Universitatea „Al. I.

Cuza” - Iaşi
Facultatea de Drept

ASPECTE PROCEDURALE PRIVIND ARBITRAJUL COMERCIAL

- Referat la disciplina Drept procesual civil -

student
*******

Aspecte procedurale privind arbitrajul comercial

Introducere

I. Tribunalului arbitral.
Convenţia arbitrală
Condiţii referitoare la arbitri.
Numirea, revocarea sau înlocuirea arbitrilor
Efectele convenţiei arbitrale

II. Soluţionarea litigiului de către tribunalul arbitral

Sesizarea tribunalului arbitral.
Procedura arbitrală.
Hotărârea arbitrală.
Cheltuielile arbitrale.
Comunicarea hotărârii arbitrale.

III. Desfiinţarea hotărârii arbitrale

Calificarea acţiunii în anulare.
Cazurile de nulitate a hotărârii arbitrale.
Termenul de introducere a acţiunii în anulare şi instanţa
competentă material şi teritorial să soluţioneze acţiunea în
anulare.
Recursul împotriva hotărârii date de instanţa acţiunii în
anulare.

INTRODUCERE

Arbitrajul este considerat o forma de justiţie adaptată în mod

special litigiilor dintre comercianţi datorită trăsăturilor acestuia.
Avantajele arbitrajului faţă de justiţia statală tradiţională, sunt multiple.
Astfel, printre acestea, pot fi amintite posibilitatea alegerii arbitrilor, în
funcţie de competenţa, pregătirea sau reputaţia profesională a

2
acestora, caracterul lipsit de publicitate al litigiilor deduse soluţionării
tribunalului arbitral, posibilitatea soluţionării litigiului în echitate etc.
Arbitrajul are o natură juridică mixtă, având atât caracter
jurisdicţional, cât şi un caracter contractual. Acesta din urmă este
dominant deoarece părţile sunt libere să recurgă sau nu la arbitraj, iar
în cazul în care ele optează pentru un astfel de mijloc de soluţionare a
litigiilor dintre ele au posibilitatea de a-l organiza astfel cum consideră
mai potrivit. Singura limitare este cea impusă de art. 5 Cod Civil care
prevede că nu se poate de3roga de la legile care interesează ordinea
publică şi bunele moravuri prin convenţii particulare.
Caracterul contractual contribuie la alegerea acestei forme de
soluţionare a litigiilor de către cei interesaţi. Aceştia au posibilitatea să
stabilească normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea,
revocarea şi înlocuirea arbitrilor, termenul şi locul arbitrajului, normele
de procedură pe care tribunalul arbitral le va urma în judecarea
litigiului precum şi alte norme privind buna desfăşurare a arbitrajului.
Pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României funcţionează
Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional, ca instituţie permanentă de
arbitraj, care are un Regulament propriu de funcţionare. Camerele de
Comerţ şi Industrie teritoriale care s-au înfiinţat au adoptat şi ele
Regulamente proprii de funcţionare. Se poate observa că
Regulamentele menţionate anterior conţin dispoziţii aproximativ
identice cu dispoziţiile în materie cuprinse în Codul de procedură civilă.
Cu toate acestea, am căutat în lucrarea de faţă să exemplificăm şi cu
prevederile cuprinse în Regulamentele acestor instituţii.
Bogata practică judiciară, atât în ceea ce priveşte problemele
legate de organizarea arbitrajului, cât şi cele de natură comercială
soluţionate de instanţele de arbitraj şi instanţele judecătoreşti investite
cu o cerere de anulare a hotărârii arbitrale, dovedesc larga utilizare în
practică a acestei modalităţi de soluţionare a litigiilor.

Tribunalul arbitral.

Convenţia arbitrală
Condiţii referitoare la arbitri.
Numirea, revocarea sau înlocuirea arbitrilor
Efectele convenţiei arbitrale

1. Convenţia arbitrală

3
 În conformitate cu prevederile art. 341 alin. 1 C. proc. civ.,
arbitrajul se organizează şi se desfăşoară potrivit convenţiei arbitrale.
Ea se încheie, sub sancţiunea nulităţii, în scris, fie sub forma unei
clauze compromisorii, înscrisă în contractul principal, fie sub forma
unei înţelegeri de sine stătătoare, care poartă denumirea de
compromis. Totodată, se precizează că, sub rezerva respectării ordinii
publice şi a bunelor moravuri, precum şi a dispoziţiilor imperative ale
legii, părţile pot stabili, fie prin convenţia arbitrală, fie prin act scris
încheiat ulterior, fie direct, fie prin referire la o anumită reglementare
având ca obiect arbitrajul, normele privind constituirea tribunalului
arbitral numirea, revocarea şi înlocuirea arbitrilor, termenul şi locul
arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să
le urmeze în judecarea litigiului, inclusiv procedura unei eventuale
concilieri prealabile, repartizarea între părţi a cheltuielilor arbitrale,
conţinutul şi forma hotărârii arbitrale şi, în general, orice alte norme
privind buna desfăşurare a arbitrajului.

Prin clauza compromisorie se înţelege un acord de voinţă

încheiat între părţi prin care acestea stabilesc ca litigiul ce s-ar naşte
eventual între ele în viitor în legătură cu un anumit contract să fie
soluţionat pe cale arbitrală. Clauza compromisorie are caracter de act
preparator, părţile inserând această clauză în contractul încheiat între
ele sau pot să o adauge chiar ulterior încheierii contractului, dar
întotdeauna înainte de ivirea litigiului.
Indiferent dacă este inserată în contractul principal ca o
stipulaţie distinctă a acestuia sau este consacrată printr-un înscris
separat, clauza compromisorie trebuie redactată astfel încât să nu lase
îndoială cu privire la voinţa părţilor de a supune eventualele lor litigii
unui anumit arbitraj, fie ad-hoc, fie instituţional1. Formularea clauzei
compromisorii este la latitudinea părţilor. În acest sens, într-o speţă2 s-
a constat că un contract, care făcea obiectul litigiului, nu a fost semnat
de reprezentanţii legali ai societăţii pârâte. Cu toate acestea, pârâta nu
a contestat existenţa obligaţiilor părţilor, adică livrarea mărfii şi plata
preţului, temeiul acestor obligaţii constituindu-l o notă de comandă a
reclamantei, executată de pârâtă în termenele cuvenite. Aceasta a
contestat însă valabilitatea clauzei compromisorii, considerând că
aceasta nu a existat de vreme ce contractul nu a fost valabil încheiat.
Reclamanta a susţinut că, din derularea raporturilor dintre părţi a
rezultat recunoaşterea acestuia de către pârâtă, care, prin
întâmpinare, şi-a desemnat arbitrul, ceea ce ar constitui, de asemenea,
o recunoaştere a clauzei compromisorii.

1
Dan Mircea Băncioiu Arbitrajul comercial internaţional, RDC 12/2001, 150 – 152
2
Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional Bucureşti, hotărârea nr. 10/15 februarie 1995, în D. Mazilu, D.
M. Şandru Practică jurisdicţională şi arbitrală de comerţ internaţional, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2002, p. 213

4
 Curtea de Arbitraj a considerat că, în speţă, clauza
compromisorie nu este valabilă deoarece contractul în care a fost
inserată nu a fost semnat de reprezentanţii pârâtei. Astfel, raporturile
derulate între părţi şi prestaţiile efectuate au avut valoarea unor
manifestări de voinţă privind livrarea mărfii şi plata preţului, dar nu şi
cu privire la clauza compromisorie.
Compromisul este o convenţie prin care părţile supun spre
rezolvare arbitrajului un litigiu existent între ele. El trebuie să exprime
voinţa liberă a părţilor ca litigiul să fie supus soluţionării. Trebuie
precizat dacă părţile au ales un centru permanent de arbitraj, cu un
regulament propriu de organizare şi funcţionare, să cuprindă numele
arbitrului unic sau al arbitrilor pe care părţile înţeleg să-i desemneze.
Nedesemnarea arbitrilor atrage nulitatea actului respectiv.
Clauza arbitrală din care rezultă competenţa instanţei arbitrale
este de strictă interpretare, aceasta privind numai părţile care au
încheiat-o şi litigiul la care se referă, indiferent de raporturile în care se
găsesc părţile3.
În lipsa unor atare prevederi, tribunalul arbitral va putea
reglementa procedura aşa cum va socoti mai potrivit, ceea ce de
regulă se întâmplă prin intermediul normelor speciale de soluţionare a
litigiilor arbitrale, adoptate de către fiecare Cameră de comerţ şi
industrie. În lipsa oricăror reglementări, vor fi aplicabile dispoziţiile
Codului de procedură civilă.

