Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Facultatea de Drept
Anul universitar 2017-2018
Semestrul II

I. Informaţii generale despre curs

Titlul disciplinei:Teoria relațiilor internaționale

Tipul disciplinei (impusă, opţională, facultativă): opțională

II. Informaţii despre coordonatorul de disciplină

Nume şi titlul ştiinţific: Cătălin Turliuc profesor dr.

Contact e-mail: cturliuc@yahoo.com
Program consultaţii: conform pagină web

III. Condiţionări şi cunoştinţe pre-rechizite

Nu sunt condiționări și nici cunoștiințe pre-rechizite necesare

IV. Obiectivele și competențele asigurate (identice cu cele menționate în Fișa Disciplinei)

1. Obiective: Obiectivul general
Cunoaşterea principalelor teorii ale relatiilor internationale, intelegerea mecanismelor de analiza a
relatiilor internationale si capacitatea de a aborda momente specifice ale relatiilor internationale din
perspectiva unei teorii sau a alteia
Obiectivele specifice
La finalizarea cu succes a acestei discipline, studenţii vor fi capabili să:

Explice problematica generală a teoriei relațiilor internaționale

Descrie procesul apariției teoriilor în relațiile internaționale
Utilizeze în mod eficient informaţiile despre teoria relațiilor internaționale
Analizeze evoluţia relațiilor internaționale din perspectivă teoretică
Calculeze efectele aplicării uneia sau a mai multor teorii la realitatea internațională

2. Competențe:
Competenţe profesionale
C1.Familiarizarea cu problematica internațională din perspectiva paradigmelor teoriei relațiilor
internaționale.

C2. Crearea și dezvoltarea abilităților de analiză și înțelegere a mecanismelor care funcționează în

relațiile internaționale.

C3. Examinarea şi discutarea structurii celor mai importante teorii ale relațiilor internaționale.

C4. Abordarea aspectelor istorice, juridice, economice, precum şi cele legate de securitatea
internațională din perspectiva teoriei relațiilor internaționale

1
Competenţe transversale
CT1. Redactarea unui referat cu privire la teoria relatiilor internationale

CT2. Cunoaşterea şi prezentarea avantajelor şi limitelor aplicarii teoriei relațiilor internaționale

CT3. Compararea soluţiilor şi metodelor adoptate de diversele teorii ale relațiilor internaționale

V. Structura cursului – pe unități de învățare, cu indicarea duratei de parcurgere (identice cu cele

menționate în Fișa Disciplinei)

Unitățile de învățare:

1. Curs introductiv. Scopul şi obiectivele cursului. Locul disciplinei în ansamblul ştiinţelor socio-
umane. Metodologia folosită. Importanţa şi semnificaţia cursului în cunoaşterea realităţilor
internaţionale actuale. - 2 ore
2. Teoria relaţiilor internaţionale. Nevoia de teorie. Nivelul de analiză (personal, statal, sistemic). -
2 ore
3. Principalele paradigme (1): - 4 ore
- realismul
- idealismul internaţionalist
- neorealismul
- neoliberalismul
4. Principalele paradigme(2): - 2 ore
- postinternaţionalismul
- transnaţionalismul
- globalizarea
5. Sociologia relaţiilor internaţionale. Principalele şcoli şi curente (empirism, behaviorism,
funcţionalism, pluralism, neomarxism etc.). - 2 ore
6. Originea şi natura “societăţii” internaţionale. - 2 ore
7. Naţionalismul, statul - naţiune, principiul autodeterminării naţionale. - 2 ore
8. Lupta pentru putere şi ordine. Puterea, “inima” politicii. Controlul puterii. - 2 ore
9. Evaluarea intenţiilor. Interesul naţional. Sistemul economic ca indicator al politicii externe. - 2
ore
10. Ideologia şi politica externă. - 2 ore
11. Alegerea răspunsurilor. Folosirea forţei. Alianţele. Dilema morală - 2 ore
12. Negocierea internaţională. Principii şi metode. Problema scopurilor incompatibile. - 2 ore
13. Legile şi organizaţiile internaţionale. Extindere, competenţă, aplicabilitate. - 2 ore

2
VI. Numărul și formatul lucrărilor de verificare pe parcurs
Redactarea unui referat
VII. Metodele și instrumentele de evaluare

- Evaluare finală – examen scris: 50%

- Evaluare formativă continuă: 50%

VIII. Bibliografie obligatorie și resurse suplimentare

Bibliografie

1. Thomas Risse-Kappen (ed.), Bringing Transnational Relations Back In, Cambridge Studies in
International Relations, Cambridge University Press, 1995;
2. James Rosenau, Mary Durfee, Thinking Theory Throughly, Westview Press, Boulder San Francisco,
Oxford, 1995;
3. Andrew C. Janos, Politics and Paradigms, Stanford University Press, Stanford, 1995;
4. Robert W. Mc Elroy, Moralitatea în politica externă americană, Paidea, Buc., f.a.;
5. Michel Senellart, Artele guvernării, Edit. Meridiane, Bucureşti, 1998;
6. Henry Kissinger, Diplomaţia, Edit. All, Bucureşti, 1998;
7. Adrian Miroiu, Radu Sebastian Ungureanu (coord). Manual de relații internationale, Editura
Polirom, Iași, 2006
8. Mircea Maliţa, Jocuri pe scena lumii. Conflicte, negocieri diplomatie, Editura C H Beck, Bucureşti,
2007;
9. Mircea Maliţa, Zece mii de culturi o singură civilizaţie, Bucureşti, 1998;
10. Jean Jaques Roche, Le Relazioni internazionali. Teorie a confronot, Edit. Il Mulino, 2000
11. Hans Morgenthau, In Defense of the National Interest, UPA, Washington, 1982;
12. Edward A. Kolodziej, Securitatea și relațiile internaționale, Editura Polirom, Iași, 2007
13. Kenneth N. Waltz, Omul, statul şi războiul, Edit. Institutul European, Iaşi, 2001;
14. Paul Kennedy, The Rise and Fall of the Great Powers, Random House, New York, 1987;
15. Joseph S. Nye, Descifrarea conflictelor internaționale, Editura Antet, Bucuresti, 2005
16. Charles Beitz, Political Theory and International Relations, Princeton Univ. Press, Princeton, 1979;
17. Reinhold Niebhur, Moral Man and Immoral Society, Charles Scribner’s Sons, New York, 1960;
18. Stefano Guzzini, Realism şi relaţii internaţionale, Edit. Instit. European, Iaşi, 2000;
19. Robert Gilpin, Război şi schimbare în politica mondială, Edit. Scrisul Românesc, Craiova, 2000;
20. Peter Calvocoressi, Politica mondială după 1945, Editura Allfa, Bucureşti 2000;
21. Stanley Hoffmann, Ianus şi Minerva. Eseuri asupra teoriei şi practicii politicii internaţionale, Edit.
Ştiinţa, Chişinău, 1999;

3
22. Martin Wight, Politica de putere, Edit. Arc, Chişinău, 1998;
23. Hedley Bull, Societatea anarhică. Un studiu asupra ordinii în politica mondială, Edit. Ştiinţa,
Chişinău, 1998;
24. Martin Griffiths, Relații internaționale. Scoli, curente ganditori, Editura Ziua, Bucuresti 2003
25. Cătălin Turliuc, Istoria şi teoria relaţiilor internaţionale. Studii, Edit. Cantes, Iaşi, 2000;
26. Cătălin Turliuc, Al. Zub, Populism, demagogie, realism politic, Fundaţia Academică “A.D. Xenopol”,
Fundaţia Konrad Adenauer, Iaşi, 2001.

Referinţe suplimentare:

1. M. Graham Fry, E. Goldstein, R. Langhorne, Guide to International Relations and Diplomacy,

Continuum Social Science, London, New York, 2002.
2. B. Buzan, Popoarele statele si frica, Cartier, Chisinau, 2014

4
 UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI

FACULTATEA DE DREPT

TEORIA RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE

Prof. dr. Cătălin TURLIUC

Dr. Dan PRISĂCARU

- SUPORT CURS -

Anul III

Semestrul 2

An universitar 2017-2018

5
 CUPRINS

Unitatea de învăţare 1. Curs introductiv. Scopul şi obiectivele cursului. Locul disciplinei în ansamblul
ştiinţelor socio-umane. Metodologia folosită. Importanţa şi semnificaţia cursului în cunoaşterea
realităţilor internaţionale actuale.

Unitatea de învăţare 2. Teoria relaţiilor internaţionale. Nevoia de teorie. Nivelul de analiză.

Unitatea de învăţare 3. Principalele teorii:

- realismul
- idealismul internaţionalist
- neorealismul
- neoliberalismul

Unitatea de învăţare 4. Principalele teorii:

- postinternaţionalismul
- transnaţionalismul
- globalizarea

Unitatea de învăţare 5. Sociologia relaţiilor internaţionale. Principalele şcoli şi curente (empirism,

behaviorism, funcţionalism, pluralism, neomarxism etc.).

Unitatea de învăţare 6. Originea şi natura “societăţii” internaţionale.

Unitatea de învăţare 7. Naţionalismul, statul - naţiune, principiul autodeterminării naţionale.

Unitatea de învăţare 8. Lupta pentru putere şi ordine. Puterea, “inima” politicii. Controlul puterii.

Unitatea de învăţare 9. Evaluarea intenţiilor. Interesul naţional. Sistemul economic ca indicator al

politicii externe.

Unitatea de învăţare 10. Ideologia şi politica externă.

Unitatea de învăţare 11.Alegerea răspunsurilor. Folosirea forţei. Alianţele. Dilema morală

Unitatea de învăţare 12. Negocierea internaţională. Principii şi metode. Problema scopurilor

incompatibile.

6
Unitatea de învăţare 13. Legile şi organizaţiile internaţionale. Extindere, competenţă, aplicabilitate.
Bibliografie recomandată
Anexe

7
 Unitatea de învăţare 1.
Curs introductiv

Obiective:
- dobândirea cunoștiințelor necesare pentru încadrarea disciplinei în curricula academică
- familiarizarea cu principalele obiective și scopuri ale cursului și disciplinei
-înțelegerea principalelor competențe care pot fi dobândite prin urmarea cu succes a acestui curs

Prezentul curs de teorie a relațiilor internaționale se adresează studenților cursanți ai

Facultății de Drept cu scopul de a le facilita cunoașterea principalelor teorii ale relațiilor
internaționale în conexiune și în prelungirea unor discipline cu caracter obligatoriu pe care le studiază
pe parcursul primilor trei ani de studiu. Conținutul cursului le oferă posibilitatea înțelegerii
mecanismelor de analiză a relațiilor internaționale, relații devenite atât de complexe și complicate în
arhitectura globală actuală marcată de procesul globalizării – în sensul cel mai general al acestuia –
dar și de fenomene ale fuziunii și fisiunii care se manifestă la scară planetară cu diverse intensități și
îmbrăcând realități adesea proteiforme. Consider că a avea capacitatea de a aborda în diverse
secvențe cronotopice momente fundamentale ale raporturilor și relațiilor internaționale va contribui
cu necesitatea nu numai la lărgirea cunoștiințelor cu caracter juridico-istoric, la o mai solidă cultură
generală în domeniul investigat de cercetătorii câmpului social în general ci, mai ales, la formarea
unei baze solide pentru cei care în viitoarea carieră vor avea tangență cu raporturile internaționale,
cu mecanismele care reglementează procesele integrării euro-atlantice a țării noastre, cu analiza
spectrului juridic și politic internațional ș.a.m.d. Capacitatea de a folosi o teorie sau paradigmă
pentru a înțelege coerent un aspect sau altul al realităților la nivel global, regional, național, local sau
chiar individual se dovedește, nu numai în opinia mea, un instrument esențial al activității unui
intelectual în comunitatea sa, indiferent de rangul sau ordinea de mărime a acesteia.

Dintre obiectivele urmărite ca urmare a parcurgerii cu succes a acestei discipline, adecvată și

adaptată nevoilor studenților de la Facultatea de Drept, consider că dezvoltarea abilității și a
capacității studenților de a înțelege și explica problematica generală a teoriei relațiilor internaționale
reprezintă o bună și solidă achiziție în vederea înțelegerii complexității lumii contemporane, a
principalelor probleme cu care se confruntă, ca și, de ce nu, dezvoltarea unei minime capacității
predictive. Apărută relativ recent în peisajul disciplinelor academice studiate în învățământul
superior, undeva în siajul primei conflagrații mondiale, ca un domeniu preocupat de starea de război
și cea de pace, teoria relațiilor internaționale s-a dezvoltat treptat pe parcursul existenței sale de
aproximativ un secol. Evident, această dezvoltare și evoluție s-a petrecut mai întâi în mediile
academice ale marilor puteri din lumea anglo-saxonă(Marea Britanie, Statele Unite ale Americii etc.)
și, mai apoi, studiul acestei discipline a intrat în curricula mai multor universități de prestigiu ale lumii
dezvoltate. În spațiul românesc preocuparea pentru studierea acestei discipline a fost marginală din
considerente obiective sau motivate ideologic așa cum s-a întâmplat după accederea la putere a
regimului comunist. Fac din capul locului precizarea că această disciplină nu se suprapune nici istoriei
relațiilor internaționale, nici istoriei diplomației sau a celorlalte discipline afine și care își propun
studierea relațiilor internaționale. În acest context, un alt obiectiv al acestui curs este acela al
descifrării genezei teoriilor relațiilor internaționale și al contextualizării lor în câmpul general al
istoriei. A utiliza în mod eficient informațiile și cunoștiințele dobândite prin intermediul acestei
discipline se concretizează în analizarea evoluției relațiilor internaționale din perspectivă teoretică,
aceasta fără a ignora desigur factologia și evenimențialul. În cele din urmă, la rigoare, a identifica

8
perspectiva teoretică (paradigma) cu care operează un actor al relațiilor internaționale – fie el stat,
entitate privată, lider etc – înseamnă nu doar a descifra un anume tip de comportament și implicit a-l
înțelege ci, mai mult, înseamnă să poți anticipa cu relativă precizie pașii următori pe care acesta
(aceștia) ar putea să-i facă. Subliniez, în acest context, că informația care nu este transformată în
cunoaștere se poate comporta ca un lest și/sau poate deveni inutilă sau greu de exploatat eficient.
Noi toți trebuie să înțelegem că societatea bazată pe cunoaștere nu este doar un slogan sau o
aspirație utopică, ci o realitate spre care o parte relevantă a lumii se îndreptă nemijlocit.

Scopul urmărit prin studierea acestei discipline este acela de a dezvolta o serie de
competențe celor care îl urmează și care pot fi rezumate astfel: familiarizarea cu problematica
internațională din perspectiva principalelor teorii ale relațiilor internaționale; crearea și dezvoltarea
abilităților de analiză și înțelegere a mecanismelor care funcționează în domeniul relațiilor
internaționale; examinarea și discutarea structurii, avantajelor și limitelor celor mai importante
(dominante) teorii ale relațiilor internaționale și, în fine, abordarea și discutarea unor varii aspecte
din domeniul științelor juridice, istoriei, economiei, a celor conexe securității internaționale, a căilor
de menținere și construcție a păcii ș.a.m.d.

Din punctul de vedere al metodologiei se vor folosi cu precădere metodele narativ-

descriptive, cele comparative ca și unele elemente ținând de analiza de conținut și calitativă. Firește,
metodologia a fost adaptată celor care sunt destinatarii acestui curs ținând cont că există facultăți
unde această disciplină este studiată și aprofundată la un nivel superior solicitat de profilul facultății
și de parcursul de carieră al viitorilor lor absolvenți.

Conchidem prin a sublinia că implicarea noastră în viața cotidiană înseamnă din ce în ce mai
mult și implicarea în textura relațiilor internaționale, căci suntem prinși cu toții, împreună cu
comunitățile noastre de tot felul, într-o accentuată interdependență. Stadiul cinematic profund în
care suntem angrenați, realitatea lui ”global village”, accesul aproape instantaneu la o gamă diversă
de informații, ingineria socială și manipularea practicată la scară tot mai largă ne solicită competențe
sporite în descifrarea reală a lumii în care existăm. Transumanismul, ca să dau doar acest exemplu,
este o viziune filosofică și practică care devine din ce în ce mai relevantă în condițiile noilor tehnologii
și astfel de viziuni (utopice sau distopice pentru unii) vor marca cu siguranță și teoriile relațiilor
internaționale.

Precizez că am folosit un sistem de referințe critice mai puțin întâlnit (îmi cer scuze de la cei
avizați și mai rigizi în această privință), din dorința de a facilita accesul rapid al studentului la
eventuale lecturi care să aprofundeze temele din cadrul cursului, conștient fiind că, de multe ori, din
pragmatism prost înțeles sau din lipsă de timp destinatarii cursului nu vor depune efort suplimentar
pentru a afla datele precise ale referințelor folosite de mine în redactarea textului. Temele 4-6 și 8-13
au fost realizate de Dr. Dan Prisăcaru.

Verificare pe parcurs:

1. Când și în ce condiții a apărut această disciplină academică?

2. Ce competențe se pot dobândi urmând acest curs?

9
 Unitatea de învăţare 2.

Teoria relațiilor internaționale. Nevoia de teorie. Nivelul de analiză

Obiective:
- Înțelegerea nevoii de teoretizare a relațiilor internaționale
- Cunoașterea nivelelor de analiză cu care se poate opera în teoria relațiilor internaționale

Nevoia de teorie

Ca orice alt domeniu al cunoaşterii câmpului socio-uman, cunoaşterea în domeniul

relaţiilor internaţionale are implicită nevoie de formulări teoretice cuprinse în cadrul unor
teorii sau paradigme. Menirea lor este aceea de a uşura înţelegerea şi explicarea coerentă a
substanţei relaţiilor internaţionale, de a oferi modele viabile de analiză şi interpretare, de a
face comprehensibil, implicit inteligibil, ansamblul realităţilor asumate de cei care se ocupă
cu acest domeniu. O teorie este o construcţie intelectuală prin care putem slecta şi interpreta
fapte. Problema crucială este ca teoria să poată lucra cu faptele, să le explice şi interpreteze
dar, în acelaşi timp să aibă calităţi predictive. Acest lucru poate fi obţinut numai prin
distingerea precisă dintre teorie şi fapt deoarece în însăşi această distincţie se găseşte calea
prin care teoria poate fi folosită în examinarea şi interpretarea faptelor. Ca şi în cazul altor
discipline concentrate spre acelaşi câmp al cunoaşterii, o teorie a relaţiilor internaţionale
trebuie să satisfacă patru necesităţi obligatorii:
- să descrie
- să explice
- să ofere posibilitatea predicţiei
- să aibă capacitate normativă (să poată prescrie norme)
Prin intermediul teoriilor în domeniul relaţiilor internaţionale s-a constituit o modalitate
normativistă de abordare a acestora, apărând, în acelaşi timp, o tensiune inerentă cu
abordările pragmatice care au introdus printre altele, spre exemplu, chestiunea moralităţii.
Putem aprecia chiar că s-au creat două comunităţi ştiinţifice distincte, cu viziuni şi limbaje
diferite, formulând concluzii separate asupra naturii ultime a politicii dintre naţiuni.

Scopul unei teorii științifice este acela de a oferi explicații satisfăcătoare prin
intermediul unei competiții imparțiale supravegheate. Presupozițiile teoretice sunt analizate
în interiorul unei paradigme.Thomas Kuhn (Structura revoluțiilor științifice, București, 1976)
afirma ”o paradigmă este ceea ce împărtășeșc membrii unei comunități științifice și, reciproc,
o comunitate științifică este compusă din oameni care împărtășesc o paradigmă”. Înlocuirea
unei paradigme, proces devenit mai frecvent în ultimele secole, se produce printr-o revoluție
epistemică. În domeniul teoriei relațiilor internaționale se întâmplă ceea ce se petrece și în
alte domenii ale cunoașterii: paradigme rivale generează teorii opuse care adesea conduc la
o reinventare a faptelor. În cuvintele autorului mai sus citat: ”Conduși de o nouă paradigmă,
oamenii de știință adoptă noi instrumente și examinează noi zone ale naturii ... schimbările

10
de paradigmă îi determină pe oamenii de știință să vadă în mod diferit lumea în care este
angajată cercetarea lor”.

În cazul teoriei relațiilor internaționale dimensiunea empirică capătă un aspect

logico-deductiv enunțând afirmații relative la diverse variabile cu scopul ultim de a le explica
într-o argumentare coerentă. Alături de dimensiunea empirică trebuie menționată și cea
normativă. În cazul disciplinei noastre cum se afirma în Dicționar de analiză politică (J.C.
Plano, R.E. Riggs, H.S. Robin, București 1993, pp. 169-172): ”...modul empiric a făcut ca
domeniul să devină mai sistematic și mai precis, acum numeroși specialiști politici recunosc
faptul că disciplina poate câștiga în forță intelectuală și în relevanță practică printr-o sinteză
(sau, cel puțin, prin coexistență pașnică) a sistemelor de gândire empiric și filosofic”. Stanley
Hoffman considera că trebuie făcută distincția între teoria văzută ca un ansamblu de
răspunsuri și cea văzută ca un ansamblu de întrebări. În prima variantă se pleacă de la
ipoteze explicative care să dea coerență raporturilor internaționale, iar în cea de-a doua de la
efortul de a construi o modalitate corectă de studiere a vieții internaționale.

Karl R. Popper (Logica cercetării, București, 1981) afirmă că dacă nici un cumul de
fapte nu poate confirma o ipoteză științifică acestă ipoteză este una falsificată. Astfel el pune
accentul pe posibilitatea falsificării și nu confirmării unei teorii științifice. Testarea unei teorii
devine astfel esențială în defavoarea ipotezelor și faptelor sale. În opinia lui Stefano Guzzini
(Realism și relații internaționale, Iași, 2000) metoda popperiană a contribuit fundamental la
delimitarea științei de ideologie, artă și istorie. În cuvintele sale: ”... pornind de la o lege
generală se dezvoltă ipotezeși se stabilesc criterii pentru eventuala verificare a acelor
ipoteze. Dacă nu trece cu bine verificarea, ipoteza este considerată falsificată, ceea ce poate
fi o indicație că legea generală poate fi de asemenea falsă”.

Nivelul de analiză

Cei care au contribuit la elaborarea unor teorii ale relaţiilor internaţionale au

operaţionalizat, de regulă, analiza lor la trei nivele:

- nivelul personal
- nivelul statal
- nivelul sistemic.
Fiecare dintre aceste trei nivele trebuie satisfăcut în limitele uneia şi aceleiaşi teorii pentru ca
ea să poată fi acceptată ca viabilă.

În general, analiza teoretică se situează pe trei nivele: prim, mediu, general. Teoria generală
se poate suprapune peste o disciplină îmbinând teorii de nivel mediu care, la rândul lor,
preiau elemente ale nivelului personal.

11
Verificare pe parcurs:

1.Care sunt condițiile sine qua non care trebuie îndeplinite pentru ca să putem vorbi de o
teorie?

2.Care sunt nivele de analiză care trebuie satisfăcute simultan de o teorie în domeniul relațiilor
internaționale?

12
 Unitatea de învăţare 3.

Principalele teorii ale relațiilor internaționale (1): realismul și critica

acestuia,liberalismul (idealismul internaționalist), teorii dezvoltate din realism,
teorii dezvoltate din liberalism

Obiective:
- Cunoașterea principalelor teorii ale relațiilor internaționale respectiv realismul și
liberalismul sau idealismul internaționalist
- Cunoașterea teoriilor care au apărut și își găsesc sorgintea în realism sau liberalism

Încă de la naşterea preocupărilor teoretice în domeniul relaţiilor internaţionale dezbaterea

fundamentală a opus teoria realismului – şi toate celelalte care s-au revendicat de la ea într-o formă
sau alta, neorealismul spre exemplu – teoriei liberale (idealiste) şi, evident, celor care au avut aceiaşi
fundamentare teoretică cu aceasta – idealismul internaţionalist, spre exemplu. Această diviziune
operată de mai toţi cercetătorii domeniului cuprinde toate celelalte variante teoretice care au apărut
la un moment dat sau altul în cadrul acestei discipline. Dezbaterea dintre cele două şcoli sau tradiţii a
marcat ultimele patru secole şi continuă şi astăzi la fel de animată ca întotdeauna. Cu toate acestea,
a discuta astăzi de teoriile relaţiilor internaţionale numai prin prisma acestei dihotomii nu va
satisface în întregime efortul conceptual actual, ci va pune doar în evidenţă liniile de clivaj existente.
Potrivit lui Michael Banks (“The International Relations Discipline: Asset or Liability for Conflict
Resolution ?” in Edward E. Azar, John W. Burton (eds.)International Conflict Resolution, Boulder,
Colorado, 1986, pp. 5-27) :

“Dezbaterea realism-idealism este extrem de semnificativă pentru că ne oferă structurile şi

instituţiile cu care operăm şi care există actualmente. Deasemenea, ne oferă un întreg
vocabular, parte din el astăzi distructiv şi nefuncţional. Noţiuni precum: raţiunea de stat,
echilibrul puterii, securitatea naţională, ne domină gândirea şi ne ştirbesc creativitatea. Este
păcat că, după cum se pare, am reţinut partea cea mai rea a dezbaterii realism-idealism
uitând aspectele sale cele mai bune ”.

