CAPITOLUL VI

HOTĂRÂREA ARBITRALĂ

SECŢIUNEA 1
NATURA JURIDICĂ A HOTĂRÂRII ARBITRALE

Finalitatea organizării şi desfăşurării procesului arbitral poate fi redusă,

esenţializată, la obţinerea unei hotărâri cu putere obligatorie pentru părţi, care să tranşeze
în mod definitiv litigiul dintre ele. Acest act – cu certă valoare jurisdicţională – este
hotărârea arbitrală352, manifestare finală de voinţă a arbitrilor prin care aceştia îşi
îndeplinesc misiunea cu care au fost însărcinaţi, şi se desesizează, totodată, de litigiul cu
a cărui soluţionare au fost îndatoraţi prin cererea de arbitrare şi prin contractele de arbitru
incheiate cu părţile.
În concepţia unui prestigios autor, cercetator şi practician al materiei supuse
analizei, “chintesenţă a litigiului arbitral, asimilată în condiţiile legii, cu hotărârea
judecătorească, hotărarea arbitrală este actul cel mai important în procedura
arbitrală.Valoarea hotărârii arbitrale- temeinicia şi legalitatea ei – este revelatorie pentru
valoarea arbitrajului în general”353.
În arbitrajul de drept strict, aşa cum remarcă o autoare, “întocmai hotărârii
judecătoreşti, hotărârea abitrală se prezintă, în esenţă, ca un silogism, în care premisa
majoră o constituie legea, regulile de drept aplicabile în speţă, premisa minoră- faptele
care au generat litigiul, iar concluzia-decizia. Aşadar, hotărârea arbitrală nu este expresia
voluntarismului arbitrului(sic volo) ci un act decizional rezultat prin aplicarea legii şi a
convenţiei arbitrale la situaţia de fapt, stabilită în baza probelor administrate, cu
respectarea procedurii arbitrale”354 .

352
Denumirea de “hotărâre arbitrală” este consacrată de reglementarea Codului de procedură civilă (în
Cartea a IV-a), în vreme ce regulamentele şi regulile de procedură arbitrală ale celor mai multe instituţii de
arbitraj din România fac vorbire despre “sentinţa arbitrală”. În doctrină s-a arătat că denumirea folosită de
legiuitor este mai potrivită, fiind de natură a sugera forţa recunoscută actului final al judecăţii arbitrilor –
prin asimilare cu alte acte de dispoziţie ale unor autorităţi (a se vedea în aces sens: V. Roş, op. cit., p. 417),
dar în practică este mai uzitată sintagma “sentinţă arbitrală”, şi uneori chiar în literatură (de exemplu: M. N.
Costin, S. Deleanu, op. cit., p. 214-219).
353
I.Băcanu, Controlul judecătoresc asupra hotărârii arbitrale, Editura Lumina Lex, Bucureşti 2005, p.9
354
G.Dănăilă, op.cit.,p. 277

254
 Tocmai caracterele specifice ale hotărârii arbitrale, asemănările izbitoare dintre
aceasta şi hotărârea judecătorească, sunt argumentele principale care au alimentat teoria
naturii jurisdicţionale a instituţiei arbitrajului355. În literatura juridică de specialitate au
fost aduse însă amendamente acestui raţionament, arătându-se că – deşi neîndoielnic
există asemănări – între cele două tipuri de acte jurisdicţionale pot fi identificate şi
numeroase deosebiri, ce izvorăsc tocmai din natura ambivalentă (contractuală şi
jurisdicţională) a arbitrajului, ori, mai precis, din influenţa laturii contractuale a
acestuia356.
Din acest motiv, majoritatea opiniilor mai recente – exprimate atât în doctrina
română cât şi în cea străină – au reţinut natura juridică mixtă a hotărârii arbitrale,
care împrumută de la instituţia arbitrajului caracterul său ambivalent, de împletire
simbiotică între contractual şi jurisdicţional. Aşadar, suntem şi noi de părere că hotărârea
arbitrală va avea asupra părţilor toate efectele amintite, atât în temeiul legii, cât şi – mai
ales – al voinţei părţilor, care au dorit şi şi-au asumat aceste efecte, prin chiar încheierea
contractului de arbitraj. Sau, aşa cum s-a arătat în doctrina străină, hotărârea arbitrală nu
este un act judiciar, deoarece este pronunţată de un tribunal arbitral constituit şi
funcţionând pe baze contractuale, însă este un act jurisdicţional, deoarce soluţionează cu
putere obligatorie şi cu titlu definitiv litigiul dedus arbitrajului357.
Astfel, pe de o parte, hotărârea arbitrală îşi are esenţa, puterea şi legitimitatea în
convenţia de arbitraj (clauza de arbitraj sau compromisul arbitral) intervenit între părţile
în litigiu, în virtutea libertăţii contractuale, ca specie a libertăţii de exprimare (art. 30 alin.
1 din Constituţie) şi a libertăţii comerţului (art. 134 alin. 2 din Constituţie)358. Aşa cum se
remarcă în doctrină „numai compromisul (în sensul de convenţie de arbitraj – n.n.) dă
existenţă şi substanţă sentinţei arbitrale; existând prin compromis, sentinţa are aceeaşi
natură întocmai ca aceasta, adică natură contractuală, căci compromisul în esenţa sa este
un contract, o specie de mandat dat de părţi, arbitrilor. Prin sentinţa pronunţată, arbitrii, în
355
Întrucât hotărârea arbitrală generează majoritatea efectelor unei hotărâri judecătoreşti definitive (forţă
obligatorie pentru părţi, putere de lucru judecat, aptitudine de a fi pusă în executare silită prin intermediul
forţei coercitive a statului), unii autori au susţinut teza naturii exclusiv jurisdicţionale a acesteia. În acest
sens, a se vedea, spre exemplu: G.l Boroi, D. Rădescu, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat,
Editura All, Bucureşti, 1994, p. 615.
356
În acest sens, M. Ionaş Sălăgean, op. cit., p. 133.
357
Mathieu de Boisseson, citat de V. Roş, op. cit., p. 419.
358
Pentru unele dezvoltări şi particularizări a se vedea: D.Chirică, Principiul libertăţii de a contracta şi
limitele sale în materie de vânzare-cumpărare, în Revista de drept comercial nr. 6/1991, p. 44-49.

255
final, execută mandatul primit, sau altfel spus, sentinţa este dată de părţi prin intemediul
arbitrilor (mai ales în cazul arbitrajului în echitate)”359.
Dacă natura hotărârii arbitrale ar fi doar una contractuală, nu s-ar putea explica
obligaţia statului, prin organele sale, de a interveni, la nevoie, cu forţa sa (specializată) de
constrângere, pentru executarea silită a dispozitivului hotărârii arbitrale, prin care pârâtul
este obligat să îndeplinească o anumită prestaţie. În opinia noastră, peste natura
contractuală a hotărârii arbitrale, sau mai exact spus, împletindu-se organic cu aceasta,
fără a putea fi desprinsă una de cealaltă, se suprapune natura sa jurisdicţională, natură pe
care i-o conferă legea – prin care puterea statală deleagă dreptul de jurisdicţie arbitrilor
desemnaţi de părţi. „Sentinţa arbitrală este executorie ... (după investirea ei cu formula
executorie, în condiţiile art. 368 C.pr.civ. – n.n.), iar această împrejurare nu poate fi
explicată prin caracterul ei contractual, ci numai prin caracterul său jurisdicţional. Natura
contractuală a sentinţei arbitrale explică inadmisibilitatea revizuirii în fond a acesteia (cu
excepţia situaţiilor în care o acţiune în anulare va fi fost admisă şi hotărârea arbitrală va fi
fost anulată – n.n.), în vreme ce natura ei jurisdicţională explică puterea sa executorie”360.
Aşa cum remarca doctrina relevantă, „hotărârea arbitrală este, aşadar, un act
jurisdicţional cu o inseparabilă componentă contractuală. Numai această componentă
poate explica particularităţile hotărârii arbitrale care nu permit calificarea ei drept act
exclusiv jurisdicţional. Într-adevăr, părţile stabilesc conţinutul şi forma hotărârii arbitrale
(art. 367) îşi are izvorul direct în convenţia arbitrală; un act jurisdicţional, precum o
hotărâre judecătorească, poate fi desfiinţat numai pe calea unei acţiuni în anulare chiar
dacă se invocă o cauză de nulitate cum ar fi încălcarea competenţei materiale” 361. Dar,
aşa după cum afirmă unii cercetători şi cunoscători ai materiei, „hotărârea arbitrală nu
este şi nu poate fi produsul convenţiei arbitrale; ea este produsul deliberării exclusive a
362
arbitrilor, în urma judecăţii arbitrale desfăşurată sub semnul contradictorialităţii” .
Relativ la componenta convenţională a hotărârii arbitrale, aceiaşi autori conchid că, „s-ar
putea insă spune că tocmai în considerarea componentei contractuale a hotărârii, aceasta
este susceptibilă de atac numai printr-o „acţiune în anulare”. Dar, orice asemănare cu o

359
M. N. Costin, S. Deleanu, op. cit., p. 217.
360
Idem.
361
I.Băcanu, op., cit., p.21
362
I.Deleanu, S.Deleanu, op.cit.,p. 244

256
acţiune în anulare obişnuită ar fi forţată şi denaturantă. Poate cel mult, s-ar putea învedera
un element convenţional în hotărârea arbitrală atunci când prin aceasta s-ar „rezolva” şi
problema cheltuielilor arbitrale, pe baza înţelegerii părţilor. Este însă un element
insignifiant şi accesoriu, ulterior „rostirii dreptului” numai de către arbitrii care au
deliberat, la capătul unui proces desfăşurat sub autoritatea lor independentă şi desăvârşită
imparţială”363.
Cu privire la natura jurdică a hotărârii arbitrale, în doctrină s-a mai afirmat că „
hotărârea arbitrală are aceiaşi natură juridică ca şi întreg arbitrajul. Afirmaţia nu
este controversată. Nimeni nu a susţinut că hotărârea ar avea o natură juridică diferită de
a arbitrajului. În concordanţă cu teza la care ne raliem, potrivit căreia arbitrajul prezintă o
natură dublă, atât contractuală cât şi jurisdicţională, considerăm că hotărârea arbitrală este
un act jurisdicţional, cu o necesară şi indisolubilă componentă contractuală”364.
Literatura de specialitate consacrată cercetării naturii juridice a hotărârii
arbitrale365, consideră că următoarele atribute ar conferi caracter jurisdicţional unei astfel
de hotărâri:
- faptul că tribunalul arbitral care pronunţă o hotărare arbitrală, în drept
solutionează un litigiu;
- procedura arbitrală se bazează pe principiul contradictorialităţii;
- pronunţarea hotărârii trebuie să se bazeze pe o deliberare;
- este luată de către un tribunal arbitral care este format din persoane
independente şi impartiale, persoane care pot fi recuzate pentru motive cel
puţin identice cu cele care pot fi invocate pentru recuzarea judecătorilor;
- după ce hotărârea arbitrală este comunicată părţilor, aceasta are caracter
definitiv;
- nu poate fi desfiinţată decât prin acţiune în anulare, care a fost concepută (la
vremea exprimării unui astfel de punct de vedere de către autorul pe care-l
cităm- n.n) ca o cale de atac;
- hotărarea arbitrală, după ce este investită cu formulă executorie va putea fi
pusă în exceutare ca orice hotărârare judecătorească;

363
Idem, p,.244.
364
G.Dănăilă, op.cit, p.279.
365
A se vedea pentru astfel de comentarii:I.Deleanu şi S.Deleanu, op.cit.,p. 245.

257
 În opinia, aceloraşi autori, „ hotărârea arbitrală poate fi definită ca fiind actul prin
care, pe temeiul puterilor conferite prin convenţia de arbitraj, arbitrii tranşează chestiunile
litigioase supuse lor spre rezolvare de către părţi. Hotărârea arbitrală se analizează, aşadar
ca un act jurisdicţional de natură contencioasă” 366.
Ca urmare a analizării diverselor opinii şi aprecieri privind natura juridică a
hotărarii arbitrale, suntem de părere că aceasta, de principiu, are un pronunţat caracter
jurisdicţional şi are ca izvor al legitimităţii şi forţei sale atât legea şi convenţia arbitrală,
în numele cărora ar trebui să se pronunţe, cât şi voinţa comună a arbitrilor, exprimată în
baza contractului de investitură. Aşadar, chiar dacă efectul sau trăsătura jurisdicţională
este precumpănitoare, izvorul contractual al arbitrajului îşi disipează şi marchează
substanţa în conţinutul şi efectele hotărârii arbitrale.
Privită ca manifestare de voinţă comună a arbitrilor- in cazul tribunalului arbitral
colegial- ori individuală- în cazul arbitrului unic- în viziunea noastră hotărârea arbitrală
poate fi calificată ca un produs al creaţiei intelectuale a arbitrilor, rezultat al unei
activităţi procesuale, cognitive şi volitiv-raţionale, mai mult sau mai puţin complexe. Un
astfel de act juridic unilateral, poate fi privit şi ca un efect principal al unui contract de
antrepriză specială care s-a incheiat,chiar şi in mod tacit, între părţile litigante şi
arbitrii/arbitru, după caz, ca o modalitate specifică de executare a unui astfel de contract.
Puterea arbitrilor de a emite un act juridic unilateral, care se impune părţilor ca şi cum ar
fi un adevărat act de autoritate publică, are un dublu izvor: legal şi conventional. Cele
două izvoare îşi amestecă substanţa, rezultatul fiind un act juridic apt să producă efecte
specifice şi speciale.
În cele ce urmează ne propunem să trecem în revistă şi principalele aspecte legate
de deliberare şi pronunţarea hotărârii arbitrale, cuprinsul şi efectele acesteia, procedura
completării şi îndreptării hotărârii, executarea hotărârii şi incidentele care pot interveni în
legătură cu executarea, iar în finalul capitolului vom dedica o secţiune acţiunii în anularea
hotărârii arbitrale.

366
Idem, p.246

258
 SECŢIUNEA 2
DELIBERAREA ŞI PRONUNŢAREA HOTĂRÂRII ARBITRALE.
COMUNICAREA HOTĂRÂRII

2.1.Noţiuni generale despre deliberare, pronunţarea şi comunicarea h

hotărârii arbitrale.

Art. 3601 din Codul de procedură civilă prevede că, în toate cazurile (deci, prin
raportare la articolul precedent, şi în cazul arbitrajului de drept strict, şi al celui în
echitate – ex aequo et bono367) toţi arbitrii ce compun tribunalul arbitral trebuie să
participe, în persoană368, la deliberarea în secret asupra soluţiei care se impune a fi
adoptată în cauza dedusă judecăţii, înainte de a pronunţa această soluţie în şedinţa
arbitrală, în prezenţa părţilor. Cu privire la înţelesul expresiei de participare în persoană,
în doctrină s-a formulat opinia că ar trebuie să înţelegem doar faptul că nu este necesară
prezenţa fizică a tuturor arbitrilor “ci înseamnă că arbitrilor care au participat la dezbateri
nu li se pot substitui alte persoane”369.
Din perspectiva noastră cu privire la chestiunea evocată, opiniem că de lege lata,
prezenţa în persoană a arbitrilor la deliberare ar trebui înteleasă stricto sensu, adică
necesitatea ca nu numai ca cei care au participat la la dezbaterea în fond a cauzei să nu
fie substituţi sau reprezentaţi de către alţi arbitrii precum şi aceea de a fi prezenţi fizic
pentru a-şi exprima opinia, într-un fel sau altul.Suntem de părere că, şi în condiţiile în
care actualul cod de procedură civilă impune cerinţa prezenţei în persoană, părţile pot
deroga prin convenţia lor de la respectivele reguli, inclusiv instituţiile permanente de

367
Art. 360 C. pr. civ. dispune: “(1) Tribunalul arbitral soluţionează litigiul în temeiul contractului principal
şi al normelor de drept aplicabile, ţinând seama când este cazul şi de uzanţele comerciale. (2) Pe baza
acordului expres al părţilor, tribunalul arbitral poate soluţiona litigiul în echitate”.
368
În acest context găsim necesar să facem menţiunea că îndeplinerea tuturor obligaţiilor ce le revin
arbitrilor privind organizarea şi desfăşurarea procesului arbitral nu se poate realiza decât personal,
încredinţarea unor mandate unuia sau altuia dintre arbitri de către unul dintre ei (care nu poate participa la o
şedinţă arbitrală) nefiind admisibilă, cu excepţia situaţiei evocate de alin. 1 al art. 358 11 C. pr. civ.
În opinia noastră, în situaţia în care un arbitru, din motive obiective sau subiective, nu va putea sau nu va
vrea participe la un una sau mai multe sedinţe ale tribunalului arbitral, rolul acestuia va trebui îndeplinit de
către arbitrul supleant, în măsura în care partea interesată îşi va fi numit un astfel de arbitru. În lipsa unui
arbitru supleant, partea interesată ori autoritatea de nominare, după caz, îl va putea revoca pe arbitrul care
nu-şi indeplineşte personal mandatul şi-l va putea înlocui cu un alt arbitru.
3. A se vedea, în acest sens, spre exemplu, G.Dănăilă, op.cit.,p.272-273, citandu-l, la randul ei, pe V.Roş.

259
arbitraj, prin propriile lor reguli de procedură arbitrală, normele respective fiind unele
dispozitive ( a se vedea, în acest sens, spre exemplu, regulile de procedură ale CAB
adoptate în 2004).
În legatura cu problematica deliberării este necesar să remarcăm, de la început,
faptul că prin prevederile art. 583 din PCpc, se are în vedere introducerea unor elemente
de noutate.În acest sens, prin prevederile alineatului 1 nu se mai prevede în mod expres,
aşa cum este în prezent formulată dispoziţia art. 3601 , alin.1 din C.pr.civ, necesitatea ca
arbitrii să participe în persoană la deliberarea în secret, pe de o parte, iar pe de altă parte,
modalitatea de deliberare în secret va putea fi stabilită prin conventia arbitrală ori în lipsa
unor astfel de prevederi în convenţie, modalitatea va fi stabilită de către tribunalul
arbitral. Din astfel de formulări ale textelor articolului 583 s-ar putea deduce ideea că
deliberarea în secret s-ar putea realiza chiar şi prin corespondenţă ori prin diverse
mijloace de comunicare la distanţă, cu condiţia ca astfel de modalităţi să fie autorizate de
părţi şi acceptate de către tribunalul arbitral. Desigur, condiţia ca prin astfel de modalităţi
de deliberare trebuie să se asigure secretul deliberării, este de la sine înţeleasă.
De altfel, se pare că ideea că deliberarea s-ar putea face în mod legitim şi prin
comunicare de la distanţă, nefiind necesară prezenta fizică a tuturor arbitrilor la locul
deliberării, este preluată din practica arbitrală internaţională, în condiţiile în care reunirea
tuturor arbitrilor de cetaţenii diferite într-un anumit stat, la o anumită dată ar putea fi
foarte dificilă şi costisitoare.
Cu privire la poziţiile pe care le pot adopta arbitrii în cadrul deliberării, doctrina a
făcut remarca, corectă, după părerea noastră, potrivit căreia opţiunile de vot ale arbitrilor
sunt limitate, aceştia neavând dreptul să abţină de la vot, întrucât o astfel de poziţie,
“poate însemna încălcarea misiunii pe care arbitrul a acceptat-o cu consecinţa atragerii
răspunderii lui”370. Suntem de părere, că situaţiile de fapt la care se poate ajunge cu
ocazia deliberărilor pot fi foarte diverse şi complexe, astfel încât credem că, în principiu,
fiecare arbitru ar trebui să aibă toate opţiunile de vot, inclusiv aceea de a se abţine, atunci
când nu este edificat cu privire la aspectele deduse judecăţii şi tribunalul nu decide
repunerea cauzei pe rol. O astfe de libertate de opţiune credem că este necesară în cazul
tribunalelor colegiale, formate din 3 sau mai mulţi arbitrii. Nu credem, însă, că arbitrul

370
G .Dănăilă, op.cit,. p. 272

260
unic are dreptul să de abţină de la luarea unei hotărâri, atât timp cât este în drept să
repună cauza pe rol, ori de câte ori are motive să aprecieze că au rămas aspect
neclarificate. Aşadar, în viziunea noastră, abţinerea de la vot în cadrul deliberărilor
trebuie să fie justificată temeinic, şi consemnată in mnută poate chiar şi ca o opinie
separată, dacă arbitrul simte nevoia de a arăta motivele de fapt şi de drept pentru care este
nevoit să se abţină .
Alineatul 4 al art. 583 din PCpc, introduce necesitatea redactării unei minute,
imediat după deliberare, document care, în fapt, la fel ca in cazul hotărârilor judecătoreşti
va conţine dispozitivul hotărârii arbitrale şi în care se vor menţiona şi eventualele opinii
separate. În cazul în care se va accepta ca deliberarea să nu se facă în prezenta fizică a
tuturor arbitrilor, redactarea şi, mai ales, semnarea simultantă a minutei de către toţi
arbitrii pare a fi imposibilă.
Ulterior pronunţării, hotărârea arbitrală va fi redactată în scris, cu respectarea
cerinţelor şi a elementelor prevăzute de art. 361 C. pr. civ., urmând să fie comunicată
părţilor (în practică, de cele mai multe ori, câte un exemplar original al hotărârii va fi
comunicat părţilor prin poştă, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire).
Apoi, în cazul arbitrajului ad-hoc – neorganizat de o instituţie specializată – tribunalul
arbitral va depune dosarul litigiului la instanţa judecătorească care, în lipsa contractului
de arbitraj, ar fi fost competentă să soluţioneze în primă instanţă litigiul, ataşând şi
dovezile de comunicare a hotărârii către părţi.

2.2.1. Procedura deliberării de către arbitrii.

Etapa procesuală a deliberării prezintă o deosebită împortanţă în economia

procedurii arbitrale, întrucât, după administrarea probelor şi soluţionarea tuturor
incidentelor intervenite în cursul arbitrajului (inclusiv a excepţiilor de procedură), şi după
punerea de concluzii în fond, tribunalul arbitral declară dezbaterile închise; în acest
moment, există prezumţia că arbitrii au la îndemână toate datele şi informaţiile necesare
pentru stabilirea adevărului în cauză (adică pentru stabilirea corectă a stării de fapt) şi
pentru aplicarea corespunzătoare a normelor juridice incidente în speţă.

261
 Prezumţia descrisă mai sus este numai relativă; în cazul în care, după încheierea
dezbaterilor şi cu ocazia deliberării, arbitrii consideră că sunt necesare lămuriri
suplimentare cu privire la orice aspect ce interesează cauza, credem că nimic nu îi
împiedică, prin analogie cu dispoziţia art. 151 C. pr. civ., să repună arbitrajul pe rol371 (cu
condiţia ca, prin această revenire, să nu fie afectat termenul limită în care trebuie
soluţionat litigiul, ţinând seama, însă, de dreptul tribunalului arbitral de a prelungi
termenul de soluţionare a litigiului cu cel mult două luni). Bineînţeles că, întrucât scopul
repunerii pe rol îl constituie tocmai purtarea unor dezbateri suplimentare, tribunalul
arbitral va stabili un termen în acest sens şi va cita părţile, indicându-le eventual şi
aspectele de fapt sau de drept care se impun a fi lămurite. În arbitrajul instituţional,
această soluţie este consacrată expres; astfel, spre exemplu, Regulile C.A.B. prevăd – în
articolul 61 – că, dacă în cadrul deliberării şi până la pronunţarea hotărârii tribunalul
arbitral consideră necesare noi lămuriri, litigiul poate fi repus pe rol, cu stabilirea unui
nou termen şi cu citarea părţilor, dar numai sub condiţia, în principiu, a încadrării în
termenul prevăzut de art. 33.
Operaţiune complexă, deliberarea se face de regulă în lipsa părţilor (tocmai pentru
a i se putea asigura secretul – condiţie impusă de legiuitor în scopul evitării oricăror
ingerinţe exterioare asupra arbitrilor sau arbitrului unic372). S-a mai arătat în doctrină că,
prin păstrarea secretului asupra celor discutate cu prilejul deliberării, “se garantează
încrederea părţilor în justeţea soluţiei precum şi în obiectivitatea şi imparţialitatea
arbitrilor, care vor putea chibzui în linişte asupra problemelor legate de rezolvarea cauzei
arbitrale”373. Cu privire la caracterul secret al deliberarilor în literatura de specialitate s-a
făcut remarca, corectă, de altfel, că actualul cod de procedură civilă nu prevede nicio
sancţiune pentru nerespectarea secretului deliberării şi că un astfel de fapt nu figurează
printre cele care poate constitui motiv de acţiune în anulare. S-a afirmat, însă, că o astfel
de încălcare de către arbitrii a obligatiilor care le revind potrivit legii, convenţiei arbitrale
precum şi a contractului de .arbitru precum si a celui de arbitraj, nu poate rămâne

371
“Pricina poate fi repusă pe rol, dacă instanţa găseşte necesare noi lămuriri”.
372
I. Leş, op. cit., p. 505.
373
G. Homotescu, op. cit., p. 89.

262
nesancţionată, arbitrii putând fi traşi la răspundere pentru eventualele daune produse
părţilor374 .
În cazul în care deliberările se prelungesc, adoptarea soluţiei şi pronunţarea ei vor
putea fi amânate cel mult 21 de zile (de la data închiderii dezbaterilor – n.n.), aşa cum
stabileşte 3601 alin. (2) C. pr. civ. – însă sub condiţia de principiu ca în acest fel să nu fie
depăşit termenul arbitrajului. De regulă, supraarbitrul va anunţa părţilor această amânare
la închiderea dezbaterilor (prin analogie cu prevederea art. 260 alin. 1 C. pr. civ.).
Este evident că, în cazul judecării litigiului de către un arbitru unic, procesul
deliberării nu va ridica mari probleme şi nu se va prelungi prea mult sub aspect temporal,
întrucât “un atare proces se produce doar în conştiinţa acestuia”, fără a mai fi necesară
consultarea opiniei altor persoane375. Însă, pentru ipoteza în care tribunalul arbitral este
compus dintr-un număr par de arbitri, şi aceştia nu se înţeleg asupra soluţiei, art. 3603
Cod procedură civilă instituie o procedură menită să înlăture impasul astfel creat: se
numeşte un supraarbitru (fie conform înţelegerii părţilor fie, în lipsa unei astfel de
înţelegeri, prin recurgerea la instanţa judecătorească competentă ori la autoritatea de
nominare, în cazul arbitrajului instituţionalizat), după care, în urma ascultării obligatorii a
părţilor şi a celorlalţi arbitri, supraarbitrul astfel numit se va uni cu una dintre soluţii, o va
putea modifica sau va putea pronunţa altă soluţie.
În cazul în care tribunalul arbitral este compus dintr-un număr impar de arbitri
(ipoteza cel mai des întâlnită în practică fiind a tribunalului arbitral format din doi arbitri
şi un supraarbitru), soluţia va fi adoptată cu majoritatea de voturi – fără că votul
supraarbitrului să deţină o pondere mai mare decât voturile celorlalţi arbitri. Arbitrul care
a avut o opinie separată de a celorlalţi o va redacta şi o va semna, cu arătarea
considerentelor care au determinat-o (art. 3602 C. pr. civ.).
Este de imaginat însă, chiar şi în ipoteza tribunalului format dintr-un număr impar
de arbitri, ca majoritatea cerută de lege pentru adoptarea hotărârii să nu fie întrunită –
spre exemplu, atunci când fiecare din cei trei arbitri are o opinie proprie şi complet
contrară celorlalte două. În asemenea situaţie, deşi Cartea a IV-a nu prevede, credem că –
prin analogie cu reglementarea corespunzătoare din dreptul comun – arbitrii ale căror

374
A se vedea, în acest sens, I. Deleanu şi S.Deleanu, op.cit. p.254
375
I. Leş, op. cit., p. 505.

263
opinii se apropie mai mult se vor putea reuni într-o singură opinie (art. 257 alin. 3 C. pr.
civ.); de asemenea, arbitrii ale căror păreri distincte au pricinuit divergenţa vor putea
reveni asupra opiniilor lor originare. În orice caz, una dintre aceste două corective va
trebui să fie aplicată, deoarece numirea unui supraarbitru pentru constituirea unui tribunal
arbitral de divergenţă în această situaţie nu mai este posibilă.
În concluzie, trebuie reţinut că regulile privind deliberarea arbitrilor pot fi stabilite
de părţi prin convenţia arbitrală (mai ales în cazul arbitrajului ocazional), pot fi lăsate la
latitudinea arbitrilor, pot fi reglementate de regulile de procedură arbitrală adoptate de
către fiecare instituţie permanentă de arbitraj, ori, după caz, în lipsa unor astfel de
reglementări, ar putea fi cele stabilite de Codul de procedură civilă pentru deliberarea
judecătorilor, în măsura şi în limitele compatibilităţii acestora cu arbitrajul şi dacă parţile
ori arbitrii, după caz, vor fi optat pentru ele.

2. 3. Pronunţarea şi comunicarea hotărârii arbitrale

Odată stabilită soluţia ce va fi dată unui anumit litigiu, arbitrul unic sau, după
caz, arbitrii ce compun tribunalul arbitral, întocmesc în scris o minută376 care, asemeni
minutei întocmită de judecătorii-magistraţi, cuprinde, în fapt, elementele dispozitivului
viitoarei hotărâri377. Aşadar, termenul de “minută” şi cel de “dispozitiv” sunt sinonime;
ele desemnează unul şi acelaşi concept. Prin dispozitiv arbitrii se pronunţă asupra tuturor
capetelor de cerere din acţiunea arbitrală şi din eventuala cerere reconvenţională, precum
şi asupra excepţiilor invocate de părţi (doar acelea care nu au fost soluţionate deja pe
parcursul procedurii arbitrale, prin încheierile de şedinţă, şi deci au fost unite cu judecata
fondului – încheieri care fac parte integrantă din hotărârea finală). Din dispozitiv trebuie
să rezulte, în mod expres, şi toate capetele de cerere care au fost respinse nu numai cele

376
Aşa după cum am menţionat déjà, în actuala redactare a Cărţii a IV a din C.pr. civ, există menţiuni
exprese privind necesitatea întocmirii minutei ori privind modalitaţile de stabilire a regullor de deliberare în
secret. În practica arbitrală, însă, arbitrii nu au ezitat să se inspire din regulile procedurii contencioase
reglementate de Cartea de III a, bineinţeles cu excepţia situaţiilor în care în regulile de procedură stabilite
de părţi, de către tribunalul arbitral ori de către instituţiile permanente de arbitraj nu sunt prevăzute astfel
reguli.
377
“Dispozitivul reprezintă un element esenţial al hotărârii, întrucât el încorporează soluţia adoptată de
instanţă cu privire la litigiul ce i-a fost dedus spre soluţionare” (I. Leş, op. cit., p. 506).

264
care au fost admise, inclusiv menţiunea că admiterea cererii de arbitrare se face în tot sau
în parte, după caz.
Minuta se redactează de către unul dintre membrii tribunalului arbitral, în
prezenţa celorlalţi, şi se semnează de către toţi arbitrii care au luat parte la dezbateri şi
ulterior la deliberare. Am arătat deja că, atunci când există o opinie separată, autorul ei
este obligat să o motiveze (pe scurt), după textul dispozitivului (mai exact, în continuarea
acestuia), şi să o semneze. Apoi, în cazul în care părţile litigante sunt prezente,
dispozitivul astfel întocmit le este citit de către arbitrul unic ori de supraarbitru 378; în caz
contrar, hotărârea le va fi comunicată după redactarea in extenso.
Aşa cum se precizează în doctrina de drept procesual civil, momentul
pronunţării hotărârii marchează, în principiu, desesizarea tribunalului arbitral de
misiunea cu care a fost însărcinat, şi totodată reprezintă “punctul fără întoarcere”,
reperul dincolo de care nu mai este posibilă nici o revenire a arbitrilor asupra
soluţiei date în litigiul respectiv.
Spre deosebire de hotărârile judecătoreşti, sentinţele arbitrale, după părerea
noastră, nu trebuiesă se pronunţe doar “în numele legii” (art. 261 C. pr. civ.). În lipsa unui
text normativ expres în acest sens, soluţia adoptată a fost aceea că hotărârile arbitrale
trebuie să se pronunţe atât în numele convenţiei părţilor (contractul de arbitraj), cât
şi în numele legii, iar aceasta întrucât puterea arbitrilor de a soluţiona un litigiu cu
autoritate de lucru judecat izvorăşte atât din legea care permite o astfel de justiţie
privată şi delegată de stat, cât şi din convenţia părţilor care, în mod valabil, decid să
opteze pentru o astfel de modalitate de soluţionare a litigiilor dintre ele379.
Conform dispoziţiei art. 363 alin. 1 C. pr. civ., în arbitrajul ad-hoc hotărârea
arbitrală trebuie redactată şi comunicată părţilor în termen de cel mult o lună de la
pronunţare. După părerea noastră, acesta este o obligaţie de a face care revine fie

378
Această aducere la cunoştinţă pe cale orală, încetăţenită în practica noastră arbitrală atunci când părţile
sunt prezente, nu este reglementată de nici un text expres din legislaţia română, însă necesitatea ei poate fi
dedusă pe cale de interpretare din conţinutul art. 360 1 C. pr. civ.” “… pronunţarea trebuie să fie precedată
de deliberarea în secret, cu participarea tuturor arbitrilor în persoană, consemnându-se în hotărâre această
participare.”
379
Pentru o opinie jurisprudenţială din care rezultă că hotărârea arbitrală ar trebui să se pronunţe numai în
numele convenţiei de arbitraj a se vedea, spre exemplu, M.Tăbârcă şi Ghe. Buta, op.cit, p.1160, extras din
sentinţa nr. 175/2007, publicată în Revista de arbitraj nr. 3/2008, p.70

265
arbitrilor, în cazul arbitrajului ad-hoc, fie instituţiei permanente de arbitraj, in cazul celui
instituţionalizat.
Acelaşi termen, de o lună, este prevăzut pentru comunicare şi de către art. 65 din
Regulile de procedură arbitrală ale C.A.B. Termenul în care trebuie redactată hotărârea
arbitrală este de 20 de zile, spre exemplu, potrivit prevederilor art. 61 alin. 1 al Regulilor
de procedură arbitrală ale Curţii de arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie
Brasov. Dispoziţii identice regăsim şi în regulile de procedură emise şi de celelalte
comisii de arbitraj de pe lângă camerele de comerţ e.
După cum se poate constata, nici în actuala redactare C.pr.civ. şi nici în cea
preconizată prin PCpc, nu este impus un termen limită de redactare a hotărârii arbitrale ci
doar unul în care aceasta trebuie comunicată.În opinia noastră termenul de o lună de la
pronunţarea hotărârii, interval de timp în care aceasta trebuie şi comunicată, este un
termen imperativ, sancţiunea nerespectării lui fiind posibilitatea obligării celor vinovaţi
(arbitrii ori instituţia de arbitraj, după caz) la daune interese moratorii ori compensatorii,
după caz.
Credem că încălcarea acestor termene, nefiind însoţită de nici o sancţiune expresă
cu efect direct asupra validităţii hotărârii redactate şi/sau comunicate tardiv380, va putea
genera doar angajarea răspunderii arbitrului381 sau, după caz, a instituţiei arbitrale
organizatoare vinovate de întârziere, fie în temeiul contractului de arbitru (de învestitură)
dintre parte şi arbitrul respectiv, fie în temeiul contractului de organizare a arbitrajului,
existent între parte şi centrul permanent de arbitraj.
O importantă distincţie între arbitrajul ocazional şi cel instituţional este făcută de
art. 3631 C. pr. civ., care arată că hotărârile pronunţate în cadrul arbitrajului organizat de
o instituţie specializată se păstrează la acea instituţie, în vreme ce hotărârile pronunţate de
un tribunal arbitral organizat de către părţi se vor depune la instanţele judecătoreşti
prevăzute de art. 342 C. pr. civ. Dispoziţia citată este una raţională, aflându-şi explicaţia
în aceea că, tribunalul arbitral organizat ad-hoc de către părţi încetându-şi funcţia şi
380
Termenul de finalizare a arbitrajului, a cărui depăşire ar putea atrage după sine caducitatea acestei
proceduri, se raportează întotdeauna la data pronunţării hotărârii (de fapt, aşa cum am arătat, ceea ce se
pronunţă este doar dispozitivul acesteia).
381
“Termenul, fiind lipsit de sancţiune, este de recomandare, dar dacă prin durată şi efecte constituie o
încălcare flagrantă a îndatoririlor arbitrilor, poate atrage răspunderea acestora pentru daune” – în acest sens,
a se vedea: V.
Roş, op. cit., p. 429.