2. Condiţii referitoare la arbitri.

Arbitrajul poate fi încredinţat prin convenţia arbitrală uneia sau

mai multor persoane, investite de părţi sau în conformitate cu acea
convenţie, să judece litigiul şi să pronunţe o hotărâre definitivă şi
obligatorie pentru ele. Arbitrajul poate fi organizat şi de o instituţie
permanentă de arbitraj sau de o terţă persoană. Tribunalul arbitral va fi
constituit în acest caz de către arbitrul unic sau de către arbitrii
investiţi, aşa cum prevede art. 340¹ şi 341¹ din C. pr. civ.
În aplicarea dispoziţiei generale, înscrisă în art. 341 alin. 2, în art.
343¹ stabileşte că prin clauza compromisorie – a cărei valabilitate este
independentă de valabilitatea contractului în care a fost înscrisă –
părţile convin ca litigiile ce se vor naşte din contractul în care a fost
inserată sau în legătură cu acesta să fie soluţionate pe calea
arbitrajului, arătându-se numele arbitrilor sau modalitatea de numire a
lor, iar art. 343² prevede că prin compromis părţile convin ca un litigiu
ivit între ele să fie soluţionat pe calea arbitrajului, arătându-se sub

3
Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional Bucureşti, hotărârea nr. 10/15 februarie 1995, în D. Mazilu, D.
M. Şandru, op. cit., p. 218

5
sancţiunea nulităţii obiectul litigiului şi numele arbitrilor sau
modalitatea de numire a lor4.
În conformitate cu prevederile art. 344 din C. pr. civ., arbitru
poate fi orice persoană fizică, de cetăţenie română, care are capacitate
de exerciţiu deplină a drepturilor5. Prin convenţia arbitrală, părţile pot
conveni şi anumite condiţii de calificare sau alte condiţii referitoare la
arbitri, după cum instituţia de arbitraj permanentă poate stabili
anumite criterii de selectare a arbitrilor pe care îi înscrie pe lista sa de
arbitri6. Prevederi asemănătoare referitoare la condiţia ca arbitru să fie
o persoană fizică, nu şi una juridică, conţin şi legislaţiile unor alte state,
cum ar fi Noul Cod de Procedură Francez, unde în art. 1451 se prevede
că „misiunea de a fi arbitru nu poate fi încredinţată decât unei
persoane fizice”, sau legislaţiile italiene, portugheze etc7.
Spre deosebire de arbitrajul internaţional, în care partea străină
poate numi un arbitru de cetăţenie străină, Codul de procedură civilă
prevede pentru arbitrajul intern, în art. 344, necesitatea ca arbitrii să
fie de cetăţenie română. Aceste prevederi au fost apreciate în mod
negativ de către doctrina din ţara noastră, fiind considerate în
contradicţie cu autonomia de voinţă care caracterizează această
procedură şi cu natura voluntară a arbitrajului, fiind de dorit ca părţile
să poată numi arbitrii pe care şi-i doresc.8
Părţile vor stabili dacă litigiul va fi soluţionat de un arbitru unic
sau de mai mulţi arbitri. În cazul în care nu s-a prevăzut numărul lor,
completul va fi format din trei arbitri, câte unul numit de fiecare parte
sau de fiecare grup de părţi cu interese comune, cel de-al treilea
arbitru – supraarbitrul – fiind desemnat de către cei doi arbitri. Legea
4
Prevederi asemănătoare se regăsesc şi în Regulile de procedură arbitrală elaborate de Camera de Comerţ
şi Industrie Iaşi, atunci când, referitor la convenţia arbitrală, în art. 12, se face referire la art. 343 din Codul
de procedura civilă, iar prin clauza compromisorie, în conformitate cu prev. art. 13, părţile convin ca
litigiile ce se vor naşte din contractul în care ea este inserata sau în legătura cu acesta sa fie soluţionate pe
calea arbitrajului, arătându-se numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor. Validitatea clauzei
compromisorii este independenta de valabilitatea contractului în care a fost înscrisă. Prin compromis,
părţile convin ca un litigiu ivit între ele sa fie soluţionat pe cale arbitrajului, arătându-se potrivit art. 343^2
din Codul de procedura civilă, sub sancţiunea nulităţii obiectul litigiului şi numele arbitrilor sau modalitatea
de numire a lor. (art. 14). De asemenea, în Regulile de procedură arbitrală emise de Curte de Arbitraj
Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României se prevede că „prin clauza
compromisorie părţile convin ca litigiile ce se vor naşte din contractul în care ea este inserată sau în
legătură cu acesta, să fie soluţionate pe calea arbitrajului, arătându-se numele arbitrilor sau modalitatea de
numire a lor. În lipsa unei asemenea arătări şi dacă organizarea arbitrajului a fost încredinţată Camerei de
Comerţ şi Industrie a României sau direct Curţii de Arbitraj, numirea arbitrilor se face conform prezentelor
Reguli.” (art. 10)
5
Articolul 17 din Regulile de procedură arbitrală emise de Curtea de Arbitraj Internaţional de pe lângă
Camera de Comerţ şi Industrie a României prevede că „Poate fi arbitru orice persoană fizică de cetăţenie
română, care are capacitatea deplină de exerciţiu al drepturilor, se bucură de o reputaţie neştirbită şi are o
înaltă calificare şi experienţă în domeniul dreptului comercial sau al relaţiilor economice internaţionale”.
6
V. M. Ciobanu Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, Editura Naţional, Bucureşti, 1997, p.
601
7
V. Roş Arbitrajul comercial internaţional, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2000, p. 246
8
V. Roş op. cit., p. 249

6
nu permite ca una din părţi să poată desemna arbitrul celeilalte părţi
sau să aibă dreptul de a numi mai mulţi arbitri decât partea adversă
(articolul 346 C. pr. civ.), sancţiunea fiind nulitatea acestei clauze din
convenţia arbitrală9.

3. Numirea, revocarea sau înlocuirea arbitrilor

Numirea, revocarea sau înlocuirea arbitrilor se va face în

conformitate cu prevederile dispoziţiilor din convenţia arbitrală. Dacă
aceasta din urmă nu prevede nimic, partea interesată – reclamantul –
va invita cealaltă parte, prin scris, să procedeze la numirea arbitrului,
cu menţionarea numelui, a domiciliului, datele personale şi
profesionale ale arbitrului unic sau cel desemnat de ea. Totodată se va
enunţa succint pretenţiile şi temeiul lor legal10. Partea căreia i s-a făcut
comunicarea trebuie să transmită, în termen de 10 zile de la primirea
acesteia, răspunsul la propunerea de numire a arbitrului unic sau
datele de identificare ale arbitrului desemnat de ea. Arbitrii astfel
desemnaţi trebuie să răspundă în scris părţilor în privinţa acceptării
însărcinării în termen de 5 zile de la data la care au primit propunerea
de însărcinare, iar în termen de 10 zile vor trebui să procedeze la
desemnarea supraarbitrului, dacă este cazul. Acesta din urmă va trebui
şi el să confirme acceptarea misiunii de arbitru în termen de 5 zile de
la data la care a primit însărcinarea. În conformitate cu prevederile art.
353 C. pr. civ., tribunalul arbitral se consideră constituit la data ultimei
acceptări a însărcinării de arbitru, de supraarbitru sau de arbitru unic,
data acceptării fiind aceea a expedierii prin poştă a comunicării cerute
de lege.
Codul de procedură civilă (art. 374 – 351) prevede şi posibilitatea
ca părţile să nu poată ajunge la un consens în privinţa desemnării
arbitrului unic sau ca cei doi arbitri desemnaţi deja să nu poată hotărî
cu privire la persoana supraarbitrului. În acest caz, partea interesată se
va adresa instanţei de judecată, urmând ca aceasta din urmă să
numească arbitrul unic sau supraarbitrul, pronunţarea urmând a se
face în termen de 10 zile de la sesizare, cu citarea părţilor. Încheiere
pronunţată nu este supusă nici unei căi de atac.
Arbitrii desemnaţi pot fi recuzaţi pentru cauze care pun la
îndoială independenţa şi imparţialitatea lor, motivele fiind
asemănătoare cu cele prevăzute de lege pentru recuzarea
judecătorilor de art. 27 C. pr. civ. Aceste cauze sunt:

9
Articolul 18 din Regulile de procedură arbitrală emise de Curtea de Arbitraj Internaţional de pe lângă
Camera de Comerţ şi Industrie a României prevede că „Nici una dintre părţi nu are dreptul să numească un
arbitru în locul celeilalte părţi sau să aibă mai mulţi arbitri decât cealaltă parte.”
10
V. M. Ciobanu, op. cit., p. 602

