acest sens
ar fi nulă.
Desigur, în condiţiile noii reglementări, sunt asigurate cerinţele optime pentru soluţionarea
litigiilor prin arbitraj privat. Nu mai puţine sunt cazurile în care interesul personal, relaţiile speciale
ale arbitrului cu una din părţi sau influenţele din afară pot determina abateri nedorite de la principiul
independenţei arbitrului şi al imparţialităţii sale. De aceea, în Cartea a IV-a a Codului de procedură
civilă au fost înscrise dispoziţii referitoare la incidentele ce pot apărea cu prilejul constituirii
tribunalului arbitral: recuzarea, abţinerea şi înlocuirea arbitrilor.
Cazuri de incompatibilitate a arbitrilor.Alături de cazurile de incompatibilitate prevăzute
pentru judecători în art. 41-42 C. pr. civ., art. 562 alin. (1) C. pr. civ. enumeră şi alte motive care pun
la îndoială independenţa şi imparţialitatea unui arbitru, pentru care acesta poate fi recuzat:
a) neîndeplinirea condiţiilor de calificare sau a altor condiţii privitoare la arbitri, prevăzute în
convenţia arbitrală;
b) când o persoană juridică al cărei asociat este sau în ale cărei organe de conducere se află
arbitrul, are un interes în cauză;
c) dacă arbitrul are raporturi de muncă ori de serviciu sau legături comerciale directe cu una
dintre părţi, cu o societate controlată de una dintre părţi sau aflată sub un control comun cu aceasta;
d) dacă arbitrul a prestat consultanţă uneia dintre parţi, a asistat sau a reprezentat una dintre părţi
ori a depus mărturie în una dintre fazele precedente ale litigiului.

7
 O parte nu poate recuza arbitrul numit de către aceasta decât pentru cauze survenite sau de care
a luat cunoştinţă după numire.
Legea impune persoanei care ştie că în privinţa sa există o cauză de recuzare obligaţia să
înştiinţeze părţile şi pe ceilalţi arbitri mai înainte de a fi acceptat însărcinarea de arbitru, iar dacă
asemenea cauze survin după acceptare, de îndată ce le-a cunoscut. Această persoană nu poate
participa la judecarea litigiului decât dacă părţile înştiinţate comunică în scris că înţeleg să nu ceară
recuzarea.
Persoana care ştie că în privinţa sa există o cauză de recuzare este obligată să înştiinţeze părţile
şi pe ceilalţi arbitri înainte de a fi acceptat însărcinarea de arbitru, iar în situaţia în care cauzele au
survenit după acceptare, de îndată ce le-a cunoscut. O asemenea persoană nu poate participa la
judecarea litigiului decât dacă părţile, în cunoştinţă de cauză, comunică în scris că înţeleg să nu ceară
recuzarea. Chiar şi în acest caz, ea are dreptul să se abţină de la judecarea litigiului, fără ca abţinerea
să echivaleze cu o recunoaştere a cauzei de recuzare.
Arbitrul recuzat nu poate să procedeze la judecarea procesului decât după soluţionarea cererii de
recuzare, astfel că soluţionarea litigiului va fi amânată până la pronunţarea instanţei competente.
Dacă una dintre părţi doreşte recuzarea unui arbitru, cererea trebuie făcută, sub sancţiunea
decăderii, în termen de 10 zile de la data când a luat cunoştinţă de numirea arbitrului sau, după caz,
de la survenirea cauzei de recuzare. Soluţionarea cererii se face de către tribunalul în circumscripţia
căruia are loc arbitrajul, cu citarea părţilor şi a arbitrului recuzat, în termen de 10 zile de la sesizare,
printr-o încheiere care nu este supusă căilor de atac [art. 562 alin. (2)-(5) şi art. 563].
Atribuţiile instanţei judecătoreşti în legătură cu nominarea şi recuzarea arbitrilor revin instituţiei
permanente de arbitraj, dacă arbitrajul este organizat de o astfel de instituţie, conform regulamentului
său, afară numai dacă acel regulament prevede altfel.