266
existenţa după finalizarea arbitrajului (şi neexistând nici o structură organizatorică
permanentă care să asigure păstrarea hotărârii luate), se impune desemnarea unei instanţe
în arhiva căreia să fie depus acest înscris, având forţa oficială a unei hotărâri
judecătoreşti.
Remarcăm cu acest prilej imprejurarea că în PCpc, varianta 2009, in dispoziţiile
Cărţii a IV a nu se mai prevede nimic cu privire la obligaţia de a comunica dosarul
arbitral, unei anumite autorităţi, după comunicarea hotărârii, astfel încât, părţile vor
stabili ele însele ce se va întămpa cu dosarul arbitral după comunicarea hotărârii, ori
destinaţia acestuia va fi stabilită prin regulamantele ori prin regulile de procedură
specifice fiecărei instituţii permanente de arbitraj .
În doctrină s-a precizat că “pentru considerente de ordin practic depozitul
(hotărârii pronunţate) ar trebui să se realizeze tot la instanţa sediului arbitrajului (atunci
când, în temeiul competenţei teritoriale unice sau alternative, tribunalul arbitral ar fi
nevoit să trimită dosarul la o instanţă, fie ea judecătorie sau tribunal, alta decât cea în a
cărui rază teritorială se desfăşoară arbitrajul – n.n.), soluţie ce ar uşura eventualele
proceduri care ar urma (învestirea cu formulă executorie şi acţiunea în anulare)382”. În ce
ne priveşte, considerăm că opinia citată este discutabilă, în primul rând datorită
considerentului că în arbitrajul ad-hoc este greu de determinat un “sediu” propriu al
arbitrajului.
Remarcăm cu acest prilej soluţia preconizată de art. 588 din PCpc, a se da
problemei locului de depozitare a dosarului arbitral după finalizarea procedurii. În acest
sens, dispoziţia citată stipulează că, « în termen de 30 de zile de la data comunicării
hotărârii sau de la data lămuririi, completării sau îndreptării ei, potrivit art. 585, tribunalul
arbitral va depune dosarul litigiului la tribunalul prevăzut de art. 529, (adică la tribunalul
care este competent teritorial să dispună măsurile necesare pentru înlăturarea piedicilor ce
s-ar ivi în organizarea şi desfăşurarea arbitrajului precum şi pentru îndeplinirea altor
atribuţii ce revin instanţei judecătoreşti în arbitraj-n.n), ataşând şi dovezile de
comunicare a hotărârii arbitrale ».Această dispoziţie va fi aplicabilă doar în cazul
arbitrajului ad-hoc, deoarece, art. 598, alin.6) din acelaşi proiect, urmează a institui regula

382
Idem.

267
că în cazul arbitrajului organizat de o instituţie permanentă, dosarul se păstrează la acea
instituţie.
SECŢIUNEA 3
CONŢINUTUL ŞI EFECTELE HOTĂRÂRII ARBITRALE

Conform dispoziţiei art. 361 C. pr. civ., hotărârea arbitrală se redactează

întotdeauna în scris, şi ea trebuie să cuprindă:
a) componenţa nominală a tribunalului arbitral (adică numele şi prenumele
arbitrilor, cu indicarea expresă a supraarbitrului), locul şi data pronunţării
hotărârii;
b) datele de identificare ale părţilor, ale reprezentanţilor acestora şi ale celorlalte
persoane care au participat la dezbaterea litigiului: nume şi domiciliu, ori,
după caz, denumire şi sediu;
c) indicarea convenţiei arbitrale în temeiul căreia s-a procedat la arbitraj;
d) obiectul litigiului şi susţinerile pe scurt ale părţilor;
e) motivarea în fapt şi în drept a hotărârii (în cazul arbitrajului de drept strict),
ori, în cazul arbitrajului în echitate, motivele care sub acest aspect întemeiază
soluţia;
f) dispozitivul (adică soluţia propriu-zisă dată litigiului, măsurile ce vor fi aduse
la executare – în mod voluntar de către părţi, ori pe calea executării silite, în
caz de nevoie- n.n);
g) semnăturile tuturor arbitrilor (ori ale majorităţii arbitrilor care au votat pentru
soluţia respectivă; arbitrul care şi-a exprimat opinia separată semnând-o
distinct, în acord cu prevederea art. 3622 C. pr. civ.- n.n ).
Prin comparaţie, dispoziţiile art. 584 di PCpc, alin.1) sunt aproape identice cu cele
ale actualului art. 361, cu unele mici deosebiri cum ar fi cele de la litera b) ( numele
părţilor, domiciliul sau reşedinţa lor sau, după caz, denumirea şi sediul, numele
reprezentanţilor părţilor precum şi al celorlalte persoane care au participat la dezbaterea
litigiului). O noutate importantă, pentru configurarea regimului juridic al hotărârii
arbitrale o reprezintă prevederea literei g) a art. 584, care instituie obligaţia ca alături de
semnăturile tuturor arbitrilor să fie dată şi semnătura asistentului arbitral, în cazul

268
arbitrajelor în care se utilizează un asfel de funcţionar (menţionăm că în fapt, funcţia
de asistent arbitral este utilizată, de regulă, în cadrul arbitrajelor instituţionalizate, însă,
nimic nu impiedică părţile ca şi în arbitrajul ad-hoc să apeleze la serviciile unei terţe
persoane, desemnate de ele să îndeplinească însărcinarea de asistent arbitral) .
Printr-un amendament propus de Curtea de Arbitraj comercial International de pe
lângă CCIR, preconizatele prevederi ale literei g ) a alineatului 1 al ar. 584 din PCpc, au
fost completate cu menţiunea că « În situaţia în care un arbitru refuză să semneze
hotărârea, aceasta este validă cu semnăturile celorlalţi doi arbitri ».
O altă noutate de reglementare pe care o are în vedere art. 584 din PCpc, este cea
conţinută de alineatul 2, teza ultimă, potrivit căruia este necesar să se consemneze în
considerentele hotărârii arbitrale nu numai opinia separată şi motivarea ei cât şi cea
concurentă, evident, în măsura în care există o astfel de opinie. Din păcate, proiectul nu
ne oferă nici o informaţie sau indiciu cu privire la înţelesul noţiunii de opinie
concurentă, aşa încât ne asumăm riscul de a considera că printr-un astfel de tip e opinie
ar trebuie să se înţeleagă, prin raportare la înţelesul noţiunii de opinie separată, acea
opinie care este în concordanţă cu cea majoritară dar pentru alte considerente decât cele
ale majorităţii. Sau cu alte cuvinte, opinia concurentă este, după aprecierea noastră,
opinia care are în vedere aceiaşi soluţie cu cea avută în vedere de majoritate dar sub o
motivaţie diferită. Oricare ar fi înţelesul exact al expresiei pe care o analizăm, ni se pare
deosebit de util ca legiuitorul să stabilească cel puţin unele repere principiale pentru
definirea acestui concept nou, pentru dreptul românesc, dacă ţinem seama de implicaţiile-
pe planul controlului judecătoresc- motivării soluţiilor date prin hotărârile arbitrale.
Un conţinut asemănător al hotărârii arbitrale cu cel reglementat de actualul art.
361 C.pr.civ. îl instituie şi art. 63 alin. 1 din Regulile de procedură arbitrală ale Curţii de
arbitraj comercial internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României
(C.A.B.), cu deosebirea – derivată din specificul arbitrajului instituţional – că pe, pe lângă
componenţa nominală a tribunalului arbitral, trebuie indicată şi persoana asistentului
arbitral (care îndeplineşte, în multe privinţe, rolul grefierului de şedinţă), iar hotărârea
trebuie semnată, alături de arbitri, şi de către acesta din urmă. De asemenea, textul citat
(art. 63 alin. 2 din Regulile C.A.B.) dispune că, atunci când unul dintre arbitri este
împiedicat să semneze hotărârea, se va face menţiune despre această împrejurare, care va

269
fi confirmată – sub semnătură – de către supraarbitru. Credem că motive temeinice de
împiedicare ar putea fi, spre exemplu, decesul sau înrăutăţirea gravă a sănătăţii arbitrului
– intervenite, evident, după pronunţarea acestuia cu privire la soluţia dată în cauză. În
schimb, opinăm că intervenţia unei eventuale stări de incompatibilitate (dobândirea
statutului de magistrat, ori de consilier în cadrul Consiliului Concurenţei etc.) – după
pronunţarea pe fondul cauzei arbitrale – nu va impieta asupra dreptului (care constituie
totodată şi o obligaţie a arbitrului) de a semna hotărârea arbitrală redactată in extenso.
Aşa cum s-a subliniat în doctrină, întrucât formularea energică a textului art. 361
C. pr. civ. (“hotărârea… trebuie să cuprindă…”) denotă caracterul imperativ al normei
legale, lipsa oricăruia dintre elementele enumerate la lit. a)-g) va putea constitui motiv de
anulare a hotărârii arbitrale, în temeiul dispoziţiei art. 364 lit. i) C. pr. civ. (“hotărârea
arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii”)383.
Aşadar, în arbitrajul care se desfăşoară în România, indiferent de forma lui, şi dacă
părţile ori arbitrii au ales ca procedura arbitrală sa fie cea reglementată de Cartea a IV a,
părţile semnatare ale contractului de arbitraj nu pot deroga de la dispoziţiile art. 361 C.pr
civ. Suntem de părere, însă, că părţile pot conveni (ori prin regulile de procedură se poate
prevedea, în cazul arbitrajului instituţional) ca hotărârea arbitrală să conţină şi alte
elemente în afara celor enumerate de lege. Opiniem că şi în situaţia în care părţile ori
tribunalul arbitral vor decide ca procedura de arbitraj să fie alta decât cea prevăzută de
Cartea IV a şi dacă litigiul este unul intern şi se desfăşoară pe teritoriul României, având
în vedere că orice hotărâre arbitrală care nu este străină poate fi atacată cu acţiune în
anulare, potrivit prevederilor art. 364 din actualul C.pr.civ, hotărârea care va fi
pronunţată va trebui să cuprindă referiri la acele chestiuni care pot constitui motive care
să susţină o acţiune în anulare.
În fapt, şi în mod uzual, structura trihotomică a hotărârii arbitrale este identică cu
cea a hotărârilor judecătoreşti din dreptul comun384: partea introductivă, sau practicaua,

383
Idem, p. 426.
384
Art. 261 alin. (1) C. pr. civ. prevede următoarele elemente pe care trebuie să le cuprindă hotărârile
judecătoreşti: (1) arătarea instanţei care a pronunţat-o şi numele judecătorilor care au luat parte la judecată;
(2) datele de identificare ale părţilor, mandatarilor, reprezentanţilor legali sau, după caz, ale avocaţilor
acestora; (3) obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, cu arătarea dovezilor; (4) concluziile
procurorului, atunci când acesta participă la judecată în procesul civil; (5) motivarea în fapt şi în drept a
soluţiei adoptate; (6) dispozitivul; (7) calea de atac şi termenul în care aceasta se poate exercita; (8) arătarea
că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică, precum şi semnăturile judecătorilor şi grefierului.

270
aşa cum este cunoscută în limbajul uzual, cuprinde elementele precizate în art. 361 lit. a-d
(datele de identificare ale arbitrilor şi ale părţilor, precum şi obiectul arbitrajului şi
susţinerile prescurtate ale părţilor cu privire la acesta). Considerentele sau motivarea în
fapt şi în drept a hotărârii arbitrale prezintă un interes deosebit în vederea exercitării
ulterioare a controlului judecătoresc, pe calea acţiunii în anulare, întrucât permite
verificarea corectitudinii raţionamentului care a stat la baza adoptării unei anumite soluţii
de către arbitri385.
Semnalăm că, în conformitate cu prevederile art. VIII al Convenţiei europene de
arbitraj comercial internţional (Geneva 1961) în litigiile arbitrale cu elemente de
extraneitate motivarea hotărârii arbitrale nu este obligatorie, totuşi, în următoarele
situaţii:când “părţile au declarat în mod expres că sentinţa arbitrală nu trebuie să fie
motivată sau atunci când ele s-au supus unei proceduri arbitrale în cadrul căreia nu este
obiceiul de a se motiva sentinţa şi în măsura în care, în acest caz, părţile sau una din ele
nu cer în mod expres înainte de încheierea dezbaterilor sau, dacă nu au fost dezbateri,
înainte de redactarea sentinţei, ca sentinţa să fie motivată”. Desigur, în astfel de ipoteze
se pune problema modului în care va putea fi motivată o eventuală acţiune în anulare
intentată potrivit prevederilor Codului de procedură civilă român împotriva unei hotărâri
arbitrale nemotivate. Problema evocată nu este lipsită de interes practic, după părarea
noastră, mai ales că, potrivit prevederilor art. 364 lit. g C. pr. civ., o hotărâre arbitrală
poate fi anulată, printre altele, atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.
Suntem de părere că, în situaţii de genul celor evocate, o acţiune în anulare
introdusă potrivit art. 364C. pr civ., în principiu, poate fi formulată şi împotriva unei
hotărâri arbitrale nemotivate, în condiţiile art. VIII din Convenţia de la Geneva din 1961,
sub considerentul că este prezentă oricare dintre situaţiile avute în vedere de prevederile
literelor a-i, cu excepţia prevederii literei g referitoare la nemotivare. Credem că o astfel
de soluţie este pe deplin justificată întrucât se pot desfăşura în România arbitraje potrivit
prevederilor Convenţiei de la Geneva din 1961, pe de o parte, iar pe de altă parte, aşa
cum vom vedea în secţiunea consacrată acţiunii în anulare, în concepţia legiuitorului

385
“Motivarea trebuie să fie “pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare şi
accesibilă” … clară şi simplă, precisă, concisă şi fermă, într-un cuvânt să aibă putere de convingere.
Motivarea trebuie să se înfăţişeze într-o asemenea manieră încât să corespundă imperativelor logicii; ea nu
poate fi implicită, ci trebuie să poarte asupra tuturor criticilor formulate şi asupra tuturor argumentelor de
fapt şi de drept invocate” (I. Leş, op. cit., p. 516).

271
român acest mijloc de control judecătoresc asupra arbitrajului, indiferent că acel arbitraj
este ad-hoc, instituţional, de drept intern ori de drept internaţional privat, are ca
fundament doar motive de nelegalitate nu şi de netemeinicie. Or, după cum este
cunoscut, netemeinicia unei hotărâri judecătoreşti ori arbitrale se poate cerceta şi aprecia,
în mod neindoielnic, doar în raport cu motivele reţinute şi expuse de judecători ori de
arbitrii, în considerentele respectivului act jurisdicţional.
În fine, dispozitivul reprezintă, aşa cum am arătat deja, partea cea mai importantă
a hotărârii arbitrale, cuprinzând însăşi soluţia dată de tribunalul arbitral cu privire la
obiectul litigiului dedus judecăţii, dar şi cu privire la toate cererile incidentale sau
accesorii intervenite pe parcursul arbitrajului. Între dispozitivul din finalul hotărârii
(redactată in extenso) şi minuta întocmită de arbitri imediat după finalizarea deliberării
trebuie să existe o concordanţă deplină; de aceea, în principiu, lipsurile minutei nu pot fi
complinite prin adăugarea – direct în dispozitiv – a unor elemente care au fost omise cu
ocazia pronunţării (cu excepţia procedurii reglementate de art. 362 alin. 1 C. pr. civ.,
referitor la completarea hotărârii arbitrale atunci când tribunalul arbitral a omis
pronunţarea asupra unui capăt de cerere – procedură asupra căreia vom reveni într-una
din secţiunile următoare ale acestui capitol).
În ce priveşte efectele produse de hotărârea arbitrală386, arătăm că art. 363 alin. 3
C. pr. civ., prin intermediul unei formulări foarte concise, leagă comunicarea acestei
hotărâri de producerea celor mai multe din efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive.
Mai cuprinzător, textul art. 367 C. pr. civ. dispune că hotărârea arbitrală este obligatorie,
şi ea trebuie adusă la îndeplinire de partea împotriva căreia s-a pronunţat, de îndată sau în
termenul indicat în hotărâre387.
În ceea ce priveşte efectul pronunţării hotărârii arbitrale- aşa cum am mai
menţionat- acesta constă în desesizarea sau dezinvestirea tribunalului arbitral de
misiunea care i-a fost încredinţată388. Aşa după cum a remarcat doctrina dezinvestirea

386
“Prin efecte ale hotărârii… trebuie să înţelegem consecinţele juridice ce decurg din soluţionarea
litigiului dintre părţi” (idem, p. 519).
387
Art. 66 din Regulile de procedură arbitrală ale C.A.B. prevede: “Sentinţa arbitrală este definitivă şi
obligatorie. Ea se aduce de îndeplinire de bună voie, de partea împotriva căreia s-a pronunţat, de îndată sau
în termenul arătat în hotărâre. Sentinţa arbitrală comunicată părţilor are efectele unei hotărâri judecătoreşti
definitive.”
388
A se vedea pentru o anali ză a efectelor hotărarilor arbitrale, spre exemplu: I.Deleanu şi S.Deleanu,
op.cit.,p265-280

272
va putea opera pe deplin doar dacă tribunalul arbitral va soluţiona litigiul pe fond, rostind
dreptul şi nu atunci când admite excepţii sau când pronunţă hotărâri parţiale ori emite
încheieri interlocutori sau premergătoare389. În astfel de situaţii nu este exclus ca acelaşi
tribunal arbitral sau un altul va putea relua judecata în fond, în măsura în care convenţia
de arbitraj mai este valabilă şi operantă sau dacă părţile vor încheia o nouă convenţie de
arbitraj vizând acelaşi litigiu (izvor juridic).
Prin excepţie, Codul de procedură civilă regementează şi unele excepţii, pe care
doctrina le consideră aparente390, de la efectul dezinvestirii: cererile de completare a
hotărârii atunci când s-a comis o minus petita; cererile de îndreptare a greşelilor
materiale şi cererile de interpretare a dispozitivelor hotărârilor arbitrale, atunci
când acestea nu sunt clare. Astfel de situaţii, pe care, de altfel, le vom examina în cele ce
urmează, trebuie considerate excepţii aparente de la efectul dezinvestirii pentru că nici
una din cererile pe care le-am enumerat nu poate tinde schimbarea soluţiei pronunţate,
ele au în vedere doar chestiuni de ordin formal, înlăturarea unor omisiuni ori clarificarea
înţelesului anumitor termeni şi expresii utilizate de arbitrii prin dispozitivul hotărârii
arbitrale.
Referitor la celalalte efecte ale hotărârii arbitrale, putem afirma că acestea se
produc faţă de părţi de la data comunicării, nu de la aceea a pronunţării – şi că acestea
sunt următoarele:
1. Efectul obligatoriu. Acest efect al hotărârii arbitrale derivă din aplicarea
principiului forţei obligatorii a convenţiilor (art. 969 C. civ. – pacta sunt servanda), în
condiţiile în care părţile participante la încheierea unui contract de arbitraj (fie el în forma
clauzei compromisorii ori a unui compromis arbitral) şi-au asumat încă de la început
respectarea hotărârii ce va fi pronunţată de tribunalul arbitral, în eventualitatea declanşării
unui litigiu supus spre soluţionare jurisdicţiei arbitrale.
Într-adevăr, aşa cum s-a arătat – cu drept cuvânt – în literatura de specialitate391,
scopul final (mediat) al încheierii contractului de arbitraj îl reprezintă nu doar
îndeplinirea de către părţi a obligaţiei de a face (de a realiza toate demersurile necesare
organizării şi desfăşurării procedurii arbitrale) – ci mai ales însuşirea în avans şi aducerea

389
idem, p.267.
390
A se vedea pentru o astfel de analiză şi calificare: I.Deleanu şi S.Deleanu, op.cit.p.268-272.
391
M. Ionaş Sălăgean, op. cit., p. 135.

273
la îndeplinire, de către partea condamnată, a obligaţiilor impuse de tribunalul arbitral prin
dispozitivul hotărârii adoptate, indiferent în favoarea sau defavoarea cui se dă această
hotărâre. Sau, mai pe scurt, “caracterul obligatoriu al convenţiei (arbitrale – n.n.)
determină caracterul obligatoriu al hotărârii arbitrale în raporturile dintre părţile
contractante”392.
Deşi hotărârea arbitrală este un act unilateral care se formează prin voinţa
comună a membrilor tribunalelor arbitrale ori doar prin voinţa individuală a arbitrului
unic, după caz, prin efectul combinat şi indisolubil legii şi al conventiei de arbitraj, se
impune tuturor părţilor ca şi când ar fi un act de autoritate statală şi nu emanaţia unei
activităţi procesuale private.
2. Caracterul definitiv. Arătam în capitolul introductiv al acestei lucrări că
celeritatea care trebuie să caracterizeaze procedura arbitrajului comercial, coroborată cu
lipsa unor căi de atac împotriva hotărârii arbitrale, constituie unul din avantajele majore
ale acestei justiţii private, prin comparaţie cu justiţia statală de drept comun. Într-adevăr,
este cunoscut că exigenţele activităţii comerciale reclamă îndeplinirea întocmai şi mai
ales la timp a obligaţiilor comerciale – în caz contrar născându-se pericolul unor
consecinţe negative în lanţ asupra altor raporturi juridice comerciale în care este implicat
creditorul unei astfel de obligaţii393 (în principal, datorită faptului că afacerile se bazează
în mare parte pe credit – adică pe bani împrumutaţi – iar creditorul unei obligaţii a cărei
executare este întârziată va întârzia la rândul său executarea unor alte obligaţii al căror
debitor este, în raporturile cu alţi comercianţi).
În aceste circumstanţe, calificarea legală a hotărârilor arbitrale ca fiind
“definitive” reprezintă un real avantaj în comparaţie cu hotărârile pronunţate de instanţele
judecătoreşti în primă instanţă în materie comercială, sentinţe care – chiar dacă sunt
executorii (conform art. 7208 C. pr. civ.) – pot fi atacate cu apel sau, după caz, numai cu
recurs394, lăsând deschisă calea unor abuzuri ale părţii de rea-credinţă, care, căzută în

392
idem.
393
St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 361-362.
394
Art. 2821 C. pr. civ. prevede că nu sunt supuse apelului, “hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă
în cererile introduse pe cale principală privind pensii de întreţinere, litigii al căror obiect are o valoare de
pană la 100.000 lei inclusiv, atât în materie civilă cît şi în materie comercială, acţiunile posesorii, cele
referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, luarea măsurilor asigurătorii, precum şi în alte cazuri
prevăzute de lege” (acestă dispoziţie a fost reprodusă astfel cum a fost reglementată prin prevederile art. I

274
pretenţii, ar putea promova căile de atac permise de lege cu unicul scop de a tergiversa
finalizarea litigiului. Din acest punct de vedere, caracterul definitiv al hotărârii arbitrale
sentinţei arbitrale se traduce prin aceea că împotriva ei nu poate fi promovată nici o cale
de atac clasică, ordinară sau extraordinară (din categoria celor prevăzute de Codul de
procedură civilă pentru sentinţele judecătoreşti). Unicul mijloc de desfiinţare, pe calea
controlului judecătoresc, a unei hotărâri arbitrale, îl constituie acţiunea în anularea
hotărârii arbitrale reglementată de art. 364 C. pr. civ. – dar care, însă, în prezent, nu
reprezintă o cale de atac în sensul obişnuit al acestei noţiuni395.
Din efectul definitiv al hotărarii arbitrale care a fost comunicată părţilor decurge
un alt efect efect extrem de important : autoritatea de lucru judecat. Un astfel de efect
este dedus, pe cale de interpretare logică, plecând de la asimilarea pe care o face
legiuitorul între hotărârea judecătoresacă şi cea arbitrală, sub aspectul efectelor pe care
cele două acte jurisdicţionale trebuie să le producă (art. 363 alin.3 C.pr.civ). Premisa de
la care se pleacă într-un astfel de raţionament este aceea că dacă hotărârea judecătorească
definitivă are autoritate de lucru judecat, hotărârea arbitrală având şi ea efectele unei
hotărâri judecătoreşti, va avea şi ea autoritate şi putere de lucru judecat396.
Autoritatea de lucru judecat sau puterea de lucru judecat, după distincţiile pe care
le face o parte a doctrinei între cele două expresii397 , « este reglementată ca o prezumţie
legală absolută de adevăr ce scuteşte de dovadă pe cel care o ridică pe cale de excepţie.
Drept urmare, prin invocarea unei hotărâri anterioare, instanţa din cel de-al doilea proces
este ţinută să accepte ca fiind definitiv stabilite cele ce au făcut obiect de dezbatere într-
un proces anterior. Totodată, puterea de lucru judecat este reglementată ca o excepţie

pct. 4 din Legea nr. 195/2004 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003 privind
modificarea şi completarea Codului de procedură civilă).
395
Pentru natura juridică şi caracterele acţiunii în anularea hotărârii arbitrale, a se vedea infra, Secţiunea 7.
396
A se vedea: I.Deleanu şi S.Deleanu, op.cit. , p.273
397
Pentru o opinie în care se susţine că o distincţie terminologică între autoritate şi putere de lucru judecat
nu îşi găseşte nici o justificare în dreptul actual, a se vedea spre exemplu, A.Nicolae, Relativitatea şi
opozabilitatea, efectelor hotărârilor judecătoreşti, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2008, p.144.
Autoarea citată, apreciază că puterea ce legea acordă autorităţii lucrului judecat nu este un atribut al
autorităţii de lucru judecat, în lipsa căruia aceasta nu ar avea nici o eficienţă, ci este doar forţa probatorie a
autorităţii lucrului judecat, atunci când acesta funcţionează în calitatea sa de prezumţie ( a se vedea, p.145).
Aceiaşi autoare concluzionează că „pe plan terminologic, autoritatea lucrului judecat şi puterea lucrului
judecat sunt noţiuni echivalente; ele nu corespund unor instituţii diferite, ci sunt folosite în egală măsură
pentru a desemna acea caracteristică a hotărârii judecătoreşti de a asigura imutabilitatea verificării
jurisdicţionale, interzicând o nouă judecată (sub forma excepţiei) sau impunându-se într-o judecată
ulterioară, sub forma prezumţiei”(p.145).

275
procesuală de fond ce are drept rezultat faptul că o constatare făcută într-un proces
anterior este acceptată, fără rezerve, ca valabilă pentru soluţionarea unui proces în care
interesează raportul juridic sau chestiunea tranşată prin hotărârea pronunţată în procesul
precedent. Puterea de lucru judecat, presupune tripla identitate de elemente prevăzută de
art. 1201 Cod civil, părţi obiect şi cauză »398
Relativ la autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri arbitrale, prin decizia nr.
1031 din 26.03.2009, a Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, s-a decis, în
mod corect şi întemeiat, după părerea noastră, că « legea permite, în condiţiile stabilite
de ea, ca un litigiu să fie soluţionat pe calea arbitrajului, astfel că sub aspectul condiţiilor
cerute de art. 1201 C. civ., nu se poate face distincţie între hotărârile pronunţate de
instanţa de drept comun şi cele arbitrale, consecinţa fiind că şi în faţa instanţei arbitrale se
poate invoca autoritate de lucru judecat rezultând dintr-o hotărâre judecătorească « 399
3. Forţa probatorie a hotărârilor arbitrale este un alt atribut şi efect al acestui
tip de act jurisdicţional, din păcate, aflat încă sub semnul unor îndoieli şi controverse. În
doctrină şi în practica juridică s-a ridicat problema dacă o hotărâre arbitrală poate avea
valoarea probatorie a unui act autentic, pornind de la asimilarea acesteia de către lege cu
hotărârea judecătoarească (sub aspectul posibilităţii de executare silită). Unii autori sunt
de părere că în ceea ce priveşte constatările efectuate personal de către arbitrii şi care sunt
consemnate în documentele procedurale, acestea ar trebui să aibă valoarea probatorie
specifică actului autentic (data luării hotărârii, menţiunea că părţile au fost prezente, locul
unde s-a pronunţat hotărârea, si alte asemenea menţiuni)400. Chiar dacă arbitrii nu pot fi
asimilaţi tale quale cu funcţionarii publici pe care-i are în vedere art. 1171 C.civ, cu
referire la definiţia actului autentic, totuşi, nu se poate ignora faptul că arbitrii au puterea
de la lege să soluţioneze un litigiu anume, în baza convenţiei arbitrale, desfăşurând o
activitate jurisdicţională, cu respectarea normelor imperative ale legilor de procedură, şi
nu numai ale acestora. Aşa după cum s-a afirmat de către unii cercetători ai domeniului,
« forţa probantă specifică unui act autentic nu trebuie ataşată tuturor menţiunilor pe care
le cuprinde hotărârea arbitrală. Aceasta, întrucât unele dintre menţiuni nu reprezintă

398
Extras din sentinţa arbitrală nr. 54/2006, dosar 353/2005, publicată în Revista Română de Arbitraj nr.
4/2008, p.51-53.
399
A se vedea comentariile pe marginea deciziei menţionate, din Săptămâna juridică. Jurisprudenţa.
Studii. Comentarii, nr. 4 , săptămna 21-27 septembrie 2009, p.6-7.
2. idem., p.276

276
obiectivarea voinţei sau constrângerilor jurisdicţionale exclusive ale arbitrilor, ele fiind
făcute sau putând să fie făcute numai la iniţiativa părţilor sau numai cu concursul
acestora, aşa încât astfel de menţiuni vor fi puse în discuţie de către părţi nu prin
procedura înscrierii în fals-specifică contestaţiilor cu privire la cele curpinse într-un act
autentic- ci, eventual, prin acţiunea în anulare »)401 .
Se pare că un punct de vedere asemănător este susţinut şi de către unii autori
francezi, cu precizarea că în concepţia acestora, pentru a avea forţa probantă a actului
autentic, menţiunile privind constatările personale ale arbitrilor trebuie să fie efectuate în
directă şi strânsă legătură cu atribuţiile lor402. Autoarea citată, este şi ea de părere că ar
putea să fie recunoscută forţa probantă a actului autentic doar acelor menţiuni privind
cele constatate personal de către arbitrii privind « desfăşurarea procedurii arbitrale sau
declaraţiile părţilor făcute în faţa tribunalului arbitral »403 .
În ceea ce ne priveşte considerăm că, stricto sensu, prin raportare la prevederile
art. 1171 Cod civil, hotărârea arbitrală nu ar putea sub nici un motiv să fie asimilată unui
act autentic, pentru simplul motiv că arbitrii nu sunt, şi nici nu pot fi, în nici un caz,
funcţionari publici (mai mult chiar, funcţionarilor publici le este interzisă în mod expres
deţinerea calităţii de arbitru). Aşa fiind, în cazul arbitrajului premisa majoră şi necesară
privind dobândirea calităţii de act autentic a hotărârii arbitrale, este inexistentă, drept
pentru care, distincţia dintre valoarea probatorie a celor constatate personal de
către arbitrii şi cele declarate sau prezentate de către participanţi, este lipsită de relevanţă
pentru soluţionarea problemei care ne preocupă.
De lege lata, credem că s-ar putea susţine valoarea probatorie de act autentic a
hotărârii arbitrale doar din perspectiva calităţii acesteia de a fi titlu executoriu şi numai
după investirea sa cu formulă executorie ( a se vedea art. 368 C. pr civ. şi art. 596, alin.3
din PCpc). Cu alte cuvinte, am putea considera că procedura investirii cu formula
executorie de către o instanţă statală, ar putea avea ca efect conferirea forţei probante a
actului autentic unei anumite hotărâri arbitrale.Unui astfel de raţionament i s-ar putea
aduce ca şi critică majoră, împrejurarea că prin procedura investirii cu formulă
executorie, instanţa de executare nu face altceva decât un control de regularitate,

401
Ibidem .
402
A se vedea pentru o astfel informaţie: G.Dănăilă, op.cit.,p. 301
403
Idem.

277
extrinsec, soluţiei de fond, astfel încât, încheierea prin care se dispune investirea cu titlu
executoriu nu va acorda sau nu va garanta autenticitatea celor constatate şi consemnate
personal de către arbitrii.
În orice caz, aşa după cum s-a remarcat în lucrările de specialitate, dacă unei
hotărâri străine (procedura recunoaşterii şi executării hotărârilor străine este aplicabiă şi
hotărârilor arbitrale străine conform art. 181 din Legea nr .105/1992) i se recunoaste
forţă probantă ( a se vedea art. 178 şi 181 din Legea nr .105/1992) – este adevărat că nu
se precizează care este tipul de forţă probantă- cu privire la situaţiile de fapt pe care le
constată, credem şi noi că, cu atât mai mult trebuie recunoscută aceiaşi forţă probantă şi
hotărârilor arbitrale care nu sunt străine.
Este util de semnalat, în sensul celor mai sus prezentate, că în conformitate cu
prevederile art. 1075 din CPpc, sunt hotărâri arbitrale străine orice sentinţe arbitrale, de
arbitraj intern sau internaţional, pronunţate într-un stat străin şi care nu sunt considerate
naţionale în România. Potrivit prevederilor art. 1083 din acelaşi proiect, hotărârile
arbitrale străine pronunţate de un tribunal arbitral competent beneficiază în România de
forţă probantă cu privire la situaţiile de fapt care le constată.
În raport cu impasul teoretic în care, se pare, că se află cercetarea problemei
analizate, se impune ca de lege ferenda chestiunea să fie reglementată în mod adecvat
utilităţii practice a hotărârilor arbitrale.
În finalul consideraţiilor noastre cu privire la forţa probantă a hotărârii arbitrale,
menţionăm că prin prevederile art. 257, alin.1) din PCpc, înscrisul autentic este
considerat a fi acela făctut de funcţionarul public, de notarul public sau de alt agent
instrumentator, cu formele şi în limitele atribuţiilor prevăzute de lege. Alineatul al doilea
al aceluiaşi articol, conţine precizarea că este, de asemenea, act autentic orice alt inscris
căruia legea îi conferă acest caracter. După cum se poate constata, nici noua definiţie a
actului autentic preconizată de proiectul menţionat nu pare a permite încadrarea în
aceasta categorie de acte a hotărârii arbitrale. Credem că soluţia cea mai potrivită care
poate fi dată chestiunii pe care o analizăm este ca legea să-i confere calitatea de act
autentic hotărârii arbitrale, în ansamblul ei, sau măcar să-i recunoască, în mod expres,
forţa probantă a actului autentic, în ceea ce priveşte chestiunile constatate personal de
către arbitrii.