7
 1. când el, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor au vreun
interes în judecarea pricinii sau când este soţ, rudă sau afin, până la al
patrulea grad inclusiv, cu vreuna din părţi;
2. când el este soţ, rudă sau afin în linie directă ori în linie colaterală,
până la al patrulea grad inclusiv, cu avocatul sau mandatarul unei părţi
sau dacă este căsătorit cu fratele ori sora soţului uneia din aceste
persoane;
3. când soţul în viaţă şi nedespărţit este rudă sau afin a uneia din
părţi până la al patrulea grad inclusiv, sau dacă, fiind încetat din viaţă
ori despărţit, au rămas copii;
4. dacă el, soţul sau rudele lor până la al patrulea grad inclusiv au o
pricină asemănătoare cu aceea care se judecă sau dacă au o judecată
la instanţa unde una din părţi este judecător;
5. dacă între aceleaşi persoane şi una din părţi a fost o judecată
penală în timp de 5 ani înaintea recuzării;
6. dacă este tutore sau curator al uneia dintre părţi;
7. dacă şi-a spus părerea cu privire la pricina ce se judecă;
8. dacă a primit de la una din părţi daruri sau făgăduieli de daruri ori
altfel de îndatoriri;
9. dacă este vrăjmăşie între el, soţul sau una din rudele sale până la
al patrulea grad inclusiv şi una din părţi, soţii sau rudele acestora până
la gradul al treilea inclusiv.
De asemenea, legea mai prevede că recuzarea mai poate fi
cerută şi pentru motive care sunt prevăzute în convenţia arbitrală, cum
ar fi cele referitoare la calificarea profesională11. O parte nu poate
recuza arbitrul desemnat de ea decât pentru motive care au intervenit
după numire, mai precis pentru cauze cunoscute după numire12.
Arbitru care cunoaşte existenţa unui motiv de recuzare cu privire la
propria sa persoană este obligată să înştiinţeze părţile şi ceilalţi arbitri
mai înainte de a accepta însărcinarea de arbitru. Dacă aceste cauze au
apărut posterior acestui moment, ea trebuie să se abţină de la
soluţionarea litigiului de îndată ce a luat cunoştinţă de ele. Cu toate
acestea, părţile pot declara în scris că nu vor să invoce în cauză

11
Articolul 26 – 27 din Regulile de procedură arbitrală emise de Curtea de Arbitraj Internaţional de pe
lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României prevăd că „Arbitrul poate fi recuzat pentru cauze care pun
la îndoială independenţa şi imparţialitatea sa. Cauzele de recuzare sunt cele prevăzute de lege pentru
recuzarea judecătorilor. Poate constitui o cauză de recuzare şi neîndeplinirea condiţiilor de calificare sau a
altor condiţii privitoare la arbitri, prevăzute în convenţia arbitrală. O parte nu poate recuza arbitrul pe care
l-a numit decât pentru cauze survenite după numire. Persoana care ştie că în privinţa sa există o cauză de
recuzare este obligată să înştiinţeze părţile şi ceilalţi arbitri mai înainte de a fi acceptat însărcinarea de
arbitru, iar dacă asemenea cauze survin după acceptare, de îndată ce le-a cunoscut. Această persoană nu
poate participa la judecarea litigiului decât dacă părţile, înştiinţate potrivit alineatului precedent, comunică
în scris că înţeleg să nu ceară recuzarea. Chiar în acest caz, ea are dreptul să se abţină de la judecarea
litigiului, fără ca abţinerea să însemne recunoaşterea cauzei de recuzare.”
12
Gabriel Boroi, Dumitru Rădescu Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Editura All, Bucureşti,
1994, p. 608

8
recuzarea respectivului arbitru, dar acesta din urmă poate decide
renunţarea la însărcinare.
Cererea de recuzare trebuie formulată în termen de 10 zile de la
data când partea a luat la cunoştinţă despre numirea arbitrului sau de
la data de la care a aflat despre survenirea cauzei de recuzare.
Sancţiunea nerespectării acestui termen procedural este decăderea
din dreptul de a mai cere recuzarea. Soluţionarea cererii aparţine
instanţei judecătoreşti şi se va face cu citarea părţilor şi a arbitrului în
cauză, în termen de 10 zile, printr-o încheiere care nu este supusă nici
unei căi de atac13.
În cazul abţinerii, recuzării, revocării, renunţării, împiedicării sau
decesului, atribuţiile arbitrului vor fi preluate de către arbitrul supleant.
Dacă acesta se află într-o situaţie asemănătoare sau nu a fost
desemnat, se va proceda la înlocuirea arbitrului, in condiţii de
procedură asemănătoare cu cele prevăzute pentru desemnarea lui.

Spre deosebire de judecătorii de la instanţele judecătoreşti,

Codul de procedură civilă instituie răspunderea arbitrilor pentru daune,
în condiţiile legii, dacă:
1. după acceptare, renunţă în mod nejustificat la însărcinarea lor;
2. fără motiv justificat, nu participă la judecarea litigiului ori nu
pronunţă hotărârea în termenul stabilit de convenţia arbitrală sau de
lege;
3. nu respectă caracterul confidenţial al arbitrajului, publicând sau
divulgând date de care iau cunoştinţă în calitate de arbitri, fără a avea
autorizarea părţilor;
4. încalcă în mod flagrant îndatoririle ce le revin.

4. Efectele convenţiei arbitrale

Efectul principal al convenţiei arbitrale îl constituie excluderea

competenţei instanţelor judecătoreşti pentru litigiul care face obiectul
convenţiei (art. 343³ alin. 1)14. Trebuie, însă, ca voinţa părţilor să fie

13
Dacă arbitrajul este organizat de către o instituţie permanentă de arbitraj, în funcţie de prevederile
cuprinse în regulamentul său de organizare şi funcţionare, atribuţiile prevăzute de lege pentru instanţele
judecătoreşti în legătură cu nominalizarea arbitrilor şi recuzarea acestora, pot să revină respectivelor
instituţii. Aceasta este soluţia prevăzută şi de Regulile de procedură arbitrală emise de Curtea de Arbitraj
Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, unde, în art. 2228, alin. 2 şi 3 se
prevede că „Cererea de recuzare se soluţionează de tribunalul arbitral, fără participarea arbitrului recuzat,
acesta fiind înlocuit de preşedintele Curţii de Arbitraj sau de un arbitru desemnat de el. În cazul în care
cererea de recuzare priveşte pe arbitrul unic, ea se soluţionează de preşedintele Curţii de Arbitraj sau de un
arbitru desemnat de el.”
14
I. Băcanu, Noua reglementare a arbitrajului în Codul de procedură civil român, Dreptul 1/1994, p. 21,
V. Ciobanu, op. cit., p. 600, CSJ, s. com., dec. nr. 776/1996, Dreptul 6/1997, p. 107, CSJ, s. com., dec. nr.
392/1997, Dreptul 10/1997, p. 119

9
expresă în acest sens. Astfel, într-o speţă15, clauza arbitrală avea
următoarea formulare: „Eventualele litigii între părţi se vor rezolva pe
cale amiabilă. În caz contrar litigiul va fi rezolvat de către Comisia de
arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României sau de
instanţa judecătorească.” În acest caz, Curtea de Arbitraj a decis că
această clauză compromisorie are caracter alternativ, lăsând opţiunii
ulterioare a părţilor, aşa cum rezultă din conjuncţia „sau”,
determinarea organului de jurisdicţie competent, care, în speţă, este
instanţa judecătorească.
Instanţa care ar fi fost competentă să judece litigiul în fond, în
primă instanţă, dacă nu ar fi existat convenţia arbitrală, este însă
îndreptăţită, la sesizarea părţii interesate, să soluţioneze cererile
pentru soluţionarea cererilor pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi în
organizarea şi soluţionarea arbitrajului. Aceste cereri vor fi soluţionate
de către instanţă de urgenţă şi cu precădere, pe calea ordonanţei
preşedinţiale, în conformitate cu prevederile art. 343.
Tribunalul arbitral îşi verifică propria competenţă de a soluţiona
un litigiu şi hotărăşte în această privinţă printr-o încheiere, care poate
fi desfiinţată numai prin procedura acţiunii în anulare introdusă
împotriva hotărârii arbitrale, conform art. 364 C. pr. civ16.