Este cazul să menţionăm aici faptul că actuala dezbatere teoretică se centrează pe atacurile de
factură liberală (idealistă) asupra vechii paradigme a realismului.

Viziunea realismului

Aplicând această viziune asupra realităţii secolului care se găseşte acum la finalul său,
realismul priveşte statele-naţiune ca fiind principalii actori pe scena politică internaţională deoarece
aceste unităţi (statele-naţiune) nu se supun nici unei alte autorităţi politice. Mai mult, conflictul de
interese între aceşti actori internaţionali este perceput ca fiind inevitabil. Realismul subliniază modul
în care realităţile politicii internaţionale dictează opţiunile celor care formulează politica externă a
statelor, în perspectivă raţională. Statele sunt actorii fundamentali ai scenei lumii. Scopul alcătuirilor
statale este asigurarea supravieţuirii naţionale într-un mediu ostil. Nici un scop nu este în această
direcţie mai important decât dobândirea puterii. De asemenea, nici un principiu nu este mai valid
decât acela al autosuficienţei (self-help) – asigurarea dependenţei statului pe propriile resurse în
scopul apărării şi promovării exclusive a intereselor acestuia. Suveranitatea statului este elementul
fundamental al legilor şi relaţiilor internaţionale, oferind şefului statului libertatea şi, deopotrivă,

13
responsabilitatea de a întreprinde orice este necesar pentru promovarea intereselor statului. Luarea
în calcul a principiilor morale este o interferenţă dăunătoare pentru abordarea “raţională” a
chestiunilor conexe interesului şi puterii naţiunii. Pentru adepţii realismului interferenţa valorilor
diferitelor ideologii (al oricăror isme) în maniera de formulare a politicii de stat nu poate fi acceptată.
Valorile şi preferinţele ideologice ale unui stat nu pot fi rele sau bune, ceea ce contează este doar
faptul că ele servesc sau nu intereselor proprii ale statului. În acord cu această viziune, scena politicii
internaţionale este dominată de actori anarhici aflaţi în permanentă competiţie pentru putere. Cu
riscul asumat al unui reducţionism exagerat, mesajul realismului poate fi formulat în scurte propoziţii
astfel:

1. O privire istorică ne arată că oamenii sunt în general răi şi păcătoşi;

2. Dintre toate păcatele oamenilor nu există altele mai relevante şi permanente ca acelea
legate de dorinţa de putere şi cea de dominaţie asupra altora;
3. Nu este decât o simplă aspiraţie utopică dorinţa de a eradica instinctul spre putere al
omului;
4. În astfel de condiţii politica internaţională nu este altceva decât, vorba lui Thomas
Hobbes, o permanentă luptă pentru putere, un război al tuturor contra tuturor (bellum
omnium contra omnes);
5. Obligaţia fundamentală – comandamentul central – al oricărui stat care evoluează în
arena internaţională este să-şi promoveze “interesul naţional” prin dobândirea de
putere;
6. Natura anarhică a sistemului internaţional impune dezvoltarea capabilităţilor militare la
nivelul respingerii şi descurajării oricărui potenţial inamic;
7. Economia este mai puţin relevantă decât puterea militară din perspectiva securităţii
naţionale dar ea are un rol important în ceea ce priveşte puterea şi prestigiul naţional;
8. Aliaţii pot creşte capacitatea de apărare a statului, dar loialitatea şi disponibilitatea –
credibilitatea – lor nu trebuie supraestimată şi nici asumată ab initio;
9. Niciodată nu trebuie încredinţată sarcina apărării proprii organizaţiilor sau legii
internaţionale;
10. Dacă toate statele caută să-şi extindă puterea, stabilitatea va rezulta din stabilirea unui
echilibru al puterii. Un puternic adjuvant al stabilităţii ordinii internaţionale ar fi
mecanismul flexibil al unor sisteme de alianţă.

Tradiţia realismului în studiul relaţiilor internaţionale a fost mai totdeauna foarte puternică şi
este drept să afirmăm că ea a ocupat constant poziţia de primadonă în avanscena teoriilor formulate
privind relaţiile internaţionale. Aceasta a rămas paradigma dominantă timp de mai bine de treizeci de
ani în perioada postbelică şi este încă puternică în ciuda atacurilor tot mai vehemente din partea
celor care nu consideră necesitatea şi factorii anarhici ca elemente fundamentale ale politicii între
naţiuni. Deficitul de moralitate al paradigmei realismului a fost terenul cel mai propice al criticilor
acestei teorii. Sesizând acest aspect, Hans Morgenthau (Politics among Nations, Alfred Knopf, New
York, 1956 – prima ediţie 1948 ) a văzut în proiectul realismului şi disponibilitatea de a crea un punct
de contact între normativişti şi pragmatici încercând să ofere liderilor statelor baza atât oferită de
realism, cât şi cea etică, care să fie pusă la temeiul politicii externe promovate de ei. Demersul
realismului care a încercat mereu un discurs asupra moralităţii a operat constant cu noţiunea de om
politic, noţiune care a fost – tot mai mult în ultima vreme - ţinta atacului eticienilor şi al unor
politologi. Dintre aceştia din urmă ar fi de menţionat Charles Beitz (Political Theory and
International Relations, Princeton, Princeton University Press, 1979) şi J. E. Hare (Ethics and
International Affairs, London, McMillan Press, 1982).

14
 Critica teoriei realismului

Cei care au formulat critici la adresa paradigmei şi teoriei realismului nu au aparţinut şi nu

aparţin unui curent de gândire omogen sau coerent. Acesta este şi motivul pentru care vocile critice
nu au un impact hotărâtor şi, în acelaşi timp, nu toate punctele slabe ale realismului observate nu
sunt incriminate cu aceiaşi forţă critică. În cele ce urmează vom încerca, în mod succint, să prezentăm
cele mai frecvente critici sau acuze aduse realismului:

1. Slaba capacitate predictivă a teoriei. Multă vreme, din 1939 şi până în 1989, teoria
realismului a fost larg îmbrăţişată şi a şi reuşit în mare măsură în privinţa predicţiilor care
au fost formulate de reprezentanţii acesteia. Colapsul comunist şi ceea ce a urmat în
relaţiile internaţionale a surprins însă, fatalmente, toţi adepţii şi propovăduitorii acestei
paradigme şi a celor subsecvente ei (neorealismul bunăoară). Aceştia nu au imaginat şi
explicat dizolvarea şi contracţia voluntară a imperiului roşu, accentuarea rapidă a
programelor negociate de dezarmare, revoluţiile democratice din centrul şi estul
Europei, începutul unei noi cooperări globale, procesele integrării şi globalismului,
schimbarea în general. Eşecul paradigmei realismului se poate deci repeta oricând dacă
ea nu este reformată şi reformulată.
2. Slaba capacitate descriptivă. Mulţi teoreticieni respectabili, Georgia O’Keeffe sau Stanley
Hoffmann, acuză că nimic nu este mai puţin real decât realismul însuşi. Paradigma
realismului scapă, în multe cazuri, realitatea printre degete, complăcându-se în
generalizări şi teoretizări sterpe.
3. Realismul nu mai poate explica tot ceea ce intră în câmpul relaţiilor internaţionale.
Exemplul cel mai concret îl constituie problemele globale (mediu, interdependenţa
transnaţională etc.). Richard Falk (Explorations at the Edge of Time: The Prospects for
World Order, Temple University Press, Philadelphia, 1992, p.227) afirma: “preocupările
realismului operează ca un deflector gigantic care ne îndepărtează de la profundele
provocări asociate cu restructurările nou apărute în domeniul politic, economic şi social –
şi cel cultural am adăuga noi, fără teama de a greşi”.
4. Paradigma realismului nu mai este la fel de convingătoare datorită cercetării empirice şi
a avalanşei de fapte şi evenimente care nu mai pot fi luate în considerare convenabil.
Realismul este lipsit de dinamicitatea necesară efectuării analizelor dedicate păcii şi
războiului – chiar centrul preocupărilor sale. Astfel, în opinia aceluiaşi Michael Banks (op.
cit., p.16): “paradigma realismului nu mai poate descrie sau explica realităţile lumii într-
un mod adecvat. Pur şi simplu paradigma dominantă – realismul – nu se mai ridică la
nivelul aşteptărilor. Ea nu a fost capabilă să explice inconsistenţele apărute într-o
manieră satisfăcătoare”.
5. Recentele critici şi atacuri – de factură neoliberală, mai ales – au o lungă tradiţie
intelectuală. Acestea au pornit cu mult înaintea Războiului Rece şi au evidenţiat
circularitatea logică a unor întemeieri de tip realist (Vezi, Justin Rosenberg, "What’s the
Matter with Realism?” in Review of International Studies, 16, April, 1990, pp. 285-303).
Sunt incriminate în mod frecvent “costurile” produselor paradigmei realismului, puterea
exercitată excesiv de power politics etc. Încă din anii ’70 atenţia a fost atrasă asupra
problemelor integrării internaţionale, a interdependenţelor şi a analizei regimurilor
politice.
6. Slaba capacitate a realismului de a prescrie un anume tip de politică în situaţii de criză.
Astfel, se invocă situaţia în care, în procesul transformării unei crize în conflict,
argumentele oferite de realism împing mai degrabă la război decât la pace ducând la
consecinţe inacceptabile.
Trebuie să precizăm că nevoia unor reformulări, a unei regândiri teoretice, a unei noi
elaborări a paradigmei realismului a găsit susţinători – şi nu puţini - în chiar tabăra acestora. Toţi cei

15
care sunt avocaţi unor astfel de întreprinderi pornesc de la principiul că orice acumulare de anomalii
care contrazic fundamentele paradigmei, orice sedimentare a unor dovezi care intră în contradicţie
cu premisele paradigmei trebuie rezolvate prin reformularea şi îmbogăţirea acesteia. Nu putem
încheia fără a preciza însă că teoria realismului este încă pe larg folosită şi acreditată în unele cercuri
şi că ea nu şi-a pierdut în întregime validitatea.

Viziunea liberală (idealistă)

Spre deosebire de adepţii realismului şi de paradigma construită de aceştia, liberalii

(idealiştii) au construit o viziune proprie asupra relaţiilor dintre state pe arena internaţională.
Gândirea lor a marcat, în special, perioada interbelică când reprezentanţii acestui curent au fost
deosebit de activi şi au jucat un rol important în câmpul acestei discipline. Marea lor majoritate au
fost anglofoni şi au pornit de la premisa că sistemul de tratate de pace de la Paris (1919-1920) a
marcat un moment de cotitură în relaţiile dintre statele naţiuni. Ei au constituit un grup de mare
prestigiu internaţional, care cuprindea pe cei mai mulţi dintre pionierii studiilor academice
consacrate relaţiilor internaţionale. Dintre corifeii acestui grup sunt de remarcat: Alfred Zimmern
(primul profesor de relaţii internaţionale de la Oxford), Gilbert Murray (preşedintele Ligii Naţiunilor),
Nicholas Murray Butler (rectorul Universităţii Columbia) şi James T. Shotwell (primul profesor
Carnegie de relaţii internaţionale şi cel care a conceput Pactul Briand-Kellog). Este demn de semnalat
aici că reprezentanţii acestui curent nu s-au limitat numai la studiul academic al relaţiilor
internaţionale ci au influenţat, în ansamblu, elitele timpului.
Trauma generată de desfăşurarea primului război mondial şi de ororile acestuia, armele de
distrugere în masă şi posibilitatea distrugerii omenirii în sensul propriu al cuvântului prin capacitatea
tehnologică aflată la îndemâna naţiunilor celor mai avansate, au determinat o stare de spirit care
concretizată în planul relaţiilor internaţionale a dus la dezvoltarea paradigmei liberale. Politica de
forţă care guvernase relaţiile internaţionale în lungul secol al XIX-lea precum şi în perioada anterioară
lui, falimentul axiomei echilibrului de putere – aşa cum era perceput în epocă – au determinat
cercetătorii din domeniul relaţiilor internaţionale să caute noi moduri de abordare a politicii dintre
naţiuni. James T. Shotwell (War as an Instrument of National Policy, Harcourt Brace, New York,
1919, p.88) afirma: “Marea experienţă a zilelor noastre – se referea, fireşte, la modul în care putea fi
evitat un nou război distrugător – este eradicarea barbariei din relaţiile internaţionale”. Ideea
fundamentală care stătea la baza unei asemenea abordări era aceea că războiul nu provine din
natura profund umană ci este urmarea modului în care statele interacţionează. Acest mod al politicii
dintre naţiuni putea fi însă schimbat prin educaţie şi acţiune colectivă. Gilbert Murray (The Ordeal of
This Generation, Harper and Brothers, New York, 1919, p. 29) oglindea această credinţă în scrierile
sale când afirma: “Susţinătorii războiului … ajung să gândească complet confuz pentru că ei continuă
să vorbească despre război ca şi cum acesta ar fi un element al naturii umane … Războiul … nu este un
instinct, ci o formă de acţiune statală. El nu este un element al naturii umane, ci o componentă a unui
program politic. El nu este mai mult un instinct sau element al naturii umane, decât este, de exemplu,
stabilirea impozitului pe venit”.
Găsind natura războiului în acţiunea statului, liberalii susţineau că această situaţie poate fi
schimbată, dificil este adevărat, dar momentul potrivit fusese deja creat prin desfăşurarea primei
conflagraţii mondiale. Noua realitate a unei mai profunde interdependenţe între statele şi naţiunile
lumii, câştigurile în toate domeniile înregistrate de omenire, credinţa “victoriană” în progres, păreau
autentice premise ale realizării unei autentice comunităţi internaţionale care să excludă violenţa şi
războiul ca mijloc de reglementare a diferendelor dintre state. Într-o lucrare celebră, The Prospects
of Democracy (Books for Library Press, New York, Freeport, 1929, p. 101), Alfred Zimmern afirma:
“Revoluţia industrială şi interdependenţa care i-a urmat … au schimbat deja condiţiile activităţii
politice. Problemele lumii moderne nu mai sunt locale, ci globale, nu mai privesc doar certurile

16
mărunte cu vecinii şi prejudiciile aduse lor, ci privesc forţe care, în imensa lor rază de acţiune,
afectează milioane de oameni din întreaga lume”.
Liberalii puneau deci deasupra interesului statelor-naţiune un interes superior şi anume acela
al omenirii în ansamblul ei. Progresul înregistrat la nivel mondial, perceput ca atare, trebuia să fie cu
necesitate şi unul de natură morală. Gilbert Murray (Liberality and Civilization, George Allen and
Unwin, London, 1938, p.60) formula astfel ideea progresului moral înregistrat de umanitate: “Cred că
trebuie să recunoaştem influenţa progreselor morale realizate de omul civilizat în secolul al XIX-lea,
trezirea conştiinţei sale sociale, întinderea tot mai mare a simpatiei sale generoase, aşa cum o
dovedesc marile eforturi umanitare de a uşura suferinţele”.
Judecăţile astfel formulate de o parte a elitei în perioada interbelică păreau să-şi găsească
justificarea în realitatea construită de practicarea a ceea ce s-a numit “Diplomaţia deschisă” şi de
interesul crescând al opiniei publice vis a vis de relaţiile şi realităţile internaţionale. Publicarea
documentelor marilor cancelarii ale principalelor state implicate în conflict (Rusia, Germania, Franţa
etc.) în perioada imediat următoare încheierii primului război mondial părea, odată mai mult, să
justifice optimismul de care dădeau dovadă liberalii (internaţionaliştii). Ţinta lor a devenit deci şi
opinia publică, văzută ca un instrument capabil să exercite presiuni constante asupra celor care
articulau politica externă a statelor. “Bărbaţi şi femei de oriunde – scria Nicholas Murray Butler (The
Family of Nations, Charles Scribner’s Sons, New York, 1938, p.151) – din America, din Europa, din
Africa, din Asia sau din Australia se află acum într-o poziţie de autoritate cu privire la formarea şi
dirijarea opiniei publice şi, prin aceasta, la controlul guvernării şi al politicilor de guvernare”. Pentru a
îndeplini însă un asemenea rol opinia publică trebuia educată în acest sens şi pregătită să nu mai
susţină în nici o circumstanţă propagatorii şi avocaţii soluţiilor violente, a războiului deci.
Internaţionaliştii liberali acordau un rol deopotrivă important Societăţii Naţiunilor ca
organism internaţional, a cărui eventuală sancţiune morală ar opri potenţialii agresori. Prestanţa
morală a unei naţiuni era astfel introdusă în jocul internaţional ca un factor determinant. Evident,
alături de moralitatea statului-naţiune, trebuia invocată moralitatea liderilor acestuia. Exemplul lor
cel mai elocvent în acest sens, îl constituia figura preşedintelui american Woodrow Wilson, lider care
întruchipa în imaginea internaţionaliştilor epocii principiile morale cu care trebuiau să fie înzestraţi
toţi cei chemaţi să conducă destinele naţiunilor.
Arena internaţională era privită de internaţionaliştii liberali ca ceva flexibil, care poate fi
modelat, chiar dacă nu în totalitate, prin intermediul principiilor etice şi morale. Prima conflagraţie
mondială, democratizarea care i-a urmat, credinţa că natura umană este mai degrabă înclinată spre o
raţionalitate a comuniunii şi nu spre instincte violente, iată elemente care au stat la baza paradigmei
liberal internaţionaliste.
Vom rezuma, în cele ce urmează, în scurte propoziţii ceea ce caracterizează această viziune
asupra relaţiilor internaţionale:
1. Natura umană este esenţialmente bună şi altruistă. Oamenii sunt capabili (înclinaţi, în
acelaşi timp), spre ajutor reciproc şi colaborare;
2. Preocuparea fundamentală a omului pentru binele semenilor săi face posibil progresul.
De exemplu, credinţa iluminiştilor de a ameliora civilizaţia prin difuziunea cât mai largă a
cunoaşterii de tip raţional;
3. Comportamentul uman reprobabil (rău) nu se datorează naturii intime a oamenilor, ci
instituţiilor şi structurilor corupte care îndeamnă la egoism şi dominaţie, inclusiv la
război;
4. Războiul nu este un lucru inevitabil şi el poate fi exclus ca mijloc de reglementare a
diferendelor prin eliminarea factorilor anarhici care îl provoacă;
5. Războiul şi injustiţia sunt chestiuni generale, probleme internaţionale, care solicită
eforturi organizate din partea comunităţii statelor naţiune mai curând decât eforturi
limitate la statul-naţiune;

17
 6. Societatea internaţională trebuie să se reorganizeze şi restructureze ea însăşi pentru ca
anarhia să fie eliminată ca şi cauzele de potenţial conflict;
7. O astfel de transformare este realistă, deoarece istoria sugerează că schimbarea globală
şi cooperarea internaţională pot fi obţinute. Mai mult, există confirmări empirice în
această direcţie (Societatea Naţiunilor este un astfel de exemplu).

Paradigma liberală (internaţionalistă) a revenit în forţă după o lungă perioadă în care a fost
pusă între paranteze (1939-1989), în era post război rece, după colapsul comunist. Figura lui
Woodrow Wilson a fost redescoperită, ca şi ideile sale. Tema cooperării internaţionale, integrarea şi
globalizarea etc. au ocupat din nou o poziţie importantă în arealul preocupărilor internaţionale. Ca şi
în cazul realismului, care a fost reformulat în noi variante (neorealismul fiind doar una dintre ele),
liberalismul internaţionalist a suferit acelaşi proces (neoliberalismul internaţionalist este unul din
exemple) reeditându-se în fapt, la o nouă scară, vechea şi perpetua dispută care a marcat teoria
despre relaţiile internaţionale.
Teorii şi paradigme dezvoltate din realismul clasic

Există o legătură directă între perioadele în care arena internaţională a cunoscut transformări
şi mutaţii importante şi, respectiv, disputele între susţinătorii diverselor teorii din domeniul relaţiilor
internaţionale. În secolul XX, cele două războaie mondiale şi mai apoi colapsul comunismului şi
sfârşitul Războiului rece au fost asemenea momente. După cea de-a doua conflagraţie mondială,
extinderea lagărului socialist şi mişcarea de decolonizare – rezultatul acesteia fiind apariţia a sute de
noi state independente -, au condus la o nouă perspectivă asupra afacerilor internaţionale. Astăzi,
sfârşitul Războiului rece - precedat de prăbuşirea comunismului - procesele integrării sau
dezintegrării în unele cazuri, marile mutaţii economice, toate acestea, au repus pe tapet discuţiile
dintre principalii reprezentanţi ai şcolilor teoretice dominante în studiul relaţiilor internaţionale. Ne
vom ocupa, în cele ce urmează, de moştenirea “realismului clasic”. Perspectiva din care vom
întreprinde o asemenea prezentare – analiză - va fi cea legată de procesul şi de maniera de luare a
deciziilor (decision-making).
Paradigma realismului constituie, aşa cum am văzut, un model persistent şi venerabil în
analiza relaţiilor internaţionale. Dintre marile personalităţi care au “văzut” lumea în acest mod şi au
contribuit la dezvoltarea teoretică a viziunii realismului amintim aici pe: Alexander Hamilton (unul
dintre părinţii fondatori ai SUA), E.H. Carr (istoric), Nicholas Spykman (geograf), Hans J. Morgenthau
(politolog), John Herz, Raymond Aron, Hedley Bull, Martin Wight, Arnold Wolfers, Norman Graebner,
George F. Kenan (diplomat), Walter Lippman (jurnalist), Reinhold Niebhur (teolog) etc. În ciuda
faptului că “şcoala” realismului nu este omogenă, am văzut că ea susţine şi se întemeiază pe câteva
premise împărtăşite în comun. Am amintit şi câteva dintre cele mai importante critici aduse acestei
paradigme. În continuare vom urmări care au fost răspunsurile la aceste critici şi cum a evoluat
paradigma realismului.
Realismul clasic s-a fundamentat pe viziunea pesimistă asupra naturii umane, fie din
perspectivă ecleziastică (Sf. Augustin, Reinhold Niebhur), fie din cea laică (Machiavelli, Hobbes,
Morgenthau). Un Homo politicus egoist, centrat în exclusivitate asupra propriului interes, reprezintă
fundamentul ultim al teoriei realismului. Dacă natura umană însăşi stă la baza conflictului, a
războiului, ce stă la baza păcii şi cooperării? Pentru a evita răspunsul dificil la o asemenea întrebare,
adepţii realismului din perioada modernă şi-au întors privirea de la natura umană la structura
sistemului internaţional, care – în opinia lor - ar explica comportamentul statelor. Mai mult, criticii
paradigmei realismului au atacat lipsa de precizie a unor termeni precum, putere, interes naţional,
echilibru de putere, ca şi contradicţiile iscate dintre prescrierea unor comportamente ale liderilor,
care trebuie să fie bazate pe interesul naţional dar, în acelaşi timp, trebuie temperate de grija pentru
interesele naţionale ale altora pentru a se evita consecinţe devastatoare. Puterea joacă deci un rol
central în paradigma realismului. Corelarea însă dintre echilibrul de putere şi rezultatul concret