278
 4. Efectul executoriu. Cel mai important efect al hotărârii arbitrale îl constituie,
în opinia noastră, posibilitatea investirii sale cu formulă executorie şi punerea în
executare silită, aidoma unei hotărâri pronunţate de instanţa de judecată. Într-adevăr, în
situaţiile (deloc rare în practică) în care partea ce a căzut în pretenţii în arbitraj refuză
îndeplinirea, de bună voie, a celor dispuse de tribunalul arbitral prin dispozitivul hotărârii
(plata preţului, predarea unui bun etc.) – ignorând în acest fel efectul său obligatoriu –
partea câştigătoare se va putea bucura de concursul forţei de constângere specializate a
statului, hotărârea fiind adusă la îndeplinire de către executorul judecătoresc, în
modalitate în care este încuviinţată de către instanţa de executare. În acest scop, art. 3671
alin. 1 din Codul de procedură civilă dispune că, la cererea părţii câştigătoare, hotărârea
arbitrală se investeşte cu formulă executorie, în vreme ce alin. 2 al aceluiaşi articol acordă
competenţa pentru investirea cu formulă executorie instanţei care ar fi fost competentă să
soluţioneze litigiul în primă instanţă, pe fond, în lipsa convenţiei arbitrale. În fine, art.
368 statuează în mod expres că hotărârea arbitrală astfel investită cu formulă executorie
constituie titlu executoriu şi se execută silit, întocmai ca şi o hotărâre judecătorească.
O intensă dispută doctrinară, dar şi jurisprudenţială, a pricinuit formularea art. 13
alin. 5 din Decretul-lege nr. 139/1990 privind organizarea şi funcţionarea camerelor de
comerţ şi industrie, act normativ care a fost abrogat prin Legea rn. 335/2007, şi care
prevedea că hotărârile Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Legea nr.
de Comerţ şi Industrie a României (C.A.B.) “sunt titluri executorii şi se execută în ţară
fără investire cu formulă executorie”.
O astfel de dispoziţie, pe lângă că a fost de natură să confere hotărârii arbitrale
mai multe prerogative chiar decât cele de care se bucură cel mai multe din hotărârile
judecătoreşti (care, indiferent de gradul instanţei care le-a pronunţat, trebuie în principiu
să fie investite cu formula executorie prevăzută de art. 269 alin. 1 C. pr. civ. pentru a
căpăta statutul de titlu executoriu - fac excepţie, spre exemplu, hotărârile judecătoreşti
pronunţate în materie comercială care sunt executorii de drept) – venea în contradicţie
directă cu textul art. 3671, introdus prin Legea nr. 59/1993 de modificare a Codului de
procedură civilă.
În prezent, problema a fost înlăturată, in sesnul că noile reglementari ale Legii nr.
335/2007 nu mai conţin nici o prevedere cu privire la caracterul executoriu al hotărârilor

279
arbitrale. În deplină concordanţă cu noua lege a camerelor de comerţ, actualele reguli de
procedură ale CAB, nu mai au în vedere caracterul executoriu de drept al hotărârilor
arbitrale, ci dimpotrivă reglementează o procedură asemănătoare cu cea prevăzută de
C.pr.civ. pentru investirea cu formulă executorie şi executarea silită. Soluţia se pare că
va fi menţinută şi de PCpc, care se limitează, sub aspectul care ne preocupă, să statueze
că pentru a fi executată silit, hotărârea arbitrală se investeşte cu fomulă executorie.
Cererea de investire se va soluţiona de către tribunalul in raza căruia se desfăşoară
arbitrajul( a se vedea prevederile art. 596 din PCpc).
Dintr-o altă perspectivă, ţinând seama de împrejurarea că hotărârile pe care le
pronunţă tribunalele arbitrale sub egida C.A.B. sunt date în materie comercială (în mod
similar judecăţii în primă instanţă, aşa cum prevede, în prezent, art. 7208 din Codul de
procedură civilă), opinia celor care susţin caracterul executoriu de drept al acestui tip de
hotărâri arbitrale nu ar părea lipsită de orice fundament. O astfel de susţinere – dacă ar
putea fi acceptatată- ar trebuie însă să aibă în vedere şi toate celelalte hotărâri arbitrale
pronunţate de către tribunalele arbitrale, atât în cadrul tribunalelor ad hoc cât şi cele care
funcţioneată sub egida unor instituţii permanente de arbitraj.
Într-o opinie contrară se susţine, fară nici o rezervă, că, de lege lata, « hotărârile
arbitrale date în materie comercială nu intră sub incidenţa art. 7209 (C.Pr.civ) care
prevede că hotărârea putând menţiunea că este irevocabilă constituie titlu executoriu, fără
efectuarea altor formalităţi întrucât acest text este aplicabil numai hotărârilor
judecătoreşti. Drept urmare, şi hotărârile arbitrale date în materie comercială trebuie
investite cu formulă executorie pentru a putea fi puse în executare silită « 404 .
Întrucât, toate categoriile de tribunale arbitrale pot pronunţă hotărâri în materie
comercială, apreciem că, de lege ferenda, se impune să se acorde caracter executoriu (ex
lege) tuturor hotărârilor arbitrale pronunţate în materie comercială, indiferent de felul
arbitrajului în urma căruia s-au pronunţat (ad- hoc sau instituţional). O astfel de măsură
legislativă, pe deplin echitabilă şi raţională, după părerea noastră, ar fi de natură să-i
încurajeze pe comercianţi să apeleze la arbitraj, degrevând instanţele de judecată de un
număr cât mai mare de cauze. S-ar crea pe o astfel de cale un regim juridic unitar, sub

404
M.Tăbârcă şi Ghe.Buta, op.cit, p.1189

280
aspectul caracterului executoriu de drept al hotărarilor arbitrale date în materie
comercială cu cele judecătoreşti.

5. Alte efecte ale hotărârii arbitrale.

Pronunţarea hotărârii arbitrale dezinvesteşte tribunalul arbitral de misiunea
jurisdicţională ce i-a fost încredinţată, astfel încât, odată soluţia pronunţată, arbitrii nu
mai pot reveni asupra fondului litigiului rezolvat de ei405. Apoi, partea din arbitraj
interesată se poate prevala de puterea lucrului judecat a hotărârii arbitrale, în cazul în
care partea adversă va încerca în viitor să repună în discuţie drepturile sau obligaţiile
asupra cărora arbitrii au statuat cu titlu definitiv prin hotărâre406.
Nu în ultimul rând, pronunţarea hotărârii va atrage o schimbare în natura juridică
a prescripţiei extinctive, care din acest moment nu va mai viza stingerea dreptului
reclamantului la acţiune în sens material, ci va avea ca obiect dreptul părţii câştigătoare
de a cere executarea silită a dispoziţiilor cuprinse în hotărâre.
Un alt tip de efect al hotărârilor arbitrale pe care literatura de specialitate îl evocă
este acela efectul declarativ, în ideea în care »dreptul recunoscut prin hotărâre se
consideră a fi preexistat hotărârii care numai îl constată »407. Desigur, efectul declarativ al
hotărârii arbitrale este doar unul din efectele care pot fi produse, în raporturile dintre
părţi, alături de cel constitutiv ori chiar a unuia extinctiv de drepturi408, astfel încât
apreciem că acest tip de efect nu ar trebui examinat în mod individual.
La finalul consideraţiilor noastre cu privire al atributele şi efectele hotărârii
arbitrale este necesar să arătam că hotărârea arbitrală, la fel ca orice hotărâre
judecătorească, pe lângă efectele pe care le produce între părţile litigante şi avânzii lor

405
S-a arătat în doctrina de drept procesual civil că instituţia completării sau îndreptării hotărârii nu
constituie o veritabilă excepţie de la această regulă, întrucât, în astfel de cazuri, judecătorul nu se află în
postura de a reveni asupra propriei sale hotărâri (I. Leş, op. cit., p. 520).
406
Cu privire la specificul autorităţii de lucru judecat, a se vedea, spre exemplu: A.Nicolae, Relativitatea şi
opozabilitatea hotărârilor judecătoreşti, editura Universul Juridic, Bucureşti 2008, p.253-255.
407
A se vedea, G. Dănăilă, op.cit., p.301-302, citându-i, la rândul ei, pe I.Stoenescu şi S. Zilberstein.
408
Relativ la hotărârile judecătoreşti extinctive de drepturi, în literatura de specialitate s-a afirmat că
acestea sunt „ hotărâri care nu constată un drept prexexistent(şi nu-l crează) ci sancţionează neîndeplinirea
unei obligaţii, a unei îndatoriri legale sau contractuale ori neconformitatea actului cu legea. Ea produce
efecte extinctive cu privire la acele raporturi juridice care nu pot avea o existenţă valabilă întrucât contravin
ordinii de drept sau nu mai pot avea o astfel de existenşă datorită neîndeplinirii angajamentelor
asumate”(A., Nicolae, Relativitatea şi opozabilitatea efectelor hotărârilor judecătoreşti, Editura Universul
Juridic, 2008, p.132)

281
cauză, intrând în circuitul juridic va fi opozabilă şi terţilor însă nu în considerarea
calităţii sale de act juridic (jurisdicţional) ci doar ca un fapt social409.Aşa fiind,
terţilor propriu-zişi nu li se va putea opune de către oricare dintre părţile litigante puterea
lucrului judecat. Pentru că, faţă de terţi, hotărârea arbitrală, prin însăşi existenţa sa, are
valoarea unui fapt social, aceştia au dreptul să răstoarne, prin mijloacele de probă
permise de lege, prezumţia de adevăr a celor constatate de respectiva hotărâre . Cu alte
cuvinte, prezumţia că hotărârea arbitrală exprimă adevărul, faţă de terţi, nu este una
absolută ci una relativă, care poate fi dovedită prin proba contrară.

SECŢIUNEA 4
CATEGORIILE DE HOTĂRÂRI CARE POT FI PRONUNŢATE DE CĂTRE
TRIBUNALELE ARBITRALE

Am arătat deja că actul juridic prin care se finalizează procedura arbitrală,

respectiv se pune capăt unui litigiu arbitral, este hotărârea arbitrală, denumire generică.
Această categorie de acte juridice are ca trăsături definitorii caracterul unilateral (este
emanaţia tribunalului arbitral) şi caracterul jurisdicţional (are funcţia de a soluţiona
litigiul atât în temeiul convenţiei de arbitraj, cât şi al legii)410.
Expresia de „hotărâre arbitrală” este una de maximă generalitate, în practică
actele jurisdicţionale pe care le emit tribunalele arbitrale purtând denumirea de hotărâri
arbitrale ori de încheieri arbitrale (ca specii ale hotărârii arbitrale), ambele categorii,
după caz, fiind apte să determine, în principiu, finalizarea procedurii arbitrale şi să
satisfacă scopul imediat urmărit de părţile în litigiu.
Plecând de la premisele de ordin conceptual şi terminologic mai sus expuse, în
cele ce umează vom proceda la o analiză succintă a categoriilor de hotărâri arbitrale care
pot fi pronunţate de către tribunalele arbitrale, indiferent că este vorba de arbitrajul ad-
hoc sau de cel instituţional.

409
Pentru consideraţii relevante pe marginea unei astfel de chestiuni a se vedea: I.Deleanu şi S.Deleanu,
op.cit., p.277-279
410
Pentru o expunere detaliată a unor considerente privind natura juridică şi caracteristicile hotărârii
arbitrale a se vedea de exemplu: Gh. Beleiu, Hotărârea arbitrală şi desfiinţarea ei, în Revista de drept
comercial nr. 6/1993, p. 14 şi următoarele.

282
 Ca şi în cazul litigiilor deduse judecăţii instanţelor judecătoreşti, scopul direct sau
imediat pentru care părţile interesate apelează la arbitrajul comercial (ad-hoc sau
instituţional) este acela de a obţine, în condiţii de celeritate, temeinicie şi legalitate, o
hotărâre arbitrală prin care reclamantului să i se dea satisfacţie, de dorit deplină, iar
pârâtul, de bunăvoie (sau la nevoie, apelând la forţa publică) să fie obligat să ia măsurile
necesare pentru restabilirea echilibrului încălcat, prin acţiunea sau inacţiunea sa.
În temeiul unei astfel de premise, de ordin principial, se poate afirma că un litigiu
dedus soluţionării prin arbitraj comercial este rezolvat în fond atunci când se pronunţă o
hotărâre arbitrală prin care se admite (chiar în parte) acţiunea, eventuala cerere
reconvenţională şi celelalte cereri accesorii şi incidente (după caz), ori se respinge (în
totul sau în parte) cererea de arbitrare, după ce tribunalul arbitral va fi procedat la o
judecată a fondului cauzei, ţinând seama de contractul principal, de normele de drept
aplicabile şi, atunci când este cazul, şi de uzanţele comerciale (a se vedea, în acest sens,
art. 360 C. pr. civ.) – şi, nu în ultimul rând, de probele ce vor fi administrate în cauză411.
După o altă clasificare412, dacă o hotărâre arbitrală rezolvă fondul litigiului, chiar şi nu
numai în parte, ar trebui să poarte denumirea de sentinţă iar dacă nu rezolvă fondul,
fiind date pe parcursul judecătii arbitrale şi vizând măsuri pentru finalizarea procesului
arbitral, trebuie să se numească încheieri. Distincţia între cele două categorii de hotărâri
arbitrale menţionate este foarte importantă deoarece, arată aceasi autoare, de regulă,
numai hotărârile arbitrale propriu-zise pot fi atacate prin acţiune în anulare nu şi
încheierile. Însă, şi unele încheieri propriu zise vor putea fi atacate cu acţiune în anulare,
dacă prin efectele lor constată ori dispun încetarea ori închiderea procedurii
arbitrale(incheierile de declinare a competenţei arbitrajului, încheierile de de renunţare la
judecată )413.
În acest context de idei găsim util să semnalăm, cu privire la încheierile prin care
se declină competenţa în favoarea unei alte instanţe sau a altui organ cu activitate
jurisdicţională, faptul că prin prevederile art. 561, alin.3 din PCpc, se preconizează- se
pare- o altă soluţie decât cea actuală, cu privire la o astfel de problemă, în sensul că „dacă

411
Pentru explicaţii în acest sens a se vedea: O. Căpăţână, B. Ştefănescu, Tratat de drept al comerţului
internaţional, vol. I, Partea generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1995, p. 253-254.
412
A se vedea, pentru o astfel de clasificare, spre exemplu, G.Dănăilă, op.cit., p. 281,.
413
idem, p.282

283
tribunalul arbitral hotărăşte că nu este competent să soluţioneze litigiul cu care a fost
sesizat îşi declină competenţa printr-o hotărâre, împotriva căreia nu se poate formula
acţiunea în anulare, prevăzută de art. 589”. Într-un astfel de sistem normativ, problema
unor conflicte de competenţă negative urmează sa fie rezolvată pe calea unor regulatoare
de compentă, conform regulior de drept comun.
Relativ la situaţiile în care tribunalul arbitral este în drept să pronunţe o hotărâre
arbitrală, în accepţiunea pe care o are un astfel de act jurisdicţional (potrivit art. 360 şi
urm. C. pr. civ.), din examinarea prevederilor regulamentelor şi ale regulilor de procedură
arbitrală aplicabile în arbitrajul organizat de către diverse instituţii permanente de arbitraj
(spre exemplu, cel al Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de
Comerţ şi Industrie a României) rezultă că trebuie pronunţate hotărâri arbitrale şi în
cazul în care reclamantul renunţă la însuşi dreptul pretins (renunţarea la drept),
precum şi atunci când părţile încheie un contract prin care, făcându-şi concesii
reciproce, decid să să soluţioneze litigiul dintre ele într-un astfel de mod (tranzacţie),
cerând apoi tribunalului arbitral să pronunţe o hotărâre prin care acesta ia act şi
consfinţeşte învoiala lor, în condiţiile art. 1704 şi următoarele C. civ.(o hotărâre de
expedient).
În ceea ce priveşte hotărârea arbitrală ce trebuie emisă ca urmare a renunţării la
drepturile deduse judecăţii arbitrale, suntem de părere că ea va putea fi dată, în lipsa unor
prevederi legale derogatorii, în condiţiile dreptului comun, adică în condiţiile art. 247 din
Codul de procedură civilă, cu condiţia ca părţile să fi optat pentru aplicarea normelor
C.pr.civ. litigiului dintre ele, mai exact ale Cărţii II şi IV ale acelui cod. Aşa fiind,
tribunalul arbitral, confruntat cu o astfel de situaţie, va trebui să pronunţe o hotărâre prin
care să respingă cererea în fond, ca şi când aceasta ar fi neîntemeiată, în fapt şi în drept, şi
să se pronunţe asupra suportării cheltuielilor de judecată prilejuite de procedura arbitrală
desfăşurată până la acel moment. Hotărârea arbitrală, bazată pe renunţarea la drept a
reclamantului, va putea fi dată chiar şi când pârâtul nu este de acord cu o astfel de
renunţare, şi aceasta în virtutea prevederilor art. 247 alin. 2 C. pr. civ. şi a principiului
disponibilităţii, aplicabil, prin analogie, şi procesului arbitral.

284
 Ca orice altă hotărâre arbitrală prin care se soluţionează fondul pricinii, şi
hotărârea arbitrală pronunţată ca urmare a renunţării la drept a reclamantului va putea fi
desfiinţată printr-o acţiune în anulare, în condiţiile art. 364 şi următoarele din C. pr. civ.
O altă situaţie în care tribunalul arbitral va trebui să pronunţe o hotărâre prin care
se soluţionează fondul litigiului este aceea care are la bază achiesarea parţială la
pretenţiile reclamantului. În astfel de situaţii, ca şi în dreptul comun reglementat de art.
271 C. pr. civ., la cererea reclamantului, tribunalul arbitral va putea pronunţa o hotărâre
arbitrală parţială, în măsura recunoaşterii de către pârât a pretenţiilor celui dintâi. Aşa
fiind, este posibil – atât teoretic cât şi practic – ca, în cadrul unuia şi aceluiaşi proces
arbitral, să se pronunţe două hotărâri arbitrale, referitor la acelaşi obiect. Una, spre
exemplu, parţială, în care pe baza recunoaşterii (achiesării parţiale), pârâtul îi dă
satisfacţie reclamantului, şi o alta, prin care celelalte pretenţii ale acestuia sunt respinse
ori admise, după caz, ţinând seama de temeinicia şi legalitatea pretenţiilor. Şi astfel de
hotărâri arbitrale parţiale vor putea fi atacate numai cu acţiune în anulare, deşi o astfel de
ipoteză pare a fi numai una teoretică, dacă ţinem seama că pârâtul, care a achiesat parţial
şi în mod liber la pretenţiile reclamantului, nu ar mai avea un interes legitim să introducă
acţiune în anulare.
Plecând de la natura juridică a arbitrajului şi, implicit, de la puterea pe care o
conferă convenţia de arbitraj şi legea tribunalului arbitral, în practica arbitrală s-a ridicat
problema dacă, în caz de necompetenţă, tribunalul trebuie să pronunţe o hotărâre de
respingere a cererii arbitrale ca inadmisibilă, sau una de declinare a competenţei, în
favoarea altor instanţe.
În unele situaţii, asa după cum am mai arătat în această lucrare, s-a judecat în
sensul că, tribunalele arbitrale nu au îndreptăţirea de a declina competenţa spre un organ
de jurisdicţie statală, arbitrajul fiind o formă de justiţie privată, delegată de stat prin lege
şi realizată de persoane particulare. La un astfel de raţionament s-a mai adus ca argument
împrejurarea că legislaţia în vigoare, aplicabilă în această materie, nu prevede în mod
expres o astfel de soluţie (declinarea competenţei), aşa încât, ţinând seama de caracterul
de excepţie al arbitrajului, ca mod de soluţionare a anumitor categorii de litigii,
declinarea competenţei nu este îngăduită.

285
 În alte cazuri, în mod judicios, în opinia noastră, când tribunalele arbitrale au
constatat că nu sunt competente – constatare făcută din oficiu (a se vedea, în acest sens,
exigenţele conţinute de art 3433 C. pr. civ.) ori la cererea părţii interesate – au pronunţat
hotărâri de declinare a competenţei în favoarea instanţelor judecătoreşti, indicându-le în
mod precis (de exemplu, Tribunalul Braşov, Tribunalul Cluj, Tribunalul Municipiului
Bucureşti etc.) sau, ţinând seama de împrejurarea că în materie comercială, în unele
situaţii, competenţa teritorială este şi alternativă (spre exemplu, a se vedea prevederile
art. 10 pct. 4 C. pr. civ.), indicându-se doar tipul instanţei (tribunal, judecătorie) –
alegerea corectă a celei considerată a fi competentă teritorial aparţinând reclamantului.
În motivarea unor astfel de hotărâri, s-a considerat că, atât timp cât legea
recunoaşte dreptul unui tribunal arbitral de a pronunţa o hotărâre arbitrală prin care, cu
putere de lucru judecat, aceasta să soluţioneze în fond un litigiu (jurisdictio), cu atât mai
mult trebuie să i se recunoască şi dreptul ca, în interesul corectei administrări a justiţiei
(respectarea competenţei de funcţiune conferită de lege instanţelor judecătoreşti şi altor
instanţe jurisdicţionale) – şi deci a aplicării legilor de procedură civilă – atunci când nu
este competent, să-şi decline însărcinarea spre acel organ de jurisdicţie statală pe care-l
apreciază ca fiind competent.
De altfel, de lege lata, în dreptul român o hotărâre de declinare a competenţei nu
este obligatorie pentru instanţa spre care a operat declinarea de competenţă, decât dacă, în
caz de conflict negativ sau pozitiv de competenţă, se va fi dat un regulator de competenţă.
Conflictul de competenţă între un tribunal arbitral şi o instanţă de judecată, aşa
după cum am învederat deja cu altă ocazie pe parcursul acestei lucrări, se va soluţiona în
condiţiile prevăzute de art. 22 alin. 4 şi art. 158 C. pr. civ.414. Trebuie reţinut că, prin
efectul hotărârii de declinare a competenţei, tribunalul arbitral se desesizează şi, pe cale
de consecinţă, hotărârea pe care o pronunţă are ca efect împiedicarea pentru moment a
soluţionării în fond a litigiului avut în vedere.
S-a mai argumentat, în sensul admisibilităţii soluţiei declinării competenţei că,
prin prisma prevederilor art. 360 alin. 1 C. pr. civ. (referitoare la normele de drept ce
trebuie să stea la baza soluţionării litigiului arbitral) şi ale art. 364 (privind condiţiile în

414
Pentru o opinie în acest sens, a se vedea: V. Babiuc, O. Căpăţână, Situaţia actuală a arbitrajului
comercial internaţional în România, în Revista de drept comercial nr. 6/1993, p. 10.

286
care poate fi desfiinţată o hotărâre arbitrală) tribunalul arbitral este obligat să-şi decline
competenţa ori de câte ori litigiul cu care a fost sesizat nu este susceptibil de soluţionare
pe calea arbitrajului şi/sau atunci când nu mai există convenţie arbitrală sau, deşi ea
există, este nulă sau inoperantă; în caz contrar, hotărârea ce se va pronunţa cu ignorarea
necompetenţei arbitrajului va putea fi desfiinţată prin acţiunea în anulare.
Suntem de părere că hotărârea arbitrală prin care un tribunal arbitral îşi va declina
competenţa, în condiţiile Cărţii a IV-a din C. pr. civ., este o hotărâre arbitrală propriu-
zisă, iar nu o încheiere, contrar a ceea ce se lasă să se înţeleagă, într-o interpretare literală,
prevederile art. 3433 alin. 2 C. pr. civ., şi ea nu va putea fi atacată, de lege lata, prin
acţiune în anulare, în condiţiile art. 364. De altfel, această apreciere ar putea fi confirmată
dacă vor fi adoptate propunerile legislative pe care le conţine PCpc, varianta 2009.
Apreciem că un tribunal arbitral, la fel ca oricare instanţă judecătorească, în cazul
în care va decide că este competent să soluţioneze cauza cu care a fost sesizat, va
respinge excepţia de necompetenţă print-o încheiere interlocutorie, ce nu va putea fi
atacată decât odată cu hotărârea arbitrală şi numai prin acţiune în anulare, iar dacă se va
declara necompetent va pronunţa o hotărâre arbitrală propriu-zisă, de declinare a
competenţei.
O altă specie de hotărâri arbitrale, dar care nu au o existenţă şi natură juridică de
sine statătoare, sunt hotărârile de completare a unor hotărâri arbitrale, prin care
tribunalul arbitral a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere. Astfel de hotărâri se
pot pronunţa în temeiul art. 362 alin. 2-4 C. pr. civ. pe baza citării părţilor, la cererea
oricăreia dintre ele, formulată în termen de 10 zile de la data primirii hotărârii. Ele fac
parte integrantă din hotărârea arbitrală iniţială (primară), fiind adevărate hotărâri
arbitrale complementare.
O situaţie juridică similară (ca funcţionalitate) cu hotărârile arbitrale de
completare o au şi încheierile de îndreptare a greşelilor materiale din textul hotărârii
arbitrale sau a altor greşeli evidente care nu schimbă fondul soluţiei, precum şi a
greşelilor de calcul, încheieri ce se pronunţă, la cererea persoanelor interesate ori din
oficiu, de către tribunalul arbitral care a soluţionat cauza, şi care fac parte integrantă din
hotărârea arbitrală.

287
 Specii ale hotărârii arbitrale prin care se poate pune capăt unui litigiu arbitral sunt
şi încheierile arbitrale prin care se decide închiderea procedurii arbitrale.
Astfel, în condiţiile dreptului comun (aplicabil instanţelor judecătoreşti), se pot
pronunţa încheieri prin care se închide procedura arbitrală dacă reclamantul a renunţat la
judecata arbitrală, în condiţiile art. 246 C. pr. civ., ca expresie a disponibilităţii
procesuale. Dacă renunţarea la judecata arbitrală se va face după comunicarea cererii de
chemare în judecată, tribunalul arbitral, la cererea pârâtului, va obliga pe reclamant la
cheltuielile de arbitrare (art. 246 alin. 3 C. pr. civ. este aplicabil prin analogie, în măsura
în care părţile nu au stabilit altfel prin convenţia lor ori dacă, prin regulamentul sau
regulile de procedură arbitrală ale unor instituţii permanente de arbitraj, nu s-a prevăzut o
soluţie diferită – de exemplu restituirea parţială a taxei de arbitraj).
Ca şi în dreptul comun, dacă renunţarea la judecata arbitrală va interveni după
intrarea în dezbaterea fondului, ea nu va putea fi valabilă decât dacă se va lua şi acordul
pârâtului (art. 246 alin. 4 fiind aplicabil, în lipsa unor stipulaţii diferite în convenţia
părţilor ori în regulamentele sau în regulile de procedură speciale, specifice arbitrajului
instituţional).
O altă situaţie în care se poate pronunţa o încheiere de închidere a procedurii
arbitrale, în condiţiile dreptului comun, este aceea prin care se ia act de împăcarea
părţilor, adică de acordul acestora ca litigiul arbitral să fie stins fără ca, în mod unilateral,
să se dea satisfacţie uneia sau alteia dintre ele, fără a fi vorba de încheierea unei tranzacţii
ori de achiesarea totală a pârâtului la pretenţiile reclamantului, arbitrii rezumându-se ca
prin încheierea ce o vor pronunţa să constate condiţiile împăcării (a se vedea prevederile
art. 131 alin. 2 din C. pr. civ., ce pot fi aplicate, pentru identitate de raţiune, şi în materia
arbitrajului).
De altfel, potrivit regulamentelor şi regulilor de procedură ale curţilor de arbitraj
comercial de pe lângă camerele de comerţ şi industrie teritoriale (judeţene), arbitrii care
intră în componenţa tribunalelor arbitrale au datoria să recomande părţilor să încerce
împăcarea ori găsirea unei soluţii tranzacţionale, în scopul salvării şi menţinerii
raporturilor lor comerciale şi în viitor. În situaţia pronunţării unei încheieri de închidere a
procedurii ca urmare a împăcării părţilor, litigiul nu se soluţionează în fond, împăcarea

288
părţilor fiind o modalitate convenţională de a stinge un litigiu, temporar sau definitiv, şi
care nu se confundă sau suprapune cu alte modalităţi legale de stingere a litigiilor.
În sfârşit, o altă situaţie în care tribunalul arbitral poate pronunţa o încheiere de
închidere a procedurii arbitrale este aceea în care, din orice motive, procedura arbitrală
nu mai poate continua. În opinia noastră, o astfel de ipoteză are în vedere situaţia în care
termenul de soluţionare a litigiului arbitral a fost depăşit, şi nu s-a uzat de dreptul de
prelungire ori, deşi s-a uzat de acest drept, prelungirile acordate au expirat şi una dintre
părţi a notificat celeilalte părţi şi tribunalului arbitral, până la primul termen de înfăţişare,
că înţelege să invoce caducitatea arbitrajului (art. 3533 alin. 6 C. pr. civ.).
În fine, o altă problemă cu care s-au confruntat tribunalele arbitrale ce s-au
constituit şi au funcţionat pentru soluţionarea litigiilor, sub organizarea comisiilor de
arbitraj de pe lângă camerele de comerţ şi industrie judeţene, este aceea a structurii
antetului hotărârii arbitrale, ţinând seama că respectivele comisii pot organiza atât
arbitrajul ad-hoc, cât şi cel instituţional, după distincţiile prevăzute în propriile
regulamente şi reguli de procedură, precum şi de împrejurarea că în ambele categorii de
arbitraje, practic, soluţionarea litigiului dedus judecăţii este opera exclusivă a tribunalului
arbitral, organism care îşi încetează existenţa după finalizarea fiecărui caz în parte.
Într-o soluţie, majoritară de altfel prin numărul tribunalelor arbitrale care au
aplicat-o, în toate arbitrajele organizate de camerele de comerţ şi industrie teritoriale s-a
decis că în antetul hotărârii arbitrale trebuie să se indice camera de comerţ şi industrie
organizatoare a arbitrajului, cu menţionarea comisiei de arbitraj, şi apoi compunerea
tribunalului arbitral, numărul dosarului şi anul înregistrării. În opinia noastră, o astfel de
soluţie, deşi neprevăzută de Codul de procedură civilă (dar care, în mod logic, poate fi
prevăzută în regulile de procedură arbitrală emise de instituţiile permanente de arbitraj
fără a pune la îndoială ori a ştirbi, în nici un fel, independenţa şi imparţialitatea
tribunalelor arbitrale ce sunt investite cu sarcina soluţinării unor litigii, în cadrul
arbitrajului organizat de camerele de comerţ şi industrie teritoriale) este de natură a
indica, în mod concis şi semnificativ, locul şi rolul fiecăruia din organismele implicate în
arbitraj, în raport cu competenţa lor.
În finalul consideraţiilor noastre cu privire la categoriile de hotărâri arbitrale care
pot fi pronunţate în urma finalizării unei astfel de modalităţi (proceduri) alternative de

289
solutionare a litigiilor patrimoniale, credem util, din punct de vedere teoretic şi practic, să
prezentăm câteva din clasificările pe care le-a efectuat literatura de specialitate care
s-a preocupat de această chestiune415.
În acest sens, după criteriul întinderii conţinuţului « condamnării » pe care o poate
pronunţa un tribunal arbitral, hotărârile arbitrale se pot clasifica în hotărâri integrale şi
parţiale. Cele integrale rezolvă litigiul cu privire la toate cererile ori capetele de cerere
formulate de părţi, pe când cele parţiale rezolvă litigiul doar în măsura recunoaşterii de
către părât a unumitor pretenţii ale reclamantului.
Conform criteriului “condamnării”, hotărârile arbitrale pot avea în vedere
condamnarea/obligarea celui căzut în pretenţii la efectuarea unei singure prestaţii precis
stabilite sau la efectuarea a unor prestaţii alternative, care pot fi înlocuite una cu alta.
După criteriul duratei acţiunii, hotărârile arbitrale se împart în acelea care, rezolvând
litigiul, au o acţiune nelimitată în timp şi hotărâri prin care se iau măsuri vremelnice
aplicabile doar pe durata procesului.
După criteriul conform căruia pot sau nu fi puse în executare silită, hotărârile
arbitrale se pot împărţi în hotărâri executorii, pronunţate în urma admiterii unor acţiuni în
realizarea dreptului şi în hotărâri care nu pot fi puse în executare silită, respectiv acelea
care sunt pronunţate în urma unor acţiuni în constatare, alături de care nu s-a cerut şi
restituirea prestaţiilor părţilor. După crteriul puterilor acordate arbitrilor, hotărârile
arbitrale pot fi clasificate în hotărâri de drept strict sau în echitate. Conform criteriului
efectelor, hotărârile arbitrale pot fi constitutive, declarative, şi adăugăm noi, şi extinctive
(chiar şi numai în parte) de drepturi.În fine, după cum părţile litigante au fost prezente
sau nu la judecarea litigiului, hotărârile arbitrale se împart în hotărâri date în prezenta
ori date în lipsa părţilor.