Dacă, în ciuda convenţiei arbitrale, reclamatul introduce acţiunea

la instanţa judecătorească, aceasta din urmă îşi va verifica competenţa
şi va reţine cauza spre soluţionare în situaţia în care reclamatul este
cel care a ridicat această excepţie, dacă pârâtul şi-a formulat apărările
în fond fără nici o rezervă, dacă convenţia arbitrală este inoperantă sau
lovită de nulitate sau dacă tribunalul arbitral nu poate fi constituit din
cauze vădit imputabile pârâtului în arbitraj. Dacă nici una din aceste
cauze nu este operantă, atunci instanţa de judecată, la cererea uneia
din părţi, se va declare necompetentă. Un eventual conflict de
competenţă se va rezolva de către instanţa judecătorească ierarhic
superioară celei în faţa căreia s-a ivit conflictul.

15
Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României,
sentinţa arbitrală nr. 179/15 noiembrie 1999, RDC 5/2001, p. 144 – 145
16
în art. 15 din Regulile de procedură arbitrală emise de Curte de Arbitraj Comercial Internaţional de pe
lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României se prevede că „Încheierea convenţiei arbitrale exclude,
pentru litigiul care face obiectul ei, competenţa instanţelor judecătoreşti. Tribunalul arbitral îşi verifică
propria sa competenţă de a soluţiona litigiul şi hotărăşte în această privinţă printr-o încheiere care se poate
desfiinţa numai prin acţiunea în anulare introdusă împotriva hotărârii arbitrale, conform art. 69 - 71 din
prezentele Reguli.”

10
 Soluţionarea litigiului de către tribunalul arbitral

Sesizarea tribunalului arbitral.

Procedura arbitrală
Hotărârea arbitrală.
Cheltuielile arbitrale.
Comunicarea hotărârii arbitrale.

1. Sesizarea tribunalului arbitral

În conformitate cu prevederile art. 355 C. pr. civ. Tribunalul

arbitral este sesizat de către reclamant, în scris, printr-o cerere care
trebuie să cuprindă:
1) numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele
juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de
înmatriculare în Registrul comerţului, numărul de telefon, contul
bancar;
2) numele şi calitatea celui care angajează sau reprezintă partea în
litigiu, anexându-se dovada calităţii;
3) menţionarea convenţiei arbitrale, anexându-se copie de pe
contractul în care este inserată, iar dacă s-a încheiat un compromis,
copie de pe acesta;
4) obiectul şi valoarea cererii, precum şi calculul prin care s-a ajuns la
determinarea acestei valori;
5) motivele de fapt şi de drept, precum şi probele pe care se
întemeiază cererea;
6) numele şi domiciliul membrilor tribunalului arbitral;
7) semnătura părţii.
Cererea poate fi făcută şi printr-un proces-verbal încheiat în faţa
tribunalului arbitral şi semnat de părţi sau numai de reclamant şi
arbitri, în care vor fi consemnate elementele menţionate mai sus.
Copia cererii şi de pe înscrisurile folosite se comunică pârâtului şi
arbitrilor de către reclamant.

11
 La cererea de chemare în faţa tribunalului arbitral, în termen de
30 de zile de la primirea copiei de pe aceasta, pârâtul trebuie să
răspundă printr-o întâmpinare, sub sancţiunea decăderii, care trebuie
să cuprindă excepţiile cu privire la cererea reclamantului, răspunsurile
în fapt şi în drept la toate capetele de cerere, probele propuse în
susţinerea apărării. Copia de pe comunicare şi de pe înscrisurile
anexate se comunică de către pârât reclamantului şi instanţei
arbitrale. Excepţiile şi celelalte mijloace de apărare care nu au fost
arătate prin întâmpinare, pot fi ridicate cel mai târziu la primul termen
de înfăţişare. Dacă, prin nedepunerea întâmpinării, litigiul se amână,
pârâtul va putea fi obligat la plata cheltuielilor de arbitrare care au fost
cauzate prin amânare.
La cererea de arbitrare, pârâtul poate face şi cerere
reconvenţională, dacă are la rândul său pretenţii faţă de reclamant.
Trebuie subliniat că pretenţiile pârâtului trebuie să derive din acelaşi
raport juridic (ex pari causa), spre deosebire de dreptul comun, unde
se poate face o asemenea cerere chiar dacă obligaţiile provin din
cauze diferite (ex dispari causa). Cererea reconvenţională trebuie să
fie depusă în termenul în care se poate depune şi întâmpinarea, însă
nu mai târziu de primul termen de înfăţişare. Ea trebuie să cuprindă
aceleaşi elemente ca şi cererea de arbitrare.

Locul arbitrajului este stabilit de părţi prin convenţia arbitrală sau

prin clauza compromisorie, iar dacă părţile nu au prevăzut acest lucru,
locul va fi stabilit de către tribunalul arbitral. În conformitate cu
prevederile art. 358 din C. pr. civ., comunicarea între părţi sau către
părţi a înscrisurilor litigiului, a citaţiilor, hotărârilor arbitrale şi
încheierilor de şedinţă se face prin scrisoare recomandată cu recipisă
de predare sau cu confirmare de primire, iar informaţiile şi înştiinţările
pot fi făcute şi prin telegramă, telex, fax sau orice alt mijloc de
comunicare care permite stabilirea probei comunicării şi a textului
transmis. Înscrisurile pot fi înmânate şi personal părţii, sub semnătură.
Dovezile de comunicare se depun la dosar.

2. Procedura arbitrală

Procedura arbitrală reglementată de Codul de procedură civilă

este asemănătoare procedurii de drept comun, cu unele adaptări
corespunzătoare. Trebuie precizat că legea permite părţilor să
stabilească anumite derogări de la prevederile legale, caz în care
dispoziţiile contractuale vor avea prioritate.
După expirarea termenului pentru depunerea întâmpinării şi a
completării dosarului, tribunalul arbitral va dispune citarea părţilor şi

12
va fixa un termen pentru începerea dezbaterilor, termen care nu poate
fi mai mic de 15 zile de la data comunicării citaţiei.
În conformitate cu prevederile art. 358 din C. pr. civ. în întreaga
procedură arbitrală trebuie să se asigure părţilor, sub sancţiunea
nulităţii hotărârii arbitrale, egalitatea de tratament, respectarea
dreptului de apărare şi a principiului contradictorialităţii.
Părţile pot participa la dezbateri personal sau prin reprezentanţi
şi pot fi asistate de orice persoană, putând solicita şi judecata în lipsă,
pe baza actelor de la dosar. Dacă părţile au fost legal citate,
neprezentarea lor la judecată nu împiedică soluţionarea litigiului, cu
excepţia cazului în care partea care lipseşte nu cere amânarea
litigiului. Acest lucru poate fi cerut o singură dată, pentru motive
temeinice, trebuind a fi încunoştiinţate atât partea adversă, cât şi
arbitrii.
În conformitate cu prevederile art. 358^8 C. pr. civ., înaintea sau
în cursul arbitrajului oricare dintre părţi poate cere instanţei
judecătoreşti competente să încuviinţeze măsuri asigurătoare şi măsuri
vremelnice cu privire la obiectul litigiului sau să constate anumite
împrejurări de fapt. La această cerere se vor anexa, în copie, cererea
de arbitrare sau, în lipsă, dovada comunicării prevăzute de art. 347
alin. 2 şi 3, precum şi convenţia arbitrală. Hotărârea instanţei
judecătoreşti competente cu privire la încuviinţarea acestor măsuri va
fi adusă la cunoştinţa tribunalului arbitral de către partea care le-a
cerut.

Pe parcursul desfăşurării arbitrajului, măsurile asigurătorii şi

măsurile vremelnice, precum şi constatarea unor împrejurări de fapt,
pot fi încuviinţate şi de tribunalul arbitral. În cazul în care tribunalul
arbitral se împotriveşte, executarea acestor măsuri se solicită şi se
dispune de către instanţa judecătorească competentă.

Părţile au obligaţia de a-ţi dovedi pretenţiile deduse judecăţii.

