MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA „ŞTEFAN CEL MARE” al MAI

FACULTATEA:Drept, administrație, ordine publică și securitate publică

Disciplina: Dreptul procesual civil (II)

TEMA: ,, Actele judecătorești de dispoziție ale instanței de fond”

A elaborat: Siminel Diana,

DFRT-204,ANUL IV.

Conducător ştiinţific:

Alexandru Savva

CHIȘINĂU, 2023
 Noțiunea și felurile actelor judecătorești de dispoziție ale instanței de fond

Examinarea şi soluţionarea în fond a cauzelor civile de către instanțele de

judecată implică emiterea unor acte de dispoziţie.

Pentru a determina clar esenţa, forma şi conţinutul acestora, trebuie

evidenţiate anumite particularităţi:

 Actele judecătoreşti de dispoziţie se emit doar de către instanţele de

judecată, întrucît conform art.114 şi 120 ale Constituţiei RM, nici o altă
autoritate decît instanţele judecătoreşti nu poate înfăptui justiţia. material
litigios Din acest considerent, actele judecătoreşti de dispoziţie poartă un
caracter autoritar.
 Actele dispoziţionale ale instanţelor de judecată sînt acte de aplicare a
dreptului, deoarece se emit în baza normelor materiale, ţinîndu-se cont de
rigorile procesuale în vigoare la momentul soluţionării cauzei civile
concrete. În acest sens, material litigios ele pot fi numite acte de aplicare a
dreptului adoptate în formă procesuală de către instanţele de judecată.
 Instanţele de judecată adoptă acte de aplicare a dreptului în privința unor
subiecţi concreţi şi, în acest fel, se manifestă caracterul individual al actelor
judecătoreşti de dispoziţie. material litigios Instanţele de judecată, în
virtutea principiului separării puterilor în stat, nu adoptă norme juridice, ci
le aplică în cadrul examinării şi soluţionării cauzelor civile în care sînt
implicate persoane concrete.
 Actele judecătoreşti de dispoziţie sînt obligatorii atît pentru persoanele
implicate nemijlocit în soluţionarea unei cauze civile concrete cît şi pentru
toate autorităţile publice, asociaţiile obşteşti, persoanele oficiale,
organizaţiile şi persoanele fizice şi se execută cu stricte pe întreg teritoriul
RM (art.120 Constituţia RM, art.16 CPC).

În concluzie, actele judecătoreşti de dispoziţie sînt acte procesuale cu caracter

individual, autoritar şi obligatoriu, adoptate de către instanţele de judecată în baza
legislaţiei în vigoare în cursul еxаminării şi soluţionării cauzelor civile.

Instanţa de fond poate adopta 3 tipuri de acte judecătoreşti de dispoziţie:

1. hotărîri,
2. încheieri,
3. ordonanţe
 Actul judecătoresc de dispoziție prin care instanţele judecătoreşti superioare
soluţionează fondul apelului sau recursului se numeşte decizie (alin.(1) art.14
CPC).

Hotărîrea judecătorească este actul judecătoresc de dispoziţie prin care se

soluţionează fondul oricărei cauze civile. Prin hotărîre judecătorească se admit sau
se resping pretenţiile reclamantului, iar raportul material-litigios se aplanează.
Instanţele judecătoreşti asigură realizarea drepturilor şi executarea obligaţiilor
subiective, iar hotărîrile judecătoreşti constituie temei pentru apariţia (lit.c) alin.(2)
art.8 CC), modificarea sau stingerea raporturilor juridice, precum şi la restabilirea
ordinii de drept. !!! În cazul examinării cererilor în procedură specială, instanţa
pronun ă hotărîri prin care pot fi recunoscute fapte cu valoare juridică sau pot fi
apărate interesele legitime ț ale persoanelor în lipsa litigiilor de drept.

Prin încheieri judecătoreşti se soluţionează orice probleme procedurale,

exceptînd fondul cauzei. De aceea, nu doar cea de fond, dar şi celelalte instanţe –
de apel, de recurs, de revizuire – emit încheieri judecătorești.

Ordonanţa judecătorească este un act de dispoziţie emis unipersonal de către

judecător privind încasarea de bunuri sau bani de la debitor la cererea creditorului
(art.344 CPC).

În procesul civil se mai întîlnesc şi ordonanţe de protecţie prin care instanța de

judecată aplică măsuri de contracarare a violenţei în familie (art.3184 CPC), însă
acestea nu urmează a fi confundate cu ordonanţele emise în baza temeiurilor
prevăzute în art.345 CPC. Acestea sînt acte prin care se pune în aplicare încheierea
judecătorească, prin care s-a admis cererea privind aplicarea măsurilor de protecţie.
!!! Natura juridică a acestor ordonanţe de protecţie este similară cu cea a titlului
executoriu.

!!! Hotărîrea judecătorească în toate cazurile se emite sub forma unui act aparte
adoptat în camera de deliberare, în urma examinării cauzei în şedinţă de judecată
(art.238 CPC). Încheierile judecătoreşti pot fi adoptate pe orice problemă, în orice
fază a procesului, în mod unipersonal sau colegial, sub forma unui document
separat sau consemnat în procesul-verbal al şedinţei (art.269 CPC). !!! Ordonanţa
se emite unipersonal de către judecător, fără citarea părţilor, fără dezbateri
judiciare, doar în baza examinării materialelor prezentate de către creditor (art.350
CPC).

!!! Hotărîrile primei instanţe pot fi atacate cu apel în condiţiile legii. Încheierile
pot fi atacate cu recurs separat (art.423 CPC) sau odată cu fondul cauzei (art.359
CPC). În anumite cazuri expres prevăzute de CPC încheierile în genere nu sînt
susceptibile de atac (de ex., soluţionarea conflictului de competenţă, anularea
ordonanţei). Ordonanţa judecătorească eliberată creditorului nu poate fi atacată cu
apel sau recurs.

Esența, importanța și cuprinsul hotărîrii judecătorești

Hotărîrea judecătorească reprezintă un act de aplicare şi realizare a dreptului.

Normele juridice de ordin material şi cele de ordin procesual sînt viabile numai în
măsura în care instanţa, prin aplicarea lor corectă la soluţionarea litigiilor,
consolidează ordinea de drept.

!!! Hotărîrea judecătorească este o opera iune logică şi, în acelaşi timp, un act
de voinţă. Operaţiunea logică, materializată într-o hotărîre judecătorească este
rezultatul unui efort intelectual făcut de către judecător care trebuie să se respecte
şi legile logicii atunci cînd examinează şi apreciază probele prezentate de
participan ii la proces. !!! Concluziile greşite sînt rezultatul unor erori admise de
către judecător în procesul de înţelegere şi evaluare a informaţiei care constituie
conţinutul probei judiciare. Nu doar logica este necesară pentru a formula o soluţie
justă. !!! Aplicarea corectă şi uniformă a normelor materiale şi procedurale,
precum şi bunele moravuri sînt la fel de necesare pentru a exprima prin voinţa
umană un adevăr impus ca reper al dreptă ii.

Importanţa hotărîrii judecătoreşti nu rezidă doar în soluţionarea unui litigiu de

drept, dar şi în rezonanţa socială pe care o produce. Consolidînd ordinea de drept, o
hotărîre judecătorească impune respect tuturor, astfel încît se fortifică conştiinţa
juridică şi sporeşte încrederea justiţiabililor.

În concluzie, hotărîrii judecătorești îi revine un rol de apărare a drepturilor,

libertăţilor şi intereselor ocrotite de lege aparţinînd unor persoane concrete, precum
şi un rol educativ pentru cei care nu sînt vizaţi expres.

Hotărîrile judecătoreşti reflectă dreptul în stare dinamică. Eficienţa aplicării

normelor de drept se vede doar în măsura în care instanţele de judecată pronunţă
hotărîri în numele legii.

!!! Fiind un document oficial, emis în scris, hotărîrea judecătorească conţine

rechizite care îi conferă valoarea unui act autentic, emis de o autoritate
judecătorească.

Conform alin.(1) art.241 CPC, hotărîrea judecătorească constă din partea

introductivă şi partea dispozitivă. Începînd din 01.12.2012 această hotărîre
reprezintă regula generală în procesul de înfăptuire a justiţiei.
 În partea introductivă se indică locul şi data adoptării, denumirea instanţei care
a pronunţat-o, numele judecătorilor care au constituit completul de judecată, al
grefierului, al părţilor şi al celorlalţi participanţi la proces, al reprezentanților,
obiectul litigiului şi pretenţia înaintată judecăţii spre examinare, menţiunea despre
caracterul public sau închis al şedinţei.

Elementul primordial al unei hotărîri este indicarea instanţei de la care emană.

Numai astfel se poate stabili dacă aceasta a fost competentă să soluţioneze cauza
civilă şi dacă hotărîrea a fost pronunţată legal. Totodată, prin menţionarea numelui
judecătorilor se poate verifica dacă judecătorii care au participat la dezbatere sînt
cei care au judecat fondul pricinii. Cu alte cuvinte, numai prin indicarea numelor
respective se va putea stabili dacă hotărîrea a fost pronunţată de judecătorii
învestiți cu această calitate. !!! Părţile care se judecă se identifică prin indicarea
numelui, prenumelui, domiciliului sau reşedinţa şi calitatea pe care o au în proces.
!!! Aceste menţiuni sînt necesare pentru individualizarea părţilor, deşi nu sînt
considerate esenţiale. Dacă în hotărîre numele este indicat greşit sau s-a stabilit că
aceasta este o simplă greşeală tehnică, hotărîrea nu-şi pierde valabilitatea, ea poate
fi corectată de căire instan a care a emis-o (art.249 ț CPC). În afară de nume şi
prenume, seva arăta calitatea proce

suală a participanţilor la proces (reclamant, pîrît, intervenient etc.). !!! De

asemenea, trebuie făcută menţiunea despre numele reprezentanților legali,
contractuali sau statutari pentru verificarea rigorilor de procedură cu privire la
reprezentarea judiciară.

Dispozitivul hotărîrii va conţine obligatoriu:

 Admiterea sau neadmiterea integrală sau parţială a pretenţiilor

reclamantului, intervenientului principal şi ale pîrîtului în acţiune
reconvențională. Aici, obligatoriu, se va ţine cont de limita prevăzută în
alin.(3) art.240 CPC, instanţa judecătorească adoptă hotărîrea în limitele
pretențiilor înaintate de reclamant.
 Executarea imediată conform art.256 CPC.
 Distribuirea taxei de stat. Celelalte cheltuieli de judecată se vor adjudeca
sau nu prin dispozitivul hotărîrii doar dacă au fost solicitate (alin.(1)
art.94 CPC).
 Anularea măsurii de asigurare a acţiunii în cazul respingerii pretențiilor
reclamantului.
 Calea şi termenul de atac.
 Dispozitivul hotărîrii trebuie să fie clar şi complet, astfel încît pe baza lui să
se poată executa efectiv hotărîrea judecătorească. Dacă în dispozitiv nu se indică
prestaţia concretă la care este obligat pîrîtul, hotărîrea este incompletă şi necesită
suplimentare. Dacă dispozitivul nu este suficient de clar, situaţie regretabilă dar
posibilă în practică, partea interesată va putea solicita explicarea lui de către
instanţa care a pronunţat hotărîrea.

Perfectarea hotărîrilor judecătoreşti integrale, constînd din parte

introductivă, parte descriptivă (succintă), motivare şi dispozitiv este o excepţie
legiferată, care nu afectează dreptul la un proces echitabil în esenţa sa. Această
justificare rezultă implicit din excepţiile prevăzute de alin.(5) art.236 CPC.

Hotărîrea judecătorească se va perfecta integral:

 Dacă participanţii la proces, în termen de 30 de zile de la pronunțarea

dispozitivului hotărîrii, solicită în mod expres acest lucru . Dacă în
cererea de chemare în judecată sau în susţineri orale ori în alt mod pe
parcursul procesului un participant la proces va solicita instanţei
perfectarea hotărîrii integrale, această cerere nu se va considera
prematură. Dacă justi iabilul a solicitat hotărîrea integrală după 30 zile
de la pronun area dispozitivului, instanţa printr-o încheiere
nesusceptibilă de recurs va refuza întocmirea acesteia, indiferent de
motivul ț pierderii termenului, or, respectivul termen este unul de
decădere.
 Dacă participanţii la proces, în termen de 30 de zile de la pronunțarea
dispozitivului hotărîrii, depun cerere de apel . Conform alin.(1) art.363
CPC, cererea de apel se depune în scris la instan a judecătorească a
cărei hotărîre se atacă. Aceasta o va înregistra, fără а-i verifica ț
corectitudinea şi se va preocupa de perfectarea hotărîrii integrale în
termen de 15 zile. În acest sens, apelurile depuse tardiv, adică după
expirarea a 30 zile de la pronunţarea dispozitivului, nu vor determina
instanţa să perfecteze hotărîrile judecătoreşti integrale, decît dacă
curtea de apel a dispus repunerea apelantului în termen şi CSJ a
menţinut această încheiere judecătorească.
 Dacă hotărîrea judecătorească urmează să fie recunoscută şi executată
pe teritoriul altui stat. Este vorba de hotărîrile judecătoreşti pronun ate
în cauzele cvile cu element de extraneitate. În asemenea cazuri,
motivarea hotărîrii se face din oficiu în termen de 15 zile de la ț
pronun area dispozitivului, indiferent de faptul a solicitat-o vreun
participant la proces sau s-a depus ori nu cerere de apel.
 În partea descriptivă se indică pretenţiile reclamantului, obiecţiile pîrîtului
şi explicaţiile celorlalţi participanţi la proces. Obiectul pretenţiilor este cei arătat în
cererea de chemare în judecată, cu excepţia cazurilor cînd aceasta a fost modificată
sau completată pe parcursul judecăţii. !!! Susţinerile părţilor (rezumatul
dezbaterilor) vor cuprinde succint numai faptele şi împrejurările care au importanţă
pentru soluţionarea pricinii, precum şi argumentele de drept care au fost prezentate
de părţi în cadrul dezbaterilor, în special în susţineri orale. !!! Se vor indica şi
dovezile pe care părţile şi-au întemeiat pretenţile şi obiecţiile pentru a se putea
verifica dacă instanţa a luat în considerare şi le-a apreciat corect.

În motivarea hotărîrii se indică: circumstanţele pricinii constatate de

instanţă, probele pe care se întemeiază concluziile ei privitoare la aceste
circumstanţe, argumentele invocate de instanţă la respingerea unor probe, legile de
care s-a călăuzit instanţa (alin.(5) art.241 CPC). Motivarea hotărîrii constituie una
dintre cele mai esenţiale garanţii a calităţii actului de justiţie, un remediu împotriva
arbitrarului judecătoresc, şi oferă posibilitatea unui cerc larg de persoane de a
cunoaşte conţinutul motivelor ce au determinat pronunţarea unei anumite soluţii.
!!! Obligaţia motivării se impune spre a arăta că judecătorii au examinat fiecare
pretenţie sau obiec ie pe care au făcut-o ț părţile şi, totodată, spre a se da
posibilitate instan elor superioare să controleze dacă judecata s-a făcut cu
respectarea formelor legale. Tocmai de aceea, motivarea este un element esenţial al
hotărîrii judecătoreşti, iar caracterul superficial ori incomplet al acesteia
periclitează securitatea raporturilor juridice.

Legea procesuală nu instituie condiţii particulare în legătură cu forma sau

conţinutul motivării. În acest sens, alin.(5) art.241 CPC se referă doar la
necesitatea redactării motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea
instanţei, precum şi a celor pentru care s-au respins demersurile părţilor. În această
privinţă se impune !!! o concluzie importantă, şi anume: instanţa trebuie să se
refere în motivarea hotărîrii ia toate capetele de cerere formulate şi la argumentarea
pentru care s-au respins unele dintre ele.

!!! Ultima menţiune cuprinsă în hotărîre şi care este impusă de dispozi iile
alin.(1) art.236 şi lit.f) alin.(1) art.388 CPC se referă la ț semnătura judecătorului.
Legiuitorul consideră o încălcare de ordin procesual care face pasibilă de casare o
hotărîre nesemnată de judecător sau semnată de judecătorul nemenţionat în
hotărîre. !!! Legea procesuală se referă la stringenţa respectării principiului
nemijlocirii, potrivit căruia examinarea şi soluţionarea unei pricini civile trebuie
făcută de către acelaşi judecător sau complet de judecată. Legiuitorul oferă soluţii
pentru situaţia cînd unul dintre judecătorii completului nu are posibilitatea
obiectivă de a semna hotărîrea pronunţată. Conform alin.(7) art.236 CPC, !!! dacă
unul dintre judecătorii completului de judecată este în imposibilitatea de a semna
hotărîrea integrală, în locul lui semnează preşedintele şedinţei, iar dacă şi acesta
este în imposibilitatea de a semna, în locul lui semnează preşedintele instanţei de
judecată. În toate cazurile, pe hotărîre va fi menţionată cauza imposibilităţii de a
semna.

Exigențele față de hotărîrea judecătorească

Conţinutul hotărîrii judecătoreşti, de asemenea, trebuie să respecte anumite

cerinţe.

În caz contrar, instanţele ierarhic superioare vor dispune casarea hotărîrilor

primei instanţe. Orice hotărîre judecătorească trebuie să fie:

 legală (art. 239 CPC);

 întemeiată (art. 239 CPC);
 certă (art. 249, 251 CPC);
 deplină (art. 250 CPC);
 necondiţionată (art.251 CPC).

Prin legalitatea hotărîrii se înţelege aplicarea corectă a normelor de drept

material şi procedural de către instanţa de judecată care a pronunțat hotărîrea. !!!
Hotărîrea este legală dacă a fost adoptată în strictă conformitate cu normele de
drept material care reglementează raportul material-litigios, iar în lipsa lor au fost
aplicate normele de drept ce reglementează raporturi similare (analogia legii) ori
principiile de drept şi sensul legisla iei în vigoare (analogia dreptului), (art.12
CPC). !!! În hotărîre trebuie să fie indicate normele de drept material şi procedural
de care s-a călăuzit instanţa la judecarea pricinii. Legea procesuală specifică în
art.387 şi alin.(2) art.432 CPC care sînt încălcările normelor de drept material ce
determină casarea hotărîrii ca fiind ilegală.

Se consideră că normele de drept material sînt încălcate sau aplicate

eronat în cazul în care instanţa judecătorească:

a) nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicată;

b) a aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată;
c) a interpretat eronat legea;
d) a aplicat eronat analogia legii sau analogia dreptului.

Conform lit.a), b), c) alin.(1) art.386 CPC, o hotărîre judecătorească este

întemeiată dacă:
 a) circumstanţele importante pentru soluţionarea justă a pricinii sînt
constatate şi elucidate pe deplin;
b) circumstanţele pricinii sînt dovedite cu probe veridice şi suficiente;
c) concluziile instanţei expuse în hotărîre corespund circumstanţelor
pricinii.

!!! Dacă între concluziile instanţei de judecată făcute în urma aprecierii

probelor şi circumstanţele de fapt ale acesteia nu există o legătură bazată pe legile
empirice şi logice ale cunoaşterii, atunci există pericolul formulării de soluţii
eronate şi, în consecinţă, soluţionarea greşită a pricinii.

O hotărîre neîntemeiată nu poate fi legală. Cu toate acestea, cele două

noţiuni diferă. Legalitatea se referă la aplicarea normelor juridice, iar temeinicia –
la elucidarea circumstanţelor şi aprecierea probelor.

Certă este hotărîrea în care se indică un răspuns clar privind drepturile şi

obligaţiile părţilor. Hotărîrea judecătorească trebuie să conţină o soluţie clară atît
pentru subiecţii raportului material-litigios cît şi pentru ceilalţi participanţi la
proces. O hotărîre judecătorească care nu este certă nu poate fi executată şi
caracterul obligatoriu al acesteia nu este realizabil.

Deplină este hotărîrea care dă răspuns la toate pretenţiile înaintate în

acţiunea iniţială şi cea reconvenţională. Conform alin.(3) art.240 CPC, instanţa
judecătorească adoptă hotărîrea în limitele pretenţiilor înaintate de reclamant. Dacă
reclamantul şi-a susţinut pretenţiile formulate în cererea de chemare în judecată sau
ulterior în cereri suplimentare prin administrarea de probe, instanţa, apreciind
probele respective, va trebui să dea răspuns dacă admite sau nu pretenţiile
formulate. Dacă instanţa care a soluţionat litigiul nu a indicat suma adjudecată,
bunurile ce urmează a fi remise sau acţiunile pe care pîrîtul trebuie să le
îndeplinească, hotărîrea nu este completă şi instanţa va trebui să rectifice această
scăpare.

Necondiţionată este hotărîrea judecătorească care nu cuprinde condiţii, de a

căror apariţie sau stingere depinde executarea hotărîrii. De ex., reclamantul îşi va
primi datoria dacă pîrîtul, pînă la o anumită dată, îşi va vinde apartamentul sau
pîrîtul va întoarce contravaloarea bunului procurat sau îl va schimba pe unul de
calitate corespunzătoare. !!! Astfel de hotărîri va fi imposibil de a le executa, iar
partea interesată riscă să nu-şi restabilească niciodată drepturile sale. Caracterul
necondiţional al hotărîrilor judecătoreşti este menit să asigure consolidarea ordinii
de drept şi apărarea eficientă a drepturilor încălcate şi contestate, precum şi a
intereselor legitime. !!! Cu toate acestea, legiuitorul prevede ca excepţie, cu
referire la hotărîrile de adjudecare a bunurilor, în care trebuie indicată şi
contravaloarea bunului, în eventualitatea în care la momentul executării hotărîrii
acesta nu mai există în natură (art.246 CPC).

Rectificarea hotărîrii de către instanța care a pronunțat-o

După semnarea hotărîrii nici un judecător nu poate reveni asupra opiniei sale
(art. 238 alin.(5) CPC), iar după pronunţarea hotărîrii, instanța care a adoptat-o nu
este în drept să o anuleze sau să o modifice (alin.(1) art.249 CPC). !!! Anularea sau
modificarea hotărîrii este prerogativa instan elor ierarhic superioare care sînt
sesizate în ordine de apel sau de recurs, dacă legea nu prevede altfel. Principalele
cerinţe cărora trebuie să le corespundă hotărîrea judecătorească – legalitatea şi
temeinicia – formează obiectul controlului judiciar înfăptuit de către instanţele
ierarhic superioare. !!! Celelalte cerinţe care se înaintează faţă de hotărîrea
judecătorească – certitudinea, deplinătatea, necondiţionalitatea – pot fi asigurate şi
de către instanţa care a pronunţat hotărîrea.

Instanţa de judecată care a pronunţat hotărîrea poate rectifica hotărîrea în

următoarele cazuri:

1) Emiterea hotărîrii suplimentare (art.250 CPC).

2) Îndreptarea erorilor materiale şi de calcul evidente (art.249
CPC).
3) Explicarea hotărîrii (art.251 CPC).

Emiterea hotărîrii suplimentare se face pentru а-i da hotărîrii iniţiale

caracterul deplinătăţii. Aceasta se admite în cazul în care instanţa:

a) nu s-a pronunţat asupra unei pretenţii în privinţa căreia participanții la

proces au prezentat probe şi explicaţii . Dacă participanţii la proces şi-
au onorat obligaţiile referitoare la probaţiune, instanţa de judecată
trebuie să dea apreciere acestor probe, iar, ca rezultat, să formuleze
soluţii cu privire la toate pretenţiile susţinute şi probate în modul
corespunzător. Dacă reclamantul a renunţat la anumite pretenţii sau
pîrîtul a recunoscut o parte din ele, instanţa oricum trebuie să se
pronunţe în hotărîrea sa asupra acestora. Chiar şi atunci cînd
reclamantul a formulat în cererea sa mai multe pretenţii adresate
pîrîtului, dar, ulterior, pe parcursul examinării cauzei, nu dă explicaţii
şi nu probează unele dintre pretenţiile sale, instanţa trebuie să se
pronunţe asupra respingerii acestora;
b) soluţionînd problema dreptului în litigiu, nu a indicat suma sau
bunurile adjudecate ori nu a stabilit acţiunile pe care trebuie să le
 întreprindă pîrîtul. Pentru a facilita executarea hotărîrii, instanţa care a
soluţionat o cauză civilă în fond, admiţînd pretenţiile reclamantului,
trebuie să indice clar ce bunuri i-au fost adjudecate, care este suma ce
urmează să o achite pîrîtul reclamantului, care acţiuni concrete trebuie
să le exercite pîrîtul. Dacă instanţa a admis această scăpare,
pronunţînd o hotărîre incompletă, atunci completarea hotărîrii ei este
prerogativa aceleiaşi instan e de judecată;
c) nu a rezolvat problema repartizării între părţi a cheltuielilor de
judecată sau nu s-a pronunţat în privinţa cererilor martorilor,
experţilor, specialiştilor sau reprezentanţilor. Soluţionînd litigiul în
fond, instanţa trebuie să distribuie cheltuielile de judecată. Instanţa
judecătorească obligă partea care a pierdut procesul să achite părţii
care a avut cîştig de cauză toate cheltuielile de judecată. Dacă acţiunea
reclamantului a fost admisă parţial, acestuia i se compensează
cheltuielile de judecată proporţional părţii admise din pretenţii, iar
pîrîtului – proporţional părţii respinse din pretenţiile reclamantului
(alin.(1) art.94 CPC). Întrucît cheltuielile de judecată constau din taxa
de stat şi din cheltuieli de judecare a pricinii, instan a trebuie să se
pronunţe cu privire la taxa de stat în hotărîrea sa, iar cu referire la ț
celelalte cheltuieli de judecată doar dacă partea interesată a solicitat-o.
Instanţa judecătorească obligă partea care a pierdut procesul să
compenseze părţii care a avut cîştig de cauză cheltuielile ei de
asistenţă juridică, în măsura în care acestea au fost reale, necesare şi
rezonabile (art.96 CPC).

Puterea lucrului judecat

Hotărîrea judecătorească este finalitatea spre care tind părţile în litigiu şi

acest act dispoziţional al judecăţii produce o serie de efecte juridice.

Tipurile hotărîrilor judecătoreşti:

a) hotărîri nedefinitive,
b) hotărîri definitive,
c) hotărîri irevocabile.

Hotărîrile nedefinitive sînt pronunţate de către judecătorii, sînt susceptibile

de apel și produc următoarele efecte juridice:

 Instanţa se desesizează de examinarea cauzei civile (poate doar să-şi

rectifice hotărîrea în cazurile expres admise de lege: art.249-251
CPC).
  După pronunţarea hotărîrii, instanţa care a adoptat-o nu este în drept
să o anuleze sau să o modifice (excepţii constituind art.301, 308, 3435
CPC).
 Începe să curgă termenul de apel – 30 de zile de la pronunţarea
dispozitivului hotărîrii (lit.b) alin.(5) art.236, alin.(1) art.362 CPC).
 Se execută imediat numai în cazurile prevăzute de art.256 CPC.

Hotărîrile definitive nu pot fi atacate cu apel. Efectele hotărîrii judecătoreşti

definitive sînt:

 Obligativitatea (art.120 Constituţia RM şi art.16 CPC) este obiectul unor

dispute doctrinare aprinse, îndeosebi referitor la limitele subiective ale
obligativităţii hotărîrilor judecătoreşti. !!! În primul rînd, caracterul
obligatoriu al hotărîrii judecătoreşti se extinde asupra participanţilor la
proces. Aceştia trebuie să-şi conformeze conduita după cum autoritatea
judecătorească s-a expus în hotărîre: fie că se referă la recunoaşterea unui
drept, la executarea unei obligaţii ori de modificarea unui raport juridic. !!!
O bună ordine de drept exclude încălcarea drepturilor altor persoane prin
hotărîri judecătoreşti, a căror menire este să apere, şi nu să încalce drepturi,
libertăţi şi interese legitime. !!! Dar în contextul realităţii noastre o ataare
specificare în lege ne permite să afirmăm că hotărîrea judecătorească
obligatorie, prin care se încalcă drepturile altor persoane neatrase în proces
nu va fi opozabilă faţă de acestea. Această gravă încălcare procesuală este
temei de casare din oficiu a hotărîrii judecătoreşti şi de trimitere la
rejudecare (lit.d) alin.(1) art.385 şi lit.c 1 ) alin.(1) art.445 CPC). !!! Aceşti
subiecţi pot solicita de sine stătător revizuirea hotărîrii judecătoreşti
irevocabile prin care le sînt lezate drepturile (lit.b) art.447 şi 22 lit.c) art.449
CPC). Hotărîrile judecătoreşti sînt obligatorii, de asemenea, pentru toate
autorităţile publice, asociaţiile obşteşti, persoanele oficiale, organizaţiile şi
persoanele fizice (art.120 Constituţia RM, art.16 CPC). !!! Aceasta înseamnă
că respectivii subiecţi de drept nu trebuie să întreprindă acte de natură să
contravină hotărîrii judecătoreşti, ceea ce în esenţă constituie respect faţă de
autoritatea judecătorească, totodată, conformîndu-şi astfel activitatea cu
hotărîrea judecătorească. Altfel spus, să execute hotărîrea judecătorească
dacă li se adresează şi să nu emită decizii contrare hotărîrii.
 Executorialitatea (art.120 Constituţia RM şi art.16, 255 CPC) semnifică
posibilitatea de a pune în executare silită hotărîrea pronunţată de către
instanţă dacă ea nu se execută benevol. Conform art.255 CPC, hotărîrea se
execută după ce devine definitivă, cu excepţia cazurilor de executare
imediată. !!! Dar caracterul executoriu al hotărîrilor definitive nu este
 absolut din cauza caracterului suspensiv al recursului împotriva deciziilor
date în apel (art.435 CPC). Acesta suspendă executarea hotărîrii în cazul
strămutării de hotare, distrugerii de plantaţii şi semănături, demolării de
construcţii sau de orice bun imobil, în alte cazuri prevăzute de lege. !!! În
pricinile patrimoniale instanţa învestită cu judecarea recursului este în drept
să dispună suspendarea executării hotărîrii atacate cu recurs dacă recurentul
a depus cauţiune. în pricinile nepatrimoniale, executarea hotărîrii poate fi
suspendată la cererea motivată a recurentului.

Hotărîrile irevocabile nu pot fi atacate cu recurs. Hotărîrile judecătorețti

irevocabile sînt:

 Exclusive (lit.b) alin.(1) art.169, lit.b) art.265, alin.(3) art.254 CPC).

Exclusivitatea determină imposibilitatea adresării repetate în judecată a
aceloraşi părţi, precum şi a succesorilor lor în drepturi cu aceleaşi pretenţii,
în baza aceloraşi temeiuri. În conformitate cu lit.b) alin.(1) art.169 şi lit.b)
art.265 CPC, hotărîrea irevocabilă pronunţată într-un litigiu face imposibilă
adresarea repetată în judecată cu aceeaşi acţiune. Important este ca instanţa
de judecată să califice corect acţiunile civile care au aceleaşi părţi, acelaşi
obiect şi aceleaşi temeiuri.
 Prejudiciale (alin.(2) art.123, alin.(3) art.254 CPC). Atunci cînd instanţele
judecătoreşti dau o apreciere finală unei chestiuni, constatarea lor nu mai
poată fi pusă în discuţie. !!! Prejudicialitatea face imposibilă o altă apreciere
într-un alt proces al faptelor şi raporturilor juridice care au fost deja stabilite
prin hotărîre judecătorească. Conform alin.(2) art.123 şi alin.(3) art.254
CPC, faptele stabilite printr-o hotărîre irevocabilă nu se cer a fi dovedite din
nou şi nici nu pot fi contestate la judecarea altei pricini la care participă
aceleaşi persoane. !!! Prejudicialitatea are limite subiective şi obiective. Cele
subiective cer ca acest efect juridic să se producă prin participarea la alt
proces a aceloraşi persoane. Limitele obiective se referă la examinarea în
cadrul altui proces a aceloraşi fapte şi raporturi juridice în privinţa cărora a
fost emisă deja o hotărîre irevocabilă. Respectarea prejudicialităţii contribuie
la soluţionarea justă a pricinilor civile, exclude posibilitatea pronunţării
hotărîrilor contradictorii, facilitează procesul probaţiei. !!! În contextul alin.
(2) art.69 CPC, hotărîrea judecătorească nu va avea puterea lucrului judecat
în cadrul examinării acţiunii în regres, dacă partea interesată nu a atras în
proces intervenientul accesoriu.
 Neanulabile – nu mai pot fi invocate erori judiciare şi nu mas pot fi utilizate
căi de atac de reformare (securitatea raporturilor juridice impune ca nici o
parte să nu aibă dreptul să solicite revizuirea unei hotărîri irevocabile şi
 obligatorii, doar cu scopul de a obţine o reexaminare şi o nouă soluţie a
cauzei).

Conform alin.(2) art.254 CPC, rămîn irevocabile hotărîrile judecătoreşti:

a) emise în primă instanţă, după expirarea termenului de apel, dacă

participanţii interesaţi nu au exercitat calea de atac corespunzătoare;
b) emise de instanţa de apel, după expirarea termenului de recurs, dacă
participanţii interesaţi nu au exercitat calea de atac corespunzătoare;
c) emise de instanţa de recurs, după examinarea recursului.