SECŢIUNEA 5
COMPLETAREA HOTĂRÂRII ŞI ÎNDREPTAREA ERORILOR MATERIALE

Deşi am arătat că, după pronunţare, arbitrii nu mai pot reveni asupra fondului
hotărârii luate, trebuie remarcat că legea (articolul 362 din Codul de procedură civilă)

415
A se vedea pentru o astfel de preocupare şi clasificare: G.Dănăilă, op.cit.,p.281-287

290
permite totuşi, atunci când “prin hotărârea pronunţată tribunalul arbitral a omis să se
pronunţe asupra unui capăt de cerere”, ca şi atunci când în cuprinsul hotărârii s-au
strecurat “greşeli materiale… sau alte greşeli evidente care nu schimbă fondul soluţiei,
precum şi greşeli de calcul”, oricare din părţi să ceară completarea hotărârii ori
rectificarea acesteia. Prevederi foarte asemănătoare regăsim, spre exemplu, şi în art. 70 şi
următoarele ale Regulilor de procedură arbitrală ale C.A.B. precum şi în regulile de
procedură ale curtilor de arbitraj de pe lângă camerele de comerţ şi industrie judeţene.
În scopul remedierii omisiunilor sau greşelilor cuprinse în sentinţa arbitrală,
legiuitorul a reglementat o procedură care, în bună măsură, se aseamănă cu cea prevăzută
în cazul hotărârilor judecătoreşti de drept comun (art. 281 şi 2812 C. pr. civ.), cu
precizarea că, în cazul hotărârii arbitrale, nu este reglementată, în mod expres,
posibilitatea părţii interesate de a cere lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării
dispozitivului hotărârii (art. 2811 C. pr. civ.) – astfel încât singura cale deschisă rămâne în
acest caz contestaţia la titlu (în cazul nostru, titlul îl reprezintă hotărârea arbitrală
investită cu formulă executorie), reglementată în cadrul executării silite – art. 399 alin. 1
teza a doua din Codul de procedură civilă.
Astfel, în ce priveşte completarea hotărârii atunci când tribunalul arbitral a omis
să se pronunţe asupra unui capăt de cerere, articolul 362 alin. 1 C. pr. civ. dispune că
partea interesată poate să facă cerere în acest sens, în termen de 10 zile de la primirea
hotărârii416. Întrucât legea nu distinge, credem că acest termen curge tot de la data
primirii hotărârii, redactată in extenso, chiar şi atunci când partea a fost prezentă la
pronunţarea dispozitivului. Tot în termen de 10 zile de la comunicare poate fi făcută
cererea de îndreptare (rectificare) a erorilor materiale din cuprinsul hotărârii; însă, spre

416
“Sintagma “eroare materială” este folosită de legiuitor spre a exprima acele erori ce s-au strecurat în
hotărâre cu prilejul redactării şi care nu afectează legalitatea şi temeinicia acesteia. Doctrina şi
jurisprudenţa au considerat constant că pe calea procedurii reglementate de art. 281 C. pr. civ. nu pot fi
remediate erorile de fond; acestea pot fi cenzurate şi remediate doar prin intermediul căilor legale de atac”
(pentru dezvoltări privind îndreptarea, lămurirea şi completarea hotărârilor judecătoreşti, a se vedea, spre
exemplu, I. Leş, op. cit., p. 526-531).
Şi practica arbitrală este unanimă în acest sens; astfel spre exemplu, prin încheierea din 27.07.1998,
pronunţată în dosarul arbitral al C.A.B. nr. 248/1997, s-a statuat: “Pot fi rectificate potrivit Regulilor de
procedură, la cererea oricăreia dintre părţi, greşelile evidente care nu schimbă fondul soluţiei, precum şi
greşelile de calcul din cuprinsul hotărârii. Faptul că tribunalul arbitral a stabilit prin hotărâre că o sumă a
fost achitată fără ca pârâta să fi dovedit plata constituie o greşeală de judecată şi nu o eroare materială în
sensul dispoziţiilor art. 281 şi 362 din Codul de procedură civilă” (în Jurisprudenţa comercială arbitrală
1953-2000, p. 32).

291
deosebire de completare, îndreptarea erorilor poate fi dispusă de tribunalul arbitral şi din
oficiu (art. 362 alin. 2 C. pr. civ.). Nu se precizează în ce termen poate tribunalul arbitral
să dispună îndreptarea din oficiu a greşelilor materiale, însă – cel puţin în cazul
arbitrajului ad-hoc – acest termen nu va putea să fie mai lung de 20 de zile de la data
comunicării hotărârii către părţi, căci cel mai târziu atunci dosarul litigiului va fi trimis la
instanţa prevăzută de art. 342 C. pr. civ., în temeiul art. 3631.
Referitor la posibilitatea legală de formulare a unei cereri de completare ori
rectificare a hotărârilor arbitrale, în doctrină s-a remarcat, pe bună dreptate că o astfel
de posibilitate « constituie o excepţie de la regula desesizării- reprezentând o noutate în
raport cu reglementarea anterioară….. »417
Ni se pare interesant de subliniat că în dreptul comun (justiţia de stat),
posibilitatea completării unei hotărâri judecătoreşti în caz de omisiune de pronunţare
asupra unui capăt de cerere a fost recunoscută şi reglementată prin prevederile art.
2811C.pr civ. o atare problemă putându-se soluţiona în condiţiile şi cu procedura
menţionată în acel articol.
Pe de altă parte, atât teoretic cât şi practic, se poate pune următoarea problemă:
dacă cererea de completare a omisiunii, formulată de partea interesată în arbitraj, nu va fi
încuviinţată, sau dacă nu a fost formulată o astfel de cerere, va mai putea fi formulată o
acţiune în anulare sub motivul prevăzut de art. 364 lit. f) teza a doua C. pr. civ.? Astfel,
potrivit textului citat, hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată prin acţiune în anulare,
printre altele, şi atunci când tribunalul arbitral nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut
(expresie similară ca înţeles cu aceea : “a omis să se pronunţe asupra unui capăt de
cerere”, utilizată de prevederile art. 362 alin. 1 C. pr. civ.).
În opinia noastră, pentru formularea unui răspuns corect la această chestiune ar
trebui efectuate avute în vedere următoarele distincţii:
Dacă partea interesată nu a formulat cerere de completare a hotărârii arbitrale, ori
nu a formulat-o în termenul legal, nu ar mai fi indreptăţită să îşi întemeieze o acţiune în
anulare, pe motivul prevăzut de art. 364 lit. f) teza a doua din C. pr. civ. O astfel de
soluţie ni se pare logică întrucât nu credem că intenţia legiuitorului a fost să instituie două
căi procedurale diferite (dar alternative), utilizabile la organe jurisdicţionale diferite,

417
V.Roş, op.cit.p, 430

292
pentru a se putea atinge acelaşi scop: soluţionarea cererii de arbitraj în integralitatea sa
(cu privire la toate capetele de cerere, principale sau accesorii).
Pentru ipoteza în care partea interesată va fi introdus cerere de completare a
hotărârii arbitrale şi aceasta va fi fost respinsă, hotărârea dată în această procedură făcând
parte din hotărârea arbitrală iniţială, potrivit art. 362 alin. 3 C. pr. civ., ori dacă tribunalul
arbitral va refuza judecarea unei astfel de cereri (ipoteză de deplin posibilă, din punct de
vedere practic), partea va fi îndreptăţită sa formuleze acţiune în anulare pe temeiul art.
364 lit. f) teza întâi, aceasta fiind singura cale de control judecătoresc asupra legalităţii
respingerii cererii de completare ori de surmontare a refuzului nejustificat a tribunalului
arbitral care a pronunţat hotărârea primară.
Aşadar, în condiţiile art. 362 alin. 1 şi ale art. 364 lit. f) C. pr. civ., după părerea
noastră, partea interesată nu va putea opta între două căi: a cere completarea hotărârii
arbitrale, ori a formula acţiune în anulare, sub motivul că tribunalul nu s-a pronunţat
asupra unui lucru ce a fost cerut (conform art. 364 lit. f teza a doua), ci este obligată să le
urmeze în mod succesiv, în raport cu ipotezele pe care le-am evocat. După părerea
noastră, de lege ferenda, se impune completarea corespunzătoare a prevederilor art. 362,
în sensul celor prezentate de noi418. Dar, despre această problemă vom avea ocazia să ne
exprimăm anumite idei, cu ocazia examinării problematicii acţiunii în anulare.
Codul de procedură civilă instituie o suprinzătoare distincţie între regimul
judecării cererii de completare a hotărârii (cu citarea părţilor) şi cel al judecării cererii de
îndreptare (unde nu se mai precizează expres obligativitatea citării). În doctrina de
arbitraj s-a exprimat opinia, judicioasă după părerea noastră, că şi într-un caz şi în celălalt
citarea părţilor se impune ca o aplicaţie şi totodată ca o garanţie a principiilor exprimate
de art. 358 C. pr. civ. – egalitatea de tratament, dreptul la apărare şi
contradictorialitatea – principii ce trebuie să călăuzească întreaga procedură arbitrală,

418
Pentru o opinie contrară, a se vedea: G.Dănăilă, op.cit., p.303-3004.Autoarea citată este de părere că
ediabilă „omisiunea de a se pronunţa asupra unui capăt de cerere prezintă particularitatea de a fi
remediabilă prin două căi procedurale:a ) cererea de completare prevăzută de art. 362 alin.1, care trebuie
introdusă în termen de 10 zile de la data primirii hotărârii şi b) acţiunea în anulare prevăzută de art. 364,
pentru motivul prevăzut la litera f), (tribunalul arbitral nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut) acţiune
catrebuie introdusă în termen de o lună de la data comunicării hotărârii arbitrale. Aşadar, dacă partea a
pierduit termenul de 10 zile, are la îndemână cea de-a doua cale, acţiunea în anulare. Părţile vor alege liber
calea procedurală adecvată”(p.303-304). Aceiaşi autoare, opiniază, însă, că este greu de crezut că, în fapt,
partea care are acea opţiune- de regulă, aceea fiind reclamantul, va alege calea mult mai lungă şi anevoiasă
a acţiunii în anulare şi nu cea a cererii de completare) (p.304).

293
chiar şi în cazurile de excepţie când ea se prelungeşte după data pronunţării hotărârii 419.
Nu este mai puţin adevărat, că prin prevederile alineatului 4 al art. 585 din PCpc,
problema semnalată se pare că va fi soluţionată, în sensul că, se preconizează soluţia de
citare a părţilor doar dacă tribunalul arbitral apreciază necesară o astfel de măsură,
(avem în vedere judecarea cererilor de îndreptare a greşelilor materiale, a greşelilor
evidente, precum şi a greselilor de calcul).
O altă distincţie o întâlnim sub raportul denumirii actului prin care tribunalul
arbitral se pronunţă asupra cererii de completare, respectiv de îndreptare. Astfel,
completarea se decide prin hotărâre, iar rectificarea prin încheiere (art. 362 alin. 3 C.
pr. civ.) – însă amândouă tipurile de acte vor avea aceeaşi forţă, făcând parte integrantă
din hotărârea arbitrală. Credem că procedura de îndreptare a erorilor se aplică în egală
măsură şi în privinţa încheierilor de şedinţă. De observat şi reţinut că şi cererile de
lămurire a înţelesului, a întinderii ori pentru eliminarea unor dispoziţii potrivnice ale
hotărârilor arbitrale trebuie soluţionate tot prin hotărâri şi nu prin încheieri. Aşa cum a
remarcat doctrina420, distincţiile hotărâre –încheiere, sunt fireşti şi logice : hotărări, în
cazul cererilor de completare a hotărârii şi în cel al stabilirii întelesului, întinderii şi al
lămuririi dispozitivului, pentru că acele chestiuni vizează conţinututul hotărârii, în sensul
completării ori al explicării sau chiar al rectificării ei, după caz, şi încheieri, în cazul
greşelilor materiale sau al altor greşeli evidente, a căror eliminare, rectificare nu vizează
soluţia propriu-zisă, ci aspecte de ordin tehnic, în special.
Este important să mai menţionăm că părţile nu pot fi obligate sub nici o formă la
plata eventualelor cheltuieli pricinuite de completarea sau îndreptarea hotărârii, pentru
simplul motiv că lor nu li s-ar putea imputa nici o “culpă procesuală” în aceste situaţii
(alin. 4 al articolului 362 C. pr. civ.).
Cu privire la chestiunile mai sus prezentate, prevederile PCpc din septembrie
2009 conţin unele elemente în plus şi care au caracter de noutate, în raport cu actuala
reglementare. Astfel, potrivit prevederilor art. 585, în cazul în care sunt necesare
lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori
aceasta cuprinde dispoziţii potrivnice, oricare dintre părţi poate cere tribunalului

419
V. Roş, op. cit., p. 431.
420
A se vedea, G.Dănăilă, op.cit.,p. 304.

294
arbitral să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispoziţiile potrivnice. Pe cale de
consecinţă, ca efect al adoptării unei astfel de propuneri legislative, aşa numita
contestaţie la titlu îşi va găsi o reglementare adecvată şi în ceea ce priveşte hotărârile
arbitrale.
O prevedere cu caracter de noutate pe care o preconizează PCpc, este aceea pe
care o conţine alineatul 5 al articolului 585, potrivit căreia, hotărârile de lămurire sau de
completare ori încheierea de îndreptare se pronunţă de îndată şi fac(e) parte integrantă
din hotărârea arbitrală. Aşadar, dacă va fi adoptată o astfel de propunere legislativă,
judecarea cererilor de îndreptare, lămurire ori completare a hotărârilor arbitrale va trebui
să se facă cu maximum de celeritate (astfel de cereri urmează sa fie introduse în termen
de 10 zile de la data primirii hotărârii, conform prevederilor alineatelor 3 şi 4 ale art. 585
din PCpc) amânarea pronunţării asupra lor nefiind permisă.
Atât hotărârile de completare cât şi cele de lămurire ori înlăturare a unor dispoziţii
potrivnice dar şi încheierile de rectifcare a unor greşeli materiale, a altor greşeli care nu
schimbă soluţia, vor putea fi atacate doar prin acţiune în anulare, întrucât atât hotărările
respective cât şi încheierile, după caz, fac parte integrantă din hotărârea arbitrală care s-a
pronunţat cu privire la chestiunile deduse judecătii arbitrale.O astfel soluţie, deşi nu este
prevăzută în mod expres de actuala reglementare a C. pr.civ., este dedusă din
împrejurarea că singurul mijloc de control judecătoresc asupra hotărârii arbitrale este
acţiunea în anulare, prin asemănare de raţiune cu situaţia hotărârilor judecătoreşti, la care,
căile de atac împotriva hotărârilor de completare ori de lămurire a înţelesului, a întinderii,
etc, respectiv a încheierilor de rectificare a unor greşeli, sunt aceleaşi cu căile de atac cu
care pot fi atacate hotărârile în legătură cu care s-au pronunţat ( a se vedea prevederile
art. 2813 C.pr.civ.).
O astfel de reglementare este conţinută spre, exemplu, de art. 73 din Regulile de
procedură ale CAB, intrate in vigoare la 1 septembrie 2009. Din păcate, PCpc, varianta
2009, cu conţine nici o referire cu privire la controlul judecătoresc cu privire la
categoriile de hotărâri şi încheieri la care ne-am referit mai sus, astfel încât prevederile
regulilor de procedură ale unor instituţii permanente de arbitraj, sunt binevenite şi utilie
pentru orientarea celor care apelează la arbitraj. Oricum, de lege ferenda, credem că ar fi

295
binevneită o prevedere specială cu privire la modalităţile de atac ori de control judiciar
ale actelor jurisdicţionale prin care se soluţionează astfel de cereri.
i
SECŢIUNEA 6
EXECUTAREA HOTĂRÂRII ARBITRALE. INCIDENTE LEGATE DE
EXECUTARE. CONTESTAŢIA LA TITLU

Am arătat într-una din secţiunile anterioare că, în temeiul efectului obligatoriu al

hotărârii arbitrale, partea care a pierdut arbitrajul este îndatorată să execute voluntar
prestaţiile la care a fost obligată de către tribunalul arbitral (remiterea unui bun către
cealaltă parte, plata unei sume de bani, executarea unei prestaţii etc. – restabilind sau
recunoscând astfel dreptul subiectiv încălcat al celeilalte părţi).
În practică, uneori, convins de justeţea hotarârii, debitorul va executa de bună
voie prestaţia la care a fost obligat – însă, pentru situaţiile întâlnite cel mai adesea, în care
el refuză executarea benevolă, legiuitorul a instituit posibilitatea executării silite a
hotărârii, cu ajutorul forţei de constrângere a statului (mai precis, prin intermediul
executorilor judecătoreşti, care, în caz de nevoie, pot apela la concursul organelor forţei
publice). În acest sens, nu există nici o deosebire între regimul executării silite a
hotărârilor judecătoreşti şi cel al executării hotărârilor arbitrale, art. 368 din Codul de
procedură civilă prevăzând expres că “hotărârea arbitrală investită cu formulă executorie
constituie titlu executoriu şi se execută silit întocmai ca şi o hotărâre judecătorească”.
Am arătat deja că, pentru a putea fi pusă în executare silită, hotărârea arbitrală
trebuie să aibă calitatea de titlu executoriu, iar acest caracter se dobândeşte prin
investirea cu formulă executorie, în condiţiile art. 3671 alin. 2 C. pr. civ., de către instanţa
judecătorească care în lipsa contractului de arbitraj ar fi fost competentă să soluţioneze
litigiul în primă instanţă, respectiv de către judecătorie sau tribunal, în funcţie de criteriul
valorii obiectului pricinii (art. 342 coroborat cu prevederile art. 1 şi 2 pct. 1 lit a C. pr.
civ.). Trebuie să menţionăm, în acest context că, în conformitate cu prevederile PCpc, art.
596, alin.2, coroborat cu art, 529, în toate situaţiile, indiferent de cuantumul pretenţiilor,
instanţa de investire cu formulă executorie a unei hotărâri arbitrale va fi tribunalul în
circumscripţia căruia s-a desfăşurat arbitrajul.Citarea părţilor fiind lasată la latitudinea

296
tribunalului, aceasta putând fi efectuată numai pentru eventualitatea în care vor exista
îndoieli cu privire la regularitatea hotărârii a cărei investire cu formulă executorie se cere.
Să ne reamintim că investirea cu formulă executorie reprezintă o formalitate prin
care judecătorul – singurul înzestrat cu imperium în sistemul judiciar românesc – după o
verificare, cu sau fără citarea părţilor, a regularităţii titlului executoriu, dă dispoziţie
agenţilor administrativi (executorii judecătoreşti) şi agenţilor forţei publice (poliţie şi
jandarmerie) să execute hotărârea, iar procurorilor să stăruie pentru aducerea ei la
îndeplinire. Investirea se dispune prin încheiere, în condiţiile art. 331-339 C. pr. civ. (este
o procedură necontencioasă421), încheiere care – în lipsa unei dispoziţii contrare exprese –
este supusă atât apelului cât şi recursului. Conform art. 269 C. pr. civ., hotărârea investită
cu formulă executorie se dă numai părţii care a câştigat procesul sau reprezentantului ei.
În situaţia în care o hotărâre judecătorească conţine dispoziţii “potrivnice”
(contradictorii), ori când pentru executarea sa sunt necesare lămuriri cu privire la
înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului, art. 2811 C. pr. civ. permite părţilor să
solicite instanţei care a pronunţat hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture
dispoziţiile potrivnice din conţinutul acestuia. Întrucât în cazul arbitrajului reglementat de
Cartea a IV-a din Codul de procedură civilă nu este prevăzută posibilitatea promovării
unei astfel de cereri (reamintim că art. 362 C. pr. civ. reglementează expres doar
completarea hotărârii şi îndreptarea erorilor materiale şi că doar în PCpc varianta
2009)art. 585) se are în vedere reglementarea aşa numitei « contestaţii la titlu » şi în
materie arbitrală), se pune întrebarea dacă, în cadrul executării silite a hotărârii arbitrale,
ar fi posibilă formularea unei “contestaţii la titlu” în condiţiile art. 399-400 C. pr. civ.422.
Textele amintite prevăd că “…dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută de art. 2811, se
poate face contestaţie şi în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul,

421
Art. 3671 alin. 2 teza a II-a C. pr. civ. dispune totuşi că “în cazul în care există îndoieli cu privire la
regularitatea hotărârii arbitrale… se vor cita părţile” (s.n.).
În doctrină s-a ivit şi o dispută în legătură cu acest text legal, punându-se întrebarea dacă judecătorul sesizat
cu cererea de investire poate cita părţile şi pentru a pune în discuţie viciile de fond ale hotărârii (dintre cele
prevăzute de art. 364 C. pr. civ. ca motive de anulare a acesteia). Răspunsul majorităţii autorilor a fost
negativ, argumentându-se, pe de o parte, că regularitatea se referă la aspectul formal (exterior) al hotărârii,
iar pe de altă parte, arătându-se că judecătorul cererii de investire nu se poate substitui instanţei competente
să decidă – la cererea părţii interesate – anularea hotărârii arbitrale, căci în acest fel şi-ar încălca atât
limitele propriei investiri, cât şi principiul disponibilităţii (a se vedea: V. Roş, op. cit., p. 517-520).
422
Noţiunea “contestaţie la titlu” este o creaţie a doctrinei şi practicii judiciare, ea nefiind regăsită ca atare
în conţinutul Codului de procedură civilă. Pentru dezvoltări, a se vedea: I. Leş, op. cit., p. 923-924.

297
întinderea sau aplicarea titlului executoriu…” şi “contestaţia privind lămurirea
înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu se introduce la instanţa care a
pronunţat hotărârea ce se execută. Dacă o asemenea contestaţie vizează un titlu
executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicţie, competenţa de soluţionare aparţine
instanţei de executare”.
Fără a intra în detalii cu privire la argumentele teoretice aduse în favoarea unuia
sau altuia dintre răspunsuri423, arătăm că practica arbitrală a decis în mod constant în
sensul conform căruia contestaţiile la titlu sunt admisibile în cazul hotărârilor arbitrale, în
tot timpul cât executarea silită a acestora este legal posibilă 424 (în limita termenului de
prescripţie extinctivă a dreptului de a cere executarea silită, conform art. 16 din Decretul-
lege nr. 167/1958, termen de 3 ani care începe să curgă de la data comunicării hotărârii),
iar rezolvarea lor revine în sarcina tribunalului arbitral ce a pronunţat hotărârea a cărei
lămurire este solicitată425.
Desigur, este de dorit ca în cazul arbitrajului ad-hoc contractul de arbitraj (clauza
compromisorie ori compromisul arbitral) să se refere şi la problema soluţionării
eventualelor « contestaţii la titlu », iar în cazul arbitrajului instituţional este necesar ca în
regulamentele şi/sau în cadrul regulilor de procedură proprii fiecărei entităţi
organizatoare să se însereze prevederi exprese privind competenţa tribunalelor arbitrale
de a soluţiona astfel de cereri, precum şi cu privire la obligaţia arbitrilor de a le soluţiona,
sub sancţiunea răspunderii pentru eventualele daune produse părţilor426. Estimăm că
astfel de prevederi contractuale ori regulamentare pot fi benefice pentru economia
arbitrajului, întrucât arbitrii vor şti încă de la data la care au luat cunoştintă de conţinutul
contractului de arbitraj şi/sau de conţinutul regulamentelor/regulilor de procedură

423
Pentru dezvoltări, a se vedea: O. Căpăţână, op. cit., p. 176, G. Homotescu, p. 195-197. Principalul
argument favorabil soluţiei este acela că hotărârile arbitrale “se execută silit întocmai ca şi o hotărâre
judecătorească”, iar conform Regulilor de procedură arbitrală ale C.A.B. (art. 79) “prezentele Reguli se
completează cu dispoziţiile de drept comun de procedură civilă română în măsura în care acestea sunt
compatibile cu arbitrajul şi cu natura comercială a litigiilor”.
424
Sentinţa C.A.B. nr. 35/26.01.1979, în Jurisprudenţa comercială arbitrală 1953-2000, p. 33.
425
Pentru o analiză documentată şi elocventă a problematicii soluţionării contestaţiei la titlu a se vedea,
spre exemplu, M. Ionaş Sălăgean, op. cit., p. 159-168.
426
O astfel de soluţie a fost adoptată, spre exemplu, de către CAB, care prin regulile sale de procedură
intrate în vigoare începând cu data de 1 septembrie 2009 a reglementat expres posibilitatea formulării şi
judecării unor cereri privind lămurirea, înţelesului, întinderii şi aplicării dispozitivului sentinţei arbitrale
ori pentru situaţia în care acesta cuprinde dispoziţii potrivnice, pentru înlăturarea lor, chiar dacă, în prezent,
de lege lata, pentru hotărârile arbitrale nu se prevede o astfel de posibilitate, în mod expres ( a se vedea art.
71).

298
arbitrală, că în caz de nevoie, le revine şi o astfel de obligatie, şi că misiunea lor se va
putea încheia doar după ce vor fi soluţionat şi o eventuală contestaţie la titlu.
Ni se pare firesc ca în situaţii de genul celei analizate în această secţiune, partea
interesată să nu fie obligată la suportarea cheltuielilor prilejuite de soluţionarea
contestaţiei, cu excepţia eventualelor cheltuieli (noi) de deplasare a arbitrilor (transport,
cazare etc.), cheltuieli pe care părţile le-au suportat (în mod necesar) şi pe parcursul
procesului, potrivit contractului de arbitraj ori regulamentului / regulilor de procedură ale
instituţiilor permanente de arbitraj, după caz. O astfel de soluţie ni se pare corectă, dacă
avem în vedere împrejurarea că problemele ce pot apare în înţelegerea şi desluşirea
conţinutului unei hotărâri arbitrale (cu ocazia executării silite) se datoresec modului în
care arbitrii vor fi redactat acest act juridicţional.
Şi în această materie se impune, în concepţia noastră, ca de lege ferenda, în cadrul
Cărţii a IV-a din cadrul Codului de procedură civilă, se să consacre expres competenţa de
soluţionare a « contestaţiilor la titlu » de către acelaşi tribunal arbitral care a judecat
litigiul arbitral ( a se vedea PCpc, varianta septembrie 2009 ). Eventual, pentru situaţia în
care tribunalul arbitral în cauză nu se va mai putea întruni din motive obiective, sau
atunci când arbitrii vor refuza fără justiv motiv să-şi execute o astfel de obligaţie, se va
putea atribui competenţa de a soluţiona contestaţiile la titlu, tribunalului în circumscripţia
căruia s-a desfăşurat arbitrajul. Desigur, o astfel ultimă soluţie, ca şi aceea de a constitui
un alt tribunal pentru judecarea unei astfel de cereri (daca arbitrii anteriori nu pot sau
refuză să mai îndeplinească o astfel de sarcină), prezintă inconvenientul major că cei care
vor fi puşi să descifreze voinţa reală, exactă şi completă a celor care au pronunţat
hotărârea a cărei lămurire, etc, se cere vor alte persoane, care nu au participat la
dezbateri, astfel încât, ambele par a fi de neacceptat.

SECŢIUNEA 7
DESFIINŢAREA ŞI SUSPENDAREA HOTĂRÂRII ARBITRALE

Am arătat la începutul acestei lucrări că celeritatea care caracterizează procesul

arbitral se traduce şi prin lipsa reglementării unor căi de atac propriu-zise, ordinare sau

299
extraordinare427, care să dea posibilitatea părţii căzute în pretenţii în arbitraj să conteste
pe fond temeinicia soluţiei date de tribunalul arbitral cu privire la litigiul dedus judecăţii.
Cu toate acestea, hotărârea arbitrală nu poate fi sustrasă în întregime controlului
judecătoresc, întrucât o asemenea soluţie ar permite şi chiar ar încuraja abuzuri din partea
arbitrilor, a căror decizie n-ar mai fi supusă cenzurii de legalitate a unui magistrat – aşa
cum este firesc să se întâmple în cazul oricărui act cu caracter jurisdicţional.De aceea,
pentru a garanta o judecată corectă şi imparţială, legiuitorul a reglementat – în Capitolul
VIII din Cartea a IV-a a Codului de procedură civilă (“Desfiinţarea hotărârii arbitrale”) –
o cale specifică de desfiinţare a hotărârii arbitrale date cu încălcarea legii, denumită
acţiune în anularea hotărârii arbitrale.
Acest mijloc de control judecătoresc îşi găseşte o nouă reglementare şi în PCpc,
titlul V al cărţii a IV a, fiindu-i consacrate art. 589-594.
Conform art. 364 C. pr. civ., din actualul C.pr.civ., “hotărârea arbitrală poate fi
desfiinţată numai prin acţiune în anulare pentru unul din următoarele motive:
a) litigiul nu era susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului;
b) tribunalul arbitral a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie arbitrală sau în
temeiul unei convenţii nule sau inoperante;
427
Singura cale de atac ordinară în sistemul judiciar român o constituie în prezent apelul, în vreme ce
recursul, revizuirea, contestaţia în anulare sunt căi extrordinare de atac. În ceea ce priveşte recursul în
interesul legii in actuala reglementare a Titlului VI al Cărţii a III a C.pr.civ. precum şi în concepţia autorilor
PCpc, varianta 2009, Titlul II, după părerea noastră, acesta nu este reglementat ca o cale extraordinară de
atac propriu zisă, ci doar ca un instrument juridic prin se poate ajunge la asigurarea unei practici judicare
unitare.În acest sens, art. 329, alin.1 din actualul C.pr.civ., prevede că « Procurorul General al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau al cererea ministrului justiţiei, precum şi
colegiile curţiilor de apel au dreptul, pentru a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg
teritoriul României, să ceară Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept
care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti ». Aşadar, din această prevedere foarte clară
rezultă că obiectul recursului în interesul legii îl pot forma, în mod direct, doar hotărârile judecătoreşti, cele
arbitrale fiind excluse prin ipoteză. Suntem de părere că, totuşi, prin cercetarea şi evaluarea practicii
judecătoreşti în materia acţiunilor în anulare promovate împotriva hotărârilor arbitrale, Inalta Curte de
Casaţie şi Justiţie va putea avea în vedere, în mod direct sau măcar indirect, şi soluţiile date unor probleme
de drept de către instanţele arbitrale, deciziile pe care le va pronunţa în legătură cu astfel de probleme, în
urma admiterii recursurilor în interesul legii, vor influenţa, fără îndoială, şi soluţiile viitoare ale instantelor
arbitrale. Să mai reţinem că, potrivit prevederilor alineatului 3 al art. 329 din actualul C.pr. civ., « soluţiile
(în recursurile în interesul legii-n.n) se pronunţă numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor
judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese.Dezlegarea dată problemelor
de drept judecate este obligatorie pentru instanţe ». Aşadar, recursul în interesul legii nu ar nici efect de
retractare şi nici de reformare a unor hotărari judecătoreşti pronunţate în anumite speţe ci doar acela de a
orienta practica judiciară viitoare într-o anumită direcţie conformă cu spiritul şi literea legislaţiei aplicabile
în materia examinată şi evaluată ( cu privire la efectele deciziilor date în recursurile în interesul legii a se
vedea pentru unele comentarii pertinente şi relevante, spre exemplu : M. Tabârcă şi Ghe.Buta, op.cit. ,
p.1027-1029).

