Noţiunea de “instanţă" din art.

267 TFUE, încă de la începuturile dreptului Uniunii, a fost

interpretată autonom de Curtea de Justiţie.

Curtea de Justiţie hotărăşte cu privire la caracterul de instanţă, în sensul art.267 TFUE al

organului jurisdicţional care face trimiterea în definirea instanţei, Curtea a avut în vedere originea
jurisdicţională a autorităţii respective, permanenţa acesteia, caracterul obligatoriu al hotărârilor
pronunţate, contradictorialitatea procedurii, aplicarea normelor de drept în soluţionarea cauzei
precum şi independenţa acesteia.1

Instanţele naţionale, conform art.267 TFUE, au dreptul, respectiv obligaţia, să ceară Curţii
de Justiţie a Uniunii Europene să se pronunţe, cu titlu preliminar în chestiuni de drept.

Conform art.267 al Tratatului privind Funcţionarea Uniunii Europene, Curtea de Justiţie a

Uniunii Europene este competentă să se pronunţe cu titlu preliminar în ceea ce priveşte interpretarea
tratatelor şi validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile
Uniunii.

Instanţele naţionale pot respinge motivele de nevaliditate invocate în faţa lor, însă doar
Curtea este competentă să declare nevalid un act al unui organ, al unei instiuţii, al unui oficiu sau al
unei agenţii a Uniunii. De aceea, jurisprudenţa CJUE stabileşte că sesizarea este obligatorie şi pentru
instanţa naţională a cărei decizie poate fi atacată, dacă există îndoieli pertinente.

Instanţa naţională care are libertatea de a sesiza sau nu Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene şi care nu va sesiza CJUE cu o cerere preliminară, este obligată să interpreteze norma
europeană relevantă.

Interpretarea trebuie aplicată după regulile impuse de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
pentru interpretarea normelor europene.

Instanţa naţională care nu sesizează de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, trebuie să

aplice regulile de interpretare ale acesteia dacă urmează să interpreteze norme europene, astfel încât,
numai în acest mod se poate ajunge ca instanţa naţională să aibă o interpretare corespunzătoare.

1
 Mihai Șandru, Mihai Banu, Dragoș Călin,  Procedura trimiterii preliminare. Principii de drept al Uniunii Europene şi
experienţe ale sistemului român de drept, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2013
 Procedura întrebărilor preliminare se bazează pe colaborarea dintre Curte şi instanţele
naţionale, aceste categorii de organe jurisdicţionale având competenţe bine delimitate, urmând ca,
împreună, să participle la adoptarea unei decizii petru soluţionarea litigiului principal.

Curtea are competenţa interpretării dreptului Uniunii, ceea ce înseamnă că nici interpretarea
dispoziţiilor dreptului naţional şi nici aprecierea în ceea ce priveşte conformitatea acestuia cu dreptul
Uniunii nu pot face obiectul unei întrebări preliminare.

Curtea elaborează o premisă abstractă, oferind, în funcţie de elementele particulare ale

cauzei, un răspuns necesar pentru solutionarea litigiului principal. Judecarea fondului cauzei şi
pronunţarea hotărârii pentru soluţionarea litigiului principal sunt competente exclusive ale
instanţelor naţIonale.2

Aceasta poate fi sesizată cu o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, doar de
către o instanţă a statelor membre. În cazul în care o instanţă dintr-un stat membru hotărăşte că
pentru a rezolva cauza cu care a fost învestită, este necesară o decizie preliminară cu privire la
interpretarea unor reglementări ale dreptulu Uniunii, aceasta dispune de prerogativa solicitării
asistenţei Curţii Europene de Justiţie.

În ceea ce priveşte procedura, aceasta nu este disponibilă nici statelor membre, şi nici
resortisanţilor acestora în mod direct, respectiv persoanelor fizice şi juridice. Există totuşi
posibilitatea indirectă de a utiliza procedura întrebărilor prealabile, având în vedere faptul că
particularii au dreptul de a invoca, în litigiile aflate pe rolul instanţelor naţionale, necesitatea unei
interpretări a unor dispoziţii ale dreptului Uniunii.

Instanţele naţionale sunt, adeseori, divergente în aplicarea şi interpretarea dreptului Uniunii

Europene, astfel încât Curtea de Justiţie poate părea unora ca regulator de competenţă sau ca subtitut
al unui recurs în interesul legii.3

Necesitatea interpretării din art. 267 TFUE se referă la necesitatea interpretării exclusiv a
normei europene care urmează să fie aplicată, dacă instanţa naţională consideră că textul normei nu
este univoc.

2
http://www.anrmap.ro/documents/10180/140951/2342.pdf/6fe69f23-b5c2-41f5-bb76-2eae9a0275bd , (accesat la data
14.04.2018).
3
Mihai Șandru, Mihai Banu, Dragoș Călin,  Procedura trimiterii preliminare. Principii de drept al Uniunii Europene şi
experienţe ale sistemului român de drept, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2013