Tribunalul arbitral, în baza rolului său activ, poate solicita părţilor
explicaţii scrise cu privire la obiectul cererii şi poate dispune
administrarea oricăror probe prevăzute de lege pe care le consideră
necesare justei soluţionări a cauzei. Cererile adresate de părţi, precum
şi probele, pot fi depuse cel mai târziu până la prima zi de înfăţişare,
sub sancţiunea decăderii, cu excepţia cazului în care necesitatea
probei ar reieşi din dezbateri sau administrarea acesteia nu ar duce la
amânarea soluţionării pricinii.
Până la prima zi de înfăţişare trebuie ridicată orice excepţie care
ar privi existenţa sau validitatea convenţiei arbitrale, constituirea
tribunalului arbitral, limitele însărcinării arbitrilor sau desfăşurarea
procedurii17.
17
În acest sens şi Camera de Comerţ şi Industrie – Braşov, Comisia de arbitraj, Încheierea din 22 iunie
2002, RDC 1/2003, p. 209

13
 Cu privire la necesitatea procedurii prealabile de conciliere în
materie comercială, prevăzută de art. 720¹, trebuie precizat că în
arbitraj nu se aplică dispoziţiile articolului menţionat anterior, ci
dispoziţiile art. 341 alin. 2 potrivit cărora procedura unei eventuale
concilieri prealabile se stabileşte prin convenţia arbitrală. In practică18
s-a considerat că cele două dispoziţii legale mai sus menţionate au
caracter de dispoziţii speciale, derogatorii de la dreptul comun la
procesului civil şi, ca atare, sunt de strictă interpretare, chiar dacă au
unele trăsături comune şi urmăresc aceeaşi finalitate, ele se aplică
strict în contenciosul pentru care au fost edictate, prima în procesul
comercial judiciar, iar secunda în litigiul arbitral, fără ca, în lipsa unei
înţelegeri a părţilor sau a unei dispoziţii legale, să se aplice una în locul
celeilalte.
Administrarea probelor se face în şedinţa tribunalului arbitral dar,
spre deosebire de dreptul comun, se poate dispune ca acest lucru să
se realizeze şi doar în faţa unui singur arbitru care intră în compunerea
acestuia. Ascultarea martorilor şi a experţilor se face fără prestare de
jurământ, împotriva lor neputându-se recurge la mijloace de
constrângere sau la aplicarea de sancţiuni. În scopul aplicării unor
asemenea măsuri, părţile se pot adresa instanţei judecătoreşti
competente. Arbitrii vor aprecia probele în conformitate cu propria lor
convingere.

Dezbaterile ce au loc în faţa tribunalului arbitral se consemnează

într-o încheiere de şedinţă, care va cuprinde:
a) componenţa nominală a tribunalului arbitral;
b) numele părţilor, domiciliul sau reşedinţa lor sau, după caz,
denumirea şi sediul, numele reprezentanţilor părţilor, precum şi al
celorlalte persoane care au participat la dezbaterea litigiului;
c) o scurtă descriere a desfăşurării şedinţei;
d) cererile şi susţinerile părţilor;
e) motivele pe care se sprijină măsurile dispuse;
f) dispozitivul;
g) semnăturile arbitrilor.
Orice dispoziţie a tribunalului arbitral se consemnează în
încheierea de şedinţă şi trebuie motivată. Părţile au dreptul de a lua la
cunoştinţă conţinutul încheierilor şi actele depuse la dosar. La cerere,
tribunalul arbitral le va comunica cereri de pe acestea. De asemenea,
la cerere sau din oficiu, tribunalul arbitral poate îndrepta sau completa
încheierea de şedinţă printr-o altă încheiere motivată19.

Publicitatea şedinţelor de judecată reprezintă regula în dreptul

comun, aceasta fiind considerată o garanţie a corectitudinii,
18
Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional – Camera de Comerţ şi Industrie a României, sentinţa arbitrală
nr. 20 din 12 februarie 2003, RDC 11/2003, p. 267 – 268
19
Gheorghe Coţofană Procedura arbitrală, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1999, p. 84

14
imparţialităţii şi independenţei judecătorilor. Legea admite unele
derogări de la această regulă atunci când dezbaterea publică a unei
cauze ar putea vătăma ordinea sau moralitatea publică sau pe părţi.
Însă arbitrajul este o justiţie privată care prezintă avantajul că detaliile
litigiului sunt sustrase publicităţii specifice justiţiei statale.
Confidenţialitatea este un principiu esenţial al acestei proceduri,
impunând drepturi şi obligaţii atât părţilor cât şi arbitrilor. Pentru
arbitri, aşa cum am mai precizat, Codul de procedură civilă prevede că
aceştia sunt răspunzători de daune dacă nu respectă caracterul
confidenţial al arbitrajului publicând sau divulgând date de care iau
cunoştinţă în calitate de arbitri, fără a avea autorizarea părţilor20.
Obligaţia asigurării confidenţialităţii dezbaterilor aparţine tribunalului
arbitral care nu va permite prezenţa altor persoane decât părţile,
reprezentanţii sau consilierii acestora21.

3. Hotărârea arbitrală.

După încheierea dezbaterilor, arbitrii deliberează în secret,

consemnându-se în hotărâre participarea tuturor arbitrilor în persoană.
Hotărârea dată cu încălcarea acestei reguli este anulabilă, în temeiul
art. 364 lit. i C. pr. civ. De altfel, arbitrul care nu participă la judecarea
litigiului sau care renunţă la însărcinare poate fi sancţionat, în
conformitate cu prevederile art.353 C. pr. civ. Dacă pronunţarea nu se
poate face la termenul când a avut loc judecata, se poate amâna cu
cel mult 21 de zile, sub condiţia încadrării în termenul arbitrajului (art.
360¹ C. pr. civ.). Dacă părţile nu au prevăzut altfel, tribunalul arbitral
trebuie să pronunţe hotărârea în termen de cel mult 5 luni de la data
constituirii sale. Acest termen se suspendă pe timpul judecării unei
cereri de recuzare sau a oricărei alte cereri incidente adresate
instanţei competente. Părţile pot însă consimţi în scris la prelungirea
termenului arbitrajului, pentru motive temeinice, pentru o perioadă de
cel mult două luni. Această prelungire va fi dispusă de tribunalul
20
În articolul 7 al Regulilor de procedură arbitrală emise de Curtea de Arbitraj Internaţional de pe lângă
Camera de Comerţ şi Industrie a României există dispoziţia conform căreia Curtea de Arbitraj, tribunalul
arbitral, precum şi personalul Camerei de Comerţ şi Industrie a României au obligaţia să asigure
confidenţialitatea arbitrajului, abţinându-se de a publica sau a divulga datele de care iau cunoştinţă în
îndeplinirea atribuţiilor ce le revin, fără a avea autorizarea părţilor. Dosarul cauzei este confidenţial. Nici o
persoană străină nu are acces la dosar fără acordul scris al părţilor şi fără încuviinţarea tribunalului arbitral.
21
Astfel, într-o speţă, reclamanta a solicitat ca la dezbateri să asiste ca observator ataşatul comercial al
Ambasadei Austriei în România, în cauză fiind o societate de leasing cu sediul în Viena. La această
solicitare pârâta nu s-a opus. În schimb, tribunalul arbitral, ţinând seama de dispoziţiile specifice în această
materie a încuviinţat ca acesta să asiste la dezbateri, însă numai ca persoană fizică şi nu ca observator al
Ambasadei, deoarece nu se concepe ca exercitarea activităţii Tribunalului să se desfăşoare sub
supraveghere, fiind un organ jurisdicţional independent în soluţiile pe care le pronunţă. Curtea de Arbitraj
Comercial Internaţional – Camera de Comerţ şi Industrie a României, încheierea interlocutorie din 11
noiembrie 1999, în dosarul nr. 51/1999, RDC 1/2000, p. 120

15
arbitral. Ea se produce de drept în cazul decesului uneia dintre părţi
sau atunci când tribunalul arbitral este compus dintr-un număr cu soţ
de arbitri şi aceştia nu se pot hotărî cu privire la soluţia în cauză, fiind
necesară numirea unui supraarbitru. Trecerea termenului arbitrajului
nu poate constitui un motiv de caducitate a acestuia, afară de cazul în
care una dintre părţi a notificat celeilalte părţi şi tribunalului arbitral,
până la primul termen de înfăţişare, că înţelege să invoce caducitatea
(art. 353³ C. pr. civ.)22.

Tribunalul arbitral va soluţiona litigiul în temeiul normelor de

drept aplicabile şi a contractului principal, ţinând seama, atunci când
este cazul, şi de uzanţele comerciale. Pe baza acordului expres al
părţilor, el poate soluţiona litigiul şi în echitate, aşa cum prevede art.
360C. pr. civ.
Hotărârea arbitrală se ia cu majoritate de voturi, dacă tribunalul
arbitral este compus dintr-un număr impar de arbitri. Arbitrul care a
avut o altă părere îşi va redacta şi semna opinia separată, arătând şi
considerentele pe care se sprijină. Dacă există un număr par de arbitri,
iar opiniile sunt împărţite, este necesar numirea unui supraarbitru. El
se va uni cu una din soluţii, putând să o modifice sau va putea
pronunţa o altă soluţie, dar numai după ascultarea părţilor şi a
celorlalţi arbitri.

Hotărârea arbitrală se redactează în scris şi va cuprinde 23 (art.