18
obţinut în practica politică este adesea extrem de dificilă şi introduce o mulţime de variabile. Distanţa
de la capabilităţile oferite de putere la opţiunile practice de folosire a ei sunt extrem de delicate în
lumea nuclearizată în care trăim. În timp ce adepţii realismului clasici au căutat argumente faptice
pentru teoria lor în istorie, filosofie sau ştiinţele politice, cei moderni au căutat aceleaşi argumente cu
predilecţie în economie. Din acest câmp al cunoaşterii, neorealiştii au împrumutat concepte precum:
alegere raţională (rational choice), utilitate previzibilă (expected utility), teorii despre firme şi pieţe,
teoria negocierii, teoria jocurilor etc. Contrar unor opinii formulate de unii critici (Richard Ashley, The
Poverty of Neo-Realism, in International Organization, Nr. 38, 1984, pp. 225-286) neorealiştii mai
degrabă împărtăşesc decât resping valorile puse în centrul paradigmei lor de adepţii realismului
clasic.
Nevoia de o mai mare precizie a determinat apariţia mai multor modele în teoriile
neorealiste. Astfel, Morton Kaplan (System and Process in International Politics, Wiley, New York,
1957) a descris mai multe tipuri de sisteme internaţionale bazându-se pe teoria jocurilor: echilibrul
de putere, bipolar lax, bipolar tensionat, universal, ierarhic, sistemul cu veto- aprobarea şi acţiunea
prin consens. În opinia lui regulile echilibrului de putere sunt:
a. creşterea propriilor capabilităţi, dar negociere mai degrabă decât confruntare;
b. mai bine confruntare decât lipsa de creştere a capabilităţilor;
c. opreşte confruntarea înainte de a elimina total un actor important al sistemului;
d. opunerea în faţa oricărui stat sau coaliţii care ar încerca obţinerea unei poziţii predominante în
sistem;
e. constrângerea statelor care susţin principiile organizaţiilor supranaţionale la care ele sunt
membre; f. actorii esenţiali, chiar învinşi sau constrânşi la o anume acţiune, trebuie reprimiţi în
sistem.
Mulţi alţi neorealişti precum Richard Rosecrance (The Rise of the Trading State, Basic Books,
New York, 1986), David Singer, Karl Deutsch, Bruce Russett, dar, mai ales, Kenneth Waltz (Theory of
International Politics, Addison Wesley, Reading, Mass.1979), au dezvoltat modele de analiză la nivel
sistemic a relaţiilor internaţionale.
Figura cea mai importantă a gânditorilor neorealişti, Kenneth Waltz a propus un model al
“realismului modern” sau “structural” extrem de influent astăzi. În 1959 a publicat o carte de
importanţă fundamentală intitulată Man, The State, and War (Columbia University Press, New York,
1959) în care a dezvoltat teoria lui Rousseau despre sistem, adăugând o teorie despre război,
realitate pe care sistemul nu putea să o evite. Teoria despre război completa teoriile cu privire la
atributele individului şi ale statului, oferind o a treia imagine într-un sistem mai complex. Multe din
sugestiile analizei provin din analogiile făcute cu economia, mai precis microeconomia. Politica
internaţională - în general - şi cea externă a statelor este descrisă după sugestiile oferite de piaţă şi
acţiunile firmelor în cadrul acesteia. Teoria oligopolului este folosită pentru a ilustra dinamica
legăturilor interdependente într-un sistem anarhic. Kenneth Waltz se limitează la o teorie structurală
a sistemului internaţional şi nu o conectează cu o teorie despre politica externă a statelor. Mai mult,
el îi critică pe Morton Kaplan, Stanley Hoffmann, Richard Rosecrance, Karl Deutsch şi alţii, acuzându-i
de reducţionism (în sensul că definesc sistemul în termenii interacţiunii dintre componentele sale).
Pentru a câştiga rigoare, Kenneth Waltz îşi construieşte teoria pe trei fundamente care stau
la baza sistemului internaţional. Primul vizează principiile care stau la baza sistemului: sistemul
contemporan este anarhic şi descentralizat mai degrabă decât ierarhic, formal statele (unităţile
sistemului) sunt egale între ele. Al doilea vizează caracterul unităţilor (statelor): un sistem anarhic
este constituit din unităţi similare suverane şi de aceea funcţiile pe care acestea trebuie să le
îndeplinească sunt similare şi nu diferite (toate trebuie să-şi asigure securitatea). Prin contrast un
sistem ierarhic s-ar caracteriza printr-o diviziune – cum e aceea a muncii, de exemplu. Al treilea
fundament vizează distribuirea capabilităţilor între unităţile sistemului; deşi capabilităţile sunt
atribuibile unei unităţi, distribuirea lor este o chestiune legată de sistem (armele nucleare, de
exemplu). O schimbare la nivelul acestor trei fundamente aduce cu sine o schimbare la nivel de

19
structură. Primul fundament este văzut de Waltz ca o quasi-constantă, al doilea iese din calcul câtă
vreme funcţiunile unităţilor sunt aceleaşi într-un sistem anarhic, al treilea fundament – distribuirea
capabilităţilor - rămâne cu locul central în analiza teoreticianului.
Kenneth Waltz şi-a folosit modelul teoretic pentru a deduce caracteristicile centrale ale
relaţiilor internaţionale. În ceea ce priveşte stabilitatea sistemului (considerat anarhic indiferent de
numărul actorilor importanţi) el concluziona:
a. din cauză că sistemul bipolar reduce incertitudinile el este mai stabil;
b. interdependenţele s-au redus în acest secol, mai degrabă decât să se accentueze,
tendinţă care a contribuit la stabilitate;
c. proliferarea armelor nucleare conduce mai degrabă la stabilitatea sistemului decât la
erodarea lui.
Evident, modelul propus de Kenneth Waltz a stârnit numeroase critici şi interpretări. Dintre
criticile cele mai frecvente aduse modelului său amintim aici: generalitatea prea mare a celor trei
fundamente, ignorarea elementelor ideologice specifice unităţilor, lipsa de dinamism a modelului,
definirea restrictivă a proprietăţilor sistemului, aprecierea asupra armelor nucleare şi a
interdependenţei etc.
Alături de Kenneth Waltz, un alt mare reprezentant al curentului neorealist este Robert
Gilpin (War and Change in World Politics, Cambridge University Press, Cambridge, 1981). Deşi
împărtăşeşte multe dintre ideile lui Waltz, Gilpin pune un accent deosebit pe dinamica schimbării
sistemului. Bizuindu-se pe modelul economic dar şi sociologic, Robert Gilpin pune la baza teoriei sale
cinci fundamente:
a. sistemul internaţional este stabil atâta vreme cât un stat consideră că nu este în
beneficiul lui să-l schimbe;
b. un stat va vroi schimbarea status-quo-ului dacă beneficiile obţinute vor fi mai mari decât
costurile;
c. statul va căuta schimbarea sistemului dacă costurile marginale vor fi inferioare
beneficiilor marginale obţinute;
d. când echilibrul dintre costuri şi beneficii este atins, costurile menţinerii status-quo-ului
sunt mai mari decât resursele ce pot fi atrase. Echilibrul se obţine când nici o mare
putere crede că mai poate obţine un beneficiu marginal adiţional;
e. dacă dezechilibrul din cadrul sistemului şi redistribuţia puterii nu este rezolvată sistemul
se va schimba şi un nou echilibru va reflecta modul în care capabilităţile sunt distribuite.
Spre deosebire de Kenneth Waltz, Robert Gilpin include procesele care se desfăşoară la
nivelul statelor pentru a explica schimbarea. Diferenţele de creştere economică ale statelor joacă un
rol important în această direcţie.

Teorii şi paradigme dezvoltate din liberalismul internaţionalist

Evoluţia teoriilor în domeniul relaţiilor internaţionale care au avut drept fundament viziunea
liberală (internaţionalistă) a fost extrem de fertilă, ca de altfel şi realitatea teoretică generată de
realismul clasic. Pentru a înţelege mai exact contribuţia noilor teorii la explicarea relaţiilor
internaţionale contemporane să rezumăm pe scurt principalele fundamente ale teoriei liberale:

1. Încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, liberalii au crezut într-o evoluţie a relaţiilor

internaţionale (graduală şi neregulată) pe firul ideatic al promovării creşterii continue a
libertăţii individuale a oamenilor concretizată în realitatea creşterii securităţii fizice, a
bunăstării materiale, a oportunităţilor afirmării generale a ceea ce noi numim drepturile

20
 omului astăzi (libertatea conştiinţei, cuvântului, asocierii etc.). Robert Keohane
(International Liberalism Reconsidered, în John Dunn (ed.) The Economic Limits of
Politics, Cambridge University Press, Cambridge, 1989, p.174) scria că “liberalismul crede
cel puţin în posibilitatea acumulării progresului în timp ce realismul porneşte de la
premisa că nu există progres în istorie”.
2. Liberalii internaţionalişti cred că pacea, bunăstarea şi justiţia sunt dobândite cel puţin în
parte prin cooperarea internaţională. Această cooperare include şi acceptarea unor
norme morale, respectarea legilor internaţionale şi colaborarea prin intermediul
organizaţiilor şi organismelor internaţionale. Immanuel Kant a fost unul din cei care au
ilustrat în mod strălucit această poziţie, reluată cu multă vigoare după primul război
mondial aşa cum am văzut când am discutat despre paradigma liberal internaţionalistă.
3. Pacea, bunăstarea, justiţia, cooperarea sunt rezultatul unei combinaţii de factori care
reprezintă, în fapt, procesul modernizării. Liberalii sunt de acord cu Karl Deutsch
(Nationalism and Its Alternatives, Knopf, New York, 1969, p. 190) care afirma: “Întregul
impuls al dezvoltării tehnologice a timpurilor noastre ne împinge dincolo de război şi de
frontierele economice (toată gama măsurilor protecţioniste – n-ns.) ale statelor naţiune”.
Componentele cheie ale acestui proces sunt democraţia liberală, interdependenţele tot
mai accentuate, progresul cognitiv, integrarea internaţională (ca proces sociologic, mai
cu seamă) şi prezenţa tot mai accentuată a instituţiilor internaţionale.

Evident, gânditorii liberali timpurii – ne referim aici la cei de până la primul război mondial,
cu precădere – nu au dezvoltat modelele lor teoretice pe aceste direcţii, devenite tot mai evidente
astăzi. Trebuie să desprindem de aici câteva constatări generale pe care literatura de specialitate ne
lasă să le întrevedem:

a. Modul în care este conceptualizat progresul de adepţii acestei teorii ne duce la concluzia
că liberalii internaţionalişti contemporani văd în calitate de actori fundamentali ai scenei
internaţionale pe indivizi în detrimentul statelor. Statele sunt deci actori colectivi plurali,
ale căror interese şi politici sunt determinate de negocieri ingrupale şi de procesele
electorale. Robert Keohane (op. cit., p. 172), citat mai sus, preciza: “liberalismul este o
modalitate de analiză a realităţii sociale care începe cu indivizii concepuţi ca actori
relevanţei şi care caută să înţeleagă – şi să explice, am adăuga noi – cum organizaţiile
compuse din indivizi interacţionează”.
b. Liberalii văd interesele statelor ca fiind schimbătoare şi multiple în acelaşi timp,
orientate spre satisfacerea propriilor nevoi dar şi spre satisfacerea unor alte interese ale
celorlalţi actori. Această perspectivă larg împărtăşită are la origine ideea de progres în
sens social şi istoric admiţând totodată că interesele egoiste nu vor dispare niciodată.
c. Aceiaşi gânditori consideră că interesele individului şi ale statului sunt mereu
determinate de o multitudine de factori interni dar şi ai mediului internaţional. Sistemul
mondial, tinde în opinia lor, de la o realitate anarhică la una din ce în ce mai mult
marcată de ordine (prin instituţiile internaţionale în primul rând).
d. Relativa influenţă a intereselor şi a coerciţiei la nivel internaţional – cred gânditorii
liberali - evoluează în timp odată cu impactul pe care aceste interese crescânde îl
provoacă. Dacă în primele etape ale procesului de modernizare coerciţia bazată pe
putere a jucat un rol important, acest rol a diminuat treptat lăsând locul armonizării
intereselor pe baza cooperării. În vederea cooperări, liberalii nu cred că este necesar un
factor (actor) hegemonic ci, mai curând, o armonizare a unor interese care pot deveni
mutuale. Cu toate acestea, liberalii nu sunt nişte naivi care îşi imaginează că acţiunea
coercitivă poate dispare. Acelaşi Robert Keohane spunea: “Nici un liberal nu uită

21
 vreodată că toate guvernele sunt coercitive”. Totuşi aici este punctul slab al acestei
abordări acuzată de adepţii realismului ca fiind un simplu idealism.

Pornind de la realitatea că evoluţiile relaţiilor internaţionale din perioada postbelică şi până

la colapsul comunismului au părut în fapt să infirme idealismul adepţilor teoriei liberal
internaţionaliste, aceştia au fost mult mai precauţi decât antecesorii lor din perioada interbelică
temperându-şi entuziasmul abordărilor globale şi atacând, mai cu seamă, analizele sectoriale. Spus
altfel, optimismul generos şi generalizat a fost temperat de un optimism mult mai precaut şi
exploatat doar în anumite secvenţe şi direcţii. Stanley Hoffmann (Duties Beyond Borders: On the
Limits and Possibilities of Ethical International Politics, Syracuse University Press, Syracuse, New
York, 1981, p. 8) scria în acest sens: “A fi liberal nu înseamnă să crezi neaparat în progres, înseamnă
doar să crezi în limitata şi reversibila perfectibilitate a omului şi societăţii şi, în mod special, în
stabilirea unor instituţii bazate pe consens, care vor face societatea mai umană şi mai justă iar pe
cetăţeni să se simtă mult mai bine”. Iată deci cum în perioada contemporană nouă, adepţii teoriei
liberal internaţionaliste au încercat să răspundă criticilor formulate de promotorii realismului, de
multe ori întemeiate, prin abordări secvenţiale, mai degrabă decât globale. Acest lucru a determinat
apariţia mai multor direcţii, curente (“straturi”) de analiză în câmpul generos al liberalismului
internaţionalist contemporan. Acestea ar fi:

1. Liberalismul republican

2. Liberalismul interdependenţelor

a. Liberalismul comercial
b. Liberalismul militar
3. Liberalismul cognitiv

4. Liberalismul sociologic
5. Liberalismul instituţional
6. Liberalismul ecologic

Înainte de a le discuta pe rând, în manieră evident sumară, se cuvin făcute câteva precizări
preliminare. Curentele paradigmei liberal internaţionaliste nu se află în competiţie în calitate de
concurenţi. Toate nu sunt de fapt decât faţete ale schimbării dinamice a relaţiilor internaţionale,
adeseori strâns interrelaţionate. Toţi cei care se revendică de la acest filon de gândire sunt adepţi ai
teoriei modernizării şi a influenţei acesteia în arena internaţională. Chiar dacă nu toţi aceşti
teoreticieni şi analişti îşi recunosc explicit apartenenţa la paradigma liberal internaţionalistă ei sunt,
fără îndoială, aderenţi la filonul ideologic al acesteia.

1. Liberalismul republican

Deşi în perioada postbelică politicienii occidentali au afirmat mereu că democraţiile pe care

le reprezentau erau promotorii păcii şi cooperării internaţionale, puţin teoreticieni ai domeniului
relaţiilor internaţionale au manifestat interes pentru asemenea aserţiuni. În anii ’80 două articole

22
semnate de Michael Doyle (Kant, Liberal Legacies and Foreign Affairs in Philosophy and Public
Affairs, Nr.12,1983,pp.205-235;323-353 şi Liberalism and World Politics în AmericanPolitical Science
Review Nr. 80, 1986, pp.1151-1169), au schimbat situaţia. Pe scurt, Doyle susţinut de date istorico-
statistice a încercat să demonstreze că statele care au avut un regim democratic liberal au fost mai
rar iniţiatoarele unor conflicte internaţionale şi că razboaiele dintre ele au fost mai puţin numeroase.
Alţi cercetători din domeniu i-au susţinut aprecierile afirmând că există o comunitate morală
internaţională în care guvernele îşi acordă respect mutual şi caută să soluţioneze paşnic orice
diferend în acord cu ordinea lor internă care marchează şi evoluţia lor pe arena internaţională. Zeev
Maoz şi Bruce Russet (Normative and Structural Causes of Democratic Peace, 1946-1986 Apud,
Charles W. Kegley Jr. Controversies in International Relations Theory, St. Martin’s Press, New York,
1995, p.122): “Normele unei competiţii politice stabil regulate, soluţiile de compromis găsite
conflictelor politice, transferul paşnic de putere sunt externalizate de democraţii în interacţiunea
acestora cu alţi actori, state-naţionale, de pe arena internaţională”. Alături de aceste considerente
de ordin etic, alţi autori au identificat şi alţi factori care determină un asemenea comportament
internaţional al democraţiilor:
1.Majoritatea populaţiei plătitoare de taxe şi impozite pe umerii căreia s-ar răsfrânge şi
cheltuielile ocazionate de un eventual război nu este în general dispusă să sprijine partidele
politice sau liderii care sunt promotorii unor soluţii internaţionale violente;
2.Transparenţa şi deschiderea statelor democratice reduce posibilitatea ca acţiunile acestora să
fie greşit interpretate de eventualii preopinenţi din arena internaţională;
3.Statele democratice au o posibilitate mai redusă decât cele autoritare sau totalitare de a
impune o fiscalitate excesivă sau de a controla veniturile cetăţenilor spre propriul folos. De aceea
ele vor fi înclinate mai degrabă spre un comerţ decât spre război ca mijloc de a spori propria
bogăţie.
4.Statele democratice sunt înclinate mai degrabă spre bunăstare economică şi comerţ
internaţional decât spre glorie şi prestigiu militar. Maximizarea succesului economic şi implicit a
bogăţiei lor este direcţia principală de legitimizare a guvernelor care conduc astfel de state.
Această stare de lucruri conduce implicit la promovarea unei politici externe înclinată spre
securitate colectivă şi comerţ mutual avantajos.
5. Democraţiile liberale nu formează doar o “zonă a păcii” ci, în acelaşi timp, o “zonă a
supremaţiei legii”.
În general, teoria liberalismului republican se bizuie mai mult pe cercetări empirice şi de aceea ar
fi interesant de văzut în perspectivă dacă capacitatea de predicţie a unei astfel de paradigme se
va verifica şi în democraţiile născute recent în afara sferei occidentale.

2.a.Liberalismul comercial

Potenţate de revoluţia tehnico-ştiinţifică, schimburile comerciale au fost văzute de liberali ca

un mijloc de a stimula cooperarea internaţională din care să rezulte o armonie de interese ale
statelor naţiuni. Această viziune este esenţialmente diferită de cea articulată de realişti. Liberalii au

23
văzut în promovarea capacităţii de interacţiune dintre state, prin intermediul globalizării modernizării
(a industrializării, în primul rând) şi implicit a comerţului, o cale eficientă de a evita conflictele dintre
naţiuni. Rezumând axiomele cauzale ale raţionamentului acestor gânditori putem spune: progresul
tehnologic şi ştiinţific încurajează schimburile şi comerţul datorită dorinţei tuturor de a accede la
bunăstare economică. Intensificarea schimburilor conduce evident la creşterea interdependenţei iar
aceasta, la rândul ei, obligă statele la o mai largă cooperare internaţională care să maximizeze
câştigurile şi să limiteze pierderile. Chiar dacă o asemenea percepţie asupra evoluţiilor din domeniul
relaţiilor internaţionale a părut irelevantă în perioada Războiului rece, astăzi, după colapsul
comunismului, modelul şi impactul Uniunii Europene pare să justifice, cel puţin parţial, o asemenea
abordare. Un argument important în favoarea adepţilor unei asemenea teorii este faptul că statele
încep să piardă o bună parte a controlului lor asupra economiilor proprii din cauza
interdependenţelor tot mai accentuate, a reglementărilor internaţionale şi a activităţii
multinaţionalelor. Asupra abilităţii statelor industrializate moderne de a dezvolta politici economice
eliberate de constrângerile internaţionale Edward Morse (Modernization and the Transformation of
International Relations, Basic Books, New York, 1976, p.97) scria: “Nici o cantitate de voinţă politică
nu poate recreea o lume în care independenţa şi autonomia poate fi obţinută, cu excepţia poate, a
asumării unor costuri pe care nici un guvern nu le poate accepta datorită pierderilor economice
uriaşe şi implicit a lipsirii acestuia de legitimitate în faţa propriilor cetăţeni”. Variante ale acestei
paradigme includ pe “funcţionalişti” şi pe cei care văd în eşecurile pieţei (informarea deficitară,
barierele economice de tot felul, monopolurile naturale, bunurile publice etc.) zona perfectă de
intervenţie între politică şi economie.
Peter Gourevitch (The Second Image Reversed: The International Sources of Domestic Politics, în
International Organizations Nr. 32, 1978, pp.881-912) sublinia: “Interdependenţa este o veche
realitate, la fel ca şi anarhia. Discuţiile trebuie să fie despre cum situaţiile interdependent anarhice
diferă, nu dacă acestea sunt noi sau nu”. Liberalii nu au cum să nu fie de acord cu o asemenea
aserţiune dar, în acelaşi timp, ei susţin că trendul istoric este clar în direcţia unei mai strânse
interdependenţe şi a apariţiei unor regimuri capabile să-i facă faţă spre beneficiul propriei populaţii.

2.b.Liberalismul militar

În ultimul deceniu, cu precădere, în câmpul teoriilor liberale a apărut şi liberalismul militar ca

un curent destul de important. Principiile de bază ale acestui curent de gândire se întemeiază pe
două aserţiuni: a. tehnologia militară şi interdependenţa creează un interes mutual mai mare pentru
păstrarea păcii şi dezvoltarea colaborării; şi, b. diminuarea ameninţării cu folosirea puterii militare
facilitează cooperarea economică internaţională.
Costurile şi distrugerile provocate de război au fost întotdeauna greu suportate de indivizi şi state.
Acest lucru a devenit cu atât mai evident în lumea modernă şi contemporană. Existenţa arsenalelor
nucleare capabile să distrugă de câteva zeci de ori întreaga umanitate a fost văzută de unii ca un
mijloc eficient de a preveni un război. Posibilitatea distrugerii mutuale asigurate a generat
perfecţionarea armelor convenţionale, arme cu care s-au desfăşurat războaiele post 1945.

24
Declanşarea războaielor de tot felul este văzută ca fiind posibilă din ce în ce mai mult în lumea
statelor sărace, slabe şi subdezvoltate.
Afirmaţia potrivit căreia dezvoltarea militară afectează cooperarea economică internaţională este
deja familiară multor cercetători ai domeniului. O idee fundamentală a teoriei stabilităţii hegemonice
este aceea că un hegemon militar promovează cooperarea economică folosind politica “băţului şi
morcovului” (Gilpin, op. cit., Keohane, op. cit. etc.). Desigur, azi, în ciuda evoluţiilor din trecut, pare
mai probabil că realizarea unei mai strânse interdependenţe militare ar putea conduce la o mai bună
securitate şi cooperare economică.

3.Liberalismul cognitiv

Încă din antichitate (vezi Războiul Peloponesiac, Tucidide) a existat preocuparea ca indivizii şi
statele să “înveţe” ceva din desfăşurarea conflictelor militare în sensul prevenirii acestora. Preocupări
similare întâlnim în Renaştere ca şi în epoca Luminilor. Factorii cognitivi au fost văzuţi ca având un
efect decisiv asupra relaţiilor internaţionale. Ideea formării unor cetăţeni virtuoşi care, în cele din
urmă, să influenţeze relaţiile internaţionale a avut şi în secolul trecut ca şi în cel actual numeroşi
adepţi. Gânditorii mai apropiaţi de noi au relaţionat democraţia şi educaţia, deşi aparent ele au
puţine în comun, mai ales cu modul în care este condusă politica externă a statelor. În această
direcţie de gândire s-a căutat să se afle şi modul în care statele “învaţă”. Abordările funcţionaliste şi
neofuncţionaliste au căutat să ofere răspunsuri acestei întrebări. Ernst Haas (When Knowledge is
Power: Three Models of Change in International Organizations, University of California Press,
Berkeley, 1990) concluziona că în ultimele patru secole cunoaşterea şi metodele ştiinţifice au condus
la o mai bună înţelegere a complexităţii naturii interdependente a condiţiei umane care este
reflectată în politicile organizaţiilor internaţionale. Cu toate acestea, el nu este adeptul ideii liberale
potrivit căreia progresul moral prin cunoaştere este posibil.

Concluzionând asupra acestui curent, putem afirma că în ciuda faptului că el este valid din
punct de vedere intuitiv, suferă pe de altă parte de un suport empiric nesubstanţial şi fragil. El
rămâne totuşi important mai ales datorită dezvoltării explozive a comunicaţiilor (Internetul este un
bun exemplu în acest sens) şi a transferului de tehnologie şi cunoaştere în general, putându-se
dovedi în viitor o modalitate interesantă de analiză a relaţiilor internaţionale.

4.Liberalismul sociologic

Acest curent a fost numit aşa de Joseph Nye (Neorealism and Neoliberalism în World
Politics, Nr. 40, 1988, pp.235-251) cu referinţă la acei gânditori care au reflectat asupra impactului pe
care aspectele neguvernamentale – comunicarea, omogenizarea culturală, legăturile
interorganizaţionale ale O.N.G.-urilor şi nu numai – le au asupra politicii externe şi a mediului
relaţiilor internaţionale. Aceşti factori sociologici interesează îndeaproape pe cei preocupaţi de
relaţiile transnaţionale şi de aspectele integrării politice. Karl Deutsch (Nationalism and Social

25
Communication, MIT Press, Cambridge, 1953, Nerves of Government, Free Press, New York, 1966,
Nationalism and Its Alternatives, Knopf, New York, 1969) este unul din cei care ilustrează poate cel
mai elocvent acest curent din perspectiva funcţionalistă. Neofuncţionaliştii au insistat mai mult
asupra integrării regionale şi a transnaţionalismului cu precădere. Una din axiomele acestui curent
este aceea potrivit căreia în relaţiile internaţionale actorii state pierd tot mai mult teren în faţa
actorilor non-state. Evident şi acest curent de gândire va rămâne o bună alternativă de analiză în
viitor cu atât mai mult cu cât schimbările în arena internaţională sunt marcate de o puternică forţă
inerţială.