Încheierile judecătorești ale instanței de fond

Dispoziţiile primei instanţe prin care pricina civilă nu se soluţionează în

fond se emit sub formă de încheiere (alin.(1) art.269 CPC). Încheierile
judecătoreşti pot fi diferite după conţinut şi numeroase pe parcursul examinării
unei cauze civile. Dar, indiferent de conţinut, formă, ordine de emitere sau dreptul
de contestare, încheierile judecătoreşti rămîn a fi un instrument procesual cu
ajutorul căruia instanţa soluţionează orice problemă procedurală care poate apărea
pe parcursul procesului. În CPC un prim criteriu de clasificare a încheierilor
instanţei de fond este complexitatea acestora, care determină procedura emiterii şi
forma perfectării.

!!! În cazul soluţionării unor probleme simple, instanţa va emite o încheiere

fără a se retrage în camera de deliberare, conţinutul încheierii fiind consemnat în
procesul-verbal al edin ei de judecată.

!!! Încheierile care vizează probleme procesuale complexe se emit după

deliberare în scris sub forma unui act dispoziţional separat. Cuprinsul încheierii
separat emise de către instanţa de judecată este specificat în alin.(1) art.270 CPC.

În funcţie de conţinutul încheierilor judecătoreşti, acestea pot fi grupate în

mai multe categorii:

 încheieri referitoare la bunul mers al procesului – începînd cu

încheierea privind acceptarea cererii de chemare în judecată (alin.(3)
art.168 CPC), instanţa de judecată poate emite un număr mare de
încheieri care urmăresc un singur scop: crearea condiţiilor optime
pentru desfă urarea procesului.
 încheieri care constituie un impediment legal în desfăşurarea
procesului – acestei categorii i se atribuie încheierile privind refuzul
de a primi cererea de chemare în judecată (alin.(2) art.169 CPC),
restituirea cererii de chemare în judecată (alin.(2) art.170 CPC),
 încheierile prin care nu se dă curs cererii (alin.(1) art.171 CPC),
încheierile privind încetarea procesului (art.266 CPC, cu excepţia
lit.с), d) art.265 CPC), scoaterea cererii de pe rol (alin.(1) art.268
CPC), suspendarea procesului (alin.(1) art.263 CPC) etc.
 încheieri de finalizare a procesului – spre deosebire de precedenta
categorie, se emit în temeiul manifestărilor de voinţă a părţilor, dacă
instan a admite renunţarea reclamantului la acţiune sau confirmă
tranzac ia părţilor (lit.с), d) art.265 CPC).
 încheieri privind realizarea hotărîrii judecătoreşti, de ex.: încheierile
privind explicarea hotărîrii judecătoreşti (art.251 CPC), corectarea
greşelilor din hotărîre (art.249 CPC), care se pronunţă pentru a
corecta scăpările admise de instanţă fără a schimba esenţa soluţiei
date prin hotărîrea pronunţată.
 încheierile prin care instanţa competentă admite sau respinge
cererea de revizuire (alin.(1) art.453 CPC) şi încheierile privind
anularea ordonanţei (alin.(1) art.353 CPC). !!! Esenţa acestor
încheieri se rezumă la faptul că însăşi instanţa care a pronunţat o
hotărîre sau ordonanţă poate decide casarea sau anularea acesteia.

Clasificarea încheierilor judecătoreşti se face şi în funcţie de posibilitățile

de contestare a acestora ; instanţele judecătoreşti pronunță încheieri care sînt
susceptibile de recurs separat, încheieri care pot fi atacate odată cu fondul hotărîrii
şi încheieri judecătoreşti care nu mai pot fi contestate pe nici o cale de atac:

 pentru ca o încheiere să fie susceptibilă de recurs separat de hotărîre

trebuie respectate una din cele 2 condiţii prevăzute în art.423 CPC,
adică ori legea prevede expres recursul împotriva încheierii, ori
încheierea pronunţată face imposibilă desfăşurarea de mai departe a
procesului (de ex., pentru încheierea judecătorească privind refuzul de
a explica hotărîrea nu este prevăzut recursul, însă, în acest caz,
desfăşurarea procesului este periclitată, de aceea, şansa ca această
încheiere să fie verificată de către instanţa ierarhic superioară este
legitimă);
 încheieri care se atacă odată cu fondul, sau care sînt susceptibile de
atac (cu apel) odată cu hotărîrea . În acest context, sînt men ionate
toate celelalte încheieri pronunţate de instanţa de judecată pe parcursul
examinării pricinii civile, dacă legea nu prevede pentru ele o cale
separată de atac sau imposibilitatea atacării lor. De ex., examinarea
pricinii în şedinţă secretă (alin.(5) art.23 CPC), soluţionarea cererii de
recuzare a judecătorului, expertului, specialistului, interpretului,
grefierului şi executorului judecătoresc (alin.(5) art.53 CPC),
admiterea coparticipării obligatorii (art.62 CPC), admiterea
intervenţiei principale (art.65 CPC), respingerea întrebării puse
martorului (alin.(5) art.216 CPC), examinarea probelor la faţa locului
(alin.(1) art.225 CPC) etc.