300
 c) tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenţia arbitrală;
d) partea a lipsit la termenul când au avut loc dezbaterile şi procedura de citare nu
a fost legal îndeplinită;
e) hotărârea a fost pronunţată după expirarea termenului arbitrajului prevăzut de
art. 3533;
a) tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unor lucuri care nu s-au cerut sau nu s-
a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut;
b) g) hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul şi motivele, nu arată data şi
locul pronunţării, nu este semnată de arbitri;
h) dispozitivul hotărârii arbitrale cuprinde dispoziţii care nu se pot aduce la
îndeplinire;
i) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii
imperative ale legii.”
Şi în reglementările adopate de alte state în materia arbitrajului privat, anularea ori
desfiinţarea unei anumite hotărâri arbitrale este admisibilă doar pentru motive de
nelegalitate, limitativ prevăzute de lege. Spre exemplu, în conformitate cu Reglementarea
Federaţiei Ruse cu privire la Arbitrajul comercial Internaţional adoptată în data de 7 iulie
1993, reglementare care are la bază Legea model elaborată de UNCITRAL428, o sentinţă
arbitrală va putea fi anulată doar dacă : convenţia arbitrală nu este validă în conformitate
cu prevederile legale ; una dintre părţile convenţiei arbitrale nu a putut participa la
constituirea tribunalului arbitral, o parte a lipsit la termenul când au avut loc dezbaterile
sau a fost lipsită de dreptul la apărare ; sentinţa arbitrală a fost pronunţată fără să existe o
convenţie arbitrală sau cu depăşirea convenţiei arbitrale ; constituirea tribunalului arbitral
nu a operat sau procedura arbitrală nu s-a desfăşurat în conformitate cu covenţia
arbitrală ; litigul nu era arbitrabil în Rusia ; sentinţa arbitrală este contrară ordinii publice
sau principiilor fundamentale din sistemul rus de drept.
Referitor la specificul acestui mijloc de control judecătoresc asupra hotărârilor arbitrale,
aşa după cum s-a arătat de către cercetătorii instituţiei arbitrajului, « marele merit al
modernizării în 1993 a arbitrajului constă, printre altele, în simplificarea controlului

428
A se vedea pentru o prezentare a arbitrajului comercial interanţional în Federaţia Rusă, M Aksenova,
Arbitrajul în Rusia, studiu publicat în Revista Română de Arbitraj nr. 4/2009, p.11-23.

301
judecătoresc asupra hotărârii arbitrale. Pănă la această modernizare, părţile aveau la
dispoziţie toate căile de atac ordinare şi extraordinare proprii hotărârilor judecătoreşti (cu
excepţia opoziţiei). În plus, hotărârea arbitrală prezenta particularitatea de a fi supusă
unei acţiuni în anulare pentru unul dintre cele cinci motive prevăzute de art .368 (în
vechea numerotare)429. Acelaşi autor subliniează faptul că noua reglementare a acţiunii în
anulare este armonizată cu Legea- model UNCITRAL, asupra arbitrajului din 1985.
În condiţiile în care, în anterioara reglementare a căilor de atac împotriva
hotărărilor arbitrale, puteau fi utilizate atât acţiunea în anulare, ca mijloc de control
judecătoresc, cât şi căile de atac ordinare şi extraordinare reglementate de lege pentru
hotărârile judecătoreşti, principalul avantaj al arbitrajului- celeritatea- era complet
anihilat, chiar dacă, aşa cum s-a apreciat, existenţa unei pluralităţi de căi de atac/control
era în concordanţă cu natura juridică mixtă a arbitrajului şi a hotărârii arbitrale430.
Din fericire, prin reglementarea dată Cărţii a IV a prin reforma procedurală din
1993, s-a optat doar pentru un mijloc de control judecătoresc, şi nu pentru o cale de atac
propriu-zisă, cum era înainte de acea reformă, mijloc care îmbină motivele specifice
căilor de atac extraordinare (recurs, revizuire, constestaţie în anulare) cu unele motive
specifice doar hotărârii arbitrale. Sau altfel spus, legiuitorul a optat pentru « instituirea
unei acţiuni în anulare sui-generis care întruneşte într-o proporţie echilibrată, atât motive
de desfiinţare proprii convenţiilor cât şi motive proprii hotărârilor judecătoreşti » 431. În
legătură cu acestă trăsătură specifică a acţiunii în anulare, s-a remarcat de către
432
doctrină , că există unele asemănări cu contractul de tranzacţie, în cazul căruia, după
cum este cunoscut, hotărârile de expedient prin care instanţele de judecată iau act şi
consfiinţesc învoiala părţilor consemnată într-un anumit contract de tranzacţie (prin care
părţile preintămpină ori sting un litigiu dintre ele), se vor putea desfiinţa doar pe calea
recursului, respectiv tranzacţia propriu-zisă, printr-o acţiune în anularea contractului în
cauză, introdusă în condiţiile dreptului comun. Trebuie totuşi reţinută ideea că în cazul
tranzacţiei părţile soluţionează litigiul şi nu alte persoane, cum se întămplă în cazul
arbitrajului şi că tranzacţia nu este un act jurisdicţional cum este hotărârea arbitrală, ci

429
I, Băcanu, Controlul judecătoresc asupra hotărârii arbitrale, Editura Lumina Lex, Bucureşti 2005, p.12
430
idem, p.16
431
idem, p.17.
432
ibidem.

302
doar un contract ca oricare altul, chiar dacă, uneori, este unul judiciar (încheiat prin
mijlocirea instanţei de judecată sau chiar a uneia arbitrale).
Plecând de la constatarea că hotărarea arbitrală îşi are izvorul în convenţia
arbitrală şi că ea însăşi are o natură mixtă, contractuală şi jurisdicţională, autorii reformei
din 1993, au urmărit ca odată ce va fi admisă acţiunea în anulare, să urmeze şi o fază de
judecată devolutivă care va îndreptăţii instanţa de judecată să procedeze la judecata în
fond, ca şi când nu ar fi existat convenţia arbitrală. Pentru a nu prelungi în mod păgubos
soluţionarea litigiului care a făcut obiectul arbitrajului, s-a instituit după judecarea cauzei
în fond doar calea de atac extraordinară a recursului nu şi cea ordinară a apelului, tocmai
datorită efectului devolutiv al admiterii acţiunii în anulare.
Aşadar, în actuala reglementare a art. 364 C. pr.civ, admiterea unei acţiuni în
anulare are un dublu efect : anularea unui act contractual- jurisdicţional(hotărarea
arbitrală) şi cel de al doilea efect, rejudecarea în fond a litigiului, ca şi când nu ar fi
existat convenţia de arbitraj.
Cu privire la denumirea acestui mijloc (căi) de control judecătoresc asupra
hotărârii arbitrale, deşi în legislaţia românească mai sunt reglementate unele căi de atac
ori tipuri de acţiuni având denumiri asemănătoare cu acţiunea în anulare- avem în vedere,
contestaţia în anulare, reglementată de art. 317-321 din actualul C. pr. civ., cererea în
anularea unui contract pentru diverse motive, cererea în anulare reglementată de art. 8,
alin.1 din OG nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată sau cea reglementată de
OUG nr. 119/2007- totuşi nu există riscul să fie confundate deoarece, aşa după cum am
arătat, acţiunea în anulare reglementată de art. 364 din actualul C.pr. civ. are un obiect
precis şi exclusiv, anularea unei hotărâri arbitrale, act juridic cu o natură mixtă :
convenţională şi jurisdicţională.

§ 1. Consideraţii de ordin general privind motivele care pot sta la baza

anulării a hotărârii arbitrale. Analiza motivelor de anulare a hotărarii arbitrale
reglementate de art. 364 C.pr.civ
1.1 Consideraţii de ordin general privind motivele care pot sta la baza
anulării a hotărârii arbitrale.

303
 Din simpla analiză literală a prevederilor art. 364 C. pr. civ. – se poate constata că
motivele prevăzute expres şi limitativ de lege pentru promovarea acţiunii în anulare se
referă nu la netemeinicia hotărârii arbitrale, ci mai ales la nelegalitatea acesteia,
respectiv la încălcarea (în cursul procedurii arbitrale sau prin chiar conţinutul
hotărârii) a unor dispoziţii, în principal, cu caracter prescriptiv / orânduitor. Dar
influenţa laturii contractuale a arbitrajului se face resimţită şi aici, căci unele dintre
motivele de anulare se referă în mod direct la lipsa, nevaliditatea sau încălcarea
convenţiei arbitrale. Astfel, putem grupa motivele prevăzute de art. 364 C. pr. civ. în
două categorii433:
1.1..1 Motive care ţin de încălcarea / nerespectarea convenţiei arbitrale: lipsa,
nevaliditatea ori inoperativitatea434 acestei convenţii; constituirea tribunalului arbitral cu
încălcarea dispoziţiilor convenţiei arbitrale, depăşirea termenului arbitrajului stabilit de
părţi ori, în lipsă, a termenului indicat de norma supletivă a art. 3533 alin. 1 C. pr. civ.,
atunci când părţile au prevăzut expres această împrejurare ca şi motiv de caducitate a
hotărârii arbitrale pronunţate tardiv.
Considerăm, de asemenea, în opoziţie cu o opinie exprimată în literatură435, că
putem include în această categorie şi motivul prevăzut de art. 364 lit. f C. pr. civ. –
nepronunţarea tribunalului arbitral asupra tuturor petitelor din cererea de arbitrare, sau
pronunţarea asupra unor lucruri care nu s-au cerut – deoarece, în primul caz, arbitrii nu
şi-au îndeplinit în totalitate misiunea, aşa cum le-a fost încredinţată prin contractul de
învestitură, iar în cel de-al doilea caz, arbitrii şi-au depăşit limitele investirii, limite pe
care doar părţile în arbitraj (reclamantul, în principiu, dar şi pârâtul în măsura în care a
formulat cerere reconvenţională) pot să le stabilească, conform autonomiei de voinţă şi

433
M. Ionaş Sălăgean, op. cit., p. 138 şi urm.
434
Convenţia arbitrală (contractul de arbitraj) este inoperant sau ineficace atunci când – deşi încheiat în
mod valid din punct de vedere al fondului şi al formei – acesta nu-şi poate produce principalul efect în
considerarea căruia a fost încheiat: constituirea tribunalului arbitral în vederea soluţionării unui anumit
litigiu.
Spre exemplu, în doctrină se precizează că, convenţia arbitrală este inoperantă – printre altele – atunci când
nu cuprinde numele arbitrilor ori modalitatea de numire a acestora (în mod expres sau măcar implicit, prin
referirea la normele procedurale proprii unei anumite instituţii de arbitraj). În ce ne priveşte, considerăm că
– prin raportare la dispoziţia neechivocă a art. 343 2 C. pr. civ. – o asemenea omisiune constituie în mod
categoric un motiv de nulitate, nu de ineficacitate a convenţiei arbitrale.
435
M. Ionaş Sălăgean, op. cit., p. 144-145. Autoarea arată că acest motiv “nu derivă din caracterul special,
autonom, al acţiunii în anulare, ci din preocuparea şi necesitatea respectării, şi în acest caz, a principiilor de
bază ale procedurii civile”.

304
principiului disponibilităţii. Bineînţeles că, aşa după cum am aratat deja într-o secţiune
anterioară, partea care a formulat prin acţiunea arbitrală un petit asupra căruia tribunalul
arbitral a omis să se pronunţe nu va avea opţiunea între a promova acţiunea în anulare
reglementată de art. 364 C. pr. civ., ori a solicita arbitrilor completarea hotărârii, după
procedura simplificată reglementată de art. 362 alin. 1 C. pr. civ., ci va trebui să urmeze
suscesiunea impusă de lege în utilizarea acestor mijloace procedurale.
1.1.2. Motive care ţin de nesocotirea/încălcarea de către tribunalul arbitral a
unor principii fundamentale ale procesului civil, respectiv de încălcarea unor norme
procedurale imperative, a ordinii publice şi a bunelor moravuri.
Includem printre aceste motive: nearbitrabilitatea litigiului soluţionat prin arbitraj
(arbitrii au statuat asupra unor drepturi fără caracter patrimonial ori în privinţa cărora
părţile nu puteau tranzacţiona, deşi aveau caracter patrimonial), încălcarea dreptului la
apărare al părţii şi a principiului contradictorialităţii (atunci când partea nu este legal
citată şi lipseşte la termenul când au loc dezbaterile – însă, este îndeobşte acceptat că
prezenţa la termen a părţii necitate acoperă viciul de procedură, cu condiţia acordării unui
termen pentru pregătirea apărării, la cererea părţii); lipsa din cuprinsul hotărârii arbitrale
a unor elemente obligatorii (dispozitivul, motivarea436, locul şi data pronunţării,
semnăturile arbitrilor); dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii care nu se pot aduce la
îndeplinire (de regulă, această situaţie se întâlneşte când arbitrii stabilesc dispoziţii
contradictorii – spre exemplu, atunci când se admite atât cererea introductivă, cât şi
acţiunea reconvenţională, iar acestea au obiecte care se exclud reciproc); încălcarea
ordinii publice437, a bunelor moravuri438 ori a altor dispoziţii imperative ale legii prin
cuprinsul hotărârii arbitrale.

436
În literatura de specialitate s-a precizat că, întrucât legea (art. 364 lit. g C. pr. civ.) nu face distincţie,
motivarea trebuie să facă parte întotdeauna din hotărârea arbitrală, indiferent dacă arbitrajul respectiv este
unul de drept strict sau unul în echitate – ex aequo et bono. Deci, şi în acest din urmă caz, arbitrii vor trebui
să arate motivele care fundamentează hotărârea lor (sub aspectul echităţii, însă nu şi prin invocarea unor
temeiuri de drept pozitiv) – a se vedea în acest sens V. Roş, op. cit., p. 472. Acelaşi autor mai opiniază că,
în lipsa unei prevederi exprese a legii, ar rămâne fără nici o sancţiune lipsa, din cuprinsul hotărârii arbitrale,
a: numelui arbitrilor, numelui sau denumirii părţilor, convenţiei arbitrale în temeiul căreia s-a procedat la
arbitraj, obiectului litigiului şi susţinerilor pe scurt ale părţilor.
437
“Atunci când convenţia arbitrală încalcă ordinea publică, iar în temeiul unei astfel de convenţii o
hotărâre a fost pronunţată, şi hotărârea este, la rândul ei, contrară ordinii publice” (V. Roş, op. cit., p. 474).
438
“Noţiunea de “bune moravuri” se intregrează în “normele morale”, iar acestea, fiind lipsite de o definiţie
legală (ca şi noţiunea de ordine publică, de altfel), pun în discuţie principii care exceed (adeseori) sferei
dreptului. În consecinţă, încălcarea “bunelor moravuri” ar putea constitui motiv de desfiinţare a hotărârii

305
 Formularea acestui din urmă motiv de anulare este extrem de generală, astfel încât
revine, în fiecare caz concret, sarcina magistratului / magistraţiilor sesizaţi cu acţiunea în
anulare, să determine în ce măsură prin hotărârea arbitrală au fost efectiv încălcate norme
legale imperative, ordinea publică sau bunele moravuri. Această sarcină, în practica
judiciară, s-a dovedit a fi foarte dificilă, ţinând seama că în dreptul românesc (nici în
prezent), ordinea publică şi bunele moravuri nu au o definiţie legală (lucru, de altfel,
foarte dificil de realizat, ţinând seama de caracterele celor două valori fundamentale),
precum şi de împrejurarea că un număr însemnat dintre principiile procesului civil au
doar fundamente doctrinare şi nu legale.
Din examinarea practicii judiciare relevante pentru materia acţiunilor în anularea
hotărârilor arbitrale a reieşit marea dificultate pentru persoanele fizice şi / sau juridce care
solicită anularea unor astfel de hotărâri - în baza prevederilor art. 364 lit. i C. pr. civ. - a
de fundamenta şi demonstra practic încălcarea ordinii publice sau a bunelor moravuri
printr-o anumită hotărâre arbitrală.
Aşa cum s-a precizat, în repetate ocazii, atât în doctrină cât şi în practica arbitrală
şi judiciară, motivele de anulare a hotărârii arbitrale sunt prevăzute limitativ de lege, aşa
încât ele nu vor putea fi extinse, prin analogie, şi la alte situaţii asemănătoare. Pe cale de
consecinţă, hotărârea arbitrală nu va putea fi atacată pentru motive de oportunitate sau de
netemeinicie (partea nemulţumită nu va putea cere rejudecarea pe fond a cauzei).
În finalul acestui paragraf, ne vedem nevoiţi să criticăm – în principal din
perspectiva practicianului implicat în arbitraj – modul în care au fost concepute şi
sistematizate ipotezele de anulare a hotărârilor arbitrale, arătând că practica arbitrală a
demonstrat insuficienta acoperire juridică oferită de aceste motive. Astfel, am putut
surprinde în practică unele situaţii în care – fără a fi încălcate norme de ordine publică –
hotărârile arbitrale au nesocotit dispoziţii procedurale edictate spre a proteja interesele
private ale părţilor litigante, şi care, neîncadrându-se în nici unul din motivele conţinute
de art. 364 C. pr. civ., se sustrag în mod nepermis de la controlul de legalitate exercitat de

pronunţate de arbitrii abilitaţi a soluţiona litigiul în echitate, pentru că numai atunci arbitrii sunt dispensaţi
(parţial) de aplicarea normelor de drept” (idem). În ce ne priveşte, considerăm această interpretare
restrictivă, putând aduce drept contra-exemplu situaţia în care prin cererea de arbitraj, încuviinţată prin
hotărâre de tribunalul arbitral, s-a solicitat darea de eficienţă juridică unui contract având obiect sau cauză
vădit imorală (spre exemplu, un contract având ca obiect începerea sau menţinerea unei relaţii de
concubinaj în schimbul unor avantaje materiale). Credem că într-o asemenea ipoteză este admisibilă
cererea de desfiinţare a hotărârii arbitrale fundamentată pe art. 364 lit. i) Cod procedură civilă.

306
magistrat, încurajându-se astfel abuzul, reaua-credinţă şi chiar incompetenţa unor
arbitri439. De aceea, credem noi, într-o viitoare modificare şi completare a reglementării
arbitrajului, se impune o reconsiderare a cauzelor ce justifică promovarea acţiunii în
anularea hotărârii arbitrale, dându-se acestui mijloc procedural eficienţa cuvenită, fără a
impieta însă asupra principiului celerităţii ce trebuie să caracterizeze procedura arbitrală.
Pe baza studiilor efectuate şi în calitate de practicieni şi de promotori ai
arbitrajului comercial, ne permitem aprecierea că reglementarea actuală a regimului
juridic al acţiunii în anularea hotărârilor arbitrale reflectă o nejustificată reticenţă /
rezervă a legiuitorului român cu privire la condiţiile controlului judecătoresc asupra
acestei forme de justiţie privată, cel puţin în cazul arbitrajului de drept strict, arbitraj care
se fundamentează atât pe convenţia părţilor cât şi pe lege. Într-adevăr, a limita motivele
oricărei acţiuni în anulare la chestiuni de nelegalitate (aplicarea greşită, încălcarea ori
nerespectarea legii), în viziunea noastră, poate echivala cu o îngrădire a accesului la
justiţia statală (concepută ca un serviciu public fundamental pentru asigurarea ordinii de
drept), deşi, aşa cum se afirmă adesea, accesul la justiţie se reglementează în condiţiile
legii. Noi credem, însă, că o lege care reglementează condiţiile de acces la serviciile
justiţiei, pentru a fi constituţională, nu trebuie să conţină restricţii şi discriminări care să
aducă atingeri valorilor pe care Constituţia României le consacră, aşa încât, aserţiunea că
accesul la justiţie se stabileşte în condiţiile legi, trebuie circumscrisă unui astfel de
deziderat.
În lumina unui astfel de principiu, suntem de părere că părţile unui contract de
arbitraj nu trebuie “sancţionate” pentru decizia lor de a opta pentru această formă de
justiţie privată, ci, dimpotrivă, trebuie să li se ofere posibilitatea legală de a cere sprijinul
complet (neîngrădit) al justiţiei statale în recunoaşterea, restabilirea ori valorificarea
drepturilor şi intereselor legitime, cu atât mai mult cu cât judecata arbitrală şi cea statală
se desfăşoară pe cheltuiala exclusivă a părţilor litigante. Aşadar, după părerea noastră, cel
puţin în cazul arbitrajului de drept strict, acţiunea în anulare a unei hotărâri arbitrale ar
trebui concepută şi reglementată ca un mijloc de control judecătoresc complet având un
caracter devolutiv, părţii interesate recunoscându-i-se dreptul de a critica soluţia

439
Este cazul, spre exemplu, al impunerii de către tribunalul arbitral a unor taxe arbitrale nejustificat de
mari, cu încălcarea tuturor normelor cuprinse în regulile de procedură arbitrală aplicabile şi în lipsa unei
înţelegeri / convenţii a părţilor în acest sens.

307
pronunţată de tribunalul arbitral, atât sub aspectul netemeiniciei cât şi al nelegalităţii, în
mod similar hotărârilor judecătoreşti date cu drept de apel.
O astfel de soluţie normativă se impune cu atât mai mult cu cât Secţiile Unite ale
Curţii Supreme de Justiţie (în prezent, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), prin Decizia nr.
V din 25 iunie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 675 din 25
octombrie 2001, au admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi au calificat acţiunea în anularea
unei hotărâri arbitrale ca fiind o cale de atac, similară recursului, cel puţin sub
aspectul numărului de judecători din care trebuie să fie compusă instanţa care va judeca o
astfel de acţiune.
Fără a ne opri asupra prezentării şi analizei controverselor doctrinare pe care le-a
iscat, pe bună dreptate după părerea noastră, decizia menţionată, credem necesar ca, de
lege ferenda, regimul juridic al acţiunii în anularea hotărârilor arbitrale să fie supus unui
proces de reformare, cel puţin sub următoarele aspecte: stabilirea naturii juridice (cale de
atac sau mijloc de control judecătoresc asupra unei jurisdicţii private); motivele de
promovare a unei astfel de cereri trebuie să vizeze atât netemeinicia cât şi nelegalitatea
(doar în cazul arbitrajului de drept strict); instanţa competentă să judece o astfel de cerere
trebuie să fie instanţa competentă material şi teritorial să solutioneze litigiul în fond în
lipsa unui contract de arbitraj, şi nu cea superioară în grad unei astfel de instanţe (cum
prevede actuala reglementare)440; compunerea unei astfel de instanţe va trebui să fie
diferită, după cum acţiunea în anulare va fi calificată de legiuitor ca o cale de atac
(eventual ca apel) ori ca un mijloc de control judecătoresc asupra unei jurisdicţii private;
caracterul confidenţial al procedurii de judecată a acţiunii în anulare (eventual, judecarea
acţiunii în anulare în camera de consiliu).
Doctrina relevantă, în urma examinării literaturii de specialitate străine, face
referire şi la alte modalităţi de grupare a motivelor de acţiune în anulare. Astfel, într-
440
Să ne reamintim că, în condiţiile Codului de procedură civilă anterioare modificarii şi completării lor
prin prevederile Ordonanţei de urgenţă nr. 59/2001, sub aspectul competenţei materiale a instanţelor de
judecată, curţile de apel erau competente să judece, în primă instanţă, litigiile comerciale avand un obiect
cu o valoare mai mare de 10 miliarde de lei. În acele condiţii, o acţiune în anularea hotărârii arbitrale
pronunţate într-un litigiu având o astfel de valoare ar fi fost de competenţa Curţii Supreme de Justiţie
(completul de 3 judecători) iar recursul împotriva unei decizii pronunţate de un astfel de complet, în mod
logic, ar fi fost de competenţa tot a fostei C.S.J., dar a completului de 9 judecători, situaţie nefirească, după
părerea noastră, în raport cu scopul urmărit de legiuitor, prin reglementarea arbitrajului, în general, şi a
acţiunii în anulare, în special.

308
o anumită viziune a autorilor străini, constatând şi reţinând diversitatea şi complexitatea
motivelor de acţiune în anulare s-a efectuat următoarea clasificare441 :
- cauze(motive) care privesc competenţa ;
-cauze care privesc procedura ;
-cauze care privesc sentinţa arbitrală şi
- cauze care pun în discuţie ordinea publică
1.2.Analiza motivelor de anulare a hotărârii arbitrale reglementate de art.
365 C.pr.civ.
1.2.1 Motive care ţin de încălcarea / nerespectarea convenţiei arbitrale.
Aşa după cum am mai aratat, în această categorie de motive ar pute intra
următoarele :lipsa, nevaliditatea ori inoperativitatea442 acestei convenţii; constituirea
tribunalului arbitral cu încălcarea dispoziţiilor convenţiei arbitrale, depăşirea
termenului arbitrajului stabilit de părţi ori, în lipsă, a termenului indicat de norma
supletivă a art. 3533 alin. 1 C. pr. civ., atunci când părţile au prevăzut expres această
împrejurare ca şi motiv de caducitate a hotărârii arbitrale pronunţate tardiv. La acestea
s-ar mai putea adăuga şi motivul evocat de prevederea art. 364, litera, f) respectiv acela
că tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sa nu s-a
pronunţat asupra unui lucru cerut (în această situaţie doar dacă admitem că partea
interesată este în drept să opteze între cererea de completare a unei hotărâri arbitrale şi
acţiunea în anulare, având un astfel de temei) ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.
În ceea ce priveşte lipsa, nevaliditatea ori inoperabilitatea convenţiei
arbitrale, aceste motive de acţiune în anulare sunt avute în vedere de prevederile literei
b) a art. 364. Lipsa unei convenţii de arbitraj, are în vedere un motiv de acţiune în anulare
privind competenţa(abilitarea ) unei instanţe nestatale de a judeca un litigiu patrimonial,
sustras prin voinţa părţilor şi cu permisiunea legiuitorului, justiţiei statale. O astfel de
cauză are în vedere inexistenţa ca negoţium juris şi nu ca instrumentum probaţiones a
441
A se vedea pentru o astfel de menţiune şi observaţie: V.Roş, op.cit.,p. 455
442
Convenţia arbitrală (contractul de arbitraj) este inoperant sau ineficace atunci când – deşi încheiat în
mod valid din punct de vedere al fondului şi al formei – acesta nu-şi poate produce principalul efect în
considerarea căruia a fost încheiat: constituirea tribunalului arbitral în vederea soluţionării unui anumit
litigiu. Spre exemplu, în doctrină se precizează că, convenţia arbitrală este inoperantă – printre altele –
atunci când nu cuprinde numele arbitrilor ori modalitatea de numire a acestora (în mod expres sau măcar
implicit, prin referirea la normele procedurale proprii unei anumite instituţii de arbitraj). În ce ne priveşte,
considerăm că – prin raportare la dispoziţia neechivocă a art. 343 2 C. pr. civ. – o asemenea omisiune
constituie în mod categoric un motiv de nulitate, nu de ineficacitate a convenţiei arbitrale.

309
unui contract de arbitraj prin care părţile, în esenţă, să convină în mod explicit că înţeleg
ca litigiul patrimonial care se va putea naşte între ele (clauza compromisorie) sau cel
care s-a născut deja (compromisul arbitral) să fie soluţionat nu de către instanţele de stat
competente după materie şi după loc ci de către o instanţă nestatală care se va constitui
şi judeca în raport cu convenţia arbitrală.
Deşi lipsa convenţiei arbitrale pare a fi o probelmă de ordine publică, partea
interesată este obligată să o invoce în faţa tribunalului arbitral până cel mai târziu la
prima zi sau termen de înfăţişare, sub sancţiunea decăderii (stingerii dreptului de a o mai
invoca), imprejurare care permite concluzia- pe baza raţionamentului per a contrarior- că
prin acordul tacit al părţilor litigante se poate soluţiona un litigiu patrimonial şi pe baza
acordului tacit al părţilor, acord care se leagă în faţa tribunalului arbitral. De altfel, în
această materie şi cu privire la situaţia pe care o analizăm, nu trebuie uitat principiul că
instanţa arbitrală este obligată să-şi verifice din oficiu competenţa- ca latură primordială a
principiului Kompetenz- Kompetenz, iar atunci când constată că nu există o convenţie
arbitrală să pună, din oficiu, în discuţia părţilor un astfel de incident. Suntem de părere că
tribunalul arbitral se va pronunţa asupra unei astfel de probleme printr-o încheiere, dacă
va reţine totuşi existenţa unei convenţii arbitrale valabile, încheiere care nu va putea fi
atacată prin acţiune arbitrală decât odată cu hotărârea arbitrală443 sau printr-o hotărâre
propriu-zisă, în cazul în care va constata şi reţine că nu există convenţie arbitrală valabilă
şi parţile litigante nu consimt să fie soluţionat litigiul prin arbitraj
Existenţa unei convenţii de arbitraj trebuie invocată de către partea interesată(de
regulă, părâtul) şi în faţa instanţei de judecată sesizată cu un litigiu în legătură cu care
părţile au încheiat anterior o convenţie arbitrală valabilă, ştiut fiind că că instanţa de
judecată nu este obligată să invoce din oficiu existenţa unei convenţii arbitrale, bazându-
se pe raţionamentul că este firesc ca părţile unui raport juridic litigios, contractual sau
extra contractual, să se adreseze, în primul rând, justiţiei statale, serviciu public creat
special pentru soluţionarea litigiilor de tot felul.
Un alt motiv de acţiune în anulare care se subsumează situaţiilor avute în vedere
de litera b) este acela privind soluţionarea unui litigiu arbitral în temeiul unei convenţii

443
Pentru o opinie în care consideră că problema competenţei arbitrajului se va decide doar printr-o
încheiere, a se vedea, spre exemplu: V.Roş, op.cit.,p. 461

310
arbitrale nule. Aşa după cum sugerează enunţul acestui motiv, se are în vedere o situaţie
de ineficacitate a unei convenţii arbitrale- în acepţiunea acesteia de contract de arbitraj-
ca o consecinţă a încălcării unor condiţii de fond şi de formă, cerute de lege, ad
validitatem, la momentul încheierii contractului de arbitraj, fie că este vorba de o clauză
compromisorie fie de un compromis arbitral.
Nulitatea pe care o are în vedere textul de lege citat este una absolută şi nu
relativă, nulitate care aşa după cum este cunoscut este una confirmabilă şi poate fi
invocată doar de către cealaltă parte a convenţiei. Dacă legiuitorul ar fi avut în vedere şi
convenţiile nule relativ credem că ar fi făcut precizarea necesară prin utilizarea expresiei
nule şi/sau anulabile.
Doctrina444, bazându-se, foarte probabil, pe practica arbitrală şi pe cea a
instanţelor judecătoreşti în materie de acţiuni în anulare, a identificat şi inventariat
unele din cauzele care pot intra în categoria motivelor privind nulitatea convenţiei şi a
făcut distincţia între cauze privind clauza compromisorie şi compromisul arbitral. În acest
sens, sunt considerate motive de nulitate a clauzei compromisorii situaţii de genul: nu s-a
încheiat convenţia de arbitraj în formă scrisă precum şi situaţiile în care nu s-au îndeplinit
de către părţi condiţiile imperative impuse de art. 948 Cod civil privind capacitatea de a
încheia astfel de contracte, consimţământul, cauza şi obiectul. În ceea ce priveşte
compromisul arbitral, sunt considerate motive de nulitate absolută ale aceste forme de
contract de arbitraj: lipsa formei scrise, omisiunea de a indica numele arbitirlor ori
modalitatea de numire precum şi neindicarea obiectului litigiului. De asemenea, sunt
motive de nulitate ale compromisului arbitral şi nerespectarea condiţiilor imperative
capacitatea de a contracta, cele privind consimtămantul de a contracta, existenţa unei
cauze licite şi reale precum şi a unui obiect licit.
O ultimă ipoteză (în oridinea reglementării) pe care o are în vedere litera b) a art.
364 este aceea a contractului de arbitraj inoperant. Din păcate situaţia de
inoperabilitate a unei convenţii de arbitraj nu este definită, în nici mod, de legislaţia în
vigoare. Aşa fiind, practica arbitrală şi doctrina consideră că astfel de situaţii au în vedere
convenţii de arbitraj valide, sub aspectul condiţiilor de fond şi de formă dar care nu pot fi
puse în executare din motive diverse cum ar fi : situaţii în care arbitrul unic sau unul

444
A se vedea, V.Roş, op.cit. p.461-462

311
dintre arbitrii numiti prin compromis au decedat ; când termenul de finalizare a
arbitrajului (legal sau convenţional) a expirat445 ; refuzul de plată a taxelor sau
onorariilor arbitrilor, lipsa efectelor convenţiei în raport cu alte persoane chemate în
judecată arbitrală, etc.
O altă cauză de anulare a hotărârii arbitrale este aceea care are în vedere
imprejurarea că tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenţia
arbitrală , situaţie reglementată de prevederile literei c) a art. 364.
Aşa după cum remarcă doctrina relevantă, un astfel de motiv « sancţionează
ignorarea voinţei părţilor exprimată în mod direct în convenţia arbitrală în legătură cu
constituirea tribunalului arbitral ori ignorarea regulilor de constituire la care părţile s-au
referit prin convenţie(regulament al unei instituţii permanente, Regulamentul
UNCITRAL, Cartea a IV a din Codul de procedură civilă)………..În acest caz este
sancţionată simpla lipsă de respect faţă de voinţa părţilor, considerentele de oportunitate
neavând nici o consecinţă»446.
Un alt autor referindu-se la acest motiv de acţiune în anulare arată că,
« neîndeplinirea sau încălcarea condiţiilor prescrise de convenţia arbitrală, de lege sau de
reglementările instituţiei permanente de arbitraj reprezintă o constituire neconformă a a
tribunalului arbitral, sancţionată cu nulitatea hotărârii arbitrale în temeiul art. 363, lit. c)
C.pr.civ. »447.
În conţinutul motivului de acţiune în anulare intră, conform opiniei majorităţii
specialiştilor, şi unele situaţii în care arbitrii nu îndeplinesc condiţiile de capacitate şi de
calificare (pregătire) impuse de lege şi/sau avute în vedere de părţile convenţiei de
arbitraj. Motive de acţiune în anulare, de felul celui pe care-l analizăm, pot să apară atât
cu ocazia constituirii tribunalului arbitral cât şi după constituirea acestuia, acestea din
urmă pot consta în situaţii de genul : participarea la judecată a unui arbitru înlocuitor fară
ca acea persoană să fi fost desemnată de părţi sau situaţia în care la judecată nu participă
un arbitru titular448.