Abţinerea arbitrilor.Există o corespondenţă firească între instituţia recuzării şi cea a abţinerii. În
această privinţă se prevede că „persoana care ştie că în privinţa sa există o cauză de recuzare este
obligată să înştiinţeze părţile şi pe ceilalţi arbitri, mai înainte de a fi acceptat însărcinarea de arbitru,
iar, dacă asemenea cauze survin după acceptare, de îndată ce le-a cunoscut” [art. 562 alin. (3) C. pr.
civ.]. Mai mult, această persoană nu poate participa la judecarea litigiului decât dacă părţile
înştiinţate despre cauzele survenite comunică în scris că înţeleg să nu ceară recuzarea. Pe de altă
parte, chiar şi într-un asemenea caz, persoana propusă a fi arbitru sau care a acceptat însărcinarea are
dreptul să se abţină de la judecata litigiului, fără ca abţinerea să semnifice recunoaşterea cauzei de
recuzare invocate de partea interesată.
În toate cazurile în care părţile pot cere recuzarea, însuşi arbitrul este dator să se abţină de la
judecată, încunoştinţând părţile despre această împrejurare. Prin urmare, obligaţiei de abţinere pentru
persoana propusă ca arbitru sau care a acceptat însărcinarea de a arbitra îi corespunde dreptul de
recuzare pentru partea care are motive să se îndoiască de imparţialitatea acelei persoane. Spre
deosebire de judecători, în cazul arbitrilor abţinerea nu mai face obiectul unei judecăţi.
Abţinerea arbitrului reprezintă un act unilateral de voinţă şi produce efecte pe data formulării ei,
fără nicio altă formalitate [art. 562 alin. (5)].

8
 Înlocuirea arbitrilor. În ipoteza existentei unui caz pentru recuzare, revocare, abţinere,
renunţare, împiedicare, deces, dacă nu s-a numit un supleant ori acesta este împiedicat să-şi exercite
însărcinarea, se va proceda la înlocuirea arbitrului, potrivit dispoziţiilor stabilite pentru numirea lui
(art. 564 C. pr. civ.).
În toate cazurile în care, din motivele arătate mai sus, calitatea de arbitru a unor persoane a
încetat, iar părţile doresc continuarea judecăţii, se va proceda:
- la înlocuirea arbitrului recuzat, revocat, renunţător etc., cu un alt arbitru, în condiţiile stabilite
prin convenţia arbitrală sau, în lipsa convenţiei, conform legii aplicabile procedurii;
- la înlocuirea arbitrului cu supleantul său ori, dacă acesta este împiedicat să-şi desfăşoare
activitatea, la înlocuirea lui potrivit dispoziţiilor prevăzute pentru numire.
Revocarea arbitrilor.Două texte de lege din Cartea a IV-a a Codului de procedură civilă vorbesc
despre revocare. Primul este art. 558, potrivit căruia arbitrii sunt numiţi, revocaţi sau înlocuiţi
conform convenţiei arbitrale, al doilea fiind art. 564, care reglementează înlocuirea arbitrilor, între
altele, în caz de revocare.
Revocarea arbitrului are semnificaţia desărcinării acestuia de atribuţia conferită, anume aceea
de a soluţiona litigiul dintre părţi. Revocarea este actul de dispoziţie al părţilor, discreţionar şi
necenzurabil. Revocarea poate fi rezultatul voinţei părţilor de a pune capăt litigiului ca urmare a
renunţării la judecată sau la drept, al nemulţumirii părţilor faţă de prestaţia arbitrului etc.
Arbitrul revocat nu se poate plânge de revocarea intervenită decât dacă se întemeiază pe un
motiv ce poate fi ofensator pentru el, inexact sau nefondat şi, pe aceste temeiuri, credem că există
pentru arbitrul lezat dreptul la o acţiune în despăgubire. Revocarea produce efecte ad nutum, aşa
încât arbitrul este îndreptăţit la o remuneraţie proporţională cu activitatea depusă până la data când
aceasta s-a produs.
Renunţarea arbitrilor la însărcinare. Renunţarea arbitrilor la însărcinare constituie un motiv de
înlocuire a acestora (art. 564 C.pr.civ.), dar legea nu arată motivele pentru care poate interveni.
