Decizie com. nr.

4100/2006 - text procesat prin programul LEX EXPERT

DECIZIE COMERCIALĂ Nr. 4100 din 12 decembrie 2006

Contract de asociere în participaţiune. Obligaţiile asociaţilor între ei înşişi
EMITENT: ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE - Secţia comercială
NEPUBLICATĂ

Potrivit art. 251 din Codul comercial, asociaţiunea în participaţiune are loc atunci când un comerciant
sau o societate comercială acordă uneia sau mai multor persoane ori societăţi o participaţiune în
beneficiile şi pierderile uneia sau mai multor operaţiuni, sau chiar asupra întregului comerţ.
În privinţa obligaţiilor asociaţilor între ei înşişi, art. 1513 din Codul civil prevede:
"Este nul contractul prin care un asociat îşi stipulează totalitatea câştigurilor.
Asemenea, nulă este convenţia prin care s-a stipulat ca unul sau mai mulţi asociaţi să fie scutiţi de a
participa la pierderi."

Prin acţiunea introdusă la 29 noiembrie 1999, reclamantul municipiul Bucureşti, prin primarul general,
a chemat în judecată pârâta RA "R." SA, solicitând obligarea acesteia la plata următoarelor sume:
55.605.041 lei, majorări de întârziere pentru neplata taxei de concesiune, 637.742.059 lei, profit minim
garantat, 759.127 lei, daune pentru depăşirea termenului de finalizare.
Prin Sentinţa civilă nr. 1791 din 22 martie 2000 a Tribunalului Bucureşti - Secţia comercială, s-a admis
în parte acţiunea formulată de reclamant şi pârâta a fost obligată să plătească suma de 55.604.041 lei,
majorări de întârziere la taxa de concesionare, 637.742.059 lei, profit minim garantat, 487.264.554 lei
majorări pentru neplata profitului. S-au respins capetele de cerere privind daunele pentru depăşirea
termenului de finalizare şi penalităţi calculate la aceste daune ca nefondate.
Instanţa de fond a reţinut temeinicia pretenţiilor reclamantului, potrivit art. 969 din Codul civil, în baza
art. 18, 9 şi 13 din contractul de asociere încheiat de părţi.
Împotriva acestei sentinţe, reclamantul a declarat apel şi a formulat critici în ceea ce priveşte
respingerea de către instanţă a capetelor de cerere privind daunele pentru depăşirea termenului de
finalizare şi penalităţi calculate la aceste daune.
În motivare, a invocat dispoziţiile art. 1073 din Codul civil, întrucât pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţiile
contractuale, atât în ceea ce priveşte taxa de concesionare, dar şi în ceea ce priveşte termenul de finalizare
a construcţiei.
Împotriva sentinţei a declarat apel şi pârâta RA "R." SA Bucureşti, solicitând schimbarea în parte a
acesteia, în sensul obligării doar la plata sumei de 55.604.041 lei, majorări de întârziere la plata taxei de
concesionare. Criticile pârâtei vizează următoarele aspecte:
- hotărârea este nelegală în ceea ce priveşte obligarea la plata profitului minim garantat şi a majorărilor
de întârziere aferente, întrucât s-a dat cu încălcarea prevederilor art. 28 lit. c) din Legea nr. 72/1996;
- în mod greşit, s-a respins excepţia de anulare a acţiunii ca insuficient timbrată, în ceea ce priveşte
pretenţiile de plată a profitului minim garantat şi a majorărilor de întârziere aferente acestuia, neputând fi
incluse în categoria "venituri publice", conform art. 17 din Legea nr. 146/1997.
Prin Decizia civilă nr. 3218 din 10 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia comercială, s-a
respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva Sentinţei civile nr. 1791 din 22 martie 2000 a
Tribunalului Bucureşti - Secţia comercială şi s-a admis apelul pârâtei, a fost schimbată în parte sentinţa
atacată, în sensul înlăturării obligaţiei pârâtei la plata profitului minim garantat, 637.742.059 lei, şi
487.264.554 lei, majorări pentru neplata profitului, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei
apelate, cu obligarea reclamantului-apelant la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 16.122.566 lei.
Instanţa de apel a reţinut că pentru o parte din pretenţiile solicitate cu titlu de profit minim garantat
(calculate pentru 1995 şi 1996) a intervenit prescripţia, iar restul pretenţiilor solicitate (pentru 1997 şi
1998) cu titlu de profit minim garantat nu au fost dovedite, neputând fi acordate nici majorările calculate
pentru neplata profitului.
Prin Decizia nr. 2367 din 02.04.2002 a Curţii Supreme de Justiţie - Secţia comercială, s-a admis
recursul reclamantului, s-a casat decizia atacată şi s-a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel
Bucureşti.

