Strasbourg 

(Cererea nr. 35.842/05)

DEFINITIVĂ 
3 martie 2014
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECȚIA A TREIA
Hotărârea a devenit definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Aceasta
poate suferi modificări de formă.
În Cauza Vararu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită într-o cameră compusă din
Josep Casadevall, președinte, Alvina Gyulumyan, Corneliu Bîrsan, Jan Sikuta, Luis Lopez
Guerra, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, judecători, și Marialena Tsirli, grefier adjunct de
secție,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 12 noiembrie 2013,
pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află Cererea nr. 35.842/05 îndreptată împotriva României, prin care
un resortisant al acestui stat, domnul Diodor Neculai Vararu (reclamantul), a sesizat Curtea la
28 septembrie 2005 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale (Convenția).
2. Reclamantul a fost reprezentat de M. Smău, avocat în Iași. Guvernul român (Guvernul) a
fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul R.-H. Radu, din cadrul Ministerului
Afacerilor Externe.
3. Reclamantul s-a plâns de nerespectarea dreptului său la un proces echitabil ca urmare a
faptului că a fost condamnat pentru ultraj fără ca cele 3 instanțe care s-au pronunțat în cauză
să fi audiat martorii acuzării sau partea vătămată.
4. La 7 ianuarie 2009, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. Circumstanțele cauzei
5. Reclamantul s-a născut în 1957 și locuiește în Hârlău, județul Iași.
6. La 19 iulie 2002, reclamantul a fost interpelat de către o patrulă formată din 2 agenți de
Poliție în timp ce consuma o bere alături de o altă persoană, în autoturismul propriu, parcat în
fața imobilului unde locuia. Agenții de Poliție i-au cerut să prezinte actele de identitate,
precum și documentele autoturismului. În timpul controlului, reclamantul l-a insultat și
bruscat pe agentul de Poliție A.C., dându-i o palmă, și încercând să părăsească locul
incidentului. Agenții de Poliție au scos atunci cătușele. În acel moment, reclamantul s-a
calmat și a prezentat documentele cerute, pe care anterior le declarase pierdute.
7. Prin rechizitoriul parchetului din 4 noiembrie 2002, reclamantul a fost trimis în judecată în
fața Judecătoriei Iași pentru conducere pe drumurile publice fără permis de conducere, fals în
declarații și ultraj asupra unui agent de Poliție. Procurorul care a instrumentat cauza a susținut
în rechizitoriu că, la 18 septembrie 2001, reclamantul a declarat în mod fals că pierduse
permisul de conducere pentru a nu-i fi reținut sau anulat și că, ulterior, a condus autoturismul
propriu pe drumurile publice folosindu-se de actul pretins pierdut până la 19 iulie 2002, când
a fost controlat de agenții de Poliție.
8. Procurorul a arătat că acuzația de ultraj era susținută de mărturiile a 5 persoane care au
declarat, în fața agentului de Poliție însărcinat cu ancheta și ulterior în fața sa, că l-au văzut pe
reclamant înjurându-l și lovindu-l pe agentul de Poliție A.C. la data de 19 iulie 2002.
Reclamantul nu a fost prezent la momentul audierii acestor martori.
9. Toate declarațiile consemnate la Poliție au descris aceeași situație de fapt și prezentau
același scris, cu excepția ultimului paragraf care, conform susținerilor reclamantului, era
diferit din punctul de vedere al scrisului de la o declarație la alta și indica faptul că persoana
care le-a întocmit citise cuvânt cu cuvânt ceea ce era scris mai sus.
10. Audiat de procuror, reclamantul a negat că l-ar fi înjurat sau agresat pe agentul de Poliție
A.C. în timpul incidentului din 19 iulie 2002. Doi martori au confirmat în fața procurorului
versiunea faptelor prezentată de reclamant.