5.Liberalismul instituţional

Maniera în care instituţiile internaţionale promovează valorile liberalismului democratic

constituie un aspect deosebit de important pentru unii analişti ai relaţiilor internaţionale, care văd în
aceste valori posibilitatea dezvoltării cooperării. Astfel de instituţii acoperă o gamă largă de la
organismele internaţionale la cele transnaţionale. Aşa numita “şcoală engleză” porneşte de la
premisa că există o societate internaţională a statelor care împărtăşeşte un set minimal de reguli şi
instituţii formale bazate pe interese şi valori comune. În cadrul acestei şcoli se manifestă un curent
numit “pluralist”, potrivit căruia statele acceptă anumite norme şi reguli în vederea protejării
comune a suveranităţii şi a facilităţilor comerciale, alături de un curent “solidarist” conform căruia
aceleaşi norme şi reguli sunt respectate din motive ale împărtăşirii unor valori care merg dincolo de
autoconservare şi suveranitate (interzicerea sclaviei, a pirateriei, a traficului de droguri, a vânării
unor specii de animale etc.). Un alt curent important în cadrul liberalismului instituţional este cel
numit în general “reflectivism” sau “constructivism”. El porneşte de la premisa că există o relaţie
mutuală cauzală între valorile generale sau regimuri, pe de o parte şi natura actorilor internaţionali şi
a intereselor lor, pe de altă parte. În general, toate curentele cuprinse în liberalismul instituţional
acordă o mare importanţă organizaţiilor internaţionale şi rolului acestora în a crea noi loialităţi şi noi
realităţi pe scena internaţională în acelaşi timp.

6.Liberalismul ecologic

Aşa cum este uşor de bănuit acest curent vizează preocuparea internaţională crescândă
pentru efectele activităţii umane asupra naturii şi mediului în general. Efectul de seră, problema
stratului de ozon, poluarea globală, statutul unor teritorii cu rol esenţial în mecanismele reglării
climaterice etc. toate acestea constituie subiectul abordărilor exponenţilor acestui curent. Evident,
rolul unor asemenea abordări va creşte constant, ca dealtfel şi preocuparea internaţională pentru
asemenea subiecte. Conferinţa de la Rio de Janiero şi Protocolul de la Kyoto sunt exemple elocvente
ale acestui tip de abordări. Actualele crize în relaţiile internaţionale transformate în puncte fierbinţi
pe harta politică a lumii, precum conflictul din Irak, generează tot mai multe preocupări legate de
posibilele schimbări climaterice provocate de conflictele militare.

26
Verificare pe parcurs:

1.Care sunt principalele fundamente ale teoriei realismului clasic?

2.Formulați principalele critici aduse teoriei realismului

3. Care sunt principalele trăsături și caracteristici ale teoriei liberalismului (idealismului

internaționalist)?

4. Numiți câțiva dintre corifeii idealismului internaționalist și principalele lor contribuții la

dezvoltarea teoriei relațiilor internaționale

5. Enumerați principalele teorii ale neorealismului

6. Expuneți contribuția lui Kenneth Waltz la teoria relațiilor internaționale

7. Care sunt principalele paradigme desprinse din liberalismul clasic (idealismul

internaționalist)?

8. Expuneți principiile pe care se bazează liberalismul comercial

9. Care sunt fundamentele liberalismului ecologic?

10. Comentați abordarea teoriei relațiilor internaționale din perspactiva liberalismului cognitiv

I.

27
 Unitatea de învăţare 4.

Principalele paradigme ale teoriei relațiilor internaționale (2):

postinternaționalismul, transnaționalismul, globalizarea

Obiective:
- Cunoașterea principalelor teorii ale relațiilor internaționale
respectiv:postinternaționalismul, transnaționalismul și globalizarea
- Prezentarea promotorilor acestor teorii în câmpul teoriilor relațiilor internaționale

Postinternaționalismul

Introdus în teoria relațiilor internaționale de către politologul american James N. Rosenau (25
noiembrie 1924 - 9 septembrie 2011), postinternaționalismul este definit ca o tendință aparentă în
care mai multe dintre interacțiunile care susțin politica mondială se desfășoară fără implicarea
directă a statelor” (Rosenau, James, Turbulence in World Politics, Princeton University Press, 1990,
p. 6; Mansbach, Richard, Ferguson, Yale, Remapping Global Politics: History's Revenge and Future
Shock, Cambridge University Press, 2004, p. 2). Paradigma lui Rosneau despre postinternaționalism
este menționată în literatura de specialitate și ca, teoria turbulențelor” (Hobbs, Heidi, Pondering
Postinternationalism: a paradigm for the twenty-first century?, Albany, State University of New
York Press, 2002, Introduction, p. 2.).

Postinternaționalismul evidențiază, în principal, rolul actorilor non-statali (Chong, Alan, The

post-international challenge to foreign policy: signposting plus non-state politics, Review of
International Studies, 2002, 28, p. 783-795) și existența violenței intrastatale (Mansbach, Richard,
Ferguson, Yale, Post-internationalism and IR Theory, Millennium Journal of International Studies,
2007, 35, p. 530-531). Această paradigmă acceptă faptul că politica internațională este anarhică, dar
în același timp respinge multe dintre abordările realismului referitoare la teoria relațiilor
internaționale.

În acest context, Rosenau susține că principala întrebare din teoria relațiilor internaționale se
referă la rolul pe care îl au relațiile de stat și interstatale într-o lume globalizată cu numeroși actori.
Postinternaționalismul avansează această viziune asupra lumii ținând cont de faptul că:

a) perspectivele teoretice tradiționale continuă să aibă utilitate în contexte limitate;

b) teoria postinternațională se intersectează cu abordările tradiționale, precum și cu unii
dintre cei mai importanți concurenți.
Rosenau afirmă că omenirea a intrat într-o perioada politică postinternațională, marcată de
turbulența la scară mondială. Sistemul mondial nu mai are ax și direcție, întrucât fluxurile sale sunt
contradictorii, sporind incertitudinea si declanșând anomalii în cascadă.
Lărgirea comperențelor individului, susține Rosenau, a stat la baza transformărilor evidente ale
politicii globale, și anume: erodarea structurilor tradiționale de autoritate, fragmentarea
colectivităților, consolidarea subgrupurilor, evident, în detrimentul coeziunii statelor și guvernelor
(Rosenau, James N., Turbulența în politica mondială. O teorie a schimbării și continuității, Editura
Academiei Române, 1994, p. XIII).

28
 În scopul reducerii lipsei de precizie ce caracterizează termenii tradiționali folosiți pentru
analizaa politicii mondiale, Rosenau propune înlucuirea termenului ,,internațional” cu global,
mondial sau postinternațional, pentru a defini oameni, bunuri și idei care depășesc granițele țărilor
într-un context politic. Termenul propus - menit să indice prezența unor structuri și procese și care ia
în considerareși posibilitatea altor evoluții struvturale - este cel de politică postinternațională.
Potrivit teoriei turbulenței, „structurile mondiale au fost zguduite, parametrii sistemului au
suferit variații critice, granițele sistemului s-au prabușit și sistemul mondial a suferit o bifurcație”
(Badescu, Ilie, Geopolitică și religie. Insurecții religioase în secolul XXI, 2010)
Referitor la aceasta paradigmă, Ilie Bădescu afirmă că teoria lui Rosenau vorbește foarte mult și
într-un stil prea tehnic despre sistemul lumii și foarte puțin despre lumea sistemului. Potrivit lui
Bădescu starea lumii de până acum s-a bazat pe „trei constrângeri limită” sau pe trei „imperative
seculare”:
a) imperativul sau constrângerea care în ultimele două sute de ani a obligat lumea să
traiască în „conglomeratul noologic al pozitivismului”, din care și-a extras orientările și competențele;
b) constrângerea structurală, care a obligat lumea sa traiască în sistemul mondial
capitalist;
c) constrângerea relațională, care a obligat lumea să creadă în legitimitatea unor autorități
seculariste, legalitare, denumite birocrații și democrații moderne, și care s-au bazat pe o bifurcație
initiala: între un sistem centrat pe stat și un sistem cu centre multiple: francmasonerii, rețele
mercantile, industrii, ideologii supranaționale, organizații transnaționale și internaționale, economii
mondiale si imperii mondiale, corporații etc. Altfel spus, bifurcatia nu este un „fenomen
postinternațional” cum enunță Rosenau, ci o caracteristică permanentă a lumii moderne și a tuturor
lumilor istorice.
Ceea ce conferă omenirii caracter de „lume istorica” este formațiunea spirituală care ajunge să
o domine, modelând-o, manifestandu-se ca ansamblu de imperative și constrangeri-limită. Când
acele imperative sunt părăsite de categorii largi de populație, „constrângerile-limită” se prabușesc,
astfel că lumea intră în perioade variabile de anarhie, caracterizate de faptul ca un tip de ordine
veche s-a prabușit, în vreme ce alta nouă încă nu a apărut. Putem asimila aceste perioade, alături de
Rosenau, unor stari de turbulență la scara „lumii istorice”. Teoreticienii civilizatiilor le-au denumit
„perioade de interregn.”
Potrivit lui Bădescu, lumea istorică clădită de europeni începând cu Renașterea se află astazi
într-un proces de zguduire și de schimbare axială, adică o schimbare care modifica axul lumii, dar
sensul acestei schimbari nu poate fi „citit” nici la nivelul economiilor nici al statelor, ci la nivelul
religiilor.
Ca urmare, problema lumii actuale se refera, în principal, la prabușirea acelor „constrângeri
limita” descrise:
a) de sistemul capitalist, ca sistem de ordine mondială;
b) de conglomeratul noologic pozitivist, ca parte constitutivă a marii culturi occidentale,
parte care capătă o poziție din ce în ce mai importantă spre a triumfa asupra întregului, mai ales
începând cu secolul al XVIII-lea;
c) de sistemele seculariste de legitimare a autorității.

Trasnaționalismul

Popularizat la începutul secolului al XX-lea de către scriitorul Randolph Bourne pentru a descrie
,,un nou mod de a gândi despre relațiile dintre culturi”, transnaționalismul este un fenomen social și
un program de cercetare științifică, generat de interconectarea sporită a oamenilor și de semnificația
economică și socială a limitelor dintre statele naționale (Graham, Pamela, Reimagining the Nation
and Defining the District: Dominican Migration and Transnational Politics. Caribbean Circuits: New
Directions in the Study of Caribbean Migration, Center for Migration Studies: Patricia Pessar, 1997;

29
Levitt, Peggy, The Transnational Villagers, Berkeley: University of California Press, 2001; Vertovec,
Steven, Journal of Ethnic and Migration Studies ”Transnationalism and Identity”, 27 (4), 2001;
Castles, Stephen, Global Perspectives on Forced Migration, University of Oxford: Refugee Studies
Centre, 2005).
Ca process economic transnaționalismul presupune reorganizarea globală a procesului de
producție, în condițiile în care pentru a minimiza costurile diferite etape ale realizării unui produs se
efectuează în diferite țări. În acest sens, corporațiile multinaționale ar putea fi văzute ca o formă de
transnaționalism.
În a doua jumătate a secolului al XX-lea, tehnologia informațională, internetul, containerizarea
mărfurilor etc. au stimulat într-un mod substanțial dezvoltarea transnationalismului economic,
determinând astfel schimbări profunde în plan socio-economic și cultural.
Adepții transnaționalismului susțin că, în contextul globalizării, trebuie facilitată libera circulație
a forței de muncă, ideilor, informațiilor, capitalurilor, fluxurilor monetare.
De cealaltă parte, criticii acestui fenomen afirmă că transnaționalismul favorizează centralizarea
și monopolizarea capitalurilor de către diferite blocuri de putere și grupuri dominante din economia
globală (Robinson, William I., A Theory of Global Capitalism: Production, Class, and State in a
Transnational World, 2004)
În practică, transnaționalismul se referă la integrarea funcțională crescândă a proceselor
transfrontaliere sau, potrivit altor abordări, a relațiilor indivizilor, grupurilor, firmelor dincolo de
granițele statului. Persoanele, grupurile, instituțiile și statele interacționează unul cu celălalt într-un
nou spațiu global, în care caracteristicile culturale și politice ale societăților naționale sunt combinate
cu activitățile emergente multilaterale și multinaționale. Transnaționalismul face parte din procesul
globalizării capitaliste. Conceptul de transnaționalism se referă la dezvoltarea legăturilor și
interacțiunilor dintre oameni și instituțiile dincolo de frontierele statelor națiune.
În același timp, unele cercetări în domeniu atrag atenția asupra unei alte fațete a
transnaționalismului și anume migrația, rețelele clandestine și criminale transfrontaliere, terorismul
(Moore, Cerwyn, Foreign Bodies: Transnational Activism, the Insurgency in the North Caucasus and
Beyond, 2015; Terrorism and Political Violence, 27 (3), p. 395–415).
În acest sens, transnaționalismul are implicații semnificative pentru modul în care
conceptualizăm imigrația. În mod tradițional, imigrația a fost văzută ca un proces autonom,
determinat de condiții cum ar fi sărăcia și suprapopularea în țara de origine și care nu au legătură cu
politica externă și nevoile economice din țara de destinație. Chiar dacă suprapopularea, stagnarea
economică și sărăcia continuă să creeze presiuni pentru migrație, ele nu sunt suficiente pentru a
produce fluxuri migratorii internaționale mari. Există multe țări, de exemplu, care nu au o istorie
importantă a emigrării, în pofida sărăciei îndelungate. De asemenea, majoritatea fluxurilor
internaționale de imigrație nu sunt formate de persoanele cele mai sărace, ci, în general, de forța de
muncă mediu și înalr calificată. Totodată, există țări cu niveluri ridicate de creare de locuri de muncă
care continuă să asiste la emigrarea pe scară largă.
Apariția unei economii globale a contribuit atât la crearea potențialilor emigranți, cât și la
formarea unor legături economice, culturale și ideologice între țările industrializate și cele în curs de
dezvoltare, care mai târziu servesc drept poduri pentru migrația internațională. De exemplu, același
set de circumstanțe și procese care au promovat amplasarea fabricilor și birourilor în străinătate au
contribuit, de asemenea, la crearea unei oferte mari de locuri de muncă cu salarii mici, pentru care
lucrătorii imigranți constituie o ofertă de muncă dorită. În plus, declinul locurilor de muncă din
industria prelucrătoare și creșterea sectorului serviciilor, factori cheie ai globalizării producției, au
transformat structura ocupațională și a veniturilor economiilor occidentale.
Integrarea migranțiilor în structura demografică a multor țări occidentale reprezintă o
provocare semnificativă pentru transnaționalism, în condițiile în care în prezent aceștia reprezintă
3/5 din creșterea populației din aceste state, tendință care se va amplifica în viitor.

30
 Globalizarea

Cu o origine în anii ʼ60 ai secolului al XX-lea, termenul de globalizare a început să fie uzitat tot
mai frecvent în anii ʼ80, devenind treptat conceptul anilor ʼ90. Similar altor concepte centrale din
domeniul ştiinţelor politice, precum putere, democrație şi autodeterminare națională, termenul
globalizare rămâne unul controversat, neavând o definiţie precisă şi nici unanim acceptată.

Motivul rezidă în faptul că globalizarea subinclude o multitudine de procese complexe cu o

dinamica variabilă atingând domenii diverse ale unei societăti. Ea poate fi un fenomen, o ideologie, o
strategie, sau toate la un loc. Globalizarea este conceptul întrebuințat pentru a descrie un proces
multicauzal care are drept rezultat faptul că evenimente care au loc într-o parte a globului au
repercusiuni din ce in ce mai ample asupra societăților si problemelor din alte parti ale planetei.
Acum cateva decenii Marshall McLuhan vorbea despre ,,satul mondial” (the global village)
surprinzand cu acea expresie esența fenomenului din zilele noastre: tehnologii ale informației care ne
pun mai rapid și mai dens în legatura unii cu alții; comprimarea distantelor prin noi tehnologii;
interconectarea si creșterea dependențelor reciproce; integrarea piețelor financiare și comerciale;
internaționalizarea crescândă a producției; apariția unor probleme mondiale, care necesită abordări
globale etc.
O altă abordare prezintă globalizarea ca pe un proces recent care consta în realizarea unei piețe
de dimensiuni mondiale. Acest lucru e posibil datorita nivelării trebuințelor consumatorilor și
standardizării produselor, precum și dezvoltării fără precedent a comunicațiilor și mass media (De
Luca, Gianni, Stefano, Verrilli, Antonio, Nuovo dizionario di economia, Essestampa, Napoli, 1998, p.
315).
Pentru globalizare se mai folosesc termenii de internaţionalizare, liberalizare, universalizare,
mondializare, modernizare sau occidentalizare, însă în literatura de specialitate se apreciază că
aceştia se referă la anumite dimensiuni ale globalizării, aflându-se într-o relaţie mai degrabă de
complementaritate decât de sinonimie.

Globalizarea nu înseamna doar raspândire, ci și interdependență. Una dintre cele mai uzitate
definiții ale conceptului dupa unii autori cum ar fi Thomas L. Friedman, Joseph E. Stiglitz prezintă
globalizarea mai mult ca un proces prin care distanța geografică devine un factor tot mai puțin
important în stabilirea și dezvoltarea relațiilor transfrontaliere de natura economica, politica si
socioculturala (E.J. Stiglitz, Globalizarea. Speranțe si deziluzii, Editura Economica, Bucuresti, 2003, p.
33).
Statele sunt interconectate și nu mai sunt izolate sau autonome atunci când urmăresc să-și
indeplinească interesele politice. Globalizarea este definită prin interdependența economiei dintre
state, ca urmare a creșterii coeficientului de dependență fața de economia mondială și este
țonsiderată ca factor ce determină diminuarea rolului guvernului national ca urmare a extinderii
actiunii capitalului investițional internaional și a societăților transnaționale. Alfel spus, globalizarea
este apreciata drept proces de administrare a lumii de catre forte transnationale.
Procesul globalizării nu trebuie supraestimat, ci dimpotrivă, trebuie subliniate si riscurile si
contradicțiile, globalizarea fiind si un process de redistribuire a puterii economice si de accentuare a
decalajelor si diferentelor sociale la nivel mondial. De altfel, insuccesele în realizarea de progres
economic, în cele mai multe țări ale lumii, este un eșec al lumii contemporane, al eforturilor depuse
inclusiv de institutiile internaționale specializate. Iar într-o lume în care cei saraci și foarte saraci
formeaza mai mult de trei sferturi din total, conflictele sunt inevitabile. Totodata, multiplicarea
crizelor financiare si economice produce mari efecte asupra vietii sociale si politice. De asemenea,
terorismul devine brusc o amenințare globală, iar criminalitatea organizată transfrontalieră este
apreciată ca fenomen rezidual al procesului de globalizare .

31
 Fenomenul globalizării a fost interpretat în mod diferit, conturându-se trei curente de gîndire
importante (D. Heid, A. McGrew, D. Goldblatt, J. Perraton, Transformari globale. Politica, economie
si cultura, Polirom, Iasi, 2004, p. 27-30):

a) Hiperglobalismul, care:

- consideră globalizarea o reorganizare fundamental a cadrului dedesfăşurare a activităţilor

umane;

- apreciază că motorul globalizării este capitalismul şi tehnologia,

- anticipează sfârşitul statului-naţiune şi instaurarea unor forme de guvernan ţă globală, într-un

mediu economic global.

Pentru hiperglobaliști, globalizarea, care este în primul rand un fenomen economic, definește
o noua epoca a istoriei umane, este o proiectie catre societatea civila globala, o reconfigurare
fundamentala a cadrului actiunii umane, in care popoarele de pretutindeni sunt tot mai mult
determinate de legile pietei globale. „Hiperglobalistii sustin ca globalizarea economica aduce dupa
sine «denationalizarea» economiilor prin instituirea unor retele transnationale de productie, comert
si finante. Intr-o astfel de economie «fara granite», guvernele nationale sunt reduse la ceva mai mult
decat curele de transmisie pentru capitalul global sau, in cele din urma, la simple institutii
intermediare inghesuite intre mecanismele de guvernare locala, regionala si globala, din ce in ce mai
puternice”.

b) Scepticismul, care:

- susține că motorul globalizării îl constituie pieţele, acțiunile şipoliticile statelor;

- consideră globalizarea doar o internaţionalizare şi o regionalizare;

- apreciază că statele vor rămâne principalii actori politici şi economici, de ale căror interese și
acțiuni va depinde în permanent gradul de instituţionalizare international.

Scepticii, in replica, contesta toate afirmatiile principale ale hiperglobalistilor, vad in

globalizare doar un mit, vorbesc mai degraba de niveluri sporite de internationalizare decat de
globalizare. „Scepticii considera teza hiperglobalista drept fundamental eronata si totodata naiva din
punct de vedere politic, de vreme ce subestimeaza puterea durabila a guvernelor nationale de a
reglementa activitatea economica internationala. Departe de a fi scapat de sub control, fortele
internationalizarii depind ele insele de puterea de reglementare a guvernelor nationale pentru a
asigura continuarea liberalizarii economice (…). Scepticii tind, de asemenea, sa ignore prezumtia
conform careia internationalizarea prefigureaza aparitia unei noi ordini mondiale, mai putin
statocentrica. Departe de a considera ca guvernele nationale devin imobilizate din cauza
imperativelor internationale, ei atrag atentia asupra centralizarii lor tot mai evidente in
reglementarea si promovarea activa a activitatii economice transfrontaliere. Guvernele nu sunt
victimele pasive ale internationalizarii, ci, dimpotriva, principalii ei arhitecți.

c) Transformismul, curent care pune accentul pe transformarea societăţii internaţionale şi

care combină cele două opinii menţionate anterior susţinând că:

- globalizarea constă într-o redefinire a relațiilor internationale;

- motorul globalizării îl constituie caracteristicile modernităţii;

- globalizarea presupune un nivel de interconectare a actorilor internaţionali fără precedent;

32
 - globalizarea va coexista cu fragmentarea sistemului internațional.

Deosebindu-se atat de hiperglobalisti, cat si de sceptici, transformativistii, desi constata ca procesul

de globalizare nu are precedent in istorie, considera ca directia acestei reconstructii ramane
nesigura, intrucat este vorba despre un proces contingent si contradictoriu. Ei vad in globalizare un
proces istoric pe termen lung, cu o dinamica fara un final previzibil, care presupune reconstruirea
autoritatii guvernelor nationale. „Sustinand ca globalizarea transforma sau reconstituie puterea si
autoritatea guvernelor nationale, transformativistii resping atat retorica hiperglobalista a sfarsitului
suveranitatii statului-natiune, cat si afirmatia scepticilor conform careia «nu s-a schimbat mai nimic».
In schimb, ei sustin ca un nou «regim al suveranitatii» inlocuieste conceptiile traditionale despre
statalitate ca forma de putere publica absoluta, indivizibila, exclusiva din punct de vedere teritorial si
de suma-zero (…). Astfel, suveranitatea, puterea statala si teritorialitatea se afla astazi intr-o relatie
mult mai complexa decat in epoca in care a luat nastere statul-natiune modern. Intr-adevar,
transformativistii argumenteaza ca globalizarea este asociata nu numai cu un nou «regim al
suveranitatii», ci si cu aparitia unor noi si puternice forme non-teritoriale de organizare economica si
politica in domeniul global, asemenea corporatiilor multinationale, miscarilor sociale transnationale,
agentiilor de reglementare internationale etc. In acest sens, nu se mai poate spune ca ordinea
mondiala este una pur statocentrica sau una guvernata preponderent de catre state, in conditiile in
care autoritatea a devenit din ce in ce mai impartita intre agentii publice si private de la nivel local,
national, regional si global. Statele-natiune nu mai reprezinta singurele centre sau formele principale
de guvernare si autoritate in lume.

Globalizarea prezintă cinci dimensiuni:

a) politică, care reprezintă extinderea globală şi uniformizarea unor idei, valori, norme, instituții
şi practice politice. Se vorbeşte despre în acest context despre guvernare globală (global
governance).

b) economică sau financiară, care constă în acceptarea la nivel global a unor norme, practice şi
mecanisme economice, internaţionalizarea producţiei, relaxarea frontierelor tarifare, creşterea
controlului actorilor nestatali asupra politicilor şi instrumenteloreconomice, monetare şi fiscale.

c) culturală care constă în diseminarea şi hibridizarea unorvalori culturale, simboluri, semnificaţii şi

formarea unei culturi globale sau cel puţin a unei conştiințe globale

d) tehnologică care constă în expansiunea şi uniformizarea lanivel global a tehnologiilor

informaţiilor, comunicaţiilor şi de transport, determinând comprimarea simbolică a spațiului şi
timpului.

e) socială semnifică expansiunea geografică a interacţiunilorsociale, uniformizarea stilului de

consum (life style), creşterea mobilităţii populaţiei, dezvoltarea unor mişcări sociale transnaţionale şi
deci, comprimarea spaţiului şi timpului din punct de vedere social.

Consecinţele globalizării sunt dintre cele mai diverse, după cum urmează:

– apar oportunităţi extraordinare pentru unele state, permiţându-le să valorifice într-un mod
superior avantajele oferite de progresul tehnologic şi de deschiderea pieţelor;

– apar preocupări legate de creşterea inegalităţilor pe plan intern şi extern, vechiul conflict
între Nordul bogat şi Sudul sărac fiind înlocuit de o nouă diviziune a muncii;

– se inaugurează o epocă de severă inegalitate, în primul rând, printr-o deteriorare a

distribuţiei veniturilor;

33
 – statul-naţiune are de înfruntat în arena internaţională concurenţi redutabili (organizaţiile
guvernamentale internaţionale şi corporaţiile multinaţionale) în privinţa primordialităţii pe scena
internaţională.