361 C. pr. civ.):
a) componenţa nominală a tribunalului arbitral, locul şi data pronunţării
hotărârii;
b) numele părţilor, domiciliul sau reşedinţa lor sau, după caz,
denumirea şi sediul, numele reprezentanţilor părţilor, precum şi al
celorlalte persoane care au participat la dezbaterea litigiului;
c) menţionarea convenţiei arbitrale în temeiul căreia s-a procedat la
arbitraj;
d) obiectul litigiului şi susţinerile pe scurt ale părţilor;
e) motivele de fapt şi de drept ale hotărârii, iar în cazul arbitrajului în
echitate, motivele care sub acest aspect întemeiază soluţia;
f) dispozitivul;
g) semnăturile tuturor arbitrilor.

22
Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României,
sentinţa arbitrală nr. 79/28 aprilie 2000, RDC 3/2001, p. 163
23
Prevederi identice referitoare la menţiunile obligatorii ale hotărârii arbitrale sunt cuprinse şi în articolul
63 al Regulilor de procedură arbitrală emise de Curtea de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera de
Comerţ şi Industrie a României, precum şi de art. 62 al Regulilor de procedură arbitrală elaborate de
Camera de Comerţ şi Industrie Iaşi.

16
 Dispoziţiile acestui articol sunt imperative. Din acest motiv lipsa
oricăreia dintre menţiunile enunţate poate duce la anularea hotărârii
pe temeiul art. 354 lit. i C. pr. civ.

4. Cheltuielile arbitrale

Prin hotărârea de arbitraj trebuie să se rezolve şi problema

cheltuielile arbitrale. Acestea sunt, în principal sumele avansate pentru
organizarea şi desfăşurarea arbitrajului, onorariile arbitrilor, cheltuielile
de administrare a probelor, cheltuielile de deplasare a părţilor,
arbitrilor, experţilor, martorilor. Regula în materie este că ele se
suportă potrivit înţelegerii dintre părţi24. În lipsa unei asemenea
înţelegeri, ca şi în dreptul comun, cheltuielile arbitrale se suportă de
partea care a pierdut litigiul, integral dacă cererea de arbitrare este
admisă în totalitate sau proporţional cu ceea ce s-a acordat, dacă
cererea este admisă în parte.
În conformitate cu dispoziţiile art. 359¹ C. pr. civ., tribunalul
arbitral poate evalua, în mod provizoriu, cuantumul onorariilor arbitrilor
şi poate obliga părţile să consemneze suma respectivă prin contribuţie
egală, părţile putând fi obligate solidar la plată. Dacă pârâtul nu-şi
îndeplineşte obligaţia menţionată anterior, în termenul stabilit de
tribunalul arbitral, reclamantul va consemna întreaga sumă, urmând ca
prin hotărârea arbitrală să se stabilească cuantumul onorariilor
cuvenite arbitrilor, precum şi modul de suportare de către părţi.
De asemenea, tribunalul arbitral poate obliga părţile sau pe
fiecare dintre ele la avansarea altor cheltuieli arbitrale. Dacă aceste
sume nu au fost avansate, consemnata sau plătite, tribunalul arbitral
poate să nu dea curs arbitrajului până în momentul îndeplinirii acestor
condiţii.
Instanţa judecătorească competentă, la cererea oricăreia dintre
părţi, va putea examina temeinicia măsurilor dispuse de tribunalul
24
„Noţiunea de cheltuieli ale părţilor prevăzută de art. 356¹ C. pr. civ. coroborat cu art. 14 din Normele
Curţii (de Arbitraj Comercial Bucureşti) include şi costurile deplasării reprezentanţilor părţilor aflate în
litigiu, costuri care se suportă, în principiu, de fiecare parte şi nicidecum de partea care a pierdut litigiul. De
asemenea, şi costurile efectuate de părţi în vederea concilierii sau stingerii litigiului printr-o tranzacţie
rămân tot în sarcina acestora. Practica arbitrală reţine în sarcina părţii pârâte cheltuielile de deplasarea de la
un anumit termen, dacă prin nedepunerea apărărilor, litigiul nu s-a aflat în stare de soluţionare şi se constată
că amânările au fost determinate de atitudinea de totală pasivitate a pârâtului. Cu toate acestea, cererea de
costuri a reclamantei se constată a fi total nefondată dacă întârzierea soluţionării litigiului a fost cauzată de
necesitatea administrării unor probe, cum ar fi efectuarea unei expertize contabile şi/sau tehnice, alte probe
cu înscrisuri etc. dispuse de Tribunalul arbitral în elucidarea cauzei. Ca atare, soluţionarea litigiului în
cadrul primului termen de arbitrare exclude posibilitatea producerii de cheltuieli inutile şi implicit reţinerea
culpei pârâtului şi obligarea acestuia la suportare, întrucât reclamanta a beneficiat de o deosebită celeritate
în judecarea cauzei.” Curtea de Arbitraj Comercial Bucureşti – hotărârea nr. 172/1992 în D. Mazilu, D. M.
Şandru, op. cit., p. 247

17
arbitral şi va putea modifica cuantumul onorariilor arbitrilor şi al
celorlalte cheltuieli arbitrale.
Plata onorariilor arbitrilor se va face după comunicarea către
părţi a hotărârii arbitrale. Dacă arbitrajul se întrerupe, fără a se
pronunţa o hotărâre în cauză, onorariile arbitrilor pentru activitatea
depusă se vor reduce în mod corespunzător.
În cazul arbitrajului organizat de o instituţie permanentă, taxele
pentru organizarea arbitrajului, onorariile arbitrilor, precum şi celelalte
cheltuieli arbitrale se stabilesc şi se plătesc conform regulamentului
acelei instituţii.
În cazul unui acord de conciliere, posterior introducerii unei
cereri de arbitraj, acord prin care părţile renunţă la toate pretenţiile
reciproc, cum ar fi dobânzi, daune şi alte cheltuieli legate de direct sau
indirect de executarea obligaţiilor contractuale, declarând că nu mai
insistă asupra cererii de arbitrare, se sting şi cheltuielile de arbitrare
ocazionate cu declanşarea procesului arbitral25.

5. Comunicarea hotărârii arbitrale

Hotărârea arbitrală se comunică părţilor în termen de cel mult o

lună de la data pronunţării ei, iar odată comunicată produce efectele
unei hotărâri judecătoreşti definitive. Comunicarea hotărârii se face de
către tribunalul arbitral prin scrisoare recomandată cu recipisă de
predare sau confirmare de primire, dovezile de comunicare
depunându-se la dosar. La cererea oricăreia dintre părţi, tribunalul
arbitral îi va elibera o dovadă privind comunicarea hotărârii.

Dacă prin hotărârea pronunţată tribunalul arbitral a omis să se

pronunţe asupra unui capăt de cerere, oricare dintre părţi poate
solicita, în termen de 10 zile de la data primirii hotărârii, completarea
ei. Hotărârea de completare se va da cu citarea părţilor. Dacă este
vorba de greşeli materiale, care nu schimbă fondul cauzei, tribunalul le
poate rectifica, la cererea oricăreia dintre părţi, cerere care trebuie
formulată în termenul prevăzut pentru cererea de completare, sau din
oficiu, printr-o încheiere de îndreptare. Acestea din urmă fac parte
integrantă din hotărârea arbitrală. Părţile nu pot fi obligate la plata
cheltuielilor legate de pronunţarea lor.
În termen de 20 de zile de la data comunicării hotărârii,
tribunalul arbitral va depune dosarul litigiului la instanţa
judecătorească competentă, ataşând şi dovezile de comunicare a
hotărârii arbitrale, cu excepţia cazului în care arbitrajul a fost organizat
de o instituţie permanentă, dosarul păstrându-se la acea instituţie.
25
Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional Bucureşti, hotărârea nr. 68/18 iulie 1997, în D. Mazilu, D. M.
Şandru, op. cit., p. 250

18
 Hotărârea arbitrală este definitivă şi obligatorie pentru părţi. Ea
se aduce la îndeplinire de bună voie de către parte care a pierdut, de
îndată sau în termenul prevăzut în hotărâre. În caz contrar, partea în
drept poate cere instanţei judecătoreşti învestirea ei cu formulă
executorie. Această cerere se va rezolva fără citarea părţilor, afară de
cazul în care există îndoieli cu privire la regularitatea ei. Hotărârea
arbitrală învestită cu formulă executorie constituie titlu executoriu şi se
execută silit întocmai ca şi o hotărâre judecătorească26.