11. Judecătoria Iași, sesizată pentru a se pronunța asupra temeiniciei acuzațiilor formulate de
parchet, a citat toți martorii menționați de procuror în rechizitoriu. S-au prezentat numai 2
dintre ei, care au declarat că nu l-au văzut pe reclamant înjurându-l sau agresându-l pe polițist,
confirmând astfel depozițiile date în fața parchetului.
12. Instanța, care a amânat succesiv cauza în încercarea de a asculta martorii acuzării, a emis
pe numele acestora mandate de aducere și a dispus amendarea. Deși legal citați, martorii
respectivi nu s-au prezentat la ședințele de judecată. Agenții însărcinați cu executarea acestor
mandate au întocmit procese-verbale indicând că s-au deplasat la domiciliul martorilor
respectivi, dar nu i-au găsit. S-a precizat că 2 dintre aceștia își schimbaseră domiciliul, iar
noua adresă era necunoscută. Instanța a solicitat informații la serviciul de stare civilă Iași, dar
și acest demers a rămas fără rezultat.
Având în vedere procesele-verbale întocmite de agenții însărcinați cu găsirea martorilor,
instanța a concluzionat că audierea acestor martori era imposibilă și a dispus citirea, în ședință
publică, a declarațiilor acestora date în timpul anchetei.
13. Avocatul reclamantului a pledat pentru achitare, apreciind că nu erau întrunite elementele
constitutive ale infracțiunii de ultraj.
14. Prin hotărârea din 23 octombrie 2003, judecătoria l-a condamnat pe reclamant la 2 ani de
închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor pentru care acesta fusese trimis în judecată. S-a
considerat, în special, că infracțiunea de ultraj, pentru care reclamantului i-a fost aplicată
pedeapsa cea mai grea, a fost probată prin declarațiile martorilor acuzării consemnate în faza
de urmărire penală, declarații care atestau, în opinia instanței, că versiunea faptelor susținută
de reclamant nu era veridică.
15. Reclamantul a declarat apel împotriva hotărârii, solicitând, în special, ca tribunalul să
audieze martorii acuzării, agentul de Poliție A.C. - în calitatea sa de parte vătămată -, precum
și agentul de Poliție care îl însoțea la 19 iulie 2002, care nu a fost ascultat de prima instanță.
Reclamantul a precizat că era necesar ca toți martorii acuzării să fie ascultați de instanță
ținând seama că toate declarațiile acestora fuseseră scrise în realitate de agentul de Poliție
A.C., care nu putea avea o poziție neutră având un interes în cauză.
16. La 4 aprilie 2004, tribunalul a respins aceste cereri, considerându-le neconcludente. A
reamintit că prima instanță citase deja martorii parchetului, iar aceștia nu au putut fi găsiți.
17. Prin hotărârea din 22 februarie 2005, tribunalul a confirmat temeinicia sentinței
judecătoriei. S-a reținut că imposibilitatea de a asculta martorii acuzării de către prima
instanță nu a influențat valoarea declarațiilor lor ca elemente de probă ținând seama de
măsurile care fuseseră luate, fără succes, în scopul prezentării acestora la ședințele de
judecată.
18. Prin hotărârea definitivă din 13 septembrie 2005, Curtea de Apel Iași a confirmat
temeinicia hotărârilor primei instanțe și a celei de apel prin raportare la elementele de probă
pe care aceste instanțe le-au avut la dispoziția lor.
II. Dreptul intern relevant
19. Art. 63 din Codul de procedură penală nu atribuie nicio valoare probatorie deosebită
elementelor de probă administrate în cursul urmăririi penale. Instanțele apreciază liber
valoarea fiecăruia dintre elementele de probă în funcție de convingerea lor intimă și de
conștiința lor, în lumina tuturor probelor de la dosar.
20. Art. 75, 77 și 326 din Codul de procedură penală stabilesc procedura pentru ascultarea
părții vătămate.
21. Art. 86 și art. 327 din Codul de procedură penală prevăd că instanța procedează la
ascultarea martorilor după ce îl ascultă pe inculpat și pe celelalte părți. Fiecărui martor i se
cere să spună tot ce știe despre faptele care fac obiectul cauzei, apoi președintele și ceilalți
membri ai completului de judecată, urmați de procuror, pot să îi adreseze întrebări. Atunci
când nu mai au întrebări să îi adreseze, partea care a propus să fie ascultat și toți ceilalți
participanți la procedură pot, la rândul lor, să îi adreseze întrebări.