Ca urmare, promotorii procesului de globalizare nu pot fi decât acele state care dispun de
mijloacele necesare, reflectate cu pregnanţă în nivelul de dezvoltare economică. În acest sens, există
tentativa simplistă, dar totuşi nu lipsită de temei, de a considera că globalizarea promovează şi
protejează interesele acelor state şi, îndeosebi, ale Statelor Unite care au fost catalogate a priori,
după sfârşitul Războiului Rece, drept singura superputere mondială.

În legătură cu acest aspect, fostul ministru francez de externe, Hubert Vedrine, analizând
locul şi rolul Franţei în era globalizării, arăta: „Statele Unite sunt ca un peşte mare care înoată cu
uşurinţă în apele globalizării şi le domină. Încă o dată, globalizarea nu este împlinirea unui plan
american, chiar dacă marile firme americane au sprijinit-o şi au profitat cel mai mult de pe urma
acesteia. Este adevărat că SUA au promovat politica uşilor deschise în sectorul comercial, care a fost
şi politica britanicilor în secolul al XIX-lea. Americanii obţin cele mai multe avantaje din acest proces
de globalizare din mai multe motive: datorită faptului că globalizarea are loc în limba engleză, că
globalizarea este concepută în lumina principiilor economice neoliberale, că americanii impun
abordarea lor legislativă, financiară şi tehnică şi că promovează individualismul“ (Vedrine, Hubert,
France in An Age of Globalization, Washington D.C., Brookings Institution Press, 2001, p. 3)

În concluzie, globalizarea este un proces sau un set de procese, care evidențiază o

transformare în organizarea spaţială a relaţiilor şi a tranzacţiilor sociale – analizate în termenii
extensiunii, intensităţii şi impactului lor – generând fluxuri şi reţele transcontinentale sau
interregionale de activitate, interacţiune şi exercitare a puterii (Held, David, McGrew, Anthony,
Goldblatt, David, Perraton, Jonathan, Transformări globale. Politică, economie şi cultură, Iaşi,
Editura Polirom, 2004, p. 4). Altfel spus, globalizarea deschide spaţiul naţional pentru fluxul de
persoane, bunuri, capital, tehnologie, informaţie, determinând, sub auspicii politice şi economice,
stabilirea de legături între diferitele paliere (orizontale şi verticale) de organizare a societăţii.

Pentru o mai bună înțelegere a globalizării și/sau mondializării vezi Anexa 1 de la sfârșitul
cursului.

Verificare pe parcurs:

1. Care sunt trăsăturile fundamentale ale postinternaționalismului?

2. Cum este conceptualizat transnaționalismul?
3. Prezentați, pe scurt, globalizarea și interpretarea ei curentă din perspectiva lui D. Heid și
colaboratorii
4. Care sunt principalele consecințe ale globalizării?

34
 Unitatea de învăţare 5.

Sociologia relațiilor internaționale. Principalele școli și curente (empirism,

behaviorism, funcționalism, pluralism, neomarxism etc.)

Obiective:
- Cunoașterea principalelor școli și curente din sociologia relațiilor internaționale
- Prezentarea promotorilor acestor școli și curente în câmpul teoriilor relațiilor
internaționale

Empirism

Teoriile empirice ale relațiilor internaționale analizează fapte, testează ipoteze, emit predicții,
cu scopul de a determina interesul cercetătorilor, în timp ce teoriile normative se axează pe studiul
valorilor și preferințelor, fără a se încerca testarea empirică pentru validarea ipotezelor (Cioculescu,
Șerban, Filip, Introducere în teoria relațiilor internaționale, Editura Militară, 2007, p. 15 si urm.).
Altfel spus, empirismul ne arată cum este lumea și de ce, iar normativiștii cum ar trebui să fie
aceasta.

Primele demersuri de a înțelege și a explica relațiile dintre colectivitățile umane datează încă
din antichitate. Tucidide este considerat primul mare gânditor care a elaborat o argumentație
referitoare la ciclurile de pace și război între marile puteri. El a susținut că acele colectivități umane
care devin foarte puternice tind spre hegemonie și dacă o realizează acționează pentru ațși impune
voința în mod arbitrar în detrimentul celorlalți. Cele trei motoare ale acțiunii externe a cetăților și
orașelor stat sunt identificate ca fiind gloria, interesul și teama. Relațiile dintre aceste colectivitați
sunt marcate de dorința de putere a unora, de teama celorlalți, de escaladarea tensiunii și de război.

Niccolo Machiavelli semnala în operele sale că puterea, lăcomia, dorința de a domina sunt
elemente care caracterizează politica, prin definiție, conflictuală, separată complet de morală, etică și
religie.

Apariția teoriilor contractului social (T.Hobbes, J. Locke, J.J. Rousseau) determină ca analiza
relațiilor intrernaționale să dobândească un fundament filosofic solid: statul reprezintă voința
cetățenilor săi, le apără drepturile pe plan intern și îi apără de agresiuni pe plan extern. Ideea de bază
era aceea că, după acceptarea acestui contract, starea normală în politica internă era aceea de pace,
funcționare a legii, acceptare a autorității statului, ierarhie între guvernanți și guvernați, în timp ce în
relațiile între state se manifestau teama, suspiciunea și conflictul, pe fondul unei stări de anarhie,
generate de egalitatea suverană a statelor.

În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea se formulează teoriile echilibrului puterii, mecanism prin

care mai multe state intră în alianță pentru a contracara tendința celui mai puternic actor din sistem
de a obține hegemonia.

În secolul al XVIII-lea, Immanuel Kant a fost preocupat de ideea construirii păcii eterne,
printr-o federație a republicilor (care va deveni în secolul al XX-lea o comunitate a democrațiilor),
dispariția războaielor de agresiune, preponderența comerțului și schimburile pașnice între țări.

35
 Aceste principii pacifiste și liberale aveau să stea la originea primei mari paradigme a Teoriei
Relațiilor Internaționale (TRI) ca disciplină de studiu, idealismul. Cele 14 puncte formulate de
președintele Wodrow Eilson în scopul asigurării unei păci echitabile între națiuni, iar în plan
academic, apariția primei catedre de relații Internaționale la Abersystwyth, în Țara Galilor, au marcat
puternic mediul intelectual al Europei după Primul Război Mondial.

Ca reacție la acest curent, în perioada celei de-a doua conflagrații mondiale și mai ales pe
parcursul Războiului Rece, a apărut realismul, care constituie mai mult o reașezare pe baze științifice
și obiective a vechilor tehnici diplomatice europene din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea: rețiunea de
stat, echilibrul puterii, secretul de stat etc.

Behaviorism

La începutul anilor ’60 ai secolului trecut apărea un nou curent în TRI, behaviorismul, care
pornind de la rezultatele obţinute în domeniul psihologiei sociale şi a tehnicilor de investigare cu
ajutorul calculatoarelor a început să conteste vehement realismul, încercând să-l detroneze din
poziţia sa de principală paradigmă a disciplinei relaţiilor internaţionale.

Premisa de la care se pleacă este că, în ciuda imprevizibilitatii sale, comportamentul uman este,
totuși, suficient de reglat, pentru a fi guvernat de anumite legi generale, a caror studiere formează
acea știintă a comportamentului uman.

Ca și realismul, behaviorismul recunoaste existenta unor instituții politice, numai că, în loc să le
studieze așa cum sunt, este investigat comportamentul oamenilor din cadrul acestora. Ca urmare,
actul guvernării, care reflectă esența politicii, este privit sub forma acțiunii și interacțiunii unor
grupuri de oameni, ceea ce ne face sa definim behaviorismul drept unul din unghiurile de investigare
a fenomenului politic.

În 1925, cercetătorul american Charles Merrano declara în fata Asociației Americane de Știință
Politică că ,,la un moment dat vom aborda lucrurile dintr-un alt unghi decat cel formal, asa cum alte
stiinte au si inceput deja s-o faca, și vom privi la comportamentul politic ca la unul din subiectele
esențiale de cercetat” (Pașcu, Ioan Mircea, Vintila, Sergiu Nicolae, Teoria Relațiilor Internaționale,
Note de curs, București, 2008)

Se poate astfel observa că, atunci cand vorbim de comportament politic, avem în vedere
identificarea uniformităților repetabile ale acțiunii politice și dezvoltarea generalizarilor despre
acțiunea politică. Metodologic, această școală are la baza tehnica eșantionului de populatie, care a
început a fi folosit frecvent pentru studierea comportamentului uman în activitățile economice în anii
’20, iar in activitățile electorale în anii ’30 ai secolului al XX-lea.

Cum era previzibil, behaviorismul a intrat în coliziune cu realismul politic. Confruntarea -

cunoscuta în lumea stiințifică de specialitate sub numele de”Marea Dezbatere” a luat forma unui
,,razboi” între exponenții celor două curente de gândire.

Astfel, în 1966, Hedley Bull, în ,,International Theory: The Case for a Classical Approach (World
Politics, vol. 18, No. 3, Apr., 1966, p. 361-377, Published by: The Johns Hopkins University Press):
susține existența a două școli complet distincte, cea clasica și cea ștințifică; refuza instrumentele
empirice, acuzând școala științifică de ,,puritanism intelectual”; este de parere că orice progres
înregistrat de școala științifică se datoreaza aplicării medodelor clasice; afirmă incapacitatea scolii
științifice de a obtine vreun progres semnificativ; evidențiază deserviciul pe care si-l face scoala
științifică prin apelul la ,,modele”; este de parere că rigoarea si precizia pe care le invoca în mod

36
exclusivist adeptii școlii științifice sunt proprii si abordarii clasice; relevă ruptura clară existentă între
școala științifică, istorie si filosofie.

În replică, trei ani mai târziu, în 1969, în articolul ,,The Incomplete Theorist: Insight without
evidence” (apărut în ,,Contending approaches to international politics”, Authors: Knorr, Klaus
Eugen, Rosenau, James N., Princeton University, 1969), David Singer: afirmă că între cele două
curente există un război fals; se pronunță pentru combinarea celor două abordări, fiind de parere că
școala științifică nu face altceva decat sa operationalizeze metodele clasice; este convins ca știința
permite depășirea oricaror obstacole metodologice.

Concluzia finală aparține lui Singer:,,Dacă noi, moderniștii, putem stăpâni partea de substanță,
normativă și de judecata a lucrurilor tot atât de bine pe cât pot tradiționaliștii stapâni conceptele și
metodele noastre, convergența va fi completă, iar razboiul nu va fi fost purtat in zadar”.

Funcționalism

Funcţionalismul a fost considerat cel mai elaborat şi sofisticat demers intelectual pentru
înțelegerea dezvoltării instituţiilor internaţionale și a sensului evoluţiei acestora. Teoria funcţionalistă
promovează o viziune tehnocrată asupra conducerii societăţii, iar premisele ei se regăsesc în
principiul subsidiarităţii.
Bazele funcţionalismului sunt puse de un gânditor britanic de origine română, David Mitrany, și
au fost dezvoltate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ca reacţie la abordările specifice
perioadei şi care aveau în prim-plan statul. Funcţionalismul a marcat dezbaterea teoretică privind
reorganizarea sistemului internaţional de la mijlocul secolului trecut. Mitrany nu a creat o şcoală, el
s-a remarcat ca un gânditor independent, însă alternativa pe care el a formulat-o în analiza sistemului
internaţional a stat ca bază de lansare a unor şcoli importante în teoria relaţiilor internaţionale
(Alexandrescu, Mihai, „Şcoala Mitrany”, în Revista Romano-Americană, Seria a doua, nr. XXI, ianuarie
2011, pp. 208-219).
Mitrany, a surprins prin faptul că a depăşit criticile aduse acestor abordări, considerate de cei
mai mulţi ca fiind mult prea radicale, argumentând, în mod surprinzător, că ele nu erau încă suficient
de radicale. El a arătat că abordările respective au eşuat tocmai pentru că îşi găseau fundament în
doctrina suveranităţii statului deşi, prin rezultate, se dovedeau în fapt împotriva ei. Această teorie a
primit şi critici, şi anume că a aduce o abordare tehnică pentru fenomenul cooperării, nefiind una
politică; toate deciziile luate de guverne sunt politice iar din această cauză problemele luate de
guverne nu vor fi rezolvate într-un mod funcţional. O altă critică se referă la faptul că funcţionalismul
este limitat la acele părţi ale lumii care împărtăşesc valorile bunăstării.
Mitrany propune o nouă ordine internațională bazată pe cooperarea transnațională. Sistemul său
de gândire a fost influenţat în mod pregnant de şcoala britanică şi de experienţa de cercetare şi
didactică din Statele Unite ale Americii. Scriind într-o perioadă în care Europa se confrunta cu a
profundă criză, Mitrany a reușit să ofere argumente teoriei funcționaliste pentru integrarea globală,
dar și regională. Preocuparea sa principală a fost legată de administrarea eficientă a resurselor
limitate ca o premisă esențială pentru o dezvoltare durabilă și pentru crearea a ceea ce el a definit
drept o ,,pace activă”.
În scrierile sale, institutiile politice sunt conceptualizate ca incluzive și excluzive. Cu cat o instituție
politică este mai inclusivă, cu atat este mai mare abilitatea sa adaptivă de a satisface nevoile
economice si sociale ale indivizilor și cu atat mai mare devine puterea sa internaționala.
Mitrany pleda pentru o abordare funcţională care depăşeşte importanţa graniţelor prin
„creşterea naturală a activităţilor comune şi a agenţiilor administrative comune” (Mitrany, David ,

37
The Progress of International Government, London, Allen & Unwin, New Haven, Yale University,
1933, p. 26- 27).
Teoreticianul abordării funcţionaliste a relaţiilor internaţionale susţinea eficienţa transferului unei
părţi a suveranităţii economice spre „agenţii executive internaţionale”, care aveau precizate activităţi
specifice şi clar definite. Aceste agenţii cu caracter economic spre deosebire de cele militare, au şi un
caracter preventiv. Absenţa violenţei nu este suficientă pentru a asigura o viaţă paşnică, prin urmare,
ceea ce contează sunt procesele prin care sunt realizate condiţiile păcii: transferul paşnic de
suveranitate de la nivel naţional la cel supranaţional, agenţii funcţionale, comunitate internaţională
(Mitrany, David, The Road to Security, London, National Peace Council, Peace Aims Pamphlet No. 29,
December, 1944, p. 16-19).
Această soluţie funcţională a relaţiilor internaţionale postbelice a fost dezvoltată de Mitrany în
lucrările sale ulterioare. Toate acestea au fost cuprinse în cartea sa din 1975 (The Functional Theory
of Politics, London, London School of Economics & Political Science).
Funcţionalismul a reprezentat baza conceptuală pe care s-a construit, în anii 1950-60, neo-
funcţionalismul, ca formă teoretică de explicare a procesului integrării europene. În 1948, Mitrany
afirma că efectul final al ramificaţiei economice şi al intensificării relaţiilor dintre naţiuni este
federaţia globală. În acest context, el a respins ideea federalismului regional pe care îl considera „un
argument pentru noul naţionalism, iar nu pentru noul internaţionalism” (Mitrany, David,,,The
Functional Aproach to World Organization”, în International Affairs, July, 1948, p. 360). La această
concepţie revine în 1965, când critică soluţia regională a unităţii europene. Robert O. Keohane
subliniază faptul că prin această abordare, Mitrany a înlăturat concepţiile clasice privind „politica de
putere” şi viziunile federaliste (Keohane, Robert O., „The Functional Theory of Politics [review]”, în
The American Political Science Review, vol. 72, No. 21, June, 1978, p. 805).

Pluralism

Curentul pluralist reprezintă punctul de vedere al democrației liberale și explică ființarea statului
prin protejarea diversității politice. După cum afirmă R. Dahl, statul este puterea poporului ce
urmărește susținerea contestării între partide și grupurile de presiune și participarea poporului la
această contestație. Combinate, contestarea și participarea nasc democrația. Statul reprezintă
interesele cetățenilor individuali, iar câștigarea puterii în stat se face prin competiție (Schifrineț,
Constantin, Sociologie românească modernă, București, Criterion Publishing, 2009, p. 93-94).

Pluralismul se afirmă pe plan politic şi epistemologic odată cu postmodernismul, deşi rădăcinile

sale conceptuale sînt mult mai vechi, curentul pluralist putînd invoca printre teoreticienii precursori
filosofi precum Platon sau Leibniz. Totuşi, spre deosebire de postmodernism, pluralismul este un
concept mai difuz, un sindrom sau o aglomerare intelectuală”, după expresia lui Gregor McLennan
(McLennan, Lenan, Pluralismul, Ed. Du Style, Bucureşti, 1998, p. 120-145.), mai degrabă decît o
tradiţie fixă. El funcţionează cu succes la trei niveluri disciplinare interconectate: metodologic (la
Thomas Kuhn sau Paul Feyerabend), sociocultural şi politic (la Stuart Hall, Michel Walzer, P.A. Dahl
sau Iris Marion Young).
La toate aceste niveluri, pluralismul se intersectează cu abordările postcoloniale şi feministe.
Asemănările şi divergenţele dintre aceste curente apar în strînsă conexiune cu diferenţele de opinii
din cadrul pluralismului însuşi (Frunză, Mihaela, ”Circumscriere terminologică și tematică a relației
multuculturalism-feminism”, în Journal for the Study of Religions ＆ Ideologies (JSRI), No 1/Spring,
2002, p. 66).
Principiile curentului liberal-pluralist:

▪ statul nu e un actor unitar, ci e compus din grupuri subnaționale birocratice;

38
 ▪ dimensiunea transnațională - statul este concurat adesea de grupuri transnaționale;

▪ importanța actorilor non-statali;

▪ cooperarea între state este rațională și benfică, se obțin avantaje absolute, mai importante
decât cle relative;

▪ politicile externe și de securitate ale statelor trebuie să pună pe primul plan individul;

▪ rolul instituțiilor internaționale - agenți în care statele se cunosc mai bine, capătă încredere
și învață regulile cooperării;

▪ agenda relațiilor internaționale ni se rezumă doar la problemele de securitate militară, ci

cuprinde și aspectele economice, energetice, de mediu etc. (Cioculescu, 2007, p. 20)

Neomarxism

Teoriile marxiste au ca idee principală evidențierea inegalităților socio-economice dintre indivizi

în interiorul statelor și a inegalităților dintre state. În ceea ce privște cel de-al doilea caz, se insistă pe
relațiile centru-periferie, unde ,,centrul” este format din națiunile industrializate, foarte dezvoltate,
care produc bunuri cu o înaltă valoare adăugată și au un avans tehnologic considerabil față de altele.
La periferie se află statele sărace, exportatoare de materii prime și forță de muncă. Acestea sunt
dezavantajate de poziția lor în sistem, de termenii schimburilor economice și de faptul că marile
puteri industrializate au interesul să le mențină în subdezvoltare, ca piață de materii prime și forță de
muncă ieftină. Există și o semiperiferie, formată din state care au înregistrat unele progrese în
domeniile industrializării și dezvoltării economice, reducând astfel decalajele față de Performanțele
,,centrului”. otrivit acestor teorii, forțele de producție ar avea un ascendent asupra altor elemente și
un interes supranațional de a se impune pe plan global în benficiul umnaității. Ca urmare, la nivel
mondial are loc o luptă a claselor sociale, dar și una între țările sărace și cele bogate (Cioculescu,
2007, p. 20-21).

De asemenea, teoreticienii marxiști susțin că la adâncirea inegalităților dintre centru și periferie

au contribuit expansiunea colonială și monopolul capitalist exercitat prin carteluri, trusturi și marile
bănci.

Teoriile neomarxiste sunt canalizate pe cercetarea critică a relaţiilor internaţionale, unele dintre
proprietăţile lor definitorii fiind considerate generatoare de raporturi de dependenţă în cadrul
sistemului internaţional, marcat de asimetrie şi tendinţe hegemonice din partea unor actori:
dezvoltarea transnaţională şi instituţiile economice mondiale sînt factori care, interacţionînd,
generează hegemonia globală şi inegalităţile de putere.

Actorii hegemoni își împun propriile reguli în domeniile economic, politic, militar, diplomatic,
cultural etc. și exercită controlul la nivel global asupra producției indiustriale și agrare, comerțului și
finanțelor.

Neomarxismul a extins ideile marxiste asupra vieţii internaţionale contemporane, susținâd că

valoarea adăugată în statele industrializate este extrasă din statele subdezvoltate.

Unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai acestei teorii este Immanuel Wallerstein,
sociolog și istoric american (n. 1930), autor al celebrei lucrări Declinul puterii americane (Editura
Antet, 2006) și unul dintre principalii critici ai globalizarii.

Neomarxiștii susțin că:

39
 ▪ pe plan global statele slab dezvoltate sunt dependente de cele industrializate, iar decalajul
dintre bogție li sărăcie se accentuează;

▪ structura sistemului internațional este asimetrică și cuprinde centrul bogat, asociat cu

statele industrial dezvoltate și periferiile sărace. Asimetria este aprofundată și de faptul cătatele slab
dezvoltate încearcă să copie și să implementeze necritic modelele centrului;
▪ dependența economică deține rolul determinant și presupune, inevitabil, dependența
politică;
▪ globalizarea a aprofundat dependența țărilor sărace de țările bogate;
▪ este necesară instituirea unei ordini economicie mondiale mai echitabile în sensul că statele
industrializate să-și asume răspunderea pentru faptul că au exploatat țările subdezvoltate.
Ca urmare, abordările neomarxiste sunt fundamentate pe ideile dependenței economice și
asimetriei structurale ale sistemului internațional, fiind în opoziție cu tezele inderdependenței
globale
Un concept important pe care Walerstein în introduce pentru a decrie relațiile ierarhice din
interiorul sistemului mondial este cel al mișcărilor antisistemice. Conform teoriilor marxiste, în
relațiile tensionate dintre muncitori și deținătorii capitalului, primii pot recurge la anumite
comportamente antisistemice (greve, boicot, violențe, sabotaje) pentru a contesta legitimitatea
structurilor existente și a cere mai multe drepturi. Analog, la nivel internațional, statele periferice
recurg la anumite comportamente care pot lua forma luptei împotriva țărilor centrale pentru
reforme sociale și revendicări naționale.

Verificare pe parcurs:

1.Care sunt abordările fundamentale ale behaviorismului?

2. Prezentați pe scurt funcționalismul

3. Care sunt principiile promovate de curentul liberal-pluralist?

4. Prezentați pes curt neomarxismul

40
 Unitatea de învăţare 6.

Originea și natura ,,societății” internaționale

Obiective:
- Cunoașterea din perspectivă juridică și a teoriei relațiilor internaționale a fundamentelor
societății internaționale
- Prezentarea unipolarismului în câmpul teoriilor relațiilor internaționale

Ideea de societate internaţională îşi are originea în opera lui Hugo Grotius şi a fost teoretizată
de gânditori precum E. H. Carr, C. A. W. Manning, Hedley Bull, Gerrit Gong, Adam Watson, John
Vincent şi James Mayall. Bull şi Watson definesc societatea internaţională ca un grup de state care
sunt mai mult decât suma lor, întrucât comportamentul unui stat influenţează alt stat, dar mai mult
decât atât, statele membre au acceptat un set de reguli şi instituţii care reglementează interacţiunea
la nivelul grupului. Scopul unei societăţi internaţionale este acela de a menţine pacea mondială și
ordinea internaţională. Depăşirea diferendelor se bazează pe conştientizarea intereselor comune şi
pe acceptarea regulilor şi instituţiilor.
Distincţia dintre societatea internaţională şi sistemul internaţional este punctul central în
abordarea Şcolii Engleze a relaţiilor internaţionale. Sistemul internaţional este format din două sau
mai multe state care interacţionează şi care îşi influenţează unul altuia comportamentul.
Un grup de state cu interese şi valori comune care recunosc şi respectă un set de reguli care să
reglementeze relaţiile pe care le dezvoltă formează o societate internaţională. Astfel, funcţionării
aproape automate a sistemului internaţional și se opune interacţiunea costituită şi reglementată din
societatea internaţională.
Societatea internaţională reprezintă acea comunitate a statelor suverane care intră în raporturi
juridice unele cu altele. Dacă în perioada clasică a dreptului internaţional (sec. al XIX-lea şi începutul
sec. al XX-lea), participarea la societatea internaţională era un privilegiu al statelor (Scăunaş, S., Drept
internaţional public, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 2), în timpurile moderne această societate
s-a îmbogăţit însă şi cu alte elemente: organizaţiile internaţionale interguvernamentale, organizaţiile
internaţionale non-guvernamentale şi chiar individul, ca actor în relaţiile internaţionale (Constantin,
V., Drept internaţional, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 56-65).
În prezent, societatea internațională este alcătuită din:
▪ state, ca entități suverane care își pot asuma, în mod nemijlocit, drepturi și obligații în plan
internațional;
▪ organizații internaționale interguvernamentale a cărora capacitate de a-și asuma drepturi și
obligații internaționale rezultă din voința statelor;
▪ popoare, mișcări care liptă pentru eliberare și, care, în virtutea principiului autodeterminării,
li se recunoaște capacitatea de a-și însuși anumite drepturi și obligații internaționale;
▪ Vaticanul, care deși nu întrunește, în totalitate, elementele deplinei statalități, își poate
asuma, în mod limitat, anumite drepturi și obligații internaționale.
În afara acestor patru entități, care aparțin categoriei mari de subiecte de drept internațional,
în societatea internațională contemporană actionează și alte entități de natură diferită, cum sunt:
organizații internaționale neguvernamentale, marile societati transnaționale și, in conditii
determinate, chiar indivizii (persoanele fizice). Calitatea de subiect de drept international a acestor
entități de natură diferită este controversată în doctrină si prea puțin semnificativă pentru dreptul
internațional.