În ceea ce priveşte natura juridică a hotărârii arbitrale, în

doctrină se consideră că aceasta este un act jurisdicţional în care este
prezentă componenţa contractuală, act asimilat de lege, în privinţa
anumitor efecte, cu o hotărâre judecătorească27. Principale argumente
sunt date de faptul că hotărârea arbitrală nu poate exista în afara
compromisului sau a clauzei compromisorii încheiate de părţi şi care
conferă arbitrilor puterea de a soluţiona litigiul respectiv. În plus, ca o
consecinţă a caracterului contractual al acesteia, este inadmisibilă
revizuirea pe fond a hotărârii arbitrale. În acelaşi timp, sunt impuse
anumite condiţii de formă pentru hotărârile arbitrale, care au caracter
obligatoriu faţă de părţi şi pot fi executate silit, ceea ce reprezintă o
consecinţă a caracterului jurisdicţional al acestora.

26
V. M. Ciobanu, op. cit., p. 611
27
Gheorghe Beleiu Hotărârea arbitrală şi desfiinţarea ei, RDC nr. 6/1993, p. 14 – 15, V. M. Ciobanu, op.
cit., p. 612, V. Roş op. cit., p. 418 – 420

19
 Desfiinţarea hotărârii arbitrale

Calificarea acţiunii în anulare.

Cazurile de nulitate a hotărârii arbitrale.
Termenul de introducere a acţiunii în anulare şi instanţa
competentă material şi teritorial să soluţioneze acţiunea în
anulare.
Recursul împotriva hotărârii date de instanţa acţiunii în
anulare.

1. Calificarea acţiunii în anulare.

Codul de procedură civilă exclude pentru hotărârile arbitrale

orice cale de atac ordinară sau extraordinară care ar putea fi folosită
împotriva hotărârilor judecătoreşti, prevăzând în art. 364 C. pr. civ. că
hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiunea în
anulare28. În practică29 s-a decis că, deoarece hotărârea arbitrală
comunicată părţilor are efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive,
potrivit art. 363 alin. 3 C. pr. civ., singurele temeiuri care pot conduce
la desfiinţarea ei sunt cele limitativ prevăzute de art. 364 . pr. civ. şi
anume, prin exercitarea unei căi extraordinare, îndreptate împotriva
28
În ceea ce priveşte natura juridică a acţiunii în anulare, în doctrină se consideră că aceasta are o natură
juridică specifică, mixtă, jurisdicţională şi contractuală, neputând fi calificată nici ca o simplă acţiune în
anulare a unei convenţii, dar nici ca o cale de atac împotriva unui act exclusiv jurisdicţional – I. Băcanu
Atribuţiile instanţelor judecătoreşti în domeniul arbitrajului privat, Dreptul 9/1997, p. 18 şi urm.
29
CSJ, s.com., dec. nr. 799/1996, Dreptul 6/1997, p. 109

20
unei hotărâri definitive, denumită acţiune în anulare. potrivit art. 365
C. pr. civ., instanţa competentă care va soluţiona acţiunea în anulare
este instanţa judecătorească imediat superioară, adică fie tribunalul,
fie curtea de apel, în funcţie de valoarea pretenţiilor. Caracterul special
al desfiinţării hotărârii arbitrale, prin acţiunea în anulare, concepută a fi
o cale de atac şi nu o acţiune propriu-zisă de soluţionare a litigiului
dintre părţi, poate fi dedus şi din reglementarea controlului judiciar,
căreia îi este supusă hotărârea judecătorească, care poate fi atacată
numai cu recurs potrivit art. 366 alin. final C. pr. civ.

2. Cazurile de nulitate a hotărârii arbitrale

Motivele pentru care se poate formula această acţiune sunt

expres şi limitativ prevăzute de lege, şi anume:
a) litigiul nu era susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului;
b) tribunalul arbitral a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie
arbitrală sau în temeiul unei convenţii nule sau inoperante;
c) tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenţia
arbitrală;
d) partea a lipsit la termenul când au avut loc dezbaterile şi procedura
de citare nu a fost legal îndeplinită;
e) hotărârea a fost pronunţată după expirarea termenului arbitrajului
prevăzut de art. 353^3;
f) tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au
cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult
decât s-a cerut;
g) hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul şi motivele, nu arată
data şi locul pronunţării, nu este semnată de arbitri;
h) dispozitivul hotărârii arbitrale cuprinde dispoziţii care nu se pot
aduce la îndeplinire;
i) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori
dispoziţii imperative ale legii.

Deoarece este singurul mijloc prin care s-ar putea desfiinţa

hotărârea arbitrală, unele motive sunt asemănătoare cu cele stabilite
în dreptul comun pentru recurs, contestaţie sau revizuire30. Se poate
observa că aceste motive sancţionează încălcarea regulilor stabilite
prin convenţia arbitrală, a unor principii de bază sau a unor reguli
imperative.

În ceea ce priveşte primul motiv de anulare, se observă că

acesta constituie sancţiunea pentru nerespectarea dispoziţiei cu
caracter imperativ prevăzută în art. 340 C. pr. civ., unde se precizează
că pot fi soluţionate pe calea arbitrajului numai litigiile patrimoniale
30
V. M. Ciobanu, op. cit., p. 613

21
dintre ele, în afară de acelea care privesc drepturi asupra cărora legea
nu permite a se face tranzacţie. Arbitrabilitatea litigiului este şi una din
condiţiile de valabilitate ale convenţiei arbitrale, iar nerespectarea
acesteia este sancţionată cu nulitatea convenţiei, dar şi a hotărârii
arbitrale.

Aşa cum am mai menţionat şi cu alt prilej, potrivit dispoziţiilor

art. 343 C. pr. civ., convenţia arbitrală se încheie prin act scris sub
sancţiunea nulităţii. În practică, această regulă a fost atenuată pentru
arbitrajul instituţional. Astfel, Regulilor de procedură arbitrală emise de
Curtea de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi
Industrie a României prevăd în art. 13 ca din introducerea de către
reclamant a unei cereri de arbitrare şi acceptarea pârâtului ca această
cerere să fie soluţionată de Curtea de Arbitraj poate reieşi existenţa
convenţiei arbitrale. În raporturile contractuale care prezintă un
element de extraneitate, existenţa convenţiei arbitrale se analizează în
mod autonom în raport cu contractul principal, în raport cu legea
aplicabilă acesteia, şi nu legea aplicabilă contractului principal.

Neregularitatea sancţionată prin motivul al treilea al art. 364 C.

pr. civ. priveşte fie ignorarea voinţei părţilor, voinţă ce a fost exprimată
în mod direct prin convenţia arbitrală în legătură cu constituirea
tribunalului, fie prin ignorarea regulilor de constituire la care părţile s-
au referit prin convenţie, şi care ar putea fi regulamentul unei instituţii
permanente, Regulamentul UNCITRAL, prevederile din Codul de
procedură civilă etc. Totodată, prin acest motiv se sancţionează şi
capacitatea arbitrilor sau cauzele care pun la îndoială independenţa şi
imparţialitatea acestora. Dar pentru ca un motiv de recuzare să poată
fi invocat într-o acţiune în anularea hotărârii arbitrale, motivul trebuia
mai întâi invocat prin cererea de recuzare.

În ceea ce priveşte al patrulea motiv arătat în art. 364 C. pr. civ.,

trebuie subliniat că prezenţa părţii necitate la termenul de dezbateri
acoperă viciul de procedură, dar numai atunci când partea necitată nu
înţelege să invoce nelegala citare. Pe de altă parte, nulitatea intervine
numai pentru lipsa părţii şi pentru neîndeplinirea procedurii de citare a
acesteia la termenul la care cauza este dezbătută în fond. În doctrină
se consideră că acest motiv de nulitate poate fi invocat şi atunci când
se cere desfiinţarea încheierii prin care tribunalul arbitral a hotărât
asupra propriei competenţe31.

Al şaselea motiv de anulare prevăzut în cadrul art. 364 C. pr. civ.

este identic cu motivul de revizuire prevăzut în art. 322 pct. 2 C. pr.
civ. şi conţine dispoziţii asemănătoare cu prevederile art. 304 pct. 6 C.
pr. civ., care reglementează recursul de drept comun, pe considerentul
31
V. Roş op. cit., p. 465

22
că judecătorii trebuie să hotărască numai asupra a ceea ce face
obiectul cererii. Pentru a se stabili dacă s-a săvârşit o extra petitia
trebuie să ne raportăm la actele de procedură prin care s-a fixat cadrul
procesual. În cadrul arbitrajului, acestea sunt date de conţinutul cererii
de arbitrare, de misiunea încredinţată arbitrilor şi limitele în care
aceştia au fost investiţi32. În cazurile de minus petitia, partea interesată
are un drept de opţiune între o cerere de completare întemeiată pe
dispoziţiile art. 362 C. pr. civ. şi o cerere în anulare.

Hotărârea arbitrală mai poate fi desfiinţată şi atunci când acesta

nu cuprinde dispozitivul şi motivele, nu arată data şi locul pronunţării
sau nu este semnată de arbitri. Aşadar, se observă că nu este
sancţionată în nici un fel lipsa din aceasta a componenţei nominale a
tribunalului arbitral, a numelui, denumirii, domiciliului, sediului părţilor
ori a reprezentanţilor părţilor, a menţionării convenţiei arbitrale care a
stat la baza arbitrajului, a obiectului litigiului şi a susţinerii pe scurt a
pretenţiilor părţilor. Se consideră însă că acest motiv de nulitate
trebuie raportat la hotărârea care se execută şi nu la opinia separată a
arbitrului, în cazul în care aceasta nu s-a pronunţat cu unanimitate de
voturi. În plus aceste prevederi sunt aplicabile şi litigiilor care se judecă
în echitate, deoarece şi în acest caz trebuie arătate motivele pe care
se întemeiază soluţia33.

În dreptul comun sunt reglementate două ipoteze asemănătoare

cu cea prevăzută în art. 364 lit. h) C. pr. civ., şi anume motivele de
revizuire prevăzute în art. 322 pct. 1 şi pct. 3 C. pr. civ. Aceste sunt
următoarele: dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii potrivnice
care nu se pot aduce la îndeplinire şi, respectiv, dacă obiectul pricinii
nu se mai află în fiinţă. Trebuie precizat că, în cazul în care acţiunea în
anulare nu mai poate fi exercitată, creditorul are deschisă calea unei
acţiuni principale în care hotărârea arbitrală poate fi opusă debitorului,
cu autoritate de lucru judecat, urmând ca tribunalul arbitral să
înlocuiască obligaţia imposibil de executat cu una nouă.

Judecătorul este singurul în drept să aprecieze dacă s-a încălcat

prin hotărârea arbitrală pronunţată ordinea publică sau bunele
moravuri. Aceste cazuri sunt foarte rar întâlnite în practică şi datorită
faptului că marea majoritate a litigiilor arbitrale se judecă în baza
anumitor norme de drept şi nu în echitate, iar celor două noţiuni le
lipsesc definiţii legale şi criterii obiective de determinare. În ceea ce
priveşte normele imperative ale legii, criterii le determinare ale
acestora sunt: formularea legiuitorului, finalitatea textelor şi
sancţiunea prevăzută pentru încălcarea normei. Se consideră că în
32
Radu Dumitru Acţiunea în procesul civil, Editura Junimea, Iaşi, 1974, p. 208, V. M. Ciobanu, op. cit., p.
437.
33
V. Roş op. cit., p. 472

23
acest motiv s-ar putea încadra nemotivarea sentinţei, încălcarea
principiului contradictorialităţii şi egalităţii de tratament, a dreptului de
apărare etc.
3. Termenul de introducere a acţiunii în anulare şi instanţa
competentă material şi teritorial să soluţioneze acţiunea în
anulare.

În conformitate cu dispoziţiile art. 364¹ C. pr. civ., părţile nu pot

renunţa prin convenţia arbitrală la dreptul de a introduce acţiunea în
anulare, dar după pronunţarea hotărârii este posibilă o atare
manifestare de voinţă.
Acţiunea în anulare se introduce în termen de o lună de la data
comunicării hotărârii arbitrale, la instanţa judecătorească superioară
celei care, in lipsa convenţiei arbitrale ar fi fost competentă să judece
litigiul în fond, în primă instanţă34. Acţiunea în anulare este o cale de
atac similară apelului, motiv pentru care, potrivit art. 17 din Legea nr.
92/1992, completul de judecată trebuie să fie alcătuit din doi
judecători35. Dat fiind că, în parte, reprezintă o cale de atac, fie chiar
numai pentru motivele cuprinse în art. 364 C. pr. civ., ea trebuie
timbrată cu 50% din taxa de timbru pe care parte ar fi urmat să
plătească instanţelor judecătoreşti dacă s-ar fi adresat acestora şi nu
tribunalului arbitral36.
Se consideră că cele trei cazuri de echipolenţă reglementate de
art. 284 alin. 2 şi 3 şi de art. 102 alin. 2 C. pr. civ. sunt de strictă
interpretare şi nu pot fi extinse prin analogie, deşi ar fi deosebit de
utile şi în cazul procedurii arbitrale.
Termenul de o lună prevăzut de art. 365 alin. 2 C. pr. civ. este un
termen legal, imperativ, absolut şi peremptoriu. Neintroducerea
acţiunii în anulare înăuntrul acestui termen are ca efect decăderea din
dreptul de a mai formula acţiunea, deşi această sancţiune nu este
formulă explicit în lege, dar rezultă din redactarea textului şi din
natura termenului. Se admite că, atunci când partea a fost împiedicată
de o împrejurare mai presus de voinţa ei să introducă acţiunea, ea o va
putea face în termenul de 15 zile de la încetarea împrejurării.

Competenţa teritorială se determină prin locul unde a avut loc

arbitrajul. Instanţa judecătorească va putea suspenda, cu sau fără
cauţiune, executarea hotărârii arbitrale atacate. În cazul în care
instanţa va admite acţiunea şi va anula hotărârea arbitrală, ea se va
pronunţa şi în fond, în limitele convenţiei arbitrale, dacă litigiul este în
stare de judecată. Dacă este nevoie de administrarea de noi probe,
instanţa se va pronunţa după ce acest lucru s-a realizat. În acest caz,
hotărârea de anulare nu va putea fi atacată decât odată cu hotărârea
34
CSJ, s. com., dec. nr. 1272/1997, Dreptul 2/1998, p. 134
35
CSJ, s. com., dec. nr. 407/ 27 ianuarie 2000, Dreptul 7/2001, p. 213
36
CSJ, s. com., dec. nr. 1245/ 8 mai 1997, RDC 6/1999, p. 122 – 124

24
asupra fondului cauzei. Singura cale de atac ce se poate exercita
împotriva hotărârii instanţei judecătoreşti este recursul (art. 365 – 366
C. pr. civ.).

În practică s-a decis că reglementarea căilor de atac împotriva

hotărârilor arbitrale este de ordine publică şi nesocotirea dispoziţiilor
legale este sancţionată cu nulitatea absolută37. Ca urmare, cuprinderea
în Regulamentul Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi
Industrie Galaţi, a unei căi de atac – cererea de rearbitrare –
neprevăzută şi contrară dispoziţiilor legale aplicabile, conform Codului
de procedură civilă, este lovită de nulitate. Dreptul de dispoziţie al
părţilor, în a supune litigiul unei instanţe de arbitraj, este condiţionat
de respectarea normelor de ordine publică, de principiile fundamentale
ale procesului civil. Reglementare din Codul de procedură civilă,
privind căile de desfiinţare a hotărârii arbitrale este imperativă, orice
altă prevedere contrarie, cuprinsă într-un act de aplicare a normelor de
drept comun, fiind nulă. De asemenea, este de reţinut că aplicarea
clauzei compromisorii la care părţile au convenit, este limitată de art. 5
Cod civil, care interzice orice derogare de la legile ce interesează
ordinea publică şi bunele moravuri. Se reţine deci că art. 44 din
Regulamentul Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi
Industrie Galaţi – ce prevedea cererea de rearbitrare, drept cale de
atac a hotărârii arbitrale – încalcă ordinea publică, normele imperative
privind căile de desfiinţare a unei hotărâri arbitrale, în reglementarea
dată de Codul de procedură civilă.

4. Recursul împotriva hotărârii date de instanţa acţiunii în

anulare.

Deşi, potrivit art. 304¹ C. pr. civ. recursul declarat împotriva unei
hotărâri care, potrivit legii, nu mai poate fi atacată cu apel nu mai este
limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanţa putând să
examineze cauza sub toate aspectele, se consideră că motivele de
recurs trebuie circumstanţiate, judecătorii fiind obligaţi să ţină seama
şi de limitele în care s-a desfăşurat judecata în faţa tribunalului arbitral
şi a instanţei investite cu judecarea acţiunii în anulare. În recurs se vor
aplica dispoziţiile Titlului V, Capitolul I din C. pr. civ., deoarece normele
de procedură referitoare la arbitraj nu conţin dispoziţii derogatorii în
această privinţă.

37
CSJ, s. com., dec. nr. 1914/ 14 mai 1998, RDC 1/2000, p. 118 – 119

25