445
A se vedea: G.Dănăilă, op.cit. p.315
446
.V.Roş, op.cit. p.463
447
I.Băcanu, op.cit., p.73
448
idem.

312
 Un alt motiv de acţiune în anulare care poate fi încadrat în categoria celor care ţin
de nerespectarea convenţiei arbitrale este cel evocat de prevederile literei e) a art. 364,
respectiv acela conform căruia hotărârea arbitrală a fost pronunţată după expirarea
termenului arbitrajului prevăzut de art. 3533.
Problema pronuntării hotărârii arbitrale în interiorul termenului legal ori a celui
convenit de părti este, fără îndoială, în esenţa ei una privind respectarea de către arbitrii a
convenţiei arbitrale în temeiul căreia aceste persoane au fost investite cu funcţia de a
soluţiona un anumit litigiu patrimonial Chiar dacă termenul de soluţionare a unui litigiu
arbitral nu este stabilit de părţi ci este impus de lege ori de către anumite reguli de
procedură arbitrală emise de instituţii permanente de arbitraj, în măsura în care părţile
convenţiei de arbitraj au optat pentru astfel de reguli de procedură, prin receptarea
contractuală a dispoziţiilor legale şi/sau a celor regulamentare, după caz, privind
termenele de soluţionare a litigiilor în sarcina arbitrilor, se impune şi obligaţia de a
pronunţa hotărârea în acel termen.
Pronunţarea hotărârii arbitrale după expirarea termenelor stabilite este cunoscută
în doctrină şi în practica arbitrală sub denumirea generică de « caducitatea
arbitrajului ». Această cauză de ineficacitate a convenţiei arbitrale şi chiar a procedurii
arbitrale, are ca funcţie principală sancţionarea încălcării principiului celerităţii în
activitatea de soluţionare a litigiilor patrimoniale printr-o metodă alternativă de tipul
arbitrajului.
În literatura de specialitate449 s-a ridicat problema înţelesului expresiei
pronunţarea hotărârii arbitrale, în condiţiile în care art. 360, alin.1 C.pr civ. impune
pentru hotărârea arbitrală un anumit conţinut de date şi informaţii obligatoriu. Aşa fiind,
prin pronunţarea hotărârii arbitrale putem înţelege şi doar consemnarea rezultatului
deliberării arbitrilor în aşa numita minută, înscris care conţine, în fapt şi în drept,
dispozitivul hotărârii arbitrale, sau expresia respectivă trebuie înţeleasă în sensul să se
pronunţe hotărârea arbitrală în integralitatea sa, adică având referiri la toate problemele
enumerate de textul corespunzător din actualul C.pr.civ. ? Se pare că există argumente
pro şi contra fiecăreia dintre accepţiunile menţionate.

449
A se vedea, spre exemplu, V.Roş , op cit., p.468-470

313
 În ceea ce ne priveşte, apreciem că, prin prisma prevederilor art. 363 alin.1 din
actualul Cod de procedură civilă, conform cărora, « hotărârea arbitrală va fi comunicată
părţilor în termen de cel mult o lună de la data pronunţării ei «(aceiaşi soluţie
preconizează şi art. 586 alin.1 PCpc) , avem temei să apreciem că, la fel ca în procedura
de drept comun (Cartea II a din C.pr.civ) pronunţarea hotărârii arbitrale se va putea face,
în mod valabil, imediat după deliberare, prin consemnarea rezultatului deliberării în
minută, parte a hotărârii care va putea fi comunicată prin citire părţilor prezente la data
stabilită pentru pronunţare sau comunicată la cerere, urmând ca ulterior pronunţării,
aceasta să fie redactată în extenso şi comunicată în termen de o lună de la data
pronunţării.
O astfel de concluzie pare a fi susţinută şi de preconizatele prevederi ale PCpc,
care în art. 583, stabileşte câteva reguli de mare importanşă şi utilitate privind deliberarea
şi pronunţarea hotărârilor arbitrale, pe care le-am evocat cu alt prilej, dar găsim util să le
repetăm aici : (1) În toate cazurile, pronunţarea trebuie precedată de deliberarea în secret
a arbitrilor, în modalitatea stabilită în convenţia arbitrală sau, în lipsă, de tribunalul
arbitral.(2) Pronunţarea poate fi amânată cu cel mult 21 de zile, sub condiţia încadrării în
termenul arbitrajului, stabilit potrivit art. 549.(3) Hotărârea se ia cu majoritate de voturi.
(4) După deliberare se va întocmi o minută care va cuprinde, pe scurt conţinutul
dispozitivului hotărârii şi in care se va arăta când este cazul, opinia minoritară.
Aşa cum am aratat şi cu prilejul analizării problematicii termenului arbitrajului,
caducitatea acestuia nu funcţionează ori intervine automat la expirarea termenului ci sunt
necesare anumite formalităţi pe care trebuie să le efectueze oricare dintre părţile litigante
care doreşte să se prevaleze de un astfel de incident ( neajuns). Astfel, potrivit
prevederilor alineatului 6 al art. 3533 din actualul C.pr.civ., « trecerea termenului
prevăzut în prezentul articol nu poate să constituie un motiv de caducitate a arbitrajului
afară de cazul în care una dintre părţi a notificat celeilalte părţi şi tribunalului arbitral,
până la primul termen de înfăţişare, că înţelege să invoce caducitatea ». Aşadar, încă din
momentul de început al procedurii arbitrale oricare dintre părţi este în drept să declare (cu
anticipaţie, deci) că dacă hotărârea arbitrală nu va fi pronunţată în termenul
corespunzător, îşi rezervă dreptul de a se prevala de sancţiunea caducităţii arbitrajului.
Actuala reglementare nu prevede nimic în legătură cu sancţiunea care ar trebui să se

314
aplice în cazul în care partea nu s-a încadrat în termenul de formulare a declaraţiei cu
privire intenţia de a declara caducitatea. În aceste condiţii, dacă declaraţia de invocare a
caducităţii va fi formulată după primul termen de înfăţişare, ea ar trebui respinsă ca
tardiv introdusă450.
Referitor la această sancţiune specială aplicabilă în materie de arbitraj, trebuie să
remarcăm- aşa cum am făcut-o şi cu prilejul analizării termenului arbitrajului- că în
PCpc, art. 550, instituţia caducităţii arbitrajului ar putea dobândi o nouă reglementare,
mai clară şi mai exactă decât cea actuală. În acest sens, sunt relevante următoarele
preconizate reglementări : « (1) La primul termen de judecată la care au fost legal citate,
părţile sunt obligate să declare în scris, sub sancţiunea decăderii, dacă înţeleg să invoce
caducitatea arbitrajului. (2) Când cel puţin una dintre părţi a formulat declaraţia prevăzută
în alin.(1), tribunalul arbitral, la expirarea termenului prevăzut de art. 549, va pronunţa o
hotărâre prin care se va constata că arbitrajul a devenit caduc, cu excepţia situaţiei în care
părţile declară în mod expres că renunţă la caducitate, caz în care va continua judecata.
(3) Probele administrate în cadrul procedurii devenite caducă vor putea fi utilizate, dacă
este cazul, într-un nou arbitraj, în măsura în care se socoteşte că nu este necesară
refacerea lor ».
În fine, un ultim motiv de acţiune în anulare pe care noi considerăm, alături de alti
autori, că ar putea fi grupat în categoria motivelor de acţiune în anulare care ţin de
nerespectarea de către arbitrii a contractului de arbitraj este acela regelementat de art. 364
litera f), respectiv acela conform căruia tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unor
lucruri care nu s-au cerut(ultra petita sau extrapetita) sau nu s-a pronunţat asupra
unui lucru cerut(minus petita) ori s-a dat mai mult decât s-a cerut(plus petita).
Înainte de a intra în analiza acestui motiv de acţiune în anulare, motiv care, de
altfel, în esenţa sa, are ca fundament împrejurarea că arbitrii nu au respectat în totalitate
obiectul convenţiei arbitrale, respectiv fie au omis să se pronunţe cu privire la anumite
pretenţii care constituiau elemente structurale ale obiectului litigiului, fie au dat mai
450
Relativ la declaraţia de invocare a caducităţii, sau notificarea unei astfel de intenţii, în doctrină s-a
remarcat faptul că „ în o serie de acţiuni în anulare s-a invocat motivul caducităţii arbitrajului deşi nu se
făcuse notificarea.Pe bună dreptate astfel de acţiuni au fost respinse ca nefondate”(I.Băcanu, op.cit. p.79).
Pe de altă parte, o cercetătoare a domeniului remarcă, împrejurarea că „în arbitrajul CAB o asemenea
notificare s-a făcut în fapt foarte rar, astfel că termenele prevăzute în alin.1-5 ale art. 3533 nu au fost
operante.Aşa se explică faptul că motivul caducităţii arbitrajului este practic, neinvocat ca temei de
desfiinţare a hotărârii arbitrale”(G. Dănăilă, op.cit. p.316)

315
mult fie mai puţin decât s-a cerut de către reclamant prin acţiunea arbitrală, trebuie să
facem precizarea că, în optica noastră, faptul că tribunalul arbitral a omis să se pronunţe
asupra unui capăt de cerere, nu ar mai putea constitui, în principiu, un motiv de acţiune
în anulare, atât timp cât partea interesată are deschisă calea unei cereri de completare a
hotărarii arbitrale, în condiţiile art. 362, alin.1 din C.pr.civ şi ale art. 585, alin.2 din
PCpc451. Suntem de părere că reclamantul, ori paratul-reclamant-reconventional, după
caz, este obligat ca mai întâi să formuleze o cerere de completare şi numai dacă cererea
de completare a hotărârii arbitrale va fi respinsă, partea interesată va putea invoca şi un
astfel de motiv de acţiune în anulare452, deoarece singurul mijloc de control asupra
hotărârii arbitrale este acţiunea în anulare, pe de o parte, iar pe de altă parte, împotriva
hotărârii prin care se soluţionează, într-un fel sau altul, cererea de completare, nu există
nici o cale de atac. O astfel de soluţie se impune şi pentru motivul că în conformitate cu
prevederile art. 362, alin.3 din C.pr.civ., respectiv ale art. 585 alin.5, hotărârile arbitrale
date cu privire la cererile de completare fac parte integrantă din hotărârea arbitrală
iniţială.
Referitor la aspectele propriu-zise ale acestui motiv de acţiune în anulare, aşa
după cum remarcă doctrina, ceea ce se sancţionează prin admiterea acţiunilor în anulare
întemeiate pe unul sau altul din aspectele motivului reglementat de art. 364, lit.f) este
tocmai incălcarea principiului general de judecată potrivit căruia judecătorii, şi prin
analogie, pentru identitate de raţiune, şi arbitrii, trebuie să se pronunţe numai cu privire la
obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv de arbitraj, fie că este vorba de obiectul
principal, conex ori incidental, după caz453.
Practica arbitrală şi cea judecătorească, în materie de acţiuni în anulare,
întemeiate pe prevederile art. 364, litera f) este relativ bogată şi relevantă454. O concluzie
cu caracter general care se poate desprinde din cercetarea acesteia este aceea că printr-un

451
Un prestigios autor, cercetător şi specialit al domeniului, arată, legat de situaţia pe care o comentăm,că
„existând această cale(este vorba de calea cererii de completare a hotărârii arbitrale-n.n), ar fi logic ca
minus petita să nu constituie şi motiv de anulare, aşa după cum, în prezenţa dispoziţiei de drept comun a
art. 2822 C.pr.civ. privind completarea hotărârii judecătoreşti, nu mai constituie un motiv de
recurs”(I.Băcanu, op.cit, p. 81).
452
Pentru un punct de vedere în care se apreciază că, în situaţiile de minus petita, partea interesată are de
ales între cererea de completare şi acţiunea în anulare, a se vedea:V.Roş, op.cit.,p. 471
453
A se vedea pentru o astfel de apreciere, spre exemplu, I. Băcanu, op.cit., p.81
454
Pentru o scurtă-dar relevantă- examinare a practicii judecătoresţi în materie de acţiuni în anulare
întemeiate pe literea f) a art. 364 C.pr.civ. a se vedea spre exemplu, I. Băcanu, op.cit.,p.81-85

316
astfel de motiv de anulare, fie că se invocă un plus petita (s-a dat mai mult decât s-a cerut
) fie un ultra petita (s-a pronunţat asupra unei probleme care nu a făcut obiecul cererii de
arbitrare) fie s-a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere, nu trebuie să se ajungă
la revizuirea soluţiei date pe fondul pricinii, întrucît acţiunea în anulare, are la bază,
indiferent de motivul invocat, numai chestiuni legalitate şi nu de temeinicie.
Cu privire la ultra ori extra petita, în literatura de specialitate455 sunt oferite ca
exemplu situaţii de genul : « reclamantul a cerut obligarea la plata unor sume datorate, iar
tribunalul l-a obligat şi la plata fructelor; reclamantul a cerut despăgubiri pentru
neexecutarea obligaţiei, iar tribunalul a dispus şi rezoluţiunea, când s-au dat cheltuieli de
arbitrare fără ca să se fi cerut, etc »(p.470-471). Per a contrario, « nu constituie însă motiv
de anulare a sentinţei arbitrale cazul în care unele capete de cerere au fost soluţionate
implicit(ex : s-a respins acţiunea principală )
Minus petita s-a considerat a fi acele situaţii în care, spre exemplu, tribunalul
arbitral « nu s-a pronunţat asupra dobânzilor, fructelor, cheltuielilor de judecată,
soluţionând doar pretenţia principală ». Per a contrario, « nu constituie însă motiv de
anulare a sentinţei arbitrale cazul în care unele capete de cerere au fost soluţionate
implicit(ex : s-a respins acţiunea principală, aceasta însemânând implicit, că cererea de
obligare la plata de daune- cominatorii formulată de reclamant a fost respinsă »(p-471).
În fine, cazuri de plus petita au fost considerate, spre exemplu, acelea în care
« deşi nu a intervenit o majorare a pretenţiilor, tribunalul a dat mai mult decât s-a
cerut(ex : s-a actualizat de către tribunal suma la care a fost condamant pârâtul, fără ca
reclamantul să fi cerut acest lucru, etc ) »(p.471).
1.2.2. Motive care ţin de nesocotirea/încălcarea de către tribunalul arbitral a
unor principii fundamentale ale procesului civil, respectiv de încălcarea unor norme
procedurale imperative, a ordinii publice şi a bunelor moravuri
Aşa după cum am arătat anterior, în această categorie de motive trebuie incluse:
nearbitrabilitatea litigiului soluţionat prin arbitraj) ; încălcarea dreptului la apărare al
părţii şi a principiului contradictorialităţii); lipsa din cuprinsul hotărârii arbitrale a unor
elemente obligatorii (dispozitivul, motivarea456, locul şi data pronunţării, semnăturile

455
V.Roş, op.cit.,p. 470-471
456
În literatura de specialitate s-a precizat că, întrucât legea (art. 364 lit. g C. pr. civ.) nu face distincţie,
motivarea trebuie să facă parte întotdeauna din hotărârea arbitrală, indiferent dacă arbitrajul respectiv este

317
arbitrilor); dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii care nu se pot aduce la îndeplinire (de
regulă, această situaţie se întâlneşte când arbitrii stabilesc dispoziţii contradictorii – spre
exemplu, atunci când se admite atât cererea introductivă, cât şi acţiunea reconvenţională,
iar acestea au obiecte care se exclud reciproc); încălcarea ordinii publice457, a bunelor
moravuri458 ori a altor dispoziţii imperative ale legii prin cuprinsul hotărârii arbitrale.
Cu privire la primul motiv, în ordinea enumerării, respectiv acela al
nearbitrabilitărţii litigiului arbitral, suntem de părere că o realuare a argumenteleor şi
consideraţiilor pe care le-am expus cu prilejul examinării condiţiilor privind valabilitatea
convenţiei de arbitraj este inutilă şi lipsită de relevanţă, astfel încât, cu acest prilej ne vom
mărgini să aratăm redăm şi subliniem câteva din ideile de bază care intră în conţinutul
principiului arbitrabilităţii anumitor litigii.
Spre exemplu, un cercetător al domeniului remarca- ce-i drept în contextul
analizării problematicii arbitrajului în dreptul internaţional privat, dar pentru identitate de
raţiune, remarca acestuia este deopotrivă aplicabilă arbitrajului fără elemente de
extraneitate- ideea că « non- arbitrabilitatea constituie motiv de anulare a sentinţei
arbitrale şi în sistemul Legii –tip UNCITRAL (CNUDCI) )art. 34, 2.i), dar în sistemul
Convenţiei de la New.-York din 1958 acesta constituie motiv de refuz de recunoaştere şi
executare a sentinţei arbitrale.Dreptul francez include non- arbitrabilitatea litigiului în
rândul motivelor de refuz de recunoştere şi executare, iar nu de anulare a sentinţei
arbitrale…….Criteriul arbitrabilităţii litigiului are un conţinut diferit de la un sistem de
drept la altul, statele limitând domeniul de acţiune al arbitrajului în raport cu propriile

unul de drept strict sau unul în echitate – ex aequo et bono. Deci, şi în acest din urmă caz, arbitrii vor trebui
să arate motivele care fundamentează hotărârea lor (sub aspectul echităţii, însă nu şi prin invocarea unor
temeiuri de drept pozitiv) – a se vedea în acest sens V. Roş, op. cit., p. 472. Acelaşi autor mai opiniază că,
în lipsa unei prevederi exprese a legii, ar rămâne fără nici o sancţiune lipsa, din cuprinsul hotărârii arbitrale,
a: numelui arbitrilor, numelui sau denumirii părţilor, convenţiei arbitrale în temeiul căreia s-a procedat la
arbitraj, obiectului litigiului şi susţinerilor pe scurt ale părţilor.
457
“Atunci când convenţia arbitrală încalcă ordinea publică, iar în temeiul unei astfel de convenţii o
hotărâre a fost pronunţată, şi hotărârea este, la rândul ei, contrară ordinii publice” (V. Roş, op. cit., p. 474).
458
“Noţiunea de “bune moravuri” se intregrează în “normele morale”, iar acestea, fiind lipsite de o definiţie
legală (ca şi noţiunea de ordine publică, de altfel), pun în discuţie principii care exceed (adeseori) sferei
dreptului. În consecinţă, încălcarea “bunelor moravuri” ar putea constitui motiv de desfiinţare a hotărârii
pronunţate de arbitrii abilitaţi a soluţiona litigiul în echitate, pentru că numai atunci arbitrii sunt dispensaţi
(parţial) de aplicarea normelor de drept” (idem). În ce ne priveşte, considerăm această interpretare
restrictivă, putând aduce drept contra-exemplu situaţia în care prin cererea de arbitraj, încuviinţată prin
hotărâre de tribunalul arbitral, s-a solicitat darea de eficienţă juridică unui contract având obiect sau cauză
vădit imorală (spre exemplu, un contract având ca obiect începerea sau menţinerea unei relaţii de
concubinaj în schimbul unor avantaje materiale). Credem că într-o asemenea ipoteză este admisibilă
cererea de desfiinţare a hotărârii arbitrale fundamentată pe art. 364 lit. i) Cod procedură civilă.

318
politici economice şi sociale.Din acest punct de vedere normele privitoare la
arbitrabilitatea litigiilor se integrează în noţiunea de ordine publică. Atunci când o
instanţă arbitrală soluţionează un litigiu nearbitrabil se încalcă ordinea publică »459.
Aşa după cum s-a arătat în doctrină, , arbitrabilitatea unui anumit litigiu este o
problemă primordială de o importanţă covărşitoare pentru eficienţa demersului arbitral.
În acest sens, un specialist al domeniului menţiona că « nearbitrabilitatea litigiului îşi
putea găsi sancţiunea prin aplicarea art. 364 lit.b (convenţie arbitrală ilicită prin obiectul
său ori a art.364 lit.I (încălcarea ordinii publice). Legiuitorul a considerat arbitrabilitatea
drept o condiţie primordială a recurgerii la arbitraj. De aceea a desprins-o atât din
categorie globală a convenţiilor arbitrale ilicite, sancţionate de art. 364 lit.b) cât şi din
categoria globală a încălcării ordinii publice, sancţionată de art. 364 lit. i),
individualizând-o în art. 364 lit.a ca o condiţie autonomă a arbitrajului »460.
Tinând seama de specificul arbibrajului şi pâstrând rezervele necesare, suntem de
părere că arbitrabilitatea unui anumit litigiu este similară problemei competenţei
materiale a unei anumite instanţe de judecată, competenţă de la care părţile nu pot deroga,
fiind de ordine publică ca şi arbitrabilitatea. O hotărâre judecătorească pronunţată cu
încălcarea competenţei materiale a unei anumite instanţe de judecată este ilegală,
execepţia de necompetenţă materială putând fi invocată, în orice fază a procesului din
oficiu de către instanţa de judecată şi chiar de către partea interesată.
O problemă deosebită este aceea dacă excepţia nearbitrabilităţii unui litigiu
trebuie şi ea ridicată, sub sancţiunea decăderii, până cel mai târziu la primul termen de
judecată ori într-un alt temern mai scurt, aşa cum s-ar părea că trebuie interpretate
prevederile art. 35812, alin.1 din actualul C.pr. civ., sau dacă poate fi invocată oricând, în
condiţiile în care, problema arbitrabilităţii este una subsumată conceptului de validitate a
convenţiei de arbitraj, ipoteză pe care o are în vedere prevederea legală citată.
Deoarece orice instanţă arbitrală are obligaţia esenţială şi primordială de a-şi
verifica atât propria competenţă, prin prisma existenţei ori inexistenţei sau ineficacităţii
convenţiei arbitrale precum şi prin aceea a arbitrabilităţii litigiului cu care este sesizată,
suntem de părere că arbitrii sunt în drept să ridice excepţia menţionată în orice fază a

459
V.Roş, op.cit., p.457
460
I.Băcanu,. op.cit. p .43

319
litigiului arbitral. În schimb, apreciem că părţile nu o vor putea face după primul termen
de înfăţişare sau după termenul mai scurt stabilit de ele, de regulile de procedură ale unor
instituţii permanente de arbitraj ori de către tribunalul arbitral, deoarece sancţiunea
nerespectării acelui termen este una deosebit de severă : decăderea, adică stingerea
dreptului subiectiv de a o invoca. Pe cale de consecinţă logică, partea care este decăzută
din dreptul de invoca excepţia non-arbitrabilităţii unui anumit litigiu, după părerea
noastră, nu mai are dreptul să introducă o acţiune în anulare pentru un astfel de motiv.
Dacă excepţia de non-arbitrabilitate a fost ridicată din oficiu de către instanţa arbitrală, şi
va fi soluţionată, într-un fel sau altul, credem că oricare dintre părţi, în raport cu poziţia
ei procesuală şi cu interesul său, este în drept să formuleze o astfel de acţiune pe
considerentul greşitei soluţionări a respectivei excepţii.
În raport cu cele mai sus arătate, suntem nevoiţi să conchidem că în actuala
reglementare a procedurii arbitrale, datorită reticenţei ori ignoranţei părţilor şi/sau a
lipsei de diligenţă a instanţelor arbitrale, se pot pronunţa hotărări arbitrale cu încălcarea
regulilor de ordine publică privind limitele de arbitrabilitate a unor anumite categorii de
litigii, fără ca o astfel de gravă încălcare să poată fi remediată/înlăturată printr-o acţiune
în anulare.
După părerea noastră, nearbitrabilitatea unui litigiu nu va putea fi invocată pe
calea unei contestaţii la executare ori cu ocazia judecării unei cereri de investire cu
formulă executorie sau a unei cereri de încuviinţare a executării, întrucât o astfel de
chestiune ţine, totuşi, de judecata în fond şi a fost dezlegată, într-un fel sau altul, prin
însăşi hotărârea arbitrală pronunţată în astfel de condiţii..
Totuşi, în cazul în care se va pune problema recunoaşterii si/sau executării unei
senţine aribtrale străine care a soluţionat un litigiu nearbitrabil, conform Convenţiei de la
New-York din 1958, nearbitrabilitatea va constitui un motiv legitim de de refuz de
recunoaştere şi executare.
In fine, o problemă interesantă cu care s-a confrunat practica arbitrală, problemă
care a fost cercetată şi de către doctrină este aceea de a şti care va fi soarta juridică a unei
acţiuni arbitrale care are un obiect complex sau combinat : patrimonial- un(ele) din
capetele de cerere- şi nepatrimonial- un(alte) capete de cerere.

320
 Soluţiile pronunţate de instanţele arbitrale în astfel de situaţii au fost diferite :
dacă capetele de cerere patrimoniale şi nepatrimoniale sunt indisolubil legate unele de
altele, atunci competenţa de soluţionare ar trebui să fie a instanţelor de judecată de drept
comun, competente material şi teritorial. Dimpotrivă, unul din capete cerere este
patrimonial şi poate fi desprins de cel patrimonial litigiul ar putea fi arbitrabil, în parte461.
Un al doilea motiv de acţiune în anulare, care poate fi grupat în categoria celor
care ţin de aspectele de procedură, este acela reglementat de art. 364, lit. d) din actualul
C.pr.civ. Aşa după cum am aratat deja, un astfel de motiv constând în situaţia în care
partea a lipsit la termenul când au avut loc dezbaterile şi procedura de citare nu a fost
legal îndeplinită, vizează respectarea de către instanţele arbitrale a două principii
fundamentale ale procesului civil şi, în acelaşi timp, ale procesului arbitral :principiului
respectării dreptului la apărare şi principiul contradictorialităţii dezbaterilor.
De altfel, aceste două principii sunt consacrate în mod expres de prevederile art.
358 din actualul C.pr.civ., în termeni foarte fermi : « în întreaga procedură arbitrală
trebuie să se asigure părţilor, sub sancţiunea nulităţii hotărârii arbitrale, egalitatea de
tratament, respectarea dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii ».
Citarea tuturor părţilor implicate într-un anumit litigiu arbitral, pentru toate
termenele462 este o cerinţă procedurală fundamentală menită să permită respectarea
dreptului la apărare a fiecăreia dintre părţi, în sensul creerii posibilităţii efective de a
discuta şi dezbate, în mod contradictoriu toate cererile, excepţiile şi celelalte solicitări
formulate de către partea adversă ori de către tribunalul arbitral.
Aşa după cum remarcă doctrina « legala citare a părţii care a fost lipsă la judecată
şi împotriva căreia s-a pronunţat o hotărâre arbitrală străină este şi o condiţie pentru

461
A se vedea pentru prezentarea şi analiză unor astfel de situaţii:I Băcanu, op.cit.,p.43-46
462
În legătură cu citarea prăţilor litigante pentru toate termenele de judecată arbitrală, menţionăm că în
literatura de specialitate s-a afirmat că „ în procedura arbitrală nu este reglementată şi nu operează
instituţia termenului în cunoştinţă reglementată pentru dreptul comun de art. 153 Cod procedură
civilă.Măsura ni se pare justă pentru că procedura arbitrală este mai felxibilă, mai puţin fromalistă, iar
tremenle trebuie să ţină seama de interesele părţilor şi ale arbitrilor care prestează o activitate ocazională şi
nu una cu caracter permanent şi stabil”(V.Roş, op.cit, 466).Din punctul nostru de vedere, nu vedem nici un
motiv pentru care procedura termenului în cunoştinţă nu ar putea fi îmbrăţisată de părţi, prin convenţia de
arbitraj, de către tribunalul arbitral (atunci când s-a dat acestuia sarcina să stabilească regulile de procedură
arbitrală) sau prin regulile de procedură ale diverselor instituţii permanente de arbitraj, cu atât mai mult cât,
în fapt, ea este utilizată în practica unor curţi de arbitraj organizate pe lângă camerele de comerţ şi industrie
teritoriale, în baza unei receptări contractuale(convenţionale) a prevederilor corespunzătoare din Codul de
procedură civilă.

321
recunoasterea şi executarea acelei hotărâri »463, chestiune pe care o s-o analizăm mai pe
larg în capitolul dedicat arbitrajului în dreptul internaţional privat.
Ceea ni se pare esenţial în problema legalei/regulatei citări a părţilor este ideea ca
instanţele arbitrale să procedeze în aşa mod încât citatia să ajungă, în termenele
legale/regulementare/convenţionale impuse, la persoanele fizice şi/sau juridice părţi ale
litigiilor. Chiar dacă procedura de citare în litigiile arbitrale este una mai flexibilă decât
cea impusă de C.pr.civ. în procedura de drept comun fiind admisibilă utilizarea unor
mijloace mai moderne de comunicaţie, totuşi, ceea ce este cu adevărat important, este
asigurarea posibilităţii de dovedire a datei şi conţinutului comunicărilor. În acest sens,
spre exemplu, apreciem că anumite comunicări transmise prin fax sau e-mail, în măsura
în care sunt constestate de către destinatar, sub aspectul receptionării, al datei şi/sau al
conţinutului, nu vor avea nici o valoare probatorie dacă nu sunt completate cu alte
mijloace de probă, permise de lege, care vor face dovada indubitabilă a chestiunilor
contestate.
Părţile litigante au obligaţia de a comunica instanţelor arbitrale orice schimbare de
sediu, domiciliu, sau alegere de sediu sau domiciliu, etc, sub sancţiunea inopozabilităţii
unori astfel de schimbări.
Suntem de părere că, şi în ipoteza în care pe parcursul litigiului arbitral
comercianţii persoană fizică precum şi cei persoane juridice îşi schimbă adresele şi
celelalte date de identificare, chiar dacă vor înregistra acele modificări în registrul
comerţului competent, au şi obligaţia de a comunica instanţelor arbitrale acele modificări.
O astfel de obligaţie poate avea ca suport fie dispoziţiile C.pr.civ., în materie de citare
(cele generale, reglementate de Cartea a II a) fie cele ale convenţiei de arbitraj ori cele ale
regulilor de procedură adoptate de către diverse instituţii permanente de arbitraj.
Considerăm că, în procesul de apreciere a temeiniciei şi legalităţii unui motiv de
acţiune în anulare, de tipul celui pe care-l analizăm, trebuie ţinut seama şi de dispoziţiile
legale, regulamentare/convenţionale privind judecarea în lipsă a unui litigiu arbitral, cu o
menţiune specială pentru ideea că în arbitraj, aşa după cum am mai arătat în precedentele
capitole şi secţiuni, este admisibilă, de principiu, judecata în lipsa părţilor legal citate,
chiar dacă nici una dintre ele nu cerut judecarea în lipsă.