41
 Așadar, societatea internaţională este formată, în primul rând, din state suverane, care îşi
asumă anumite drepturi si obligaţii în raportuile dintre ele, cărora li se alătură, în societatea
internaţională contemporană, organizaţiile interguvernamentale.
Ceea ce este caracteristic societăţii internaţionale este natura sa poliarhică, ce vizează
repartizarea puterii între diferitele sale componente. Este consecinţa firească a suveranităţii şi
egalităţii statelor, ca principali membri ai societăţii internaţionale (Miga-Beşteliu, R., Drept
internaţional. Introducere în dreptul internaţional public, Ediția a 3-a, Bucureşti, All Beck, 2003, p.
1).
Totodată, considerăm importantă distincţia care trebuie făcută între societate internaţională şi
comunitate internaţională. Astfel, în cadrul unei comunităţi internaţionale se apreciază că ar
predomina legăturile de ordin afectiv, pe când în cadrul unei societăţi internaţionale, membrii sunt
uniţi, mai degrabă, prin legături de interes (Bolintineanu, Al., Năstase, A., Aurescu, B., Drept
internaţional contemporan, Ediția a 2-a, Editura All Beck, Bu- cureşti, 2000, p. 1-6);
Schwarzenberger, G., The Three Types of Law, în ,,Ethics” nr. 2/1943, p. 90; Schwarzenberger, G.,The
Rule of Law and the Disintegration of the International Society, în ,,AJIL” nr. 1/1939, p. 56 şi urm.).
Georg Schwarzenberger folosea, pentru a face distincţia dintre societate şi comunitate, criteriul
solidarităţii. Este şi motivul pentru care unii autori fac distincţia între societatea tradițională
(interetatică) şi societatea internaţională. Societatea tradiţională este aceea în care statele sunt
singurii actori, în timp ce societatea internaţională contemporană este mai mult decât o societate
interetatică, în condiţiile în care, astăzi, pe de o parte, calitatea de subiect de drept internaţional
aparţine şi organizaţiilor internaţionale interguvernamentale, iar, pe de altă parte, există un număr
impresionant de entităţi cu capacitate restrânsă de drept internaţional (organizaţiile
non-guvernamentale, societăţile transnaţionale etc.).
În prezent, relaţiile dintre state în cadrul societăţii internaţionale sunt caracterizate printr-un
grad mare de dinamism.
Astfel, dacă societatea internaţională creată după cel de al Doilea Război Mondial se caracteriza
prin bipolarism, respectiv confruntarea între Est şi Vest, societatea internaţională actuală, pentru
care un moment decisiv a fost căderea Zidului Berlinului, este una multipolară, dacă nu chiar apolară
(Bolintineanu, Al., Năstase, A., Aurescu, B., 2000, p. 3), în care puterea este descentralizată şi
repartizată în mod inegal.
După anul 1989, globalizarea (mondializarea) a produs cel puţin două categorii de efecte, care
se prezintă în registre diferite: pe de o parte, o mare deschidere şi liberă circulaţie a ştiinţei, tehnicii,
informaţiilor ori schimburilor economice, iar, pe de altă parte, au accentuat şi o serie de preocupări
de natură identitară, culturală, manifestate fie sub formă regională, fie naţională ori chiar locală.
O altă particularitate a societăţii internaţionale actuale este şi erodarea tot mai accentuată a
statului-naţiune. „Noile state suverane” au o suveranitate mult limitată, cu competenţe tradiţionale
delegate unor organizaţii internaţionale sau altor forme de cooperare (a se vedea, în cadrul Uniunii
Europene, aspectele legate de moneda unică europeană, politica externă şi de securitate comună
etc.) şi în situaţia de a fi interdependente, în tot mai multe dintre domeniile lor de acţiune.
Totodată, schimbările din mediul internaţional de securitate de la începutul secolului al XXI-lea -
globalizarea riscurilor şi ameninţărilor, multiplicarea actorilor statali şi non-statali şi creşterea
libertăţii de acţiune a acestora; difuzia puterii (pe verticală şi orizontală), procesul de afirmare a unor
noi centre de putere, neliniaritatea noilor tipuri de conflicte, accentuarea competiţiei strategice
pentru accesul la resurse energetice etc. - au generat un nivel ridicat de fluiditate strategică şi un
sentiment de „accelerare a Istoriei”. Ne confruntăm, astfel, cu o lume complexă şi fragilă,
caracterizată de incertitudine, instabilitate şi discontinuitate şi în care „surpriza strategică” îşi

42
reafirmă statutul de constantă a politicii internaţionale (Savu, Gh., Unipolarism și multipolarism în
secolul XXI. Tendințe în sistemul internațional, în ,,Echilibrul de putere și mediul de securitate”,
Editura Universității Naționale de Apărare ,,Carol I”, București, 2011, p. 9).
Principala trăsătură a sistemului internaţional post-Război Rece a fost reprezentată de rolul
dominant al SUA (singura superputere). În acest context, încă de la începutul anilor 90 a apărut
întrebarea dacă unipolarismul poate fi o formulă durabilă în politica internaţională (Krauthammer,
Charles, The Unipolar Moment, Foreign Affairs, vol. 70, nr. 1, 1990/91, pp. 23-33), remarcându-se,
mai ales în mediile academice occidentale, existenţa a două şcoli de gândire. Pe de o parte, aşa-
numiţii „declinişti”, care, pornind de la tezele lui Paul Kennedy (Kennedy, Paul, The Rise and Fall of
Great Powers: Economic Change and Military Conflict from 1500 to 2000, Vintage Books, 1989,
p.667) - creşterea şi descreşterea marilor puteri a fost şi este influenţată, în primul rând, de puterea
economică relativă (mărimea economiei, prin comparaţie cu cea a rivalilor potenţiali, determină
limitele puterii statului predominant în politica internaţională), susţin că statutul SUA de unică
superputere este un moment istoric atipic şi trecător („unipolar moment”) al sistemului
internaţional, iar contrabalansarea din partea altor actori majori nu va întârzia să apară. Pe de altă
parte, adepţii teoriei „preeminenţei SUA” în politica mondială („US primacy”) afirmă că un sistem
unipolar poate fi durabil deoarece SUA dispune de resursele şi instrumentele de putere economică,
politică, militară şi tehnologică necesare pentru a face ca balansarea împotriva sa să devină
improbabilă (diferenţa de putere dintre puterea dominantă şi celelalte puteri majore este atât de
mare încât orice strategie de balansare ar fi lipsită de eficienţă); în acelaşi timp, un sistem unipolar
dominat de către SUA ar fi unul paşnic şi stabil. Această dezbatere dintre „declinişti” şi susţinătorii
„preeminenţei SUA” în sistemul internaţional, care continuă şi în prezent, îşi găseşte reflectarea şi în
disputa dintre adepţii teoriei balanţei de putere (echilibrului de putere) şi cei ai teoriei stabilităţii
hegemonice (Savu, Gh., 2011, p. 10-11).
Dezbaterea dintre „declinişti” şi susţinătorii „preeminenţei SUA” în sistemul internaţional
continuă şi în prezent și îşi găseşte reflectarea şi în disputa dintre adepţii teoriei balanţei de putere
(echilibrului de putere) şi cei ai teoriei stabilităţii hegemonice.
Conceptul „balanţei de putere” este considerat unul dintre cele mai vechi şi mai importante din
teoria relaţiilor internaţionale (Eilstrup-Sangiovanni, Mette, The End of Balance-of-Power Theory ,
European Journal of International Relations, SAGE Publications, vol. 15, nr. 2, 2009, p. 347-380) şi se
referă la orice raport al capacităţilor de putere între state sau alianţe (sau poate însemna doar un
raport relativ egal). În acelaşi timp, conceptul integrează şi strategiile de balansare (mai ales de tip
„hard balancing” şi, mai recent, de tip „soft balancing”) ale unor state sau coaliţii care s-au format, în
mod repetat de-a lungul istoriei, pentru a preveni ca un alt stat să deţină o poziţie hegemonică în
sistem (Goldstein, Joshua, Pevenhouse, Jon C., Relații internaționale, Polirom, 2008, p. 120).
Conform teoriei clasice a balanţei de putere, relaţiile între actorii din sistemul internaţional se
derulează potrivit următoarelor principii (Savu, Gh., 2011, p. 11):
- statele sunt preocupate, în primul rând, de supravieţuire şi îşi stabilesc alte obiective
numai în măsura în care acestea nu ameninţă supravieţuirea lor;
- o concentrare mare de putere la nivelul unuia dintre statele sistemului internaţional
ameninţă supravieţuirea celorlalte;
- pentru a creşte şansele proprii de supravieţuire, alte state vor iniţia strategii de
balansare a celui mai puternic stat/hegemonului din sistem;
- ameninţările la adresa supravieţuirii lor pot fi reduse de către state numai prin coalizarea
unei forţe cel puţin egale cu cea a celui mai puternic stat din sistem;

43
 - eforturile de balansare conduc, în cele din urmă, la schimbări în balanţa de putere la
nivelul sistemului internaţional.
În ceea ce priveşte teoria stabilităţii hegemonice, aceasta se fundamentează pe ideea că
stabilitatea sistemului internaţional presupune existenţa unui singur stat dominant, care deţine
capacitatea şi voinţa de a fixa regulile în sistem şi modul de interacţiune dintre cei mai importanţi
actori ai acestuia, precum şi angajamentul hegemonului de a menţine un sistem care asigură
beneficii reciproce pentru actorii principali. În conformitate cu această teorie, statele sunt înclinate
să urmeze strategii de aliniere („bandwagoning”) cu cele mai puternice state din sistemul
internaţional, de regulă cu puterea hegemonică, şi, din acest motiv, concentrările mari de putere pot
deveni durabile. Astfel, deşi un sistem unipolar nu este identic cu un sistem hegemonic, se apreciază
că unipolarismul poate fi un model durabil, cu atât mai mult cu cât adepţii acestei teorii exclud
existenţa unor mecanisme automate de balansare în sistemul internaţional (Savu, Gh., 2011, p. 12).
Unipolarismul este expresia unui sistem internaţional anarhic în care există o singură putere
dominantă şi în care statele sunt egale din punct de vedere juridic (Jervis, Robert, Unipolarity: A
Structural Perspective, World Politics, vol. 61, nr. 1, 2009, p. 188-213). În acest cadru, singura mare
putere din sistem este net superioară tuturor celorlalte state, în special în două domenii: capacitatea
de a descuraja o agresiune împotriva intereselor sale naţionale şi capabilitatea de a-şi proiecta
puterea militară la nivel global. Luând în considerare superioritatea de necontestat a SUA în
domeniul cheltuielilor militare, unii experţi susţin că structura unipolară a sistemului internaţional,
apărută după încheierea Războiului Rece, poate fi una de durată (Wohlforth, William, The Stability of
a Unipolar World, International Security, vol. 24, nr. 2, 1999, p. 5-41), resursele alocate de statul
american pentru apărare (aprox. 43 % din totalul cheltuielilor militare la nivel global în anul 2010)12
depăşindu-le atât pe cele ale celorlalte state dezvoltate din G-7 luate împreună, cât şi pe cele
combinate ale potenţialilor rivali (Background paper on SIPRI military expenditure 2010, Stockholm
International Peace Research Institute, aprilie 2011, p. 1).
În ceea ce priveşte multipolarismul, acesta presupune existenţa mai multor poli sau centre de
putere (de obicei, între 3 şi 6), niciunul nefiind capabil să devină o putere dominantă. În general, în
literatura de specialitate se consideră că distribuţia puterii, balansarea şi acţiunea colectivă sunt cele
trei caracteristici specifice unui sistem multipolar clasic (Grevi, Giovanni, The interpolar world: a new
scenario, European Union Institute for Security Studies, Occasional Paper, nr. 79, June 2009, p. 23).
Distribuţia puterii se referă la faptul că deşi niciunul dintre polii de putere nu este capabil să obţină o
preeminenţă indiscutabilă în sistem, nu este exclus ca una sau mai multe puteri să fie mai puternice
decât celelalte puteri majore. În acelaşi timp, într-un sistem multipolar, statele, mai ales marile
puteri, sunt înclinate spre formarea de coaliţii şi alianţe (şi chiar spre declanşarea unui conflict)
pentru a câştiga mai multă putere sau pentru a-şi apăra interesele, însă nici o mare putere nu poate
exercita o influenţă globală în sistem (Savu, Gh., 2011, p. 13).
Deşi mulţi experţi împărtăşesc ideea că cea mai probabilă evoluţie a sistemului internaţional, în
următorii 20-30 de ani, va fi cea către o structură multipolară, există opinii potrivit cărora viitorul
sistem internaţional va fi fie apolar, fie non-polar sau interpolar (Savu, Gh., 2011, p. 14).

Verificare pe parcurs:

1.Care sunt componentele societății internaționale?

2. Prezentați pe scurt balanța de putere

3. Ce este unipolarismul? Dar multipolarismul?

44
 Unitatea de învăţare 7.

Naționalismul, statul națiune, autodeterminarea națională

Obiective:
- Cunoașterea teoriilor despre naționalism, stat națiune și autodeterminare națională
- Prezentarea diferitelor tipuri de naționalism și a principalilor teoreticieni care s-au ocupat
de problematica națională

Naţionalismul continuă să fie unul din cele mai controversate curente politice ale
contemporaneităţii. După mai bine de două secole de la geneza şi cristalizarea sa naţionalismul
exercită încă o notabilă atracţie atât in ţările cu tradiţie democratică şi liberală, cât şi în cele post-
comuniste, mai puţin obişnuite cu exerciţiul parlamentarismului. În ce constă însă această forţă de
seducţie, în pofida atâtor experienţe tragice din cursul secolului trecut?! Pentru a răspunde la această
întrebare, măcar parţial, trebuie să distingem între naţionalismul ideologie, naţionalismul sub forma
mişcărilor politice sau cel manifestat ca artefact cultural. Deşi legate între ele, aceste aspecte
impun analize specifice care vor pune în evidenţă faptul că nu există un fenomen unitar numit
naţionalism. Apoi, trebuie să abordăm diferitele tipuri de naţionalisme şi contextele istorice în care au
apărut pentru a descoperi care este structura discursurilor specifice. Au existat începând din
momentul afirmării sale pe scena istoriei numeroase tentative de a defini naţionalismul. S-a spus
chiar că numărul definiţiilor este proporţional cu numărul celor care s-au ocupat de acest subiect.

Termenul naţionalism, pătruns în vocabularul istoric şi politic mult mai târziu decât cel de
naţiune, are o bogăţie conceptuală exemplară. Fuziunea sa cu diferite curente ideologice şi
supravieţuirea în diferite sisteme politice, asocierea cu construcţia statului modern, abuzurile din
diferite etape şi locuri, utilizarea polemică, înţelesurile diferite ce i-au fost acordate în diverse culturi,
toate acestea contribuie la ambiguitatea termenului şi la definirea sa extrem de variată. În unele
enciclopedii, se propune o abordare cronologică, evitându-se enunţarea unor definiţii ale
naţionalismului. Voi enumera câteva definiţii edificatoare pentru ceea ce am numit dificultatea stabilirii
unui univers de discurs specific: Naţionalismul este o stare de spirit care penetrează larga majoritate
a unei populaţii; el recunoaşte statul-naţiune ca norma ideală de organizare politică şi naţionalitatea
drept sursa întregii energii culturale şi a bunăstării economice.” „Naţionalismul... este o condiţie a
minţii, sensibilităţii sau sentimentului unui grup, care trăieşte într-o arie geografică bine definită,
care vorbeşte o limbă comună, are o cultură care exprimă aspiraţiile naţiunii, şi este ataşat unei
tradiţii comune...şi în unele cazuri are o religie comună”. „Naţionalismul descrie un grup de oameni
uniţi prin: locuirea unui teritoriu comun, o cultură şi moştenire comună, interese comune în prezent şi
speranţa de a trăi împreună în viitor, o dorinţă comună de a susţine propriul stat”. Naţionalismul se
referă la „o anumită populaţie care împarte un teritoriu comun, o memorie istorică şi mituri
comune, o cultură publică, o economie comună, drepturi legale şi îndatoriri pentru toţi membrii ei”.
„Naţionalismul înseamnă recunoaşterea unui popor şi a nevoii sale de statut, probabil
incluzând statul”. Ernest Gellner (Ernest Gellner, Naţiuni şi naţionalism. Noi perspective asupra
trecutului, Bucureşti, 1997, pp. 9-10) considera că: „Naţionalismul este mai întâi un principiu politic,
care statuează că unitatea politică şi cea naţională ar trebui să fie congruente. (...) Pe scurt,
naţionalismul este o teorie a legitimităţii politice...”. Aceste definiţii, şi încă multe, prea multe altele,
par să sugereze ambiguitatea „obiectului” doctrinei naţionaliste, din moment ce amalgamează
sentimente, stării emoţionale, loialităţi bazate pe apartenenţă, cu principiile legitimităţii politice şi
juridice.

Un prim punct de plecare în analiza naţionalismului este, fireşte, problema etimologică.

Cercetătorii sunt unanimi în aprecierea că etimologic termenii naţiune, naţionalitate, naţional, cu
toate derivaţiile lor, îşi au originea în limba latină. Nascor, natus, sum nasci se traduce prin a-şi avea

45
originea, a se naşte. Natio-onis înseamnă naştere, origine, neam. Cicero poetiza zeiţa naşterii
personificând-o în Natio. Etimologic se aduce aminte de o obârşie comună. Dacă termenul naţiune
(natio) a avut în diferite accepţiuni şi înţelesuri o îndelungată carieră în evoluţia generală a omenirii,
ne referim aici la folosirea lui într-un anume sens în cursul evului mediu, termenul naţionalism a
pătruns în limbaj relativ târziu fiind acreditat şi instituţionalizat într-o anumită manieră, în special în
cursul evenimentelor conexe Revoluţiei franceze. Cuvântul naţionalism, desemnând un gen de
şovinism provincial, a fost folosit mai întâi în lumea germană, unde îl întâlnim într-un jurământ la
care erau supuşi studenţii Universităţii din Leipzig la 1661, organizaţi şi ei, precum colegii lor de la
Sorbonna, în “naţiuni”. In 1774, Herder a folosit termenul naţionalism, pe care l-a reluat de altfel şi în
anul 1798, într-un sens mai modern în accepţiunea noastră. Revoluţionarii fancezi Volney, Jallet,
Robespierre şi abatele Gregoire au susţinut drepturile naţiunilor ca un corolar al drepturilor omului.
Volney a prezentat Adunării Constituante, la 18 mai 1790, proiectul declaraţiei drepturilor naţiunilor
iar Maximilien Robespierre a susţinut teza liberei determinări a naţiunii. Totuşi, majoritatea
cercetătorilor care s-au ocupat de fenomenul naţionalismului, avându-l drept model pe Ferdinand
Boldensperger, desemnează ca primă persoană care a folosit în sens modern termenul de
naţionalism, pe abatele Barruel, autorul Memoriilor pentru a servii istoriei iacobinismului, publicate
între anii 1798-1799 la Hamburg. În lucrarea sus menţionată, naţionalismul este văzut de abatele
francez ca o exacerbare a virtuţii patriotismului . Cu toate acestea însă, nimeni nu a oferit încă o dată
precisă, acceptată de o relativă majoritate, pentru momentul de început al naţionalismului.
Conotaţia politică a conceptului de naţiune este întâlnită relativ târziu, secolele al XVIII-lea şi începutul
celui de-al XIX-lea, şi este, limpede, o creaţie a modernităţii. Aşa apar şi conceptele înrudite:
autodeterminare naţională, interes naţional, voinţă naţională, consens naţional etc.

Autodeterminarea naţională implică suveranitatea şi independenţa statului în raporturile

cu celelalte state, precum şi capacitatea sa „de a formula legi şi de a-şi exercita jurisdicţia într-un
teritoriu dat.”( Andrew Vincent, Modern Political Ideologies, Oxford, 1992, p. 239). Interesul naţional
este legat de evoluţia statului şi a sferelor sale de interes. Uneori este folosit şi ca substitut pentru
raţiune de stat, cu semnificaţia că există o realitate care ar aparţine exclusiv statului. Mai
problematic este conţinutul ideologic al acestui concept, întrucât aproape toate forţele politice
vorbesc în numele interesului naţional, ca şi cum acesta ar fi o esenţă absolută, ceva anistoric care
transcende generaţiile şi trebuie mereu afirmat. Dar există o realitate dincolo de indivizi, de
interesele şi drepturile lor? Evident, un spirit liberal autentic va considera interesul naţional o
abstracţie, o ficţiune utilă doar unei propagande populiste. Dintr-un punct de vedere academic, trebuie
să specificăm de fiecare dată în ce sens folosim conceptele şi dacă ele acoperă o anumită realitate.
Voinţa naţională ar fi expresia unui spirit sau specific naţional, întrupat fie de conducătorul politic, fie
de popor. Şi aici apare aceeaşi problemă ca şi în cazul interesului naţional: trebuie să determinăm
concret conţinutul său. Consensul naţional este de asemenea un concept problematic, pentru că
presupune existenţa unui spirit, voinţă, interes comun, care ar acţiona într-o singură direcţie,
făcând abstracţie de opiniile contradictorii ale indivizilor. Rezumând pe această linie de argumentare:
naţiunea reprezintă un grup de oameni legaţi printr-o descendenţă comună, printr-o cultură, limbă, şi
teritoriu comun; iar naţionalismul este o ideologie care foloseşte elementele apartenenţei şi identităţii
colective pentru a legitima o strategie politică. Pe de altă parte, trebuie să menţionăm că în dreptul
internaţional public nu există formulată o definiţie a naţiunii în ciuda faptului că dreptul la
autodeterminare este consacrat şi promulgat în importante documente semnate de mai toate statele
lumii.
După Revoluţia franceză din 1789 şi concepţia civică asupra naţiunii, a apărut dihotomia
dintre naţiunea politică şi naţiunea culturală. Semnificaţia diferită a conceptelor Kulturnation,
organicist, elaborat în spaţiul german şi privilegiind valorile tradiţionale, limba şi cultura, respectiv
Nation, investită civic şi politic în spaţiul francez, a contribuit la o mare dezbatere, care persistă încă
în literatura de specialitate: naţiune culturală sau naţiune politică.

46
 Abordată în cercetările istoricilor, sociologilor sau politologilor, naţiunea păstrează aceeaşi
plurivalenţă a sensurilor. În linii generale, există două modalităţi principale în tratarea fenomenului
naţional. Prima, reprezentând abordările perenialiste şi primordialiste, accentuează ideea că
naţiunile, fiind grupuri etno-culturale, au existat dintotdeauna. O poziţie mai nuanţată este aceea a
etnosimboliştilor. Anthony D. Smith observa că naţiunile sunt comunităţi etnice cu mituri ale originii
(neavând neapărat aceeaşi origine), cu o istorie şi o cultură comună, locuind un anumit teritoriu şi
fiind legate prin sentimente de solidaritate, dar constituirea în comunităţi conştiente s-a produs în
epoca modernă, ca urmare a unor factori externi. O a doua mare grupă de abordări este aceea
modernistă. Potrivit acestei şcoli, naţiunea este o realitate a lumii moderne, în relaţie directă cu
geneza capitalismului. Mai mult, unii autori merg până la a considera naţiunea ca fiind o structură
„imaginată”, o construcţie subiectivă.

Cele două tipuri distincte de naţiune (politică, respectiv etnică) sunt considerate a aparţine la două
zone geografice diferite: prima, Europei de Vest, iar cea de-a doua, originară din spaţiul german, ar fi
proprie Europei Centrale şi de Est. Dar, într-un studiu recent, M. Seymour (M. Seymour, On
Redefining the Nation, în N. Miscevic (ed.), Nationalism and Ethnic Conflict. Philosophycal
Perspectives, La Salle and Chicago, 2000.) arăta că o naţiune nu poate fi definită doar politic sau
cultural, pentru că grupul respectiv, având sau nu o descendenţă comună, este însufleţit de scopuri
politice.
Este naţiunea o creaţie voluntară, o entitate imaginată şi construită, aşa cum afirma Benedict
Anderson, sau este un „dat” natural? Punctele de vedere cele mai radicale constau în prezentarea
naţiunii ca un concept folosit pentru manipularea maselor. Alţi autori sunt mai nuanţaţi, precizând că
comunitatea naţională s-a construit în urma difuzării unei ideologii create, cum este naţionalismul,
dar nu pe seama naivităţii maselor, ci ca urmare a unui proces obiectiv, de evoluţie a societăţii
umane. Pentru cei mai mulţi însă, naţiunea nu este o comunitate voluntară, care poate fi creată şi
apoi distrusă, deoarece ea este puternic marcată în conştiinţa oamenilor. Poate că celebrul text din
1882 al lui Ernest Renan oferă totuşi o definiţie acceptabilă: „O naţiune este un suflet, un principiu
spiritual. […] Unul este în trecut, altul în prezent”: moştenirea spirituală şi voinţa actuală de a trăi
împreună. Ea este „un plebiscit de fiecare zi”.

Pornind de la modul divers în care a fost înţeleasă şi definită naţiunea - aceasta merită, fără
îndoială, o discuţie aparte - recte ca rezultat al unui act de voinţă politică (naţiunea civilă, cunoscutul
caz francez) sau ca rezultantă etnolingvistică a unei întregi desfăşurări istorice (naţiunea
“primordială”, organică etc. specifică centrului şi estului european), cei care s-au ocupat de studiul
naţionalismului au preluat modelul şi până astăzi se vorbeşte despre un naţionalism politic sau
cultural. Cel care a impus această distincţie, la începutul secolului nostru, cu cea mai mare autoritate
este celebrul savant german Frederik Meinecke. Potrivit acestuia cea mai înaltă formă a
naţionalismului consta într-o combinaţie de naţionalism politic şi cultural într-un stat absolut suveran
şi omogen cultural, Nationalstaat.

Naţionalismul liberal (de tip Risorgimento), ale cărui rădăcini pot fi descoperite în
Iluminism, este asociat cu precădere de numele lui Giuseppe Mazzini (1805-1872) şi de idealul său
„umanist internaţionalist”. Militant de seamă pentru unificarea Italiei, el a fost inspiratorul unei mişcări
de răsunet, „Tânăra Italie”, care va culmina cu una internaţională, „Tânăra Europă”. Idealul său era al
unei Europe unite formată din 11 naţiuni independente şi suficient de puternice pentru a face faţă
Imperiului Habsburgic, şi care aveau un regim constituţional democratic. Fiecare naţiune trebuia să
fie independentă (deci să aibă dreptul de auto-determinare) în cadrul unui sistem de guvernământ
democratic constituţional care să garanteze drepturile şi libertatea indivizilor. Pentru Giuseppe
Mazzini suprema vocaţie însemna devoţiunea pentru naţiune (expresia unei ordini divine) care
presupunea implicit slujirea „umanităţii” (a armoniei divine). Indivizii îşi exercitau libertatea şi îşi
realizau misiunea în desăvârşirea idealului comun, umanitatea. Acest gen de naţionalism, denumit
şi romantic-colectivist, era compatibil cu universalismul şi cosmopolitismul liberal. Este ceea ce

47
în literatura de specialitate a fost considerat drept un naţionalism moderat, legitim, corespunzând
liberalismului moderat.

Dificultatea constă, însă, în acomodarea principiului liberal al auto-determinării

individuale cu cel al auto-determinării naţionale. Discuţia a fost deschisă de John Stuart Mill când a
pus problema consensului individual la forma de guvernământ „care trebuie decisă de cei
guvernaţi”. Astfel principiul auto-determinării individuale a fost transferat şi a devenit justificarea
auto-guvernării pentru popor şi naţiune. Acest transfer logic a permis deducerea unei concluzii
„naţionaliste” dintr-o premisă „individualistă”. Pentru Harry Beran, structura acestui silogism ar fi
următoarea: „Indivizii au dreptul la auto-determinare personală. Prin urmare, grupurile au
dreptul la auto-determinarea de grup... Deci, grupurile, care sunt naţiunile, au dreptul la auto-
determinare naţională. (Harry Beran, The Consent Theory of Political Obligation, London, 1987,
p.138). Ceea ce nu aflăm este cum se realizează această transpoziţie fără ca naţiunea să nu devină o
ordine superioară, determinantă pentru opţiunile individuale. Pentru naţionalismul liberal
devine dificil să stabilească locul individului în contextul naţional: în nici un caz indivizii nu pot să
stea în „afara” naţiunii, exercitându-şi drepturile şi libertatea dintr-o „perspectivă de nicăieri”. Cum
se realizează legătura dintre auto-determinarea individuală şi cea naţională rămâne o problemă
crucială pentru că implică un set de supoziţii diferite despre individ şi colectivitate. Dacă admiţi că
indivizii au dreptul să-şi aleagă valorile şi ataşamentele după propria voinţă, este dificil să admiţi,
în acelaşi timp, că există anumite valori (cele naţionale) care sunt deasupra celor individuale şi
chiar le determină. Nimeni nu poate nega că există sentimente naţionaliste care dau sens unor
vieţi, dar asta nu înseamnă că ele pot deveni repere absolute pentru individ. Un spirit liberal va
susţine întotdeauna că omul este liber să-şi revizuiască orice convingere, naţionalistul va
considera că există anumite valori comune care nu pot fi revizuite şi astfel trădate.

Naţionalismul tradiţional (conservator), inspirat de temele culturale ale

Romantismului, a apărut ca o reacţie la Revoluţia franceză şi la raţionalismul care ameninţa
continuitatea şi organicitatea evoluţiei istorice. Edmund Burke şi Joseph de Maistre vedeau în
naţiune expresia unei ordini superioare, a unei comunităţi organice, opusă unui „simplu corpus de
cetăţeni egali în drepturi”. În variantele romantice germane (la Schlegel şi Novalis), sub influenţa
ideilor lui Herder şi Fichte, naţiunea era expresia „purităţii limbajului, a mitologiei populare şi
culturale.” Se dorea reîntoarcerea la tradiţiile comunitare străvechi, care jucaseră un rol esenţial în
naşterea naţiunilor. Cultura comună, un spirit, voinţă sau suflet unic exprimat în limbă, mituri,
obiceiuri şi legi, erau elementele fundamentale în constituirea naţiunilor. Perceput la vremea
respectivă ca o formă de protest împotriva hegemoniei culturale franceze (Johann Gottlieb Fichte
cu Adresa către Naţiunea Germană şi ideea lui Frederich Meinecke de Kulturation) în cadrul
statelor germane, naţionalismul tradiţionalist, de inspiraţie romantică, este considerat esenţa per
se a naţionalismului. Nu întâmplător secolul al XIX-lea cunoaşte un puternic reviriment al culturii
populare, al interesului pentru vechile obiceiuri şi tradiţii. Era o încercare de afirmare a culturii
autentice personificate în popor, care cerea dreptul la auto-afirmare naţională. Se putea realiza
astfel un ideal estetic de stat şi o armonie între naţiuni, mergând până la restaurarea, prin
catolicism, a medievalei Respublica Christiana (Novalis). Forţa acestui tip de discurs cultural este
semnificativă. Oferă o anumită legitimitate idealului naţional de auto-determinare şi, în plus,
răspunde nevoii de filiaţie intelectuală în constituirea identităţii. Nu întâmplător a fost asociat
deseori cu idealurile unei Europe cosmopolite.

Una este să vorbim despre tradiţie şi alta despre naţiune (şi naţionalism). Tradiţia este un
factor important în constituirea identităţilor, naţiunea implică valorificarea tradiţiei pentru un
scop particular: afirmarea unui abstract proiect colectiv. Ca orice proiect (social) colectiv acordă,
inevitabil, o semnificaţie derivată individului. Ori, un discurs coerent despre indivizi şi drepturile
lor, fără să facă abstracţie de contextul social în care aceştia se află, accentuează priorităţile
concrete. Diferenţa de perspectivă şi de planuri este esenţială şi cred că trebuie stabilită dincolo

48
de forţa de seducţie a naţionalismului „cultural”. Tradiţia poate fi utilă în definirea anumitor
tipuri de comportament, dar ea nu ne poate oferi un criteriu infailibil după care să ne conducem viaţa
practică. Cu atât mai puţin poate valida modul în care ne rezolvăm problemele practice şi ne alegem
priorităţile. Ceea ce au avut în comun diferitele proiecte colectiviste (şi naţionaliste) este tocmai
încercarea de-a stabili anumite scopuri şi criterii ca temei al opţiunilor individuale.

Naţionalismul civic este asociat naţionalismului liberal pentru că este că încearcă să îmbine
principiul auto-determinării naţionale cu cel al auto-determinării individuale. Particula „civic” pare să-i
ofere o anumită legitimitate (şi superioritate) întrucât sugerează că dincolo de ceea ce înţelegem prin
naţionalitate, în sens tradiţional, există şi o comunitate politică. Aceasta însă implică un set de legi şi
instituţii politice care-i leagă pe membrii comunităţii în jurul unei autorităţi de alt tip decât cea istorică
şi culturală. Pentru Anthony D. Smith (Anthony D. Smith, National Identity), modelul „civic” al naţiunii
este în primul rând o concepţie predominant teritorială. Naţiunile posedă teritorii bine definite care
trebuie să fie „istorice” şi „sacre”. Un alt element este ideea de patria, „o comunitate de legi şi instituţii
şi o singură voinţă politică”, care exprimă anumite scopuri şi interese politice comune. Această
comunitate politică devine substanţa egalităţii juridice şi a drepturilor civile şi economice. Expresia
finală a acestei comunităţi este un set de valori şi tradiţii culturale comune, un set de aspiraţii,
sentimente şi idei care-i leagă pe oameni într-un teritoriu istoric. Aşadar, teritoriul istoric, o anumită
comunitate şi egalitate politico-juridică, plus o cultură civică sunt, pentru autorul sus menţionat,
„elementele standard ale concepţiei occidentale despre naţiune.” Acest tip de naţionalism s-a
dezvoltat în special în ţările care aveau un teritoriu relativ stabil (Anglia, Franţa) şi pentru care
problema era o ideologie comună care să corespundă nevoii de unitate naţională, în ţările din estul
Europei, unde disputele teritoriale sunt şi astăzi actuale, s-a dezvoltat un naţionalism care revendica o
patrie originară, un ţinut iniţial pierdut pe nedrept de-a lungul istoriei.
Naţionalismul etnic sau Etnonaţionalismul. Începând cu anii '70 ai secolului trecut şi pornind
de la preocuparea tot mai constantă de a investiga naţionalismul şi formele sale de manifestare atât
în Europa, cât şi pe alte continente, o serie de sociologi şi istorici au început să folosească un termen
nou pentru a desemna mişcările naţionale şi anume acela de etnonaţionalism. Cel care a propus şi
conceptualizat noul termen a fost Walker Connor (Walker Connor, Ethnic Nationalism as a Political
Force, în, “World Affairs”, Nr. 133, 1970, pp. 91-97; idem, The Politics of Ethnonationalism, în
“Journal of International Affairs”, Nr. 27, 1973, pp. 1-21; idem, A Nation is a Nation, is a State, is an
Ethnic Group, is a ..., în, “Ethnic and Racial Studies” I, Nr. 4, 1978, pp. 377-400). Reacţiile în cercurile
academice au fost imediate şi Louis L. Snyder, unul din reputaţii istorici ai naţionalismului, s-a opus
vehement noului termen argumentând că termenul etnic s-a referit mai totdeauna la rasă şi că
naţionalismul trebuie să rămână termenul care acomodează cel mai bine genul de realităţi ilustrate
de ceea ce Walker Connor numeşte etnonaţionalism. Mai târziu, la sfârşitul deceniului trecut, Louis L.
Snyder a acceptat noul termen care îşi croise deja o binemeritată carieră. La rândul său, Konstantin
Symmons-Symonolewicz, sociolog, era mai nuanţat în critica sa susţinând că loialităţile de tip etnic
nu sunt identice cu fidelitatea manifestată faţă de naţiune. În acelaşi timp, el recunoştea că
etnicitatea este un element important în construcţia naţionalismului de tip modern. Această
dezbatere a fost foarte importantă în impunerea şi acreditarea noului termen, mai ales că
teoreticienii naţionalismului nu au avut în vedere două aspecte foarte importante în analizele lor:
etnicitatea înţeleasă într-un sens nerasial precede naţionalismul din punct de vedere cronologic,
grupul etnic fiind ingredientul de bază în realizarea statului naţiune şi, nici unul din "pionierii"
studiului naţionalismului - C. J. H. Hayes, Hans Kohn, Harold Laski, Karl Deutsch, Louis L. Snyder, ş.a. -
nu au relevat într-un mod adecvat importanţa etnicităţii în afirmarea naţionalismului.

Pornind de la realitatea existenţei unei confuzii, perpetuată în literatura de specialitate până

astăzi, între naţiune şi stat, Walker Connor a încercat să clarifice legăturile care există între etnicitate
şi naţionalism criticând puternic - cu mult temei, în opinia noastră - şcoala lui Karl Deutsch care a
impus conceptul de nation-building (construcţie naţională). Critica se întemeiază pe faptul că această
şcoală a ignorat şi nu a înţeles de fapt rolul pe care identitatea etnică îl joacă în viaţa socială şi

49
politică. Este cazul să menţionăm că însuşi Karl Deutsch a revenit mai târziu asupra acestei probleme.
În viziunea lui Walker Connor, naţiunea este "conştientă", se "autodiferenţiază" pe bază etnică.
Calitatea esenţială a naţiunii este aceea a ataşamentului psihologic şi emoţional pe care îl simt
membrii săi. Este de fapt o reluare mai rafinată a vechii definiţii a naţiunii formulată de Ernest Renan.
În acelaşi timp, grupul etnic este animat de sentimente similare şi numai atunci când el se
"maturizează" politic - devine conştient de sine în sens politic - devine naţiune. Realitatea lumii
moderne, în care nu toate statele sunt state-naţiune, derivă în opinia lui Walker Connor din distincţia
care există între "unităţile culturale" numite naţiuni şi "unităţile politice" numite state. Nici aici nu
este nimic nou, dacă ne amintim că încă la începutul secolului nostru Frederick Meinecke distingea
între Kulturnation şi Statsnation. Ceea ce este totuşi nou în viziunea propusă de adepţii
etnonaţionalismului este accentul care se pune pe grupul etnic, pe faptul că statul trebuie văzut ca o
unitate funcţională care să asigure indivizilor satisfacerea unor nevoi reale sau imaginare. Astfel,
loialitatea etnică este creuzetul în care se va forma cea naţională odată cu Iluminismul, cu Revoluţia
franceză, cu afirmarea ideii de suveranitate populară. Principiul naţionalităţilor sau, mai târziu,
autodeterminarea naţională sunt percepute şi prezentate ca fiind variante ale conceptului de
suveranitate populară.

Naţionalismul etnic pune pe primul plan ideea comunităţii de naştere şi a culturii native.
Indiferent de locul în care trăieşti, eşti legat organic, ineluctabil de comunitatea în care te-ai născut,
descendenţa comună e trăsătura esenţială a naţiunii „supra-familie”. Deci comunitatea etnică este
trăsătura principală a acestui naţionalism, în locul instituţiilor şi legilor comune acţionează „voinţa
poporului” şi de aceea mobilizarea populară are un important rol „moral şi retoric”. Astfel, ideea de
egalitate este înlocuită de modelul culturilor vernaculare, al tradiţiilor şi obiceiurilor populare, care au
creat conceptul unei „comunităţi imaginate”: naţiunea. De aici şi fascinaţia pentru miturile istorice,
baladele populare despre eroii anonimi care s-au jertfit pentru binele patriei. Arsenalul ideologic este
impresionant şi el valorifică la maximum nevoia de afirmare în numele unui trecut glorios, cu care
prezentul nu se poate compara. Dincolo de deosebirile de conţinut dintre cele două tipuri de
naţionalisme, există un element împărtăşit în comun: identitatea (culturală) colectivă care constituie
miezul ideologiei naţionaliste.

În concluzie, departe de a fi un termen tautologic - aşa cum poate părea la o privire

superficială - etnonaţionalismul propune o clarificare a relaţiei etnic - naţional dintr-o perspectivă
complexă. Adjectivul etnic sau prefixul etno- definesc mai complet ceea ce înainte era cunoscut sub
titulatura "naţiune culturală".

Conceptul central, cheie, al ideologiei naţionaliste este cel de identitate colectivă. „Identitatea
colectivă” este una din supoziţiile esenţiale ale naţionalismului pentru cel puţin două motive: este
matricea mitologiei şi ideologiei naţionaliste şi, poate fi o soluţie la „criza” identităţii individuale.

Ca soluţie la criza identităţii individuale a fost opera intelectualităţii în căutarea

rădăcinilor, dar a servit şi intereselor unor largi categorii sociale în căutarea aceloraşi rădăcini, chiar
dacă aceste căutări aveau raţiuni diferite. Anthony D. Smith, consideră că această criză s-a datorat,
în bună parte, provocării pe care Modernitatea a lansat-o tradiţiei şi religiei, o dată cu apariţia
statului modern şi datorită revoluţiilor din Europa occidentală. Era provocarea unei „legitimări
duale”: legitimarea în termenii religiei şi tradiţiei moştenite versus legitimarea în termenii „raţiunii
şi observaţiei”. În locul unei mitologii şi imaginar cosmic divin, apare o nouă mitologie, cu
pretenţii „raţionaliste”, care încearcă să întemeieze acţiunea şi gândirea umană dintr-o altă
perspectivă. Unul din principiile esenţiale ale acestei noi mitologii este „istoricismul” care prezintă
un tablou cuprinzător al universului, „fără să mai apeleze la un principiu extern al creaţiei şi
integrează în acelaşi timp trecutul (tradiţia), prezentul (raţiunea) şi viitorul (perfectibilitatea)”.
Un asemenea tablou are virtuţi deosebite: oferă o explicaţie „fundamentală”, o bază pentru
afirmarea unei identităţi colective, în care identităţile individuale se pot integra, şi un principiu
legitimator - se adresează întregii comunităţi. Pasul următor, în aceiaşi logică, este

50
considerarea democraţiei ca expresie (aparentă) a voinţei naţiunii. În fond, ceea ce a inspirat
fervoarea revoluţionară din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea a fost tocmai discursul politic despre
libertatea colectivă şi suveranitatea populară ca expresie a voinţei naţionale.

Ca ideologie, naţionalismul este o fuziune de elemente cognitive şi expresive disparate

(eroii naţionali, lupte istorice, monumente şi privelişti naturale, diferite simboluri sacre) legate de
sentimente şi aspiraţii.

Herder a creat un original naţionalism cultural pornind de la ideea că fiecare naţiune are
„geniul” ei specific exprimat într-o formă de gândire şi comunicare proprie. Unicitatea acestui spirit
se găsea în limba naţională iar forţa sa, în capacitatea de a se constitui într-o realitate. După cum
limba are un suflet al ei, la fel şi naţiunile sunt manifestarea unui spirit propriu. Limba exprima
continuitatea istorică esenţială a societăţii şi tradiţiei şi de aceea era sursa construcţiei (Bildung)
fiecărei naţiuni.

Sintagma stat-naţiune este folosită începând din secolul al XIX-lea când apar statele moderne:
Grecia în 1830, Belgia în 1831, România în 1859, Italia în 1861, Germania în 1871, Serbia şi
Muntenegru în 1878. Sintagma nu este lipsită de ambiguitate, naţiunea era echivalată fie cu poporul,
fie cu statul sau cu interesul colectiv. Nu este însă foarte limpede în ce constă legătura dintre stat şi
naţiune; statul poate fi înţeles ca o formă de organizare politică a unui popor, ca un ansamblu de
instituţii de guvernământ, sau poate fi identificat cu poporul ca expresie a suveranităţii populare.
Unde este legătura cu naţionalismul? Cu atât mai mult cu cât există mai multe teorii despre stat:
constituţională, etică, federalistă, comunistă, pluralistă, etc. Apoi, conceptul de naţiune este greu de
definit cu exactitate, din moment ce avem mai multe concepţii despre statul-naţiune: liberală,
tradiţionalistă, integrală. Naţiunea liberală este una universală, cea conservatoare-tradiţionalistă este
organicistă şi corporatistă, iar cea fascistă (integrală) este o concepţie etică despre stat. În al doilea
rând, se pune întrebarea cine a apărut mai întâi: statul sau naţiunea? Pentru mitologia naţionalistă a
sec. XVIII şi XIX statul este întruparea naţiunii istorice primordiale. Se uită însă de toate formele de
organizare statală care au precedat cu multe secole apariţia naţiunilor moderne. Ceea ce conferă o
influenţă persuasivă argumentului naţional este ideea suveranităţii naţionale ca expresie a voinţei
populare. De aceea, şi discursul este formulat în termenii abstracţi ai interesului colectiv, sau binelui
comun, care legitimează automat şi strategia politică. Asemenea termeni trebuie mereu
concretizaţi, şi atunci descoperim că există multe alte atribute care-i leagă pe cetăţeni: anumite
norme juridice, drepturile constituţionale ş.a.m.d. Toate acestea, departe de a fi expresia unui spirit
istoric al popoarelor, sunt mai degrabă formulate sub formă de tehnici şi proceduri juridice care
consfinţesc drepturile şi libertăţile individuale. Ceea ce a impietat însă demersul istoric parazitându-l
constant - dincolo de grosolanul amestec ideologic - a fost stereotipizarea relaţiei naţiune - stat şi
preluarea ei ca atare în cercetarea istorică. Cel mai adesea s-a pus semnul egalităţii între naţiune şi
stat, s-au forjat raţionamente istorice cu vocaţie universală, s-a analizat şi interpretat totul pornindu-
se de la ideea sacrosantă că acolo unde există naţiune trebuie să existe şi un stat, naţional fireşte.
Datorită fragilităţii şi friabilităţii interpretărilor conexe fenomenului naţional în ansamblul său s-a
creat un “cor” polifonic în lumea istoricilor, şi nu numai, cor ce nu şi-a găsit încă ritmul şi cadenţa,
marcat fiind de numeroase stridenţe şi disonanţe. Una din cauzele acestei realităţi este caracterul
mitogenetic al “naţionalului”, mai totdeauna creator de fantasme identitare, stârnitor în profunzime
al afectelor şi pretabil la folosire în sensul manipularii mulţimilor sau a asigurării unei necesare
coeziuni interne. Tocmai uşurinţa cu care modernitatea s-a autoconstruit permiţând transgresarea
între naţiune şi stat a constituit premisa constructului politic statal modern; căci cine poate nega rolul
de liturghie secularizantă în stat al naţionalismului, aşa cum s-a impus el la nivel european şi chiar
mondial.

Pentru a conchide subliniem: a) Naţiunile sunt realităţi istorice relativ recente, care au
apărut în perioada Iluminismului sau ca o consecinţă a transformărilor care au generat lumea
modernă (capitalismul). Menţionăm aici şi opinia lui Benedict Anderson potrivit căreia ele sunt

51
creaţia a ceea ce el numeşte print capitalism b) Naţiunile nu derivă din ordinea "naturală" a lumii,
ele sunt create şi la rândul lor creează. Aşa cum sublinia Ernest Gellner: "Naţiunile ca un dat natural
sau ca un mijloc divin de a clasifica oamenii, ca un destin politic inexorabil sunt un mit (subl. aut.) ;
naţionalismul care transformă culturile şi societăţile pre-existente în naţiuni, câteodată le inventează
chiar, sau cel mai adesea subjugă şi obliterează societăţile şi culturile pre-existente, aceasta este
realitatea". Este de domeniul evidenţei că naţiunile sunt create pe baza drepturilor civile, a limbii şi
religiei comune, a unei tradiţii administrative etc., aşa cum şi naţiunile însele pot crea uneori astfel de
solidarităţi c) Naţionalismul este ideologia statului modern, el întrupând ideile şi doctrinele pe baza
cărora a apărut şi s-a legitimat noua realitate politică a guvernării şi administrării unui teritoriu dat.
Cu alte cuvinte naţionalismul poate fi descris ca o filosofie a cărţii, instrumentul prin care noii
birocraţi şi-au legitimat puterea şi conducerea în Europa post-iluministă, afirmând existenţa
identităţii între elite şi mase, elitelor revenindu-le sarcina să conducă societatea. d) Naţiunile sunt
"comunităţi imaginate" aşa cum Benedict Anderson le definea. Aceasta înseamnă că parţial ele sunt
şi rezultatul unei imagini despre sine, pe lângă celelalte "comunităţi" obiective, istoriceşte constituite
(teritoriu, limbă, cultură etc.). Naţiunile includ deci membri care nu au nimic în comun în afara
percepţiei lor de aparţinători ai aceleiaşi naţiuni, participanţi la un destin comun implicat de
apartenenţa lor la grupul naţional. e) Naţionalismul a devenit o forţă socială autonomă în ultimele
secole dovedind o capacitate de supravieţuire impresionantă. Printr-o adevărată ars combinatoria a
interferat şi s-a contopit cu toate marile ideologii ale lumii moderne pe care le-a şi transcens.f) Nu
putem vorbi despre naţionalism în general, decât ca element al ordinii mondiale actuale - bazate pe
state naţiune -, fără să riscăm o polemică ad infinitum. Putem analiza şi vorbi în schimb despre
naţionalisme în diferite secvenţe cronotopice. Aceasta este şi cea mai plauzibilă explicaţie a
"babiloniei" taxonomice şi semantice care se întâlneşte în literatura de specialitate.

Pentru a vedea relațiile dintre naționalism și statul modern vezi Anexa 2 de la sfârșitul
cursului.

Verificare pe parcurs:

1.Care sunt câteva din definițiile date naționalismului?

2. Prezentați pe scurt conceptul autodeterminării naționale și legătura lui cu naționalismul

3. Care sunt principalele tipuri de nationalism vehiculate în literature domeniului?

4. care este rolul statului națiune în societatea contemporană?

52
 Unitatea de învăţare 8.

Lupta pentru putere și ordine. Puterea, ,,inima” politicii. Controlul puterii

Obiective:
- Cunoașterea teoriilor despre putere
- Conținutul puterii și balanța de putere în relațiile internaționale

Puterea reprezinta o realitate multidimensionala care se manifesta atât ca obiectiv cât și ca

instrument al statelor, aflându-se în epicentrul sistemului internațional. Comportamentul fiecărui
stat, cât si dinamica sistemului internațional își au izvorul în structura si distribuția puterii mondiale.

Puterea este conceptul cheie sau altfel spus ,,inima” politicii. Esența luptei politice este
accesul la putere. Aceasta permite, pe plan intern și extern, transpunerea în practică a propriilor
programe politice și satisfacerea propriilor interese. Pe plan internațional, puterea reprezintă, în
același timp atât un scop, cât și un mijloc de atingere a altor obiective.

Între primii gânditori care au elaborat definiții ale puterii și care au fost validate de trecerea
timpului a fost Max Weber.

▪ ,,Puterea este posibilitatea de a-ți impune voința asupra comportamentului uneia sau mai
multor persoane”, scria Max Weber în ,,Wirtschaft und Gesellschaft” (Economie si Societate), în 1915;

▪ ,,Puterea este probabilitatea ca un actor într-o relație socială sa fie într-o poziție care să-i
permită să-și impuna voința în ciuda rezisțentei altcuiva, indiferent de fundamentul pe care se
bazează aceasta probabilitate”, adauga Max Weber în ,,Theory of Social & Economic
Organization: Role of Ideas & Subjectivism in Action”, din 1915;

▪ ,,Prin putere se înțelege oportunitatea existentă într-o relație socială care permite cuiva să-și
impuna voința chiar împotriva rezistenței altcuiva si indiferent pe ce se bazează această
oportunitate”, concluzioneaza Max Weber în ,,Basic Concepts in Sociology”, 1920.

Pornind de la baza teoretica excepțională lăsată moștenire de Max Weber, alți cercetători ai
relațiilor internationale au adaugat precizări sau nuanțe suplimentare, fără însă a produce vreo
revoluție conceptuală:

▪ ,,Puterea poate fi definită ca obținerea efectelor dorite. A are mai multă putere decât B dacă A
obține mai multe efecte dorite, iar B doar câteva” (Bertrand Russell, 1938);
▪ ,,Puterea reprezinta capacitatea de a utiliza forța” (Bierstedt, R.,1950);
▪ ,,Puterea este procesul prin care se afectează politicile altora cu ajutorul (efectiv sau cu
amenințarea folosirii) unei pedepse severe pentru neconformarea cu politicile dorite” (Lasswell and
Kaplan, 1950);
▪ ,,Ideea mea intuitivă despre putere este ceva de genul: A are putere asupra lui B pâna acolo
încât îl poate determina pe B să facă ceva ceea ce nu ar fi făcut dacă nu ar fi fost nevoit" (Dahl,
Robert, 1957);
▪ ,,Puterea reprezintă capacitatea cuiva de a-și îndeplini dorințele prin controlul opțiunilor și/sau
preferințelor altuia" (Kuhn, Thomas, 1957);
▪ ,,Realitatea esențială a puterii, acel ceva fără de care nici nu ar putea exista, este
comanda” (Bertrand de Jouvenal, 1962)
▪ ,,Puterea este capacitatea de a provoca sau împiedica schimbarea” (Michael M. May, 1972)
În ,,Theory of Social & Economic Organization”, Max Weber face o distincție extrem de
importantă între ,,putere” și ,,autoritate”: autoritatea este puterea exercitată legitim. Din perspectivă
weberiană, marea problemă a puterii în relațiile internaționale este faptul că sistemul internașional,
datorită caracterului sau anarhic, nu conferă autoritate decât într-o masura redusa. În lipsa unui

53
mecanism de legitimare autentică a puterii în sistem, statele accepta autoritatea unei mari puteri din
alte motive decât legitimitatea: din frica, din interes, din admiratie. Aceasta autoritate este
temporară, fiind ,,acceptata”, doar atâta vreme cât exista frica, interesul sau admirația.

În celebra sa lucrare ,,Politica intre națiuni” (Politics among Nations: The Struggle for Power
and Peace, 1948), care a impus relațiile internaționale ca disciplină științifică dupa cel de-al Doilea
Razboi Mondial, Hans J. Morgenthau, întemeietorul realismului clasic, susține că politica
internaționala este, în esență, o luptă pentru putere, pe care oamenii încearcă de secole să o
modereze.

Pentru paradigma realistă, puterea reprezintă cheia de bolta a relațiilor internaționale. Toate
teoriile realiste consideră ca preocupările legate de putere, balanța de putere, dinamica puterii
reprezintă motorul afacerilor internationale. Puterea reprezintă un instrument principal, dacă nu
singurul, pentru realizarea intereselor nationale. Ca urmare, teoriile realiste postuleaza ca statele
sunt într-o continua competiție pentru putere.

Morgenthau consideră ca statele au o ,,poftă nemarginita pentru putere”, întrucât sunt

conduse de ființe umane care au ,,voință de putere” încă de la naștere și, în consecință, sunt
permanent în cautarea de oportunitati pentru a prelua ofensiva si a-si impune dominatia asupra altor
state (Politics among Nations, p. 208).

Daca natura umană reprezinta cauza profundă a competiției pentru putere în viziunea lui
Morgenthau, anarhia sistemului joacă același rol în opinia lui Keneth Waltz, întemeietorul realismului
defensiv. Waltz susține că, deși urmăresc în primul rând supravietuirea în sistem, fiind tentate sa se
comporte defensiv prin menținerea balanței de putere, statele profită totuși de conjuncturile apărute
pe plan internațional pentru a câstiga putere pe seama rivalilor, ori de câte ori se iveste o asemenea
oportunitate (Waltz, Teoria politicii internaționale, p. 126-127).

John Mearsheimer, reprezentant al realismului ofensiv merge mai departe, afirmând ca

anumite caracteristici ale sistemului international îndeamna marile puteri sa se concureze pentru
putere, iar scopul fundamental al unui stat este sa devina hegemon în cadrul sistemului
(Mearsheimer, Tragedia politicii de forță, p. 20)

Ca urmare, competiția pentru putere constituie o dominantă a sistemului international de

state, fiind responsabila pentru majoritatea marilor evenimente care au marcat istoria modernă, în
care au fost implicate în ultimele doua secole Marile Puteri .

Una dintre abordarile cele mai complete ale conceptului de putere, este cea a politologului
american Rudolph Rummel (Rummel, Undestanding Conflict and War. Vol. 2: The Conflict
Helix, Cap. 21: The Family of Power).
Rummel analizează puterea, conflictul si cooperarea din punct de vedere sociologic și
extrapolează concluziile la nivelul puterii și razboiului în relațiile internaționale. El porneste de la
premisa ca puterea este capacitatea de a produce efecte și face o diferența clară între puterea
potențială si puterea exercitată. În opinia lui, aceasta diferență consta în distincția dintre capacitatea
de a exercita puterea si resursele deținute în acest scop.

Potrivit lui Rummel, formele prin care se exercita puterea sunt:

▪ Forța: capacitatea de a afecta intenționat integritatea sau interesele unei entitați, împotriva
voinței acesteia. În relațiile internaționale forța provine din exercitarea puterii militare, dar și a
puterii economice;
▪ Puterea coercitivă: capacitatea de a folosi amenințarea pentru a determina o entitate să
aleagă cel mai mic dintre doua rele;
▪ Puterea autoritara: capacitatea de a apela la legitimitate pentru a convinge o entitate să
facă ceva anume;

54
 ▪ Puterea indirectă: capacitatea de a produce efecte prin intermediul altcuiva;
▪ Puterea de negociere: capacitatea de a determina pe cineva sa aleagă una dintre doua
soluții/comportamente la fel de acceptabile;
▪ Puterea neutră: capacitatea unui individ/entitați de a produce efecte neintenționat, prin
simplul fapt al existenței sau activitații sale;
▪ Puterea de manipulare: capacitatea de a controla situația si oportunitățile cuiva pentru a-l
determina sa facă sau nu ceva anume;
▪ Puterea în sine: capacitatea de a produce intenționat efecte în mediul în
care funcționeaza/există un individ/entitate;
▪ Puterea fizica: capacitatea de a afecta intenționat integritatea unei entitati;
▪ Puterea intelectuala: capacitatea de a convinge pe cineva sa creada în ceva sau sa faca ceva
anume.
La rândul său, Bertrand Russel apreciază că „puterea este conceptul fundamental în ştiinţele
sociale, în acelaşi sens în care energia este conceptul fundamental în fizică, iar lupta pentru putere
reprezintă, în esenţa ei, o confruntare pentru protejarea şi satisfacerea intereselor”
(Russel, B., Power: A New Social Analysis, London. Allen & Unwin, 1938, p. 12).

Conform cercetărilor în domeniu, este agreată ideea potrivit căreia puterea unui stat în relaţiile
internaţionale poate fi prezentată de o manieră generală în funcţie de următorii parametri:
▪ nivelul dezvoltării economice, resursele financiare, baza industrial – tehnologică;
▪ forţa militară şi capacitatea de apărare;
▪ calitatea și profesionalismul actului de guvernare;
▪ poziția geografică, numărul populației, suprafața și particularităţile teritoriului;
▪ capacitatea și potențialul inovațional-științific;
▪ capabilitățile serviciilor de informații, gradul în care un stat dispune de informaţii utile
propriilor interese în timp oportun;
▪ activitatea diplomatică ca instrument al politicii externe, calitatea, capacitatea de iniţiativă şi
de acţiune, abilitatea lui de a folosi conjunctura internaţională, raporturile de forţe dintre Marile
Puteri etc.
▪ capacitatea de a influenţa centrele de putere internaţionale în favoarea propriilor interese prin
lobby, mass – media etc.
Pentru a încerca o descifrare a arhitecturii de putere a sistemului international al secolului XXI,
este necesar să formulăm un raspuns la întrebarea: de ce statele concurează pentru putere si luptă
pentru hegemonie ? Aceasta întrebare este esențiala pentru paradigma realistă, dar prezintă interes
și pentru adeptii liberalismului sau constructivismului. Raspunsul la această întrebare decurge din
cinci caracteristici ale sistemului international de state. Nici una dintre aceste cinci caracteristici,
luată separat, nu conduce la concluzia ca statele trebuie sa fie în competiție, dar, împreună, ele
descriu o lume în care statele, în special Marile Puteri, sunt încurajate sa-si maximizeze puterea în
raport cu alte state.
Prima trăsătură este că sistemul internațional este anarhic, alcatuit din state independente,
fără vreo autoritate deasupra lor ((Waltz, Teoria politicii internaționale, p. 88-93). A doua este că
statele, în special Marile Puteri, dețin o anumita capacitate militară, care le face reciproc periculoase,
pericol care este potentat de cea de-a treia caracteristică: statele nu pot fi niciodata sigure de
intentiile celorlalte state. A patra trăsătură a sistemului internațional este că, pentru state,
securitatea, adică supravietuirea, este obiectivul fundamental, chiar dacă la o prima vedere au
obiective precum prosperitatea, pacea sociala etc. Cea de-a cincea caracteristică este că statele sunt
actori raționali, considerând problema supraviețuirii o chestiune strategică.

Într-un sistem descris de aceste cinci caracteristici, statele au de ales între trei modele de
comportament (Mearsheimer, Tragedia politicii de forță, p. 20): a) teama, b) self help sau auto-
ajutorare și c) maximizarea puterii. Dacă statele mici sunt condamnate sa aleagă unul dintre primele
două modele de comportament, pentru Marile Puteri, singura alegere rațională este sa valorifice

55
orice oportunitate de a-și spori puterea, încercând sa ajungă la situația ideală: dobândirea
hegemoniei.

O abordare interesantă aupra conceptului de putere aparține lui Joseph S. Nye (Nye, The
Future of Power, Public Affairs, 2011). Nye se numără printre autorii care au încercat să formuleze un
cadru teoretic prin care să putem înţelege rolul puterii în politica internaţională. El susține existența a
trei tipuri principale de putere – militară, economică și soft (Bachrach, Peter; Baratz, Morton, „Two
Faces of Power”, The American Political Science Review, vol. 56, nr. 4, 1962, p. 947-952). Primele
două tipuri constiuie așa-numita putere hard . Delimitarea conceptuală între
putere hard și soft constă în faptul că aceasta din urmă nu conţine un element coercitiv care să
determine oponentul să îţi împărtășească preferinţele. Nye afirmă că forţa rămâne un instrument
esenţial în politica internaţională, iar dimensiunea resurselor militare va contribui în continuare la
structurarea politicii mondiale, deși nu cu aceeași utilitate precum în epoca modernă. Totodată,
puterea economică are o importanţă în creștere în ultima perioadă. Însă, Nye avertizează să nu
facem greșeala de a generaliza că puterea economică va domina puterea militară în secolul XXI,
întrucât statele se vor confrunta cu mari probleme în a-și exercita puterea economică. Piaţa este
dificil de controlat, iar difuzia puterii spre actorii non-statali, în special, corporaţiile transnaţionale va
limita modalităţile în care statele vor putea să utilizeze instrumentele economice.
Contrar acestor perspective care accentuează factorii materiali și în care puterea reprezintă
mai mult o proprietate a statelor, Nye formulează un alt mijloc mai atractiv de exercitare a puterii
decât abordările tradiţionale, pe care îl denumește putere soft („Decisions and Nondecisions: An
Analytical Framework”, The American Political Science Review, vol. 57, nr. 3, 1963, p.632-642).
Autorul împărtășește teza conform căreia caracterul unui stat de a fi puternic nu constă în resursele
pe care le deţine, ci în abilitatea acestuia de a schimba comportamentul celorlalţi. Spre deosebire de
perspectivele realiste, Nye sugerează că un actor poate obţine ceea ce dorește de la alţi actori nu
doar prin coerciţie sau recompense, ci și prin exercitarea atracţiei fundamentată pe valori
împărtășite. Cultura, politicile externe sau idealurile politice pe care un stat le promovează pe scena
internaţională reprezintă astfel de surse de atracţie. Dacă un actor reușește să determine ca ceilalţi
să-i admire valorile, atunci nu mai trebuie să utilizate în mod uzual capabilităţile militare sau alte
instrumente precum sancţiunile economice pentru a obţine ceea ce dorește. Nye argumentează că
seducţia este mult mai eficientă decât coerciţia, iar promovarea unor valori seducătoare precum
democraţia sau drepturile omului reprezintă instrumente eficiente și puţin costisitoare (Toader,
Iulian, ,,Conceptul de putere și Relațiile internaționale din secolul XXI”, în Sfera Politicii nr. 177,
2014).
Exercitarea puterii depinde întotdeauna de context. Nye afirmă că în era informaţiei globale au
loc două mari transformări ale puterii: tranziţia puterii între state și difuzia puterii dinspre toate state
spre actorii non-statali. Nye dezvoltă conceptul de smart power pe care îl definește drept
capacitatea de a combina resursele puterii soft și ale celei hard în strategii eficiente. Potrivit lui Nye
abordările despre hegemonie sau preeminenţă în sistemul internaţional nu își mai au rostul în
contextul secolului al XXI-lea. Provocările celor două transformări ale revoluţiei informaţionale crește
importanţa modului în care va fi utilizată puterea inteligentă.

În ceea ce privește echilibrul de putere (balanța de putere), obiectivul fundamental urmărit

este protejarea statelor față de potențialele agresiuni. Ca urmare, niciunei entități din cadrul
sistemului nu i se permite obținerea predominanței asupra celorlalte. Potrivit teoriei clasice, acest
fapt presupune o distribuție specifică a puterii între entitățile ce compun sistemul internațional,
astfel încât niciun stat și nicio alianță existentă să nu poată obține în mod covârșitor sau predominant
puterea. Ideea non-predominanței constituie miezul analitic fundamental al oricărei teorii clasice a
balanței puterii (Chatterje, Partha, „The Classical Balance of Power Theory”, în Journal of Peace
Research vol. 9, nr. 1, 1972,, p. 51-61).
Potrivit lui Martin Wight (Politica de putere, Editura Ac, 1988, p. 180-187), echilibrul de putere
are următoarele sensuri:

56
 ▪ o distribuție uniformă a puterii, o stare de lucruri în care nicio putere nu este predominantă
încât să le pună în pericol pe celelalte;
▪ puterea ar trebui să fie echitabil distribuită;
▪ orice distribuție de forțe nu rămâne constantă pe timp îndelungat, fapt ce implică distribuția
există de putere;
▪ menținerea unei distribuții egale de putere;
▪ tendința inerentă a politicii internționale de a produce o distribuție egală a puterii.
A.J. Toynbee definește echilibrul de putere ca fiind ,,un sistem de politică dinamică ce intră în joc
ori de câte ori o societate se divizează într-un număr de state locale, mutual independente”. Și
adaugă: ,,Acesta (echilibrul de putere - n.n.) acționează în mod general pentru a păstra calibrul mediu
al statelor coborât, în termenii oricărui criteriu de măsurare a puterii politice. Un stat ce amenință
să-și mărească calibrul peste media precumpănitoare devine obiectul, în mod aproape automat,
presiunii din partea uturor celorlalte state, membre ale aceleași constelații politice” (A Study of
History, vol. III, O.U.P. Londra, 1934, p. 301-302).
Una dintre cele mai influente teorii ale balanței puterii o constituie cea a lui Kenneth Waltz. În
viziunea waltziană constrângerile structurale vor determina statele să recurgă la acțiuni de balansare,
iar la nivelul sistemului se vor forma balanțe de putere, nu în sensul că o balanță odată creată va fi
menținută, ci că, odată perturbată, va fi refăcută. Teoria pleacă de la premisa că statele sunt actori
unitari aflați într-un mediu de tip self-help și care își doresc să supraviețuiască, dar pot urmări și alte
scopuri, inclusiv dominația mondială. În acesr sens, statele vor încerca să valorifice atât resursele
interne (sporirea capabilităților militare, economice sau de altă natură), cât și cele externe (întărirea
alianței din care fac parte și slăbirea celor adverse. Sporirea puterii, potrivit lui Waltz, nu presupune
neapărat maximizarea ei, întrucât puterea nu este un scop în sine, ci mijlocul ccel mai important
pentru asigurarea securității (Teoria politicii internaționale, 2006, p. 167 și urm.).

Verificare pe parcurs:

1.Care sunt câteva din definițiile date puterii?

2. Prezentați pe scurt conceptul putere în relațiile internaționale

3. În ce constă echilibrul de putere în viziunea lui Martin Wright?

57
 Unitatea de învăţare 9.

Evaluarea intențiilor. Interesul național.

Sistemul economic ca indicator al politicii externe

Obiective:
- Cunoașterea conceptului de interes(e) național(e)
- Conținutul intereselor naționale ale României din perspectiva Strategiei naţionale de
apărare a ţării pentru perioada 2015 - 2019

Conceptul de interes(e) național(e) a făcut obiectul unor cercetări aprofundate în secolul al

XX-lea și se regăsește în lucrările unor reprezentanți ai școlii politice americane, britanice, franceze şi
spaniole, precum: H. Morgenthau, R. Keohane, J. Burchill, A. Linklater, J. B. Duroselle, A. Wolfers, A.
Schlesinger, D. Sanders, J. Frankel, F .Northidge, P. Seabury, K. Thompson, G. Mirski, G. Modelski,
Thiery de Montbrial.
În ultimele decenii conceptul este investigat într-o strînsă corelaţie cu politica externă şi
relaţiile internaţionale.
Definirea interesului naţional este dificilă, conceptul având un conținut relativ vag. Elementul
cheie este însă ideea de interes. În secolul al XIX-lea, lordul Palmerston, afirma cu o sinceritate plină
de cinism: ,Anglia nu are nici aliaţi şi nici inamici eterni. Interesele Angliei sunt eterne şi datoria
noastră este de a urma aceste interese”. În secolul al XX-lea, Charles De Gaulle continuă ideea și
adaugă: „Naţiunile nu au sentimente, ci doar interese”.
Morgentau susține că ceea ce numim interes naţional este format dintr-un „sâmbure tare”
prezent în orice situaţie şi un înveliş format din elemente variabile, care se modifică în funcţie de
împrejurările istorice concrete. În sâmburele tare intră păstrarea identităţii fizice, politice şi culturale
ale unei naţiuni şi se referă la asigurarea identităţii naţionale şi a integrităţii teritoriale, la păstrarea
ordinii şi a echilibrului intern. Învelişul se stabileşte în funcţie de evoluţia raporturilor de putere, de
alianţele posibile, de proiectele de securitate credibile (Politica între naţiuni, Polirom, 2007, p. 502).
În legătură cu acest concept, Samuel Huntington afirmă următoarele: ,,Un interes național este
un bun public care preocupă pe toți sau pe cei mai mulți dintre cetățeni. Un interes național vital ete
acel interes pentru care sunt gata să-și verse sângele și să-și cheltuiască bogăția pentru a-l apăra.
Interesele naționale combină, de regulă, securitatea și preocupările materiale, pe de o parte, și
preocupările morale și etice, pe de altă parte”. Cele care intră în categoria interesului național se
exprimă prin valori care, ulterior, se transpun în obiective măsurabile, pe care statul trebuie să le
îndeplinească. Odată stabilit oboectivul, trebuie alese mijloacele de atingere a acestuia, iar în cadrul
lor, modalitățile concrete prin care se procedează.
În ceea ce privește clasificarea intereselor, există trei mari categorii:
▪ cele care exprimă valori fundamentale - integritatea teritorială, independența, suveranitatea
etc. - asupra cărora nu se negociază;
▪ cele asupra cărora, deși importante, se poate negocia (ex., acordouri de control al
armamentelor și/sau dezarmare), atâta timp cât, prin negociere, se menține echilibrul inițial;
▪ cele care fac obiectul curent al negocierilor - ex., drepturi de navigație pe Dunăre etc.
De asemenea, cercetările în domeniu evidențiază existența a trei elemente constitutive ale
interesului naţional: a) necesitatea; b) conştientizarea necesităţii; c) acţiunea, precum și patru mari
instrumente de putere: a) diplomatic; b) informaţional; c) militar; d) economic. Ca urmare, în analiza
intereselor naţionale ale unui stat trebuie să se aibe în vedere următorii factori:
- caracteristicile generale ale mediului internaţional de securitate;
- nivelul și sursele de putere al statului în cauză (sursele de putere ce pot fi identificate în cazul
respectivului stat);
- poziţia statului în context geopolitic;

58
 - instrumentele de putere de care statul beneficiază pentru a-şi putea promova interesele în
plan internaţional.
Conceptul de interes național este fundamental pentru definirea politicii externe, el reprezentând
elementul esențial al întregii activități desfășurate în acest domeniu de un stat.
Wolfers consideră că realizarea intereselor naţionale ale statului rezidă în sporirea forţei lui, cu
predilecţie a celei militare. Potrivit lui Wolfers, conceptul ,,interes naţional” se află în conexiune
organică cu cel de „securitate naţională”, ele în linii mari fiind identice şi urmărind scopuri comune.
În acest sens, conform Strategiei naţionale de apărare a ţării pentru perioada 2015 - 2019,
interesele naţionale de securitate ale României sunt:
▪ garantarea caracterului naţional, a suveranităţii, independenţei, unităţii şi indivizibilităţii statului; ▪
apărarea integrităţii și inalienabilității teritoriale a țării;
▪ apărarea şi consolidarea democraţiei constituţionale şi a statului de drept;
▪ protejarea drepturilor şi Iibertăţilor fundamentale ale tuturor cetățenilor și garantarea siguranţei
lor;
▪ garantarea dreptului la păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identităţii etnice, culturale lingvistice și
religioase persoanelor aparținând minorităților naționale;
▪ valorificarea resurselor şi a poziţionării geo-strategice ale ţării noastre în vederea atingerii nivelului
de bunăstare la care cetăţenii sunt îndreptăţiţi;
▪ reducerea decalajelor de dezvoltare şi reconstrucţia marilor sisteme publice, asigurarea
ireversibiIităţii apartenenţei la sistemul de apărare colectivă transatlantic;
▪ consolidarea Uniunii Europene şi participarea activă la procesele de integrare în interiorul acesteia.
Potrivit Strategiei, din perspectiva politicii externe, România trebuie să urmărească
conturarea unui profil de ţară care să corespundă nivelului de ambiţie asumat la nivel politic,
ponderii demografice şi capacităţii de dezvoltare economică. În acest sens, obiectivele naţionale de
securitate urmăresc:
▪ consolidarea profilului României în NATO şi Uniunea Europeană, prin contribuţii atât conceptuale,
cât şi operaţionale;
▪ respectarea principiilor şi valorilor fundame tale ale Uniunii Europene;
▪ consolidarea parteneriatului strategic cu SUA, inclusiv în domeniul economic şi comercial;
▪ asigurarea securităţii în regiunea Mării Negre;
▪ aprofundarea cooperării cu statele vecine şi cu cele din flancul estic al NATO;
intensificarea cooperării regionale, inclