Forme de gestiune a serviciilor

publice

Prin noţiunea de gestiune se înţelege administrarea patrimoniului, a unor bunuri

ale unei persoane, de către reprezentantul său, totalitatea operaţiunilor efectuate de
un gestionar cu privire la primirea, păstrarea sau eliberarea unor bunuri/materiale
sau valori băneşti. De asemenea, în Legea nr. 51/2006 a serviciilor comunitare de
utilităţi publice, în art.23, termenul de gestiune este definit astfel ,, gestiunea
serviciilor de utilităţi publice reprezintă modalitatea de organizare, funcţionare şi

1
administrare a serviciilor de utilităţi publice, în scopul furnizării prestării acestora,
în condiţiile stabilite de autorităţile administraţiei locale.
Din examinarea prevederilor legale, cât şi din literatura de specialitate, am
identificat următoarele moduri de gestionare a serviciilor publice:
 administrarea prin regii autonome şi societăţi comerciale;
 contracte de concesionare;
 contracte de închiriere;
 contractul civil;
 contract comercial;
 locaţia de gestiune;
 parteneriat public-privat.
Modalităţile de mai sus corespund formelor de gestiune recunoscute de
literatura de specialitate ca fiind:
- gestiune directă;
- gestiunea semi-directă: se realizează prin stabilimente sau instituţii publice,
cu sau fără personalitate juridică, cărora li se încredinţează servicii publice
administrative;
- gestiunea delegată.
Autoritatea administraţiei publice care a creat un serviciu public nu trebuie să se
ocupe în mod direct de acesta, ea putând încredinţa gestionarea lui unei terţe
persoane, publice sau private.
În România, gestiunea serviciilor de utilităţi publice se organizează şi se
realizează în următoarele forme:

(a) gestiunea directă sau gestiune în regie;

(b) gestiune indirecă sau gestiune delegată.

2
 A. Gestiunea directă

În cazul gestiunii directe, autoritatea publică care a creat un serviciu îl asigură

ea însăşi. Gestiunea directă sau gestiunea în regie este modalitatea de gestiune în
care autorităţile deliberative şi executive, în numele unităţilor administrative-
teritoriale pe care le reprezintă, îşi asumă şi exercită nemijlocit toate competenţele
şi responsabilităţile ce le revin potrivit legii cu privire la furnizarea/prestarea
serviciilor publice, cu propriile lor mijloace materiale sau financiare. Gestionarea
directă este modul tradiţional de conducere a majorităţii serviciilor publice
administrative, cum ar fi poliţia, apărarea, serviciile de urbanism, starea civilă.
Gestiunea directă se realizează prin intermediul unor operatori de drept public
înfiinţaţi la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale, în baza hotărârilor de dare în
administrare adoptate de autorităţile deliberative ale acestora.
De asemenea, în cadrul acestei forme de gestiune, autoritatea publică însărcinată
cu crearea unui serviciu public alege să îl gestioneze ea însăşi, utilizând propriul
personal si propriile bunuri. Prin urmare, gestionarea în regie a unui serviciu public
constă în preluarea gestionării funcţionării acestuia de către persoana publică ce l-a
creat, cu propriile resurse materiale, umane si financiare.
Avantajele gestiunii directe:

 toate deciziile sunt în mâna autorităţilor administraţiei publice locale;

 există garanţia aplicării politicilor pe care le doreşte administraţia publică
locală;
 menţinerea unui nivel ridicat de calitate şi securitate: în plus, securitatea
furnizării serviciilor, în special securitatea aprovizionării;
 preţurile sunt mai mici decât cele practicate de către operatorii privaţi.

3
 Dezavantajele gestiunii directe:

 cheltuieli mari, deoarece unele servicii trebuie să fie disponibile în orice

moment, deşi nu servesc decât în mod excepţional ( ex. Armata, pompieri);
 nu permite realizarea unor investiţii mari, din cauza lipsei de mijloace
materiale, umane sau financiare;
 controlul colectivităţii asupra modului de funcţionare a serviciului este
redus.

B. Gestiunea indirectă
În multe dintre cazuri, autoritatea publică însărcinată cu crearea unui serviciu
public poate hotărâ să nu asigure ea însăşi executarea acestuia, ci să-l încredinţeze
unei terţe persoane, publice sau private . Este vorba despre gestiune indirectă sau
gestiune delegată.
Gestiunea delegată este modalitatea de gestiune în care autoritatea publică locală
transferă către unul sau mai mulţi operatori toate sau numai o parte din
competenţele şi responsabilităţile proprii privind prestarea serviciului public,
administrarea şi exploatarea serviciilor publice realizându-se pe baza unui contract
de delegare a gestiunii. Una dintre cele mai importante consecinţe ale unei delegări
a serviciului este faptul că statul se descarcă financiar de anumite servicii publice
finanţate înainte prin impozite, încredinţându-le unei terţe persoane.
Delegarea serviciului public este definită ca fiind o convenţie prin care o
persoană publică delegatoare încredinţează gestionarea unui serviciu public, de
care ea este responsabilă, unui delegator privat sau public a cărui remuneraţie este
substanţial legată de rezultatul exploatării serviciului.