463
I.Băcanu, op.cit.,p. 75

322
 Găsim util să menţionăm în finalul consideraţiilor noastre cu privire la acest motiv
de acţiune în anulare că el este foarte asemănător cu cel reglementat de prevederile
art.217 ,alin.1, pct. 1 C. pr. civ. pentru calea de atac extraordinară a contestaţiei în
anulare. O asemenea constatare vine să evidenţieze şi întărească, dacă mai era nevoie,
ideea caracterului hibrid al acţiunii în anulare, care deşi nu este o cale de atac propriu-zisă
se întemeiază pe motive specifice recursului (şi el cale de atac extraordinară, dar de
reformare şi nu de retractare), contestaţiei în anulare precum şi revizuirii (aceastea din
urmă căi de atac extraordinare de retractare).
Cel de al treilea motiv din categoria la care ne referim, este cel reglementat de
art. 364 litera g), conform căruia, hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul şi
motivele, nu arată data şi locul pronunţării, nu este semnată de către arbitrii.
Analiza comparativă a acestui motiv de acţiune anulare în anulare, prin raportare
la căile de atac extraordinare, pune în evidenţă situaţia că el este asemănător cu motivul
de recurs reglementat de art. 304, pct.7 din C.pr civ., cu menţiunea că motivul de acţiune
în anulare pe care-l analizăm este mai extins ca şi ipoteze de cât cel de recurs
menţionat.Aşa după cum remarcă doctrina464, « acest text sancţionează încălcarea unor
dispoziţii ale art. 361 C.pr .civ. privind forma şi conţinutul hotărârii arbitrale ». În acest
context s-a observat, pe bună dreptate, că deşi art. 361 are o formulare imperativă şi
conţine o enumerare de date minimale obligatorii, în mod paradoxal, art. 364 litera g)
consarcă ca motiv de acţiune în anulare numai situaţia în care lipsesc doar unele din
menţiunile enumerate de literele a-g ale celui dintâi articol arătat. Dintr-o astfel de
situaţie normativă s-a tras concluzia logică, de altfel, că lipsa celorlalte menţiuni la care
face referire art. 361 prin comparaţie cu art. 364 litera g) nu atrage nulitatea hotărârii
arbitrale, deoarece respectivele menţiuni ar putea lipsi sau ar putea fi deduse din
conţinutul diverselor încheieri pronunţate pe parcursul procesului arbitral ori remediate
ulterior constatării465.
Carenţele structurale pe care ar trebui să le aibă o hotărâre arbitrală pentru a fi
operant motivul reglementat de art. 364, lit.g) sunt greu de imaginat, din punct de vedere
teoretic, şi sunt cu atât mai rare în activitatea practică. Spre exemplu, situaţii în care, o

464
I.Băcanu, op.cit.,p.85
465
idem, p.85-86

323
hotărâre arbitrală nu cuprinde dispozitivul, adică minuta şi/sau motivele (considerentele)
au în vedere ipoteze cvasi-absurde, având în vedere că redactarea şi semnarea minutei
imediat după deliberare este absolut necesară. La fel în ceea priveşte redactarea motivelor
(a considerentelor care au format convingerea tribunalului arbitral pentru luarea unei
anumite hotărâri) nu este de conceput, dacă tribunalul arbitral, are cunoştinţe minime
despre structura oricărei hotărâri judecătoreşti, respectiv arbitrale.
Trebuie să obsevăm cu prilejul analizei textului literei g) o formulare a acestuia
greşită, din punct de vedere gramatical, în opinia noastră. A se observa că textul primei
teze conţine formularea nu cuprinde dispozitivul şi motivele conjuncţia « şi » inducând
ideea că o astfel de hotărâre este nulă numai dacă lipsesc, în acelaşi timp, atât dispozitivul
cât şi motivele. Cu alte cuvinte şi pe cale de consecinţă, dacă o astfel de interpretare a fi
cea corectă s-ar putea ajunge la situaţia absurdă în care ar trebui considerată valabilă, prin
prisma prevederilor literei g) o hotărâre care conţine dispozitivul dar nu şi motivele şi
invers. Este mai mult decât evidentă inacceptabilitatea unei astfel de interpretări. De lege
ferenda, este necesar ca să fie reformulat textul avut în vedere iar în loc de conjuncţia
« şi » să fie utilizată conjuncţia « sau », indicându-se pe această cale, caracterul alternativ
al ipotezelor şi cel cumulativ, cum ar părea că este în prezent.
Suntem de părere că lipsa motivelor care au stat la baza deciziei tribunalului
arbitral nu este şi nu poate fi asimilată situaţiei în care hotărârea arbitrală este sumar ori
insuficient/incomplet motivată. Sensul prevederii literei g) a art. 364, teza a II a este,
după părerea noastră, fie lipsa oricăror motive fie situaţia în care motivele,deşi există, nu
pot să justifice, sub nici o formă, soluţia. O insuficientă motivare, ar putea echivala, după
părerea noastră, cu o lipsă a motivelor doar dacă motivele reţinute şi consemnate de către
tribunal, prin logica lor, nu pot justifica în nici un fel soluţia adoptată de tribunal.S-a
reţinut, de asemenea, de către literatura de specialitate că şi «contradicţia dintre
considerente sau dintre acestea şi dispozitiv echivalează cu nemotivarea.Logica internă a
motivării este năruită atunci când considerentele se anihilează reciproc. Totuşi, în
arbitrajul comercial internaţional a apărut tendinţa de a nu mai echivala contradicţia
dintre considerente cu nemotivarea întrucât această înseamnă o poartă spre verificarea în
fond a hotărârii, ceea ce este interzis instanţei de control »466.

466
I.Băcanu, op.cit.,p. 89

324
 Problema lipsei motivelor trebuie tratată în mod diferenţiat în cazul arbitrajului în
echitate pentru că şi în acest tip de arbitraj, de altfel, foarte rar întâlnit în practica
arbitrală, trebuie să existe o motivare/justificare a dispozitivului, dar care nu are în
vedere argumente de ordin legal ci dintre acelea care ţin de echitate. Aşa cum s-a reţinut,
« arbitrajul în echitate are o mai largă putere de a interpreta şi aplica legea, are « o putere
moderatoare » a rigorilor legii sau contractului care îi dă posibilitatea ca, în funcţie de
împrejurările cauzei, să permită o soluţie mai echitabilă »467.
După cum este cunoscut, în anumite sisteme de drept este recunoscută
posibilitatea, în special în litigiile cu elemente de extraneitate, părţilor să convină ca
arbitrii să nu motiveze hotărârea arbitrală.Desigur, în sistemele de arbitraj în care este
valabilă o astfel de convenţie, o eventuală atacare a hotărârii arbitrale pe considerentul că
respectivei hotărâri îi lipsesc motivele este de neconceput. Aşa după cum am mai arătat
în cele precedente, prin excepţie de la regula evocată, în cazul în care arbitrajul este unul
cu elemente de extraneitate şi se va desfăşura în România conform Convenţiei de la
Geneva din 1961, art. 8 litera a, (convenţie care face parte din dreptul intern român) ,
părţile au dreptul să convină şi să împuterniceasă arbitrii să nu motiveze hotărârea. Într-o
astfel de situaţie, hotărârea arbitrală va putea fi atacată prin acţiunea în anulare
reglementată de art. 364, C.pr.civ., dar nu va putea fi invocat ca temei al acesteia lipsa
motivării.
În ceea ce priveşte locul pronunţării hotărârii arbitrale acesta este foarte
important pentru stabilirea instanţei competente teritorial să soluţioneze o acţiune în
anulare iar data pronunţării are importanta funcţie de a indica data la care s-a finalizat
procedura arbitrală, dată în raport cu care se poate naşte problema invocării caducităţii
arbitrajului precum şi a încadrării în termenul de redactare şi comunicare a hotărarii
arbitrale.
Lipsa semnăturilor arbitrilor care, după părerea noastră în cele mai multe
cazuri, are la bază simple omisiuni ale unuia sau a tuturor arbitrilor, prezumă o
neasumare (neînsuşire) conţinutului hotărârii arbitrale, prezumţie care va putea fi
răsturnată prin semnarea hotărării de către arbitrul unic ori de către toţi arbitrii sau numai
de către arbitrii care au votat pentru sau care au exprimat opinia majoritată- în cazul

467
idem, p.90

325
existenţei opiniilor separate. În acest ultim caz este necesar să fie redactată şi semnată şi
opinia/opiniile separate.
Unele instituţii permanente de arbitraj au reglementat în mod amănunţit anumite
proceduri de semnare a hotărârilor arbitrale atunci când unul din arbitrii care au participat
la judecata cauzei şi a semnat minuta, se află în imposibilitate obiectivă de a semna şi
hotărârea. Chiar şi supra arbitrul s-ar putea afla într-o astfel de situaţie, caz în care cel
care este desemnat a confirma sub semnătură acea situaţie ar putea fi chiar preşedintele
Curţii de Arbitraj468.
Al patrulea motiv de acţiune în anulare- care poate fi grupat în cea de a doua (
litera b) categorie de motive de acţiune în anulare este acela reglementat de prevederile
literei h) a art. 364. Un astfel de motiv poate consta în situaţii în care « dispozitivul
hotărârii arbitrale cuprinde dispoziţii care nu se pot aduce la îndeplinire ». Un astfel
de motiv, de altfel, rar întâlnit în practică, are în vedere o situaţie care, de obicei, se
produce din neatenţia redactorilor dispozitivului/ minutei şi a hotărării, în general.
Motivul pe care-l analizăm este identic cu cel de revizuire a hotărârillor judecătoreşti,
reglementat de art. 322, pct. 1 din aactualul C.pr.civ. şi are în vedere o situaţie în care
arbitrii prin dispozitivul hotărârii pronunţate vor fi dat dispoziţii care se exclud una pe
cealalată, prin consecinele lor.
În doctrină s-au prezentat cu titlu de exemple, unele categorii de situaţii care pot fi
încadrate în cele evocate de litera h) a art. 364, atunci când « se admite atât cererea
principală prin care se solicitase executarea unor obligaţii contractuale, cât şi cererea
reconvenţională prin care s-a cerut anularea contractului, când s-a admis atât cererea
principală iar pârâtul a fost obligat la plata sumei pretinse de reclamant, cât şi cererea
reconvenţională a părâtului de compensare judiciară a datoriilor »469. Referindu-se la
acest motiv de acţiune în anulare, acelaşi autor, face următoarea remarcă, de bun simţ şi
bazată pe o anumită practică relevantă : » Motivul este formulat în termeni general şi este
de natură a încuraja abuzurile debitorului de rea- credinţă. Astfel, debitorul, obligat prin
hotărârea arbitrală la o prestaţie în natură, poate obţine desfiinţarea hotărârii arbitrale prin
simplul fapt al înstrăinării bunului.Mai mult, din însuşi modul în care este formulat,

468
A se vedea, pentru unele comentarii şi explicaţii, în acest sens: I.Băcanu, op.cit., p.91
469
V.Roş, op.cit. p.473

326
rezultă că imposibilitatea îndeplinirii dispoziţiilor hotărârii priveşte executarea acesteia.
Aşadar, această imposibilitate se va constata cel mai adesea cu ocazia executării silite a
hotărârii. Dar în acest moment este foarte puţin probabil ca partea care a constatat că
hotărârea nu mai poate fi dusă la îndeplinire să se mai afle în termen pentru exercitarea
acţiunii în anulare »470 . Astfel de considerente probabil au stat la luarea de către autorii
PCpc, varianta 2009, a deciziei de a nu mai include printre motivele de acţiune în anulare
preconizate de art. 589 alin.1 şi acest motiv. Dacă această orientare va fi adoptată de către
Parlament, va rămâne de rezolvat problema practică a dispoziţiilor potrivnice din
hotărârile arbitrale, dispoziţii care, aşa cum confirmă practica arbitrală de până, acum au
fost prezente şi probabil vor mai fi în dispozitivul hotărârilor arbitrale. O soluţie posibilă
ar fi calea contestaţiei la titlu ori contestaţia la executare propriu-zisă, cu toate că, de lege
lata, nici unele din aceste căi, nu se referă în mod expres la problema unor dispoziţii
potrivnice. Problema trebuie să-şi găsească o soluţie normativă pentru hotărârea
arbitrală, chiar dacă nici pentru hotărârile judecătoreşti în PCpc, nu va mai exista un
astfel de motiv de revizuire. Un astfel de imperativ se impune, cu atât mai mult cu cât se
ştie că în ceea ce priveşte hotărârea arbitrală, nu există căi de atac prin care s-ar putea
remedia situaţii de genul celor care le-am analizat.
Ultimul motiv de acţiune în anulare, în ordinea reglementării, dar nu şi cel mai
puţin important, este cel instituit de art.364, litera i) « hotărârea arbitrală încalcă
ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţiile imperative ale legii ».
Dintr-un început trebuie arătat, în consonanţă cu doctrina relevantă471 că, acest
motiv de acţiune în anulare este cel mai des invocat, în practica juridică dar şi cel mai
imprecis, ca modalitate de determinare a situaţiilor în care, într-adevăr o hotărâre
arbitrală, realmente încalcă ordinea publică sau dispoziţii imperative ale legii ori bunele
moravuri.

470
idem.
471
Aşa cum remarcă autorul unui excelent studiu privind acţiunea în anulare, „în practică, motivul de
desfiinţare prevăzut de art. 364 lit. I este cel mai frecvent invocat. Frecvent este şi modul defectuos în care
este formulat: uneori nu se arată dispoziţia de ordine publică pretins încălcată şi/sau în ce constă
încălcarea; alteori dispoziţia legală pretins încalcată nu are caracter de ordine publică sau a fost corect
aplicată.Cel mai adesea, sub pretextul încălcării ordinii publice, hotărârea arbitrală este criticată pe fond, ca
fiind netemenică , reluându-se susţinerile şi apărările făcute în arbitraj.Acţiunea în anulare este formulată
ca şi când ar avea efectul devolutiv al apelului”(I.Băcanu, op.cit., p.97).

327
 Din păcate, fiecare din valorile enumerate(ordinea publică, legile imperative şi
bunele moravuri) nu beneficiază în legislaţia noastră de definiţii legale, reperele de ordin
legal(normativ) care pot servi pentru practician şi teoretician pentru a identifica una sau
mai multe situaţii care pot fi incadrate în respectivele ipoteze sunt extrem de puţine şi
adesea controversate.
După cum remarca un cercetător al domeniului, « singurele texte din cartea IV a
a C.pr.civ. care fac referire expresă la ordinea publică, bunele moravuri şi la dispoziţiile
imperative ale legii sunt cele ale art. 341 alin.2 referitoare la convenţia arbitrală şi cele
ale art. 364 lit. i) referitoare la desfiinţarea hotărârii arbitrale.Legiuitorul a pus în lumină
directă comandamentul respectării ordinii publice de cei doi poli ai arbitrajului :
convenţia arbitrală şi hotărârea arbitrală »472 .Acelaşi autor arată că ordinea publică are
mai multe componente care trebuie analizate separat fiecare : ordinea publică internă şi
cea de drept internaţional privat, ordinea publică procedurală şi cea de drept substanţial.
Ordinea publică se constituie într-o limită de netrecut a autonomiei de voinţă şi a libertăţii
contractuale.. În acelaşi context, s-a mai făcut remarca, extrem de importantă pentru
economia demersului nostru de a stabili înţelesul şi intinderea noţiunii de ordine publică,
că « domeniul ordinii publice procedurale este mai restrâns în arbitraj decât în procedura
judiciară întrucât majoritatea dispoziţiilor Cărţii a IV a au caracter dispozitiv, ele
aplicându-se, conform art. 341, în tăcerea convenţiei arbitrale sau când părţile ori
tribunalul arbitral nu au prevăzut altfel.Dispoziţii care în procedura judiciară au caracter
de ordine publică, în arbitraj pot să nu aibă acest caracter.Mai mult : dispoziţia de ordine
publică privind publicitatea dezbaterilor este înlocuită în arbitraj prin principiul opus al
confidenţialităţii473 ».
În încercarea de a surprinde cât mai exact înţelesul şi conţinutul ordinii publice,
un al specialist al domeniului a afirmat că « ordinea publică include în sfera sa normele
care reglementează ordinea socială şi politică, arată caracterul imperativ al unor norme
de la care părţile nu pot deroga şi a căror nerespectare este sancţionată de autorităţi,
indică limitele domeniului lăsat liberei iniţaitive juridice a părţilor » 474. În acelaşi sens,
un alt prestigios doctrinar arată că « aceste două noţiuni ( ordinea publică şi bunele

472
I.Băcanu, op.cit.,p. 94.
473
idem, p.95
474
V.Roş, op.cit.,p. 474

328
moravuri-n.n) sunt o manifestare mai directă a voluntarismului social care, în opinia unor
autori, constituie fundamentul teoretic al contractului ; în ultimă instanţă, ele constituie
limitări şi îngrădiri ale libertăţii contractuale pe care nici un subiect de drept nu trebuie să
le încalce »475
Cei mai mulţi autori cercetaţi sunt de părere că este aproape imposibil să se poată
da o definiţie precisă şi stabilă ordinii publice. Referindu-se la funcţiile şi trăsăturile
ordinii publice, ultimul autor citat aprecia, nu fără temei, că « ambele noţiuni
îndeplinesc funcţii de interdicţii sociale, care îngrădesc libertatea contractuală ; atât în
primul caz cât şi în celălalt se urmăreşte asigurarea supremaţiei societăţii asupra
individului, apărarea interesului general contra egoismului indivizilor, coeziunea corpului
social în ansamblu împotriva forţelor disociative care o ameninţă. Cele două noţiuni au
aceiaşi natură conceptuală, fiind alcătuite din norme de comportament cu un conţinut
nedeterminat, într-o continuă dinamică şi evoluţie, în funcţie de evoluţia societăţii ; de
aceea, ele nu pot fi definite cuprinzător şi precis, adeseori, fiind nevoie de intervenţia şi
aprecierea instanţelor de judecată pentru a fi concretizate »476.
Intr-o tentativă de definire a noţiunii de ordine publică, un reputat jurist francez,
citat de literatura de specialitate românească aprecia că « O dispoziţie este de ordine
publică ori de câte ori este inspirată în considerarea interesului general care ar fi
compromis dacă particularii ar fi liberi să împiedice aplicarea legii »477. În mod similar,
în încercarea de a definii legea de ordine publică, un ilustru specialist al dreptului
procesual civil, arăta că o lege este de ordine publică, « ori de câte ori ordonă sau opreşte
un act juridic a cărui aplicare este imediat vătămătoare întregului corp social.Când actul
nu este imediat util sau vătămător, decât numai unuia sau câtorva din membrii societăţii,
atunci legea care se ocupă de un asemenea act este de ordine privată. Pentru a aplica acest
criteriu, actul trebuie să fie privit post factum şi în concreto, în abstract şi în futurum,
orice dispoziţie fiind dictată de un interes general ar trebui privită ca aând caracter de
ordine publică »478.

475
L.Pop. Tratat de drept civil. Obligaţiile. Volumul II. Contractul. Editura Universul Juridic, Bucureşti
2009, p.369.
476
idem
477
A se vedea: M. Planiol, citat de L.Pop, în Tratat de drept civil. Obliaţiile.Volumul II.........p.370.
478
E.Heroveanu, citat de L.Pop în tratatul menţionat la nota de subsol nr. 475, p.370

329
 O altă concepţie asupra ordinii publice a fost exprimată în sensul că prin ordinea
publică ar trebui să înţelegem « toate dispoziţiile imperative ale dreptului public şi ale
dreptului privat prin care se apără instituţiile şi valorile de bază ale societăţii, se asigură
dezvoltarea economiei de piaţă şi ocrotirea socială a tuturor persoanelor »479.
După cum se poate observa şi reţine din toate definiţiile ori încercările de definire
a ordinii publice se desprinde ideea că această valoare şi instituţie juridică are în centrul
şi fundamentul său norma juridcă de ordine publică.
Potrivit opiniilor doctrinare exprimate de câtre diverşi teoreticieni, normele
imperative(onerative ori prohibitive) pot fi împărţite în două categorii : de ordine privată
şi de ordine publică, în raport cu finalitatea (scopul urmărit de legiuitor) şi cu natura
interesului ocrotit prin respectiva normă. Astfel, o normă juridică imperativă este de
interes privat dacă « urmăreşte ocrotirea unui interes individual, în schimb, este de ordine
publică dacă depăşeste cadrul interesului individual al subiectelor de drept civil protejând
şi un interes general, public480. În intenţia de dezvoltare a teoriei expuse, alţi autori sunt
de părere că « ceea ce caracterizează normele imperative de ordine privată, din punct de
vedere al consecinţelor încălcării, este faptul că nesocotirea lor atrage sancţiuni a căror
aplicare sau neaplicare stă, de regulă, în putera acelui ale cărui interese sunt ocrotite prin
dispoziţia normei juridice încălcate. În schimb, ceea ce caracterizează normele imperative
de ordine publică, tot din punct de vedere al consecinţelor încălcării, este, pe de o parte,
faptul că nesocotirea lor atrage sancţiuni ce pot fi invocate de către orice persoană sau
autoritate care are un interes legitim, iar dacă este cazul şi de către instanţa de judecată
din oficiu, şi , pe de altă parte, faptul că nu se poate renunţa la aplicarea acestor
sancţiuni »481. Conchizând pe marginea aserţiunilor lor cu privire la natura şi clasificarea
normelor imperative, autorii citaţi sunt de părere că nu orice normă imperativă
trebuie să fie obligatoriu de ordine publică, pe de o parte, iar pe de altă parte, cel
puţin în domeniul dreptului civil, cele mai multe norme imperative sunt de ordine
privată şi nu publică482 .

479
L.Pop: Drept civil, Teoria Generală a obligaţiilor, Editura Fundaţiei „Chemarea” din Iaşi, 1994, p.35.
480
G.Boroi: Drept civil. Partea generală. Persoanele. Ediţia a III a revăzută şi adăugită, Editura
Hamangiu, Bucureşti 2008, p.20-21
481
I.Reghini. Ş.Diaconescu, P.Vasilescu: Introducere în dreptul civil. Ediţia a 2 a revăzută şi adăugită,
Colecţia universitaria. Sfera Juridică, Cluj- Napoca 2008, p.19.
482
idem, p.20

330
 Un alt doctrinar483 ne propune ca şi criterii de determinare a carcterului imperativ
al normelor juridice următoarele : formularea legiutorului ; finalitatea textelor şi
sancţiunea prevăzută pentru încălcarea normei
În ceea ce ne priveşte, considerăm că cele afirmate de autorii mai sus citaţi, se pot
constitui în repere conceptuale extrem de utile pentru a stabili şi în materia arbitrajului
comercial care acte normative sunt de ordine publică ori de ordine privată.Sau altfel spus,
ele ne pot servi pentru a stabili în concreto, care încălcări ale unor acte normative pot
constitui temei pentru admiterea unei acţiuni în anulare, pe motivul încălcării ordinii
publice.
Suntem de părere că ordinea publică, cu referire la arbitrajul reglementat de
Cartea a IV a din C.pr.civ, este o instituţie juridică care este compusă din totalitatea
prevederilor normative imperative de ordine publică care reglementează atât fondul
convenţiei arbitrale cât şi cel al drepturilor deduse judecăţii, inclusiv şi procedura
arbitrală. Aşa fiind, în sfera ordinii publice pe care o avem în vedere, nu trebuie să intre şi
prevederile normative imperative de ordine privată, cel puţin pentru motivul că tipul de
ordine publică la care se referă art. 364, litera i) este cea publică.
Încălcarea prevederilor imperative de ordine privată, după părerea noastră, va
putea constitui, totuşi, motiv de acţiune în anulare, în limita prevederilor literei i) a art.
364 doar dacă o considerăm că se încadrează categoria de motive vizând încălcarea
dispozitiilor imperative ale legii, prevăzută de teza ultimă a prevederii legale citate.
Pentru susţinerea unei astfel de concluzii se pot aduce cel puţin următoarele argumente :
acţiunea în anularea unei hotărâri arbitrale, în conformitate cu prevederile art. 364, nu
este doar una de constatare a nulităţii absolute a unui astfel de act jurisdicţional ci şi în
declararea nulităţii relative(anulabilitate), în măsura în care prin aceasta s-au încălcat
interesele unei sau alteia dintre părţi ; numai aşa se poate explica de ce legiuitorul a
consacrat ca şi motiv de acţiune în anulare, încălcarea dispoziţilor imperative ale legii.
Or, dacă s-ar fi avut în vedere dispoziţiile imperative de ordine publică a legilor
aplicabile în arbitraj, menţionarea specială a acestui ultim motiv ar fi total inutilă atât
timp în ordinea publică intră cu certitudine doar norme imperative de ordine publică.
Referitor la acest ultim argument, un autor constata că « alăturarea noţiunilor de « ordine

483
A se vedea: V.Roş, op.cit.,p.475

331
publică » şi « normele imperative » sugerează că ordinea publică nu ar cuprinde norme
imperative, că nu este stabilită prin norme imperative »484.
Dacă viziunea noastră asupra ordinii publice cu relevanţă în arbitrajul comercial
este corectă, credem că nu este suficientă cercetarea temeiniciei şi legalităţii unei acţiuni
în anulare, întemeiată pe ideea de încălcare a ordinii publice, exclusiv prin prisma
exigenţelor ordinii publice procedurale incidente în arbitraj485. Desigur, deşi noi
apreciem că nu poate fi pusă la îndoială calificarea şi valoarea de norme de ordine
publică a principiilor judecăţii arbitrale enunţate de art. 358 C.pr civ., considerăm că
trebuie avută în vedere şi ipoteza în care tribunalul arbitral va fi putea încălca normele de
ordine publică privind convenţia arbitrală precum şi cele privind cauza şi obiectul
litigiului arbitral, iar in litigiile cu elemente de extraneitate şi ordinea publică de drept
internaţional privat.
În doctrina de arbitraj s-au reţinut ca şi situaţii în care este admisibilă o acţiune
în anulare pe motivul încălcării ordinii publice, cu titlu de exemplu, următoarele:
nemotivarea hotărârii ( atunci când acest lucru este obligatoriu); recunoaşterea validităţii
clauzei aur, încălcarea principiilor fundamentale ale procesului arbitral (dreptul la
apărare, egalitatea de tratament, contradictorialitatea)486, nerespectarea normelor de
competenţă exclusivă, prevăzute prin norme cu caracter imperativ487.

Potrivit unui amendament formulat şi susţinut de Curtea de arbitraj Comercial

Internaţional, prevederile literei h) a art. 589 din PCpc, au fost completate cu propoziţia
„încălcarea ordinii publice trebuie să fie concretă, efectivă şi evidentă”. Desigur, în
chestiunea pe care o analizăm este nevoie de reglementări cât mai clare şi precise. Prin
prisma unui astfel de deziderat va deveni o problemă dificilă- în opinia noastră-
dovedirea, constatarea şi reţinerea de către tribunalul arbitral, într-o spetă concretă, a

484
V.Roş, op.cit.,p. 476
485
Pentru un astfel de punct de vedere a se vedea: I.Băcanu, op.cit.,p. 96. Autorul citat apreciază că
„desfiinţarea unei hotărâri arbitrale nu se poate face prin simplă şi automată raportare la dispoziţiile Cărţii a
IV a şi cu atât mai puţin la dispoziţiile privind procedura aplicabilă în arbitraj.Adică a dispoziţiilor esenţiale
menite să asigure, dincolo sau chiar împotriva voinţei părţilor, o regulată şi dreaptă judecată, un proces
echitabil.Asemenea dispoziţii pot fi identificate în lumina principiilor cardinale ale procedurii arbitrale
enunţate de art. 358 C.pr.civ, principii care iradiază şi se impun în întreaga procedură arbitrală.
486
A se vedea: V.Roş, op,cit ,p.476
487
A se vedea pentru evocarea unui astfel de motiv:G.Dănăilă, op.cit., p.318

332
caracterelor concret, efectiv şi evident ale unei anumite încălcări a ordinii publice, printr-
o hotârâre arbitrală.
Înainte de a trece la examinarea motivului constând în încălcarea bunelor
moravuri, găsim interesant de remarcat o situaţie pe care o menţionează unul dintre cei
care s-au dedicat cu temeinicie activitaţii de studiere a instituţiei arbitrajului şi anume
aceea că „ în redactarea acestui motiv de anulare a sentinţei arbitrale, legiuitorul nostru
nu a urmat redactarea Legii-tip UNCITRAL(CNUDCI) care a propus soluţia desfiinţării
sentinţei doar în cazul în care aceasta era contrară ordinii publice, nu şi când încalcă
bunele moravuri ori normele imperative”488. Acelaşi autor ne face cunoscută şi
împrejuarea că nici legiuitorul francez nu a reglementat posibilitatea desfiinţării hotărârii
arbitrale sub motivul încălcării bunelor moravuri.
O astfel de opţiune şi situaţie s-ar putea explica prin faptul că o parte a
doctrinei franceze este de părere că o distincţie netă între ordinea publică şi bunele
moravuri nu este justificată deoarece, se constată că bunele moravuri nu sunt altceva
decât norme componente ale sistemului mai larg al ordinii publice. „Aşa de plidă,
severitatea pe care o manifestă jurisprudenţa de multă vreme cu privire la convenţiile
contrare moralei sexuale, în numele bunelor moravuri, constituie un mijloc de protecţie a
căsătoriei, care este o problemă sau instituţie de ordine publică.La fel, exigenţa de a avea
un comportament contractual de bună-credinţă, tot mai frecvent reclamată şi la momentul
încheierii contractului, corespunde sentimentului că utilitatea socială a contractului trece
printr-o loialitate reciprocă a părţilor contractante.În toate aceste cazuri, ideea morală
există în considerarea interesului general al societăţii, adică a ordinii publice, fără a fi
necesar să se examineze dacă se integrează sau nu în ceea ce numim bune moravuri”489.
Bunele moravuri, la fel ca ordinea publică, au un conţinut variabil, şi diferit de la o
societate la alta, de la o epocă istorică la alta.Pentru un astfel de motiv, revine în fiecare
caz în parte sarcina judecătorilor şi/sau arbitrilor, după caz, să-i stabilească conţinutul şi
aplicabilitatea respectivelor norme la o anumită situaţie juridică.
Cu privire la înţelesul şi conţinutul noţiunii de bune moravuri, aşa după cum
remarcă ţoţi autorii cercetaţi, este mul mai dificil de definit decât ordinea publică

488
V.Roş, op.cit., p.475.
489
L.Pop, op.cit.,p. 369

333
deoarece „ noţiunea de bune moravuri se integrează în normele morale, iar acestea fiind
lipsite de o definiţei legală (ca şi noţiunea de ordine publică, de altfel ), pun în discuţie
principii care exced sferei dreptului”490.
Într- o definiţie doctrinară remarcabilă prin acurateţea ei, bunele moravuri sunt
definite ca fiind „totalitatea regulilor de bună conduită în societate, reguli care s-au
conturat în conştiinţa majorităţii membrilor societăţii şi a căror respectare s-a impus ca
obligatorie, printr-o experienţă practică îndelungată, în vederea asigurării ordinii sociale
şi binelui comun, adică a realizării intereselor generale ale unei societăţi date”491.
Aşa după cum rezultă din practica arbitrală cercetată, cazurile în care se invocă
încălcarea bunelor moravuri prin hotărâre arbitrală sunt cvasi- inexistente. De altfel, aşa
cum opinia un specialist, un astfel de motiv de acţiune în anulare ar fi potrivit doar în
cazul soluţionării litigiilor prin arbitraj în echitate, „pentru că numai atunci arbitrii sunt
dispensaţi (parţial) de aplicarea normelor de drept”492.
Fară a nega valabilitatea şi pertinenţa afirmaţiei mai sus citate, suntem de părere
că şi în cazul arbitrajelor de drept strict poate fi operant motivul privind încălcarea
bunelor moravuri. Astfel de situaţii pot fi generate de soluţionarea unor litigii civile sau
chiar şi comerciale având ca şi cauză juridică contracte de natură diversă cum ar :
contractele contrare respectului datorat persoanei umane (astfel de contracte ar putea fi
acelea prin care o persoană de angajează faţă de o alta să dispună de corpul său într-un
anumit mod ori să se expună anumitor pericole, în mod inutil, ori cele prin care o
persoană se obligă faţă de o alta să nu se căsătorească ori să nu se recăsătorească, etc),
contractele prin care se urmăreşte realizarea unui câştig imoral (un astfel de contract
poate fi cel de joc prin care se recunoaşte părţilor dreptul la acţiune pentru a obţine plata
mizei promise, cu excepţiile prevăzute de lege, ori contractul prin care contra unei sume
de bani ori a altui folos o anumită persoană se obligă faţă o alta să aibă o anumită
conduită determinată, care, de altfel, este impusă de lege, etc) ori contractele contrare
moralei sexuale (de exemplu, contracte prin care se convine înfiinţarea şi exploatarea

490
V.Roş, op.cit., p.474
491
L.Pop, op.cit., p.384
492
V.Roş, op.cit.,p. 474

334
unor case de toleranţă, în condiţiile în care astfel de activităţi sunt interzise de lege şi
condamnate de morala socială493.
În prezenţa unor litigii arbitrale născute din unul sau altul din contractele
enumerate, emiterea unor hotârâri arbitrale prin care se încalcă bunele moravuri s-ar
putea produce în situaţia în care, pe fond sau pe cale de excepţie, s-ar soluţiona cu
ignorarea caracterului imoral al cauzei şi/sau obiectului acelor contracte.
Alături de autorii care au cercetat problema bunelor moravuri ca sursă normativă
şi ca temei al actiunilor în anulare, ne exprimăm convingerea că este absolut necesară, de
lege ferenda, definirea cât mai precis posibil a noţiunii de bune moravuri ori renunţarea la
a mai consacra un astfel de motiv de acţiune în anulare, aşa cum au făcut alte state şi
cum recomandă Legea-tip UNCITRAL privind arbitrajul494.
§ 2. Natura juridică a acţiunii în anulare. Procedura de judecată.
Lipsa unei definiţii şi a unei calificări legale a acţiunii în anulare a generat o
aprinsă dispută teoretică privitoare la natura juridică a acestei căi şi mijloc, totodată, de
desfiinţare a hotărârii arbitrale, aşa după cum am sugerat deja: este ea o cale de atac de
reformare propriu-zisă, asimilabilă apelului sau recursului de drept comun, ori mai
degrabă reprezintă o formă specială de control de legalitate (prin desfiinţarea unei
hotărâri), specifică numai arbitrajului? Până în prezent nu s-a formulat un răspuns unitar,
ferm, la această problemă495, însă majoritatea opiniilor exprimate mai recent – îndeosebi,
în doctrină, însă, infirmate de jurisprudenţă – sunt în favoarea celei de-a doua variante,
respectiv în sensul că acţiunea în anularea hotărârii arbitrale nu este o cale de
atac496, ci o judecată în primă instanţă.

493
A se vedea pentru o prezentare şi analiză a categoriilor de contracte enumerate: L.Pop, op., cit., p.386-
387
494
Din păcate, din examinarea prevederilor PCpc, varianta 2009(art. 589, alin.1,litera h) rezultă că
încălcarea bunelor moravuri urmează a fi, şi în viitor, un motiv de acţiune în anulare.
495
Spre exemplu, Curtea Supremă de Justiţie (actuala Înaltă Curte de Casaţie şi Justiţie) a manifestat lipsă
de unitate în propria sa jurisprudenţă în această materie, statuând iniţial asupra caracterului de cale de atac
al acţiunii în anularea hotărârii arbitrale, apoi considerând că aceasta are atât caracterul unei acţiuni, cât şi
al unei căi de atac propriu-zise totodată, pentru ca în deciziile mai recente să revină şi să considere acţiunea
în anulare drept o cale de atac asimilabilă recursului.
496
Să ne reamintim că, potrivit doctrinei , „căile de atac sunt mijloace sau remedii juridice procesuale prin
intermediul cărora se poate solicita verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârilor judecătoreşti şi în final
remedierea erorilor săvârşite. Ele sunt indispensabile, în orice sistem procesual, pentru remedierea
evetualelor greşeli de judecată sau de ordin procedural”(I.Leş, Drept procesual civil, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2002, p.373 ,citandu-i pe V.Negru şi D.Radu)

335
 Spre exemplu, în concepţia unor cercetători ai problemei, « însăşi denumirea
procedurală a instituţiei (acţiune în anulare) indică faptul că aceasta nu reprezintă o cale
de atac, ci este vorba despre o acţiune care se introduce la instanţa competentă potrivit
art. 365 C.pr.civ. Prevederea citată face referire expresă la judecata acţiunii în anulare în
primă instanţă, ceea ce înseamnă că din punct de vedere procedural acţiunea în anulare
nu este o simplă continuare a procesului început în faţa tribunalului arbitral într-un nou
grad de jurisdicţie, ci reprezintă un proces diferit în care instanţa desemnată de text
îndeplineşte funcţia unui prim grad de jurisdicţie »497.
Din această calificare rezultă o serie de consecinţe practice importante, cum ar fi
aceea referitoare la compunerea completului de judecată dintr-un singur judecător (în
cazul în care ar fi fost considerată o cale de atac, acţiunea în anularea hotărârii arbitrale ar
fi trebuit să fie judecată de doi sau trei magistraţi, după cum era privită ca un apel sau ca
un recurs). De asemenea, din perspectiva taxării corespunzătoare a acţiunii în anulare, s-a
formulat opinia conform căreia taxa judiciară de timbru trebuie achitată integral, la
valoarea obiectului litigiului (conform distincţiilor pe care le face Legea nr. 146/1997
privind taxele de timbru, cu modificările şi completările ulterioare) – nefiind justificată în
acest caz achitarea unei taxe de timbru de 50% din valoarea integrală, ca în cazul căilor
de atac de drept comun (apel şi recurs), întrucât ne aflăm în prezenţa unei judecăţi în
primă instanţă498.
Într-o opinie, temeinic argumentată şi fundamentată, s-a susţinut şi că « acţiunea
în anulare a unei hotărâri arbitrale are o natură juridică mixtă : este o acţiune în anulare
sui-generis şi, în acelaşi timp, o cale de atac sui-generis. Cele două căi de atac din
reglementarea anterioară au fost întrunite într-o cale unică de desfiinţare care juxtapune,
ca reflex al naturii juridice a hotărârii arbitrale- contractuală şi jurisdicţională- atât motive
de desfiinţare proprii unui contract cât şi motive de desfiinţare proprii unui act
jurisdicţional. Ea nu este exclusiv sau predominant acţiune principală dar nici exclusiv
497
V.Stoica şi R Dincă, Asupra câtorva probleme juridice incidente în decizia nr. 3556/2006 a Inaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială. Depunerea acţiunii în anularea hotărârii arbitrale.Distincţia între
capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice. Inadmisibilitatea cumulului
daunelor –interese moratorii
cu cele compensatorii, studiu publicat în Revista română de drept privat, nr. 1/2009, p.191.
498
În acest sens, a se vedea: M. Ionaş Sălăgean, op. cit., p. 150-151. Aparent, în practica judiciară s-a
impus, în perioada recentă, soluţia contrară, conform căreia taxa judiciară de timbru se achită la 50% din
valoarea datorată pentru judecarea în primă instanţă a litigiului, soluţie care, totuşi , ni se pare mai
echitabilă.

336
sau predominant cale de atac. Este şi una şi alta, într-o proporţie echilibrată. Este un
unicat juridic cu o identitate proprie, distincă atât de acţiunea în anularea unui contract
cât şi de căile de atac judiciare, dar având similitudini cu ambele
categorii………..Aşadar, acţiunea în anulare este o cale procedurală specifică, de natură
ambivalentă, prin care instanţele judecătoreşti exercită controlul499 asupra hotărârii
arbitrale » 500. Dacă controlul judiciar se declanşează asupra hotărârilor judecătoreşti prin
intermediul căilor de atac ordinare şi/sau extraordinare, controlul judecătoresc « se
declanşează prin mijloace procedurale specifice cum sunt contestaţia şi plângerea iar în
unele cazuri acţiunea »501.
Într-adevăr, prin scopul urmărit de către partea care formulează o acţiune în
anulare- înlăturarea unor greşeli de procedură- acţiunea în anulare are unele însemnate
afinităţi cu o cale de atac extraordinară de reformare, de tipul recursului, ori chiar cu una
de retractare, după caz. Prin obiectul asupra căreia se exercită, însă (hotărârea arbitrală
fiind un act de jurisdicţie nestatală), acţiunea în anulare este fără îndoială un instrument
juridic de realizare a unui control de legalitate asupra unui astfel de act de
jurisdicţie.Efectul principal al admiterii unei astfel de acţiuni este unul mult mai profund
decât cel a unei căi de atac de reformare, în sensul că acesta va fi unul devolutiv,
obligând instanţa de judecată să procedeze la judecata în fond, ca o primă instanţă. Pentru
astfel de considerente noi credem că natura hibridă, sui generis a acţiunii în anulare ar
trebui să fie cea mai potrivită calificare/caracterizare.
O astfel de concluzie ar putea fi trasă din prevederile art. 594, alin.1 din PCpc,
potrivit cărora, curtea de apel va judeca acţiunea în anulare în completul prevăzut de lege
pentru judecata recursului, adică completul de 3 judecători. Această preconizată soluţie
normativă se deosebeşte fundamental de actuala prevedere a articolului 3661din
C.pr.civ., conform căreia « în toate cazurile privind hotărârea arbitrală, acţiunea în
anulare fomulată potrivit art. 364 se judecă în completul prevăzut pentru judecata în

499
Controlul judecătoresc este „acel control care se exercită de către instanţele judecătoreşti asupra
hotărârilor organelor de jurisdicţie administrativă ori asupra unor acte administrative emise de organe care
nu fac parte din sistemul instanţelor judecătoreşti”(I.Stoenescu, S.Zilberstein, Drept procesual civil. Căile
de atac şi Procedurile speciale, p.13 şi V.M. Ciobanu, în Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol.
II, p.325).
500
I.Băcanu, Controlul judecătoresc asupra acţiunii arbitrale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p.22-
23
501
I.Leş, op.cit., p.375.

337
primă instanţă, iar recursul se judecă în completul prevăzut pentru această cale de atac ».
Dacă prevederea art. 594, alin.1 din PCpc va fi adoptată ca atare, vom avea de a face cu o
reîntoarcere la concepţia potrivit căreia acţiunea în anulare este asemănătoare cu calea de
atac a recursului, sau mai exact, la ideea caracterului hibrid al unui astfel de mijloc
procedural de control judecătoresc.
Cât priveşte obiectul controlului exercitat de către instanţele de judecată, în
cadrul procedurii aferente judecării acţiunilor în anulare, aşa după se arată de către autorii
consultaţi, vor putea fi supuse controlului doar hotărârile naţionale, indiferent că au
soluţionat un litigiu cu sau fără elemente de extraneitate, pe când cele străine vor fi
supuse doar procedurii de recunoaştere şi eventual de executare. Părţile convenţiei de
arbitraj pot opta pentru alegerea unei legi de procedură, alta decît cea română, cu privire
la hotărârea arbitrală doar în ceea priveşte conţinutul şi forma acesteia nu şi cu privire la
căile de desfiinţare a acestui tip de act jurisdicţional.Este bine de ştiut că există state a
căror legislaţie privind arbitrajul îngăduie părţilor să convină aplicarea unei legi străine şi
cu privire la căile de desfiinţare a hotărârii arbitrale502.
Sunt supuse controlului judecătoresc pe calea acţiunii în anulare hotărările finale
prin care se rezolvă fondul cauzei, atât cele prin care se soluţionează toate capetele de
cerere cât şi cele parţiale., precum şi cele pronunţate în cazul : renunţării la dreptul
pretins ; pronunţării unei hotărâri de expedient ; oricărei alte hotărâri prin care se pune
capăt litigiului, chiar dacă nu s-a intrat în judecata fondului. În ceea ce priveşte
încheierile premergătoare acestea vor putea fi desfiinţate doar odată cu hotărârea
arbitrală, cu excepţia celor care au întrerupt ori suspendat cursul judecăţii,503 cum ar fi
încheierile prin care se dispune închiderea procedurii arbitrale, care va fi atacată la fel ca
o hotărâre arbitrală .
Conform dispoziţiei art. 365 din actualul C. pr. civ., competenţa de soluţionare a
acţiunii în anulare revine instanţei judecătoreşti imediat superioare instanţei
prevăzute de art. 342 (adică cea care ar fi fost competentă să soluţioneze litigiul în lipsa
convenţiei arbitrale), în circumscripţia teritorială a căreia a avut loc arbitrajul, iar
termenul de promovare a unei astfel de acţiuni este de o lună de la data comunicării către

502
A se vedea, pentru ample comentarii pe marginea chestiunii, spre exemplu:I.Băcanu, op. cit. ,p. 108
503
idem, p.109

338
parte a hotărârii arbitrale. Această prevedere se va deosebi în mod substanţial de
preconizata prevedere a art. 591 din PCpc, conform căreia « competenţa de a judeca
acţiunea în anulare revine curţii de appel în circumscripţia căreia a avut loc arbitrajul ».
Dacă o astfel de propunere legislativă va fi adoptată, având în vedere că hotărările
instanţelor de judecată care judecă acţiuni în anulare sunt definitive, ar urma ca,
indiferent de valoarea litigiului arbitral, competenţa de judecare a recursurilor împotriva
unor astfel de hotărâri să fie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, situaţie, derogatorie de
la dreptul comun în materie civilă şi comercială, şi nejustificată, din punct de vedere
principial. De la această regulă pot apărea excepţii doar în ipotezele în care hotărârile
arbitrale vor fi anulate, în prezenţa motivelor de anulare reglementate de prevederile art.
589, alin.1, literele a), b) şi e) din PCpc.
Referitor la competenţa de judecare a acţiunilor în anulare, în practică şi teorie s-
au ivit unele controverse privind instanţa la care trebuie depusă/înregistrată acţiunea în
anulare.În unele concepţii s-a apreciat că acţiunea în anulare fiind un mijloc procedural
asemănător căilor de atac, după modelul reglementărilor Codului de procedură civilă
privind exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, ar trebui depuse la
tribunalul arbitral(instanţa arbitrală) care a emis hotărârea care se doreşte a fi anulată,
acea instanţă fiind obligată să o înainteze de îndată instanţei competente să soluţioneze
acţiunea în anulare, potrivit legii. Într-o altă viziune corectă, după aprecierea noastră, si
nu numai a noastră504, acţiunea în anulare va trebui depusă la instanţa competentă să o
soluţioneze potrivit legii. O astfel de orientare ar putea fi confirmată legislativ dacă va fi
adoptată prevederea art. 592 din PCpc, varianta 2009, potrvit căreia, « acţiunea în
anulare va fi introdusă la curtea de apel în termen de o lună de la data comunicării
hotărârii arbitrale ».
De lege lata, se poate pune şi întrebarea : care va fi tratamentul juridic al unei
acţiuni în anulare depusă la o altă instanţă decât cea competentă să o solutioneze conform
art. 365, alin.1 din C.pr.civ ? Dacă considerăm acţiunea în anulare ca fiind nu o cale de

504
A se vedea, spre exemplu, V.Stoica şi R.Dincă, op. cit. p.196. Conform opiniei autorilor menţionaţi,
„depunerea acţiunii în anulare nu este supusă prevederilor de excepţie ale Codului de procedură civilă
privind depunerea căilor de atac ale apelului şi recursului, ci principiului general conform căruia orice
acţiune trebuie depusă la instanţa competentă să o soluţioneze.Cel mult ca o măsură de favoare faţă de
reclamant, ca reflex al naturii sale sui generis, ea poate fi depusă valabil şi la instanţa arbitrală a cărei
hotărâre este atacată.”

339
atac ci o acţiune judecătorească sui generis, având un caracter hibrid, instanţa la care a
fost depusă, fie că este o instanţă arbitrală permanentă, ad-hoc sau una statală, după
părerea noastră, ar trebui să o inainteze deindată instanţei competente, fără a fi aplicabilă
sancţiunea nulităţii acţiunii în anulare. Aceiaşi credem că ar trebui să fie soluţia şi în
cazul în care acţiunea în anulare ar fi calificată ca fiind o cale de atac, cu atât mai mult cu
cât, prin similitudine cu situaţia recursului nedepus la instanţa care a pronunţat hotărârea
recurată, Curtea Constituţională a decis că sancţiunea nulităţii recursului îndreptat greşit,
« contravine principiilor constituţionale privind liberul acces la justiţie şi folosirea căilor
de atac, a căror aplicare impune ca toate cererile greşit îndreptate să fie transmise
jurisdicţiei competente să le soluţioneze »505.
Judecata acţiunii în anulare poate avea una sau două faze, după caz. Pentru
situaţia în care, acţiunea în anulare va fi găsită neîntemeiată şi/sau ilegală, aceasta va fi
respinsă ca atare. Suntem de părere că în această primă fază a judecării acţiunii în
anulare, având în vedere că aceasta nu este o cale de atac, ci o acţiune în primă şi ultimă
instanţă, pot fi utilizate orice mijloace de probă pentru a dovedi existenţa şi gravitatea
motivelor care au stat la baza introducerii acţiunii respective506.
Pentru cazul în care, dimpotrivă, va fi găsită admisibilă, hotărârea arbitrală va fi
anulată, în totul sau în parte, după caz, printr-o sentinţă507 şi instanţa de judecată va
proceda la judecata în fond, trecând la faza a doua, adică a judecării acţiunii arbitrale
propriu-zise, chiar dacă pentru o astfel de de judecată nu mai este necesară administrarea
altor probe. Aşadar, chiar dacă va fi desfiinţată, în totalitate hotărârea arbitrală, instanţa
va putea păstra şi utiliza probele administrate de către tribunalul arbitral. Este evident că
admiterea acţiunii în anulare antrenează un pregnant şi evident efect devolutiv, specific
apelului. Este şi motivul pentru care, după părerea noastră, instanţa de control
judecătoresc va pronunţa o tot o sentinţă prin care va finaliza faza a doua soluţionând ea
înşuşi actiunea arbitrală, pe fondul acesteia.

505
Idem, p.195, autorii citând din considerentele Deciziei nr. 737 din 24 iunie 2008 a Curţii
Constituţionale, decizie publicată în Monitorul Oficial nr. 562 din 25 iulie 2008.
506
Pentru o opinie în care se susţine că în acea fază nu se pot utiliza probe noi ci doar doar înscrisuri, la fel
ca în recurs, a se vedea: I.Băcanu, op., cit.,p 118
507
Instanţa noastră supremă a decis într-o anumită speţă că soluţionarea acţiunii în anulare trebuie să se
facă prin decizie şi nu prin sentinţă, deoarece acţiunea în anulare este o cale de atac nedevolutivă ( a se
vedea pentru o astfel semnalare: I.Băcanu, op.cit.,p. 120)

340
 În ceea ce priveşte limitele în care trebuie exercitat controlul judecătoresc asupra
hotărârii arbitrale, aşa după cum remarcă doctrina, acestea sunt cele avute în vedere de
motivele prevăzute de art. 364 C.pr.civ. precum şi de motivele cuprinse în fiecare acţiune
în anulare în parte. Toate cele nouă motive de anulare privesc chestiuni de legalitate şi nu
de netemeinicie.Unele motive de acţiune în anulare pot fi invocate numai dacă au fost
invocate şi în faza judecăţii arbitrale, cum sunt cele prevăzute de literele b) c), d);
caducitatea arbitrajului poate fi invocată doar în condiţii speciale, pe baza unei notificări
primul termen de înfăţişare ori într-un alt termen mai scurt stabilit de părţi. Motivele de
anulare reglementate de literele f), g) şi h) vor putea fi invocate fără nici o problemă
prealabilă sau de altă natură. Însă, motivele reglementate de literele a) şi i), în concepţia
noastră, vor putea fi invocate şi din oficiu de către judecător ori de către părţi, în orice
fază a litigiului508.
Contrar serioaselor şi interesantelor argumente aduse de autorul menţionat în
ultima notă de subsol, suntem şi noi de părere, alături de alţi autori, că şi în procedura
acţiunii în anulare ar trebui să fie recunoscut dreptul judecătorilor să ridice(invoce) din
oficiu unele motive de ordine publică, în principal, pentru motivul că acţiunea în anulare
nu este o cale de atac ci o acţiuni directă, în primă şi ultimă instanţă prin care se
realizează de către instanţa de judecată competenţă un control de legalitate special şi
complet. Să nu uităm că după admiterea acţiunii în anulare, se poate ajunge la o nouă
judecare în fond a acţiunii arbitrale, dar de data aceasta de către instanţa de judecată,
competentă potrivit legii, şi nu de către tribunalul arbitral. Or, pentru a se putea ajunge
acolo, instanţa sesizată cu o acţiune în anulare trebuie să aibă toate puterile conferite de
lege pentru orice alt tip de judecată prin care se realizează un control judecătoresc asupra
unor acte jurisdicţionale emise de alte organe de jurisdicţie decât cele judecătoreşti. Aşa
fiind, ca în orice altă procedură judecătorească(civilă) funcţionează atât principiul
disponibilităţii cât şi cel al oficialităţii chiar dacă, aşa cum s-a afirmat, procedura arbitrală
este esenţialmente voluntară şi controlul judecătoresc asupra hotărârii arbitrale se
508
Au fost identificate şi semnalate şi opinii în care se susţine că în procedura acţiunii în anulare nici unul
din motivele reglementate de lege nu poate fi invocat din oficiu de către judecător deoarece: arbitrajul are
un caracter eminamente voluntar, caracter care se extinde şi în faza judecării acţiunii în anulare; principiul
disponibilităţii guvernează întregul proces civil, acesta manifestându-se cu atât mai evident în cadrul unei
proceduri speciale declanşată şi organizată de părţi; controlul judecătoresc asupra hotărârii arbitrale se
realizează exclusiv prin voinţa părţilor, chiar dacă se invocă motive de ordine publică (a se vedea pentru o
astfel de opinie: V. Roş, op.cit.,p. 493).

341
declanşează la cererea părţilor. Noi apreciem că există un interes public cert ca după ce
justiţia statală a fost sesizată cu o acţiune specială de control statal, acesta să nu permită
introducerea şi/sau rămânerea în circuitul civil a unor acte jurisdicţionale contrare
normelor de ordine publică şi /sau chiar bunelor moravuri.
&.3. Cerinţele legale pentru suspendarea executării hotărârii arbitrale.
În timpul judecăţii, instanţa poate dispune suspendarea executării hotărârii
arbitrale atacate, însă numai după depunerea unei cauţiuni de către reclamantul care
a cerut suspendarea. Cuantumul cauţiunii este stabilit de către instanţă, în funcţie de
datele concrete ale speţei; în practică, acest cuantum se situează, în mod uzual, la circa
10% din câtimea obiectului litigiului, cauţiunea având rolul de a asigura despăgubirea
părţii adverse (potrivit doctrinei), în cazul în care instanţa va constata că cererea de
suspendare a fost făcută cu rea-credinţă iar partea adversă a fost prejudiciată prin
întârzierea executării.
Relativ la problema cauţiunii pe care instanţa care judecă acţiunea în anulare este
datoare să o solicite celui care cere şi suspendarea executării hotărârii arbitrale, aceasta
trebuie analizată şi prin prisma scopului şi a funcţiilor pe care trebuie să le îndeplinească
cauţiunea. În acest sens, aşa după cum s-a exprimat doctrina în mod constant, cauţiunea
judiciară are ca scop legal prevenirea formulării unor cereri de suspendare abuzive şi
chiar prejudiciante pentru partea care a câştigat procesul. De asemenea, cauţiunea fiind
consemnată la Casa de Economii şi Consemnaţiuni (C.E.C. S.A.) sau la orice altă
instituţie bancară, la dispoziţia instanţei, ea poate îndeplini şi funcţia de despăgubire, fie
chiar şi parţială, a celui în defavoarea căruia au operat efectele suspendării încuviinţate de
instanţa de judecată investită cu judecata acţiunii în anulare, în cazul în care acesta va fi
făcut dovada suportării vreunui prejudiciu, ca şi consecinţă directă a suspendării.
Aşa fiind, instanţa de judecată care - deşi a admis cererea de suspendare a
executării unei hotărâri arbitrale, obligându-l pe reclamant la depunerea unei cauţiuni - în
final a respins acţiunea în anulare, nu este în drept, în concepţia noastră, să refuze
restituirea cauţiunii, atât timp cât pârâtul nu va fi făcut dovada suportării vreunui
prejudiciu, ca efect al suspendării până la data soluţionării acţiunii în anulare.
Instanţele de judecată care au pronunţat soluţii de refuzare a restituirii cauţiunii
depuse de reclamant (în condiţiile unor acţiuni în anulare), chiar atunci când pârâtul nu a

342
făcut dovada nici unui prejudiciu, şi-au întemeiat soluţiile pe prevederile art. 300 alin. 5
fraza a doua C. pr. civ., potrivit cărora “cauţiunea se eliberează recurentului de îndată,
dacă intimatul declară în mod expres că nu urmăreşte obligarea recurentului la
despăgubiri pentru prejudiciile cauzate în urma exercitării recursului”. În
considerentele hotărârilor judecătoreşti prin care s-au pronunţat astfel de soluţii,
judecătorii au apreciat că prevederile legale citate sunt singurele prevederi normative din
C. pr. civ. care stabilesc condiţiile în care poate fi restituită o cauţiune. Or, cum în cauză
pârâtul nu a făcut - şi nici nu avea interesul să facă - o astfel de declaraţie, instanţele de
judecată la care ne referim nu au ezitat să facă aplicarea art. 300 alin. 5 C. pr. civ.
Într-o anumită speţă, însă, partea interesată în recuperarea cauţiunii consemnate a
utilizat calea unei acţiuni în constatare (formulată în baza prevederilor art. 111 C. pr. civ.)
prin care a solicitat instanţei de judecată competente material, în raport cu natura pricinii
ce a făcut obiectul judecăţii arbitrale, să constate şi să reţină faptul că pârâtul din acţiunea
în anulare (creditorul său) nu a suferit nici o pagubă prin suspendarea executării hotărârii
arbitrale a cărei anulare o ceruse şi pentru care a fost obligat la depunerea cauţiunii.
Întrucât creditorul în cauză nu a putut face dovada încercării vreunui prejudiciu - ca
rezultat direct al suspendării executării hotărârii arbitrale, până la respingerea acţiunii în
anulare - instanţa de judecată a constatat existenţa dreptului reclamantului de a cere
restituirea cauţiunii, iar curtea de apel care a dispus depunerea cauţiunii a încuviinţat
(printr-o încheiere), la rândul ei, cererea reclamantului pentru restituirea sumei
respective.
În motivarea, în fapt, a unei astfel de soluţii, curtea de apel menţionată a arătat în
esenţă următoarele: “Cauţiunea constituind o garanţie pentru repararea prejudiciului
cauzat creditorului prin suspendarea executării hotărârii arbitrale, faţă de constatarea prin
hotărâre judecătorească irevocabilă a inexistenţei acestui prejudiciu, nu mai există nici un
temei pentru reţinerea la dispoziţia instantei a acestei cauţiuni, astfel că cererea de
eliberare a recipisei de consemnare urmează a fi admisă”509. Este interesant de reţinut că,
totuşi, respectiva instanţă nu a motivat în nici un fel, în drept, adoptarea unei astfel de

509
A se vedea, în sensul celor arătate, sentinţa civilă nr. 1004/C din 28 aprilie 2004 a Tribunalului Braşov
(dosar nr. 932/2004), sentinţă nepublicată şi devenită irevocabilă prin nerecurare, precum şi încheierea
(nepublicată) a Curţii de Apel Braşov din data de 1.07.2004, pronunţată în dosarul 442/R/C/2002, încheiere
care a devenit irevocabilă prin nerecurare.

343
soluţii, împrejurare care pune în evidenţă, dacă mai era nevoie, necesitatea reglementării
pe cale normativă a soluţiilor unei astfel de probleme.
S-ar părea că potrivit concepţiei celor care au pronunţat hotărâri de respingere a
cererilor accesorii de restituire a cauţiunilor, în condiţiile în care partea adversă nu a făcut
dovada vreunui prejudiciu ca efect al suspendării executării hotărârii arbitrale pe baza
depunerii unei cauţiuni, reclamantului căruia i s-a respins acţiunea în anulare şi nu i s-a
încuviinţat nici cererea de restituire a cauţiunii nu-i rămâne decât să aştepte scurgerea
termenului de prescripţie a dreptului la o eventuală acţiune în despăgubiri pe care ar putea
să o introducă pârâtul (din acţiunea în anulare) şi, deabia după acel moment, să acţioneze
în judecată C.E.C. precum şi pe pârât pentru a-i restitui suma depusă de el ca şi cauţiune.
Or, este evident că o astfel de soluţie este de neacceptat pentru că, în esenţă, ea este
potrivnică scopului urmărit de legiuitor prin reglementarea instituţiei cauţiunii.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că astfel de soluţii de refuzare a restituirii
cauţiunilor, în condiţiile prezentate, sunt netemeinice şi nelegale, inclusiv pentru
următoarele motive:
- acţiunea în anulare nu este, totuşi, un recurs, aceasta fiind doar asimilată (prin
considerentele deciziei C.S.J. date ca urmare a admiterii recursului în interesul legii la
care ne-am referit anterior), numai în anumite privinţe, cu recursul (spre exemplu,
problema compunerii instanţei), aşa încât aplicarea prin analogie a prevederilor art. 300
alin. 5 C. pr. civ. asupra procedurii de judecată a acţiunilor în anulare echivalează cu o
încălcare a legii (motiv de recurs reglementat de prevederile art. 304 pct. 9 teza a doua C.
pr. civ.);
- prevederile art. 365 alin. 3 C. pr. civ. referitoare la procedura de judecată a
acţiunilor în anulare fac trimitere nu la textele art. 300 din acelaşi cod, ci la prevederile
art. 403 alin. 3 şi 4 C. pr. civ., prevederi care vizează chestiuni de procedură şi nu
problema cauţiunii. Această împrejurare, după părerea noastră, ne îngăduie concluzia că
legiuitorul român nu a înteles să asimileze acţiunea în anularea unei hotărâri arbitrale cu
recursul, ca şi cale extraordinară de atac reglementată de art. 299 şi următoarele din C. pr.
civ.
Desigur, după părerea noastră, încălcări ale legii de genul celor prezentate ar
putea fi evitate în viitor dacă, printr-o reformă legislativă necesară şi adecvată, natura

344
juridică şi regimul acţiunii în anulare vor fi reglementate cu mai multă acurateţe şi în
mod, pe cât posibil, complet.
Menţionăm că posibilitatea suspendării executării hotărârii arbitrale înainte de
judecarea acţiunii în anulare este avută în vedere, în mod expres de către art. 593 din
PCpc.
Calea de atac împotriva hotărârii judecătoreşti prin care s-a soluţionat
acţiunea în anulare este numai recursul (art. 366 alin. 2 C. pr. civ.), cale de atac
extraordinară şi de reformare, întemeiată doar pe motive de nelegalitate şi nu de
netemeinicie. Opţiunea legiuitorului român pentru o astfel de cale de atac poate fi
justificată, în aprecierea noastră, prin două idei: caracterul devolutiv al judecării cererii
de arbitrare propriu-zise, după ce este admisă acţiunea în anulare; şi cea de- a doua idee,
intenţia de a conferi o stabilitate juridică cât mai mare unei hotărâri pronunţate de către o
instanţă de judecată în urma judecării unei cereri de arbitrare, ca efect al admiterii acţiunii
în anulare.
Dispoziţiile procedurale menţionate mai sus fiind de ordine publică, părţile nu pot
deroga de la ele, nici în sens restrictiv (prin convenirea asupra unei clauze de eliminare a
posibilităţii introducerii acţiunii în anulare), nici în sens extensiv, fiind inadmisibilă şi
nelegală înţelegerea părţilor sau norma cuprinsă într-un regulament de arbitraj
instituţionalizat, ce ar permite ca hotărârea arbitrală să fie atacată şi prin alte mijloace
procedurale în afara acţiunii în anulare (cerere de rearbitrare, recurs etc.)510.
În fine, art. 3641 C. pr. civ. interzice ca părţile să renunţe prin convenţia arbitrală
la dreptul de a introduce acţiune în anulare împotriva hotărârii arbitrale, însă ele pot
renunţa valabil la acest drept, după pronunţarea hotărârii arbitrale.
Proiectul Noului Cod de procedură civilă, varianta septembrie 2009, are în vedere
o serie de reguli speciale de procedură privind judecarea acţiunii în anulare, unele dintre
având caracter de noutate, fiind benefice şi de natură să permită o judecată rapidă şi
adecvată a unei astfel de cereri. Spre exemplu, conform art. 592, acţiunea în anulare va
trebui depusă la curtea de apel în termen de o lună de la data comunicării hotărârii.Dacă
s-a formulat o cerere privind completarea, rectificarea ori lămurirea înţelesului, întinderii
sau aplicării dispozitivului hotărârii arbitrale, în condiţiile art. 585 din PCcp, termenul de

510
idem, p. 152-153.

345
depunere a acţiunii în anulare va începe să curgă de la data comunicării hotărârii sau
după caz, a încheierii prin care a fost soluţionată cererea.
În mod similar judecăţii în primă instanţă precum şi în căile de atac, în
conformitate cu prevederile art. 594, alin.1 din PCpc întâmpinarea este obligatorie şi în
cazul acţiunii în anulare, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a invoca apărări şi
excepţii cu excepţia celor de ordine publică.
Completul care va judeca o acţiune în anulare va fi cel prevăzut de lege pentru
judecata recursului, adică completul format din 3 judecători ( a se vedea prevederile art.
594, alin.1din CPpc). Şi în concepţia autorilor PCpc, hotărârile curţilor de apel care vor
fi pronunţate în urma soluţionării acţiunilor în anulare vor fi definitive putând fi atacate
doar cu recurs. Soluţia normativă preconizată de către autorii PCpc, varianta 2009, se
pare că are la baza concepţia că acţiunea în anulare este o cale de atac de tip hibrid şi nu o
acţiune în primă şi ultimă instanţă. Desigur, cu acest prilej nu vom aduce în atenţie
argumentele pentru care acţiunea în anulare nu ar trebui să fie calificată ca o cale de atac,
însă, ne vedem nevoiţi să remarcăm următoarea situaţie care s-ar putea crea prin
adoptarea soluţiei preconizate: cu excepţiile avute în vedere de art. 594 alin.3, litera
a)(lipsa arbitrabilităţii, lipsa convenţiei arbitrale şi caducitatea arbitrajului), judecata
recursului împotriva unei hotărâri date în urma unei acţiuni în anulare se va face, în mod
invariabil, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă sau comercială, după
caz, tot în completul impus de lege pentru judecarea recursului, adică 3 judecători. Pe o
astfel de cale se va ajunge ca suprema instanţă să judece recursuri împotriva unor hotărâri
pronunţate în cauze care, după valoare, ar fi fost de competenţa judecătoriilor dacă nu ar
fi existat convenţiile arbitrale aferente, soluţie care, după părerea noastră, nu este în
concordanţă cu principiile ierahizării instanţelor de judecată şi a stabilirii gradelor de
jurisdicţie, în raport cu natura şi complexitatea cauzelor.
Să mai remarcăm situaţia conform căreia, nici autorii PCpc nu au stabilit o
denumirea proprie a hotărârii judecătoreşti care se va pronunţa în urma acţiunii în
anulare, ci dimpotrivă, o desemnează doar sub denumirea generică de “hotărâre”, lăsând,
în acest mod, loc pentru noi discuţii şi controverse. Suntem de părere că, dacă va fi
adoptată soluţia preconizată prin art. 594, hotărârea care se va pronunţa în urma admiterii
ori respingerii unei acţiuni în anulare ar trebui să poarte numele de decizie, la fel ca cea

346
care va fi pronunţată în urma admiterii ori respingerii recursurilor împotriva respectivelor
decizii511. Aşadar, şi sub acest aspect, vom avea de-a face cu situaţii şi efecte juridice
similare celor pe care le generează căile de atac extraordinare, de retractare: contestaţie în
anulare şi /sau revizuire.
Spre deosebire de actuala procedură de judecare a acţiunii în anulare, în care, dacă
aceasta va fi găsită legală, instanţa de judecată va pronunţa o sentinţă prin care va anula
hotărârea arbitrală iar dacă cauza este în stare de judecată va proceda deîndată la judecata
în fond, ori dacă va fi nevoie va administra alte probe instanţa judecătorească se va
pronunţa în fond după administrarea lor, în ipoteza în care se vor adopta prevederile art.
594 alin.3, litera a) din PCpc, fiind prezente cauze de anulare de tipul: litigiul nu era
arbitrabil; nu a existat convenţie arbitrală valabilă ori dacă pronunţarea hotărârii s-a făcut
după expirarea termenului impus de lege, deşi cel puţin una dintre părţi a declarat că
înţelege să invoce caducitatea, iar părţile nu au fost de acord cu continuarea judecăţii, asa
cum permite art. 550, alin.1 şi 2 din PCpc, Curtea de Apel va trebui să trimită cauza
instanţei competente să o soluţioneze, în conformitate cu legea.
Se impune să constatăm că soluţia normativă preconizată va fi total diferită de
cea reglementată în prezent de art. 366, alin.1 din actualul C.pr.civ., , reglementare care
exclude soluţia casării hotărârii arbitrale şi trimiterea cauzei spre rejudecare la arbitraj 512.

511
Pentru distincţiile dinntre sentinţă şi decizie, a se vedea, spre exemplu:I.Deleanu şi V.Deleanu,
Hotârârea judecătorească, Editura Servo-Sat, Arad 1998, p.9 şi I.Leş, Drept procesual civil, Editura
Lumina Lex,Bucureşti 2002, p.349.
512
Pentru o astfel de concluzie a se vedea: I.Băcanu, op., cit. p121.

347