1
Decizie com. nr. 4100/2006 - text procesat prin programul LEX EXPERT

Prin Decizia comercială nr. 25/A din 21 aprilie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VI-a
comercială, s-a admis apelul declarat de pârâtă, a fost schimbată în tot sentinţa atacată şi, pe fond, s-a
admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru pretenţiile privind anul 1995.
Au fost respinse ca nefondate celelalte capete de cerere şi a fost respins apelul declarat de reclamant,
acesta fiind obligat la 16.122.566 lei, cheltuieli de judecată.
Prin Decizia nr. 3242 din 5 octombrie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia comercială, s-a
admis recursul declarat de reclamant, a fost casată Decizia nr. 25/A din 21 aprilie 2003 a Curţii de Apel
Bucureşti - Secţia a VI-a comercială şi s-a trimis cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelurilor.
Prin decizia de casare, s-a recomandat instanţei să pună în dezbatere termenul de prescripţie a dreptului
la acţiune, prin determinarea modului de calcul şi stabilirea sumelor pretinse cu titlu de profit minim
garantat şi majorări de întârziere la plata acestui profit.
În rejudecarea apelurilor, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VI-a comercială a admis proba cu
înscrisuri pentru ambele părţi şi a ordonat efectuarea unei expertize contabile, iar, prin Decizia nr. 292 din
17 mai 2006, a respins ca nefondat apelul reclamantului, a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte
sentinţa apelată, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune privind profitul minim garantat, solicitat
pentru anul 1995, şi a respins acţiunea ca prescrisă cu privire la acest capăt de cerere, a respins ca
nefondate cererile privind obligarea pârâtei la plata profitului minim garantat pentru perioada 1996 - 1998
şi a majorărilor de întârziere pentru neplata profitului minim garantat şi a menţinut celelalte dispoziţii ale
sentinţei apelate.
Instanţa de control judiciar a reţinut că, în raport cu data introducerii acţiunii, nu se pot acorda
reclamantului despăgubiri pe perioada 1 ianuarie 1995 - 1 iunie 1995, pentru aceste pretenţii fiind prescris
dreptul la acţiune.
Instanţa de apel a mai reţinut că nu există temei pentru solicitarea profitului minim garantat pentru anii
1996 - 1998, astfel că nu se pot solicita nici majorări de întârziere aferente, după principiul "accesorium
sequitur principale".
Împotriva acestei decizii, reclamantul a declarat recurs.
Recurentul îşi subsumează criticile motivelor de modificare prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 din Codul
de procedură civilă, precizând următoarele:
- în mod eronat, instanţa de apel a făcut aplicaţiunea art. 1513 din Codul civil şi a considerat leonină
clauza privind obligaţia pârâtei şi, drept urmare, lovită de nulitate;
- în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 969 din Codul civil, care consacră libertatea contractuală a
părţilor, precum şi cele ale art. 977 şi 982 din Codul civil.
Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, a constatat că recursul este
nefondat.
Conform art. 9 din contractul de asociere, modalitatea de împărţire a rezultatelor activităţilor comune
convenite pe toată perioada derulării este în funcţie de aportul fiecărei părţi contractante, în proporţie de
18% pentru Regia Autonomă Imobiliară RA şi de 82% pentru RA "R." SA.
Potrivit art. 19 A din acelaşi contract, pârâta RA "R." SA Bucureşti se obliga să achite valoarea
profitului brut minim garantat anual la nivelul unei sume ce urma să fie indexată cu rata inflaţiei.
Coroborând art. 19 din contract cu art. 3 din actul adiţional nr. 2 la contractul de asociere, rezultă, fapt
reţinut corect de instanţa de control judiciar, neschimbarea condiţiilor în care pârâta ar fi fost obligată la
plata profitului minim garantat, în ciuda faptului că reclamantul a vândut pârâtei cota de 18% din spaţiul
situat la parterul blocului M60.
Instanţa de apel - în mod legal şi temeinic - a calificat drept leonină clauza contractuală stipulată la art.
9 din contractul de asociere, făcând o corectă aplicare a legii, dând eficienţă dispoziţiilor art. 251 din
Codul comercial şi ale art. 1513 alin. 1 şi 2 din Codul civil, aplicând, cu privire la această clauză,
sancţiunea nulităţii ei.
În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, a
respins recursul declarat de reclamant, ca nefondat.

---------------

3
2