4
 Delegarea poate să se realizeze în două feluri: contractual sau unilateral,
abilitarea gestionarii putând fi rezultatul unui act unilateral sau al unui contract.
Abilitarea unilaterală poate lua multiple forme (legi, acte normative, acte
individuale, hotărâri ale colectivităţilor), iar beneficiarii sunt diverşi: ordine
profesionale, asociatii, societati comerciale. Mijlocul classic de abilitare, mai ales
pentru serviciile locale, este contractul. Contractele sunt de mai multe tipuri(
administrative, de locaţie), principalul fiind contractul de concesiune.
Potrivit lui Dragos Dincă, concesionarea este procesul prin care autoritatea
publică îi incredinţează unui alt prestator asigurarea unui serviciu, dar nu îl
remunerează direct, acest lucru realizându-se prin exploatare, prin perceperea de
redevenţe de la utilizatori. Concesionarea se realizează printr-un contract
administrativ încheiat întreautorităţile administrative şi persoane fizice sau juridice
private. Concesionarul trebuie să se îngrijească de toate echipamentele necesare
exploatării serviciului public ( de exemplu: reţeaua de distribuţie a apei, serviciul
de salubritate). Pentru aceste lucrări, autoritatea publică nu este implicată financiar,
urmând ca operatorul să-şi recupereze investiţia din exploatarea serviciului.
Concesionarul îşi recuperează banii prin aplicarea unei taxe către beneficiari, însă
îşi asumă pierderile legate de activitate. La sfârşitul contractului de concesiune,
totul revine persoanei publice ( ex: tuneluri, autostrăzi).
Concesiunea trebuie delimitată de alte modalităţi de gestionare a domeniului
public. Este necesar în acest sens să ne referim la distincţia dintre concesiune şi
dreptul de administrare, precum şi la distincţia dintre concesiune şi închiriere.În
ceea ce priveşte dreptul de administrare se poate spune că se aseamănă cu dreptul
de concesiune prin aceea că ambele drepturi sunt drepturi reale asupra unui bun
proprietate publică fiind în acelaşi timp şi modalităţi de utilizare a domeniului
public. Se diferenţiază, în primul rând, din punct de vedere al titularilor. Dreptul de
administrare aparţine numai regiilor autonome, prefecturilor, autorităţilor
5
administraţiei publice centrale şi locale ori alte instituţii de interes naţional,
judeţean, local, în timp ce calitatea de concesionari o pot avea numai persoanele
fizice ori juridice de drept privat. Un al doilea element de diferenţiere este
modalitatea de realizare, şi anume, darea în administrare se realizează printr-un act
administrativ de autoritate (Hotărâre a Guvernului, consiliului judeţean sau local),
iar concesiunea se realizează printr-un act administrativ de gestiune (contractul)
care, împreună cu hotărârea de a concesiona serviciul public, creează caracterul
mixt al concesiunii.
Desigur că, oricare ar fi forma de gestiune aleasă, scopul este întotdeauna acelaşi:
satisfacerea unei nevoi sociale apărute în comunitatea respectivă.

Avantajele gestiunii delegate:

 oferă posibilitatea conceperii, realizării şi întreţinerii unui serviciu;

 permite aleşilor locali să evite asumarea responsabilităţii creşterii preţurilor
serviciului şi în general a gestionării serviciului;
 autoritatea publica locală se descarcă financiar de serviciul public respectiv;
 permite realizarea unor investiţii costisitoare recurgând la investiţii private,
fără totuşi să dea loc unei ,,privatizări” ( deoarece infrastructura rămâne
proprietatea colectivităţii);
 este menită să îmbine avantajele monopolului şi ale concurenţei, deoarece
aceasta se face cu ocazia reînnoirii fiecărui contract.

Dezavantajele gestiunii delegate:

 preţurile practicate de către operatorii privaţi sunt mai mari decat cele
practicate de regiile publice, deoarece se urmareşte obţinerea de profit;
 controlul colectivităţii asupra modului de funcţionare a serviciului este
redus;
 beneficiarii-clienţi sunt tipul clientelei captive: ei nu au posibillitatea de a
alege prestatorul serviciului, neavând decât o capacitate foarte restrânsă de a
6
 negocia preţul serviciului şi se regăsesc adesea în situaţia de a li se impune
clause abuzive.

Putem spune că in prestarea serviciilor locale ambele forme de gestiune prezintă

avantaje, dar şi incoveniente. În cazul în care există suficiente resurse materiale,
financiare, furnizarea şi prestarea serviciilor publice pot fi făcute mult mai bine de
autorităţile administraţiei publice locale, existând garanţia aplicării politicilor pe
care le doreşte administraţia publică şi evitându-se creşterea preţurilor practicate de
către operatorii privaţi, precum şi unele clauze abuzive ce pot fi impuse. Există
unele servicii publice, cum ar fi justiţia, poliţia, apărarea, care nu pot fi conduse
decât prin gestionarea directă. Dar şi transferul către unul sau mai mulţi operatori a
sarcinilor şi responsabilităţile privind furnizarea unui serviciu public conduce la
obţinerea de beneficii, în primul rând faptul că autoritatea publică s-a descărcat
financiar de anumite servicii publice şi apoi faptul că nu mai trebuie să îşi asume
riscurile de exploatarea activităţii respective, funcţionarea serviciilor publice locale
fiind mult mai eficientă.

Bibliografie

1. Irina Bilouseac, Servicii publice locale,Bucureşti, Ed. Didactică şi

Pedagocică, 2013;

7
2. Oliviu Puie, Serviciile de utilitate publică, Bucureşti, Ed. Universul Juridic,
2012