Dacă ascultarea vreunuia dintre martori nu mai este posibilă, instanța dispune citirea în
ședință publică a depoziției date de acesta în cursul urmăririi penale și va ține seama de ea la
judecarea cauzei.
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 și § 3 lit. d) din Convenție
22. Invocând art. 6 § 1 și § 3 lit. d) din Convenție, reclamantul susține nerespectarea dreptului
său la un proces echitabil ca urmare a faptului că a fost condamnat pentru ultraj în baza
declarațiilor martorilor acuzării consemnate în faza de urmărire penală, fără să i se ofere
posibilitatea de a le contesta sau de a interoga autorii la momentul audierii acestora sau
ulterior.
Articolul 6 § 1 este redactat după cum urmează în părțile sale relevante:
Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil [...], de către o instanță
[...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzații penale îndreptate împotriva sa.
(...)
3. Orice acuzat are, în special, dreptul:
[...]
d) să întrebe sau să solicite ascultarea martorilor acuzării și să obțină citarea și ascultarea
martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării;
[...]"
A. Cu privire la admisibilitate
23. Curtea constată că cererea nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. a) din
Convenție. De altfel, Curtea subliniază că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de
inadmisibilitate. Este necesar, așadar, să fie declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părților
24. Reclamantul a insistat asupra faptului că audierea de către instanțe a martorilor acuzării
era esențială pentru a-i permite să le adreseze întrebări menite să permită aprecierea
temeiniciei acuzațiilor formulate împotriva sa. Acesta se întreabă cum este posibil ca aceiași
martori să fie găsiți de autorități pentru a fi audiați de procuror, dar ulterior, în cadrul fazei
contradictorii a procesului, aceștia să devină de negăsit.
25. Reclamantul a mai susținut că depozițiile în litigiu au fost determinante pentru
condamnarea sa și consideră că celelalte probe aflate la dosar nu ar fi avut relevanță asupra
acuzației de ultraj.
26. Guvernul subliniază că, deși instanțele nu au ascultat în mod direct cea mai mare parte a
martorilor acuzării, acestea au respectat dispozițiile legale în vigoare privind citarea și
posibilitatea, cu titlu secundar, de a lua în considerare depozițiile lor consemnate în faza de
urmărire penală, prin intermediul citirii acestora în ședință publică.
27. Guvernul reamintește că martorii respectivi au fost audiați de poliție și ulterior de procuror
și și-au menținut constant depozițiile. De asemenea, judecătoria a amânat cauza de mai multe
ori în încercarea de a asculta martorii. Guvernul observă că dreptul intern nu impune prezența
învinuitului și a avocatului acestuia la audierile martorilor în faza de urmărire penală.
28. În cele din urmă, consideră că declarațiile martorilor nu au fost esențiale sau determinante
în cauză, iar condamnarea reclamantului s-a întemeiat pe un ansamblu de probe concordante.
2. Motivarea Curții
a) Principii generale
29. Întrucât cerințele art. 6 § 3 reprezintă aspecte specifice ale dreptului la un proces echitabil
garantat prin art. 6 § 1, Curtea va examina cererea din perspectiva acestor două texte
coroborate (Doorson împotriva Țărilor de Jos, 26 martie 1996, pct. 66, Culegere de hotărâri și
decizii 1996-II și Vitan împotriva României, nr. 42.084/02, pct. 54, 25 martie 2008).
30. Cu titlu introductiv, Curtea reamintește că nu îi revine sarcina de a acționa asemenea unei
instanțe de gradul patru de jurisdicție, de a aprecia legalitatea probelor în temeiul dreptului
intern al statelor părți la Convenție și de a se pronunța cu privire la vinovăția reclamanților. În
fapt, deși Convenția garantează prin art. 6 dreptul la un proces echitabil, aceasta nu
reglementează și admisibilitatea probelor ca atare, aspect reglementat, în primul rând, de
dreptul intern [a se vedea, între multe altele, Gafgen împotriva Germaniei (MC), nr.
22.978/05, pct. 162, CEDO 2010].
31. Pentru a stabili dacă procesul a fost echitabil, Curtea ia în considerare procedura în
ansamblul său și verifică respectarea nu numai a dreptului la apărare, ci și a interesului public
și al victimelor ca autorii infracțiunii să fie trimiși corespunzător în judecată și, dacă este
necesar, respectarea drepturilor martorilor. Art. 6 § 3 lit. d) consacră, în special, principiul
conform căruia, până la stabilirea vinovăției, toate probele acuzării trebuie să fie prezentate în
principiu în fața acuzatului în ședință publică, în vederea unei dezbateri contradictorii. Acest
principiu nu se aplică fără excepții, acestea putând fi acceptate doar sub rezerva dreptului la
apărare; ca regulă generală, acestea impun să i se ofere acuzatului o posibilitate adecvată și
suficientă de a contesta mărturiile în acuzare și de a-i interoga pe autorii acestora, la
momentul audierii acestora sau ulterior (Luca împotriva Italiei, nr. 33.354/96, pct. 39, CEDO
2001-II, și Solakov împotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, nr. 47.023/99, pct. 57,
CEDO 2001-X).
32. Curtea a precizat, în Cauza Al-Khawaja și Tahery împotriva Regatului Unit [(MC), nr.
26.766/05 și 22.228/06, CEDO 2011], criteriile de apreciere a cererilor formulate în
temeiul art. 6 § 3 lit. d) din Convenție în ceea ce privește absența martorilor la ședința de
judecată. S-a considerat că era necesar ca acest tip de cerere să fie supus unei examinări
ținând seama de 3 criterii.
33. În primul rând, Curtea trebuie să verifice dacă imposibilitatea apărării de a interoga sau de
a obține ascultarea unui martor al acuzării este justificată de un motiv serios. În continuare, în
cazul în care absența ascultării martorilor este justificată de un motiv serios, depozițiile
martorilor absenți nu trebuie să constituie, în principiu, unica probă a acuzării sau proba
decisivă. Cu toate acestea, admiterea cu titlu de probă a depoziției unui martor pe care
apărarea nu a avut ocazia să îl interogheze și care constituie unica probă sau proba decisivă a
acuzării nu implică automat încălcarea art. 6 § 1 din Convenție: procedura poate fi considerată
echitabilă în ansamblul său în cazul în care există elemente care compensează suficient
inconvenientele privind admiterea unei astfel de probe, pentru a permite o apreciere corectă și
echitabilă a credibilității acesteia (Al-Khawaja și Tahery, citată anterior, pct. 146-147).
34. Prin urmare, Curtea trebuie să verifice dacă aceste 3 condiții au fost respectate în speță.
b) Aplicarea acestor principii în speță
(i) Imposibilitatea apărării de a interoga martorii era justificată de un motiv serios?
35. Curtea reține, pentru început, că martorii au fost audiați de organele de poliție și ulterior
de procuror în faza de urmărire penală fără ca reclamantul sau avocatul acestuia să fie
prezenți.
36. Curtea reamintește că imposibilitatea localizării unui martor poate constitui, în anumite
condiții, un fapt justificativ care autorizează admiterea depozițiilor sale în proces, chiar dacă
apărarea nu a putut să îl interogheze în niciun stadiu al procedurii (Rachdad împotriva Franței,
nr. 71.846/01, pct. 24, 13 noiembrie 2003, și Zentar împotriva Franței, nr. 17.902/02, pct. 26,
13 aprilie 2006). Totuși, pentru ca această justificare să fie valabilă, autoritățile trebuie să
adopte măsuri pozitive pentru a-i permite acuzatului să interogheze sau să obțină interogarea
martorilor acuzării; acestea trebuie, în special, să caute activ acești martori (Rachdad, citată
anterior, pct. 24).
37. În prezenta cauză, Curtea observă că, deși judecătoria a depus eforturi, majoritatea
martorilor nu s-a prezentat, în ciuda numeroaselor amânări, mandatelor de aducere, amenzilor
aplicate sau demersurilor pe lângă autorități pentru identificarea noilor adrese (supra, pct. 12).
38. Cu toate acestea, sesizat cu apelul reclamantului, care solicita în mod expres audierea
părții vătămate și a celorlalți martori, tribunalul nu a inițiat niciun demers în vederea ascultării
acestor persoane. S-a limitat să observe că prima instanță nu a reușit să localizeze martorii
respectivi. Având în vedere că tribunalul avea deplină competență să examineze faptele
cauzei, să aprecieze probele și să stabilească vinovăția reclamantului, Curtea consideră că
reclamantul ar fi trebuit să primească un răspuns mai adecvat și suficient motivat la
solicitările sale de administrare de probe.
(ii) Care a fost importanța depozițiilor în litigiu pentru condamnarea reclamantului?
39. În continuare, Curtea trebuie să stabilească importanța pe care au avut-o declarațiile
martorilor în faza de urmărire penală asupra verdictului de vinovăție în cazul reclamantului și,
în special, să examineze dacă aceste depoziții au constituit proba unică sau decisivă (Al-
Khawaja și Tahery, citată anterior, pct. 131). În această privință, nu este suficient să se țină
seama de ansamblul probelor examinate de instanțe, trebuie să se analizeze care sunt probele
pe care se bazează efectiv condamnarea (Tseber împotriva Republici Cehe, nr. 46.203/08, pct.
54, 22 noiembrie 2012).
40. În cauză, Curtea reține că cele 5 declarații în litigiu confirmă versiunea agentului de
poliție A.C., conform căruia reclamantul a săvârșit infracțiunea de ultraj (supra, pct. 8).
Ceilalți 2 martori, care s-au prezentat în fața parchetului și în fața instanței, nu au susținut
această variantă (supra, pct. 10 și 11). Curtea concluzionează că, în ciuda susținerilor
Guvernului, cele 5 declarații date în faza de urmărire penală au reprezentat singurele
argumente care au justificat condamnarea reclamantului pentru ultraj (supra, pct. 14).
41. Instanța de apel și cea de recurs nu au făcut altceva decât să confirme hotărârea primei
instanțe.
42. În aceste condiții, este indubitabil faptul că declarațiile date în faza de urmărire penală au
jucat un rol decisiv în condamnarea reclamantului pentru ultraj.
43. Așadar, Curtea trebuie să verifice dacă autoritățile interne au adoptat măsuri suficiente
pentru a contrabalansa dificultățile cauzate apărării.
(iii) Au existat garanții procedurale suficiente pentru a contrabalansa inconvenientele cauzate
de admiterea depozițiilor în litigiu?
44. Trebuie reamintit faptul că, în fiecare cauză în care se pune problema echității procedurii
în raport cu o depoziție a unui martor absent, trebuie să se stabilească, printr-o examinare cât
mai riguroasă, dacă există elemente care pot să compenseze suficient dificultățile cauzate
apărării prin admiterea acesteia, în special garanții procedurale solide, care permit o apreciere
corectă și echitabilă a credibilității unei astfel de probe. Examinarea acestei chestiuni permite
să se verifice dacă depoziția martorului absent este suficient de credibilă, ținând seama de
importanța acesteia în cauză (Al-Khawaja și Tahery, citată anterior, pct. 147 și 161).
45. În prezenta cauză, martorii au fost audiați în fața organelor de poliție și în fața
procurorului, dar nu au compărut în fața instanței. Așadar, nici instanțele, nici reclamantul nu
au putut să îi asculte în timpul interogatoriului pentru a le aprecia credibilitatea și valoarea
probantă a depozițiilor lor (Al-Khawaja și Tahery, citată anterior, pct. 161-163). Curtea reține
că există un dubiu cu privire la modul în care aceste declarații au fost date, cel puțin în fața
organelor de poliție. În special, observă că toate cele 5 declarații au fost scrise de aceeași
persoană, iar din conținutul acestora a reieșit că martorii le-au citit și semnat la final (supra,
pct. 9). Susținerile reclamantului, conform cărora depozițiile au fost scrise de către agentul de
poliție A.C., parte implicată în cauză, nu au fost verificate de către instanțe (supra, pct. 15).
46. În ciuda obiecțiilor reclamantului, instanțele interne l-au condamnat în baza acestor probe,
fără a le verifica prin raportare la declarațiile martorilor care infirmau teza unui comportament
ofensator al reclamantului față de agentul de poliție.
47. Instanțele interne nu au explicat nici modalitatea în care au evaluat credibilitatea
mărturiilor contestate în măsura în care acestea erau singurele probe ce l-ar fi încriminat pe
reclamant (Al-Khawaja și Tahery, citată anterior, pct. 165).
(iv) Concluziile Curții
48. Având în vedere cele de mai sus și caracterul determinant al declarațiilor date în cursul
urmăririi penale, în absența din dosar a altor mijloace de probă solide cu care acestea să se
coroboreze, Curtea trage concluzia că instanțele interne nu au apreciat în mod corect și
echitabil credibilitatea probelor. Curtea consideră că dreptul la apărare al reclamantului a
suferit astfel o limitare incompatibilă cu cerințele unui proces echitabil.
Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție coroborat cu art. 6 § 3 lit. d).
II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție
49. Art. 41 din Convenție prevede:
"
Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă
dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a
consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație
echitabilă."
A. Prejudiciu
50. Reclamantul susține că a suferit un prejudiciu material de 48.000 euro (EUR)
corespunzător pierderii salariului său în urma condamnării definitive. Acesta solicită, de
asemenea, 250.000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit.
51. Guvernul subliniază că aceste sume sunt excesive și legătura de cauzalitate dintre
pretinsele încălcări și prejudiciul invocat nu a fost dovedită. De asemenea, consideră că
hotărârea Curții ar putea constitui o reparație suficientă a prejudiciului moral pretins suferit de
reclamant.
52. Curtea nu consideră că există o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și
prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, consideră că trebuie să i se
acorde reclamantului suma de 2.500 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.
B. Cheltuieli de judecată
53. Reclamantul solicită, de asemenea, 2.000 EUR pentru cheltuielile de judecată suportate în
fața instanțelor interne, reprezentând în special onorariile avocaților. Acesta prezintă facturi
justificative pentru plăți către avocatul său în fața Curții și către unul dintre avocații care l-au
reprezentat în procedura internă, precum și către alți 2 avocați cărora reclamantul nu le-a dat
mandat de reprezentare în fața Curții.
54. Guvernul contestă aceste pretenții.
55. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor sale
de judecată decât în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al
cuantumului lor. În speță și ținând seama de documentele de care dispune și de jurisprudența
sa, Curtea consideră că este rezonabil să acorde reclamantului suma de 750 EUR pentru toate
cheltuielile.
C. Dobânzi moratorii
56. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii
facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3
procente.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
 C U RT E A:
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăște că a fost încălcat art. 6 § 1 și § 3 lit. d) din Convenție;
3. hotărăște:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii
definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, care
trebuie convertite în moneda națională a statului pârât, la rata de schimb aplicabilă la data
plății:
(i) 2.500 EUR (două mii cinci sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de
impozit, pentru prejudiciul moral;
(ii) 750 EUR (șapte sute cincizeci de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de
impozit de reclamant, pentru cheltuieli de judecată;
b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie
majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal
practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată
cu 3 puncte procentuale;
4. respinge cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 3 decembrie 2013, în temeiul art. 77
§ 2 și art. 77 § 3 din Regulament.
Grefier-
PREȘEDINTE
adjunct,
JOSEP
Marialena
CASADEVALL
Tsirli