Renunţarea presupune încetarea calităţii de arbitru din voinţa persoanei care a acceptat o astfel
de însărcinare. Dacă renunţarea este nejustificată, aceasta dă dreptul părţilor la o acţiune de tragere
la răspundere împotriva arbitrului, în condiţiile legii. Dacă este justificată de boală, dobândirea unei
incompatibilităţi etc. poate constitui şi motiv de revocare, iniţiativa aparţinând, în acest caz, părţilor
sau părţii interesate.
Împiedicarea arbitrului de a îşi îndeplini misiunea. Împiedicarea arbitrului de a îşi îndeplini
misiunea ca urmare a unor împrejurări obiective poate constitui motiv de revocare sau de renunţare
la activitate, dar cauza trebuie să fie reală şi obiectivă pentru a avea drept consecinţă încetarea calităţii
de arbitru.
Protecţia arbitrilor. Arbitrul şi părţile sunt legate prin contractul de arbitraj, dar o răspundere a
arbitrilor în termeni exclusiv contractuali este incompatibilă cu natura jurisdicţională a misiunii
arbitrilor. Asimilaţi judecătorilor, prin misiunea jurisdicţională pe care o îndeplinesc, arbitrii trebuie
să se bucure nu de imunitatea acestora, ci de o protecţie menită a le asigura îndeplinirea misiunii şi
liniştea după pronunţarea sentinţei şi care să îi pună la adăpost de ranchiuna părţii nemulţumite de
hotărâre sau de acţiunile abuzive în justiţie contra lor. Principalul argument împotriva imunităţii este

9
acela că nu este justificată exonerarea de răspundere a arbitrilor în caz de neglijentă, în timp ce alţi
profesionişti sunt supuşi unui astfel de risc.
În favoarea imunităţii arbitrilor sunt invocate mai multe argumente. Primul ar fi acela că ar putea
deveni extrem de dificil să se găsească persoane calificate, dispuse să accepte o însărcinare de arbitru,
daca există riscul de a fi expuse unei responsabilităţi personale nelimitate. Al doilea argument ar fi
că partea care a pierdut într-un proces arbitral poate supune hotărârea arbitrală controlului instanţelor
statale. Al treilea argument este că arbitrii, văzându-se expuşi riscului angajării răspunderii
personale, nu vor accepta să fie desemnaţi decât dacă vor obţine, în temeiul contractului de arbitraj
şi al convenţiei arbitrale, o indemnizaţie şi o imunitate pe care nu o pot obţine prin efectul legii.
Răspunderea arbitrilor.Potrivit art. 565 C.pr.civ., arbitrii răspund pentru prejudiciul cauzat dacă:
- după acceptare, renunţă în mod nejustificat la însărcinarea lor;
- fără un motiv justificat, nu participă la judecarea litigiului ori nu pronunţă hotărârea în
termenul stabilit de convenţia arbitrală sau de lege;
- nu respectă caracterul confidenţial al arbitrajului, divulgând sau publicând date fără
autorizarea părţilor;
- încalcă cu rea-credinţă sau din neglijenţă alte îndatoriri ce le revin.
În această materie, arbitrii nu sunt răspunzători de daune, cum se prevedea în vechea
reglementare (articolul 353 C. pr. civ. de la 1865), ci pot fi traşi la răspundere, în condiţiile legii,
dacă sunt îndeplinite cerinţele legale generale. Articolul 565 din noul cod reia aproape fidel
conţinutul textului anterior, cu singura deosebire că sintagma din vechiul cod „dacă încalcă în mod
flagrant îndatoririle ce le revin” [litera d)] este înlocuită de formularea „dacă încalcă cu rea-credinţă
sau gravă neglijenţă alte îndatoriri ce le revin”.
În noua reglementare există o anumită nuanţare a răspunderii arbitrilor, de natură să contribuie
la o mai bună protecţie a statutului acestora.
În funcţie de natura abaterilor de care se face vinovat în îndeplinirea mandatului său, arbitrul poate
fi obligat la plata de daune-interese compensatorii sau moratorii (de ex: când nu a pronunţat hotărârea în
termenul convenit de părţi sau stabilit de lege).
Unele sancţiuni pot conduce şi la revocarea arbitrului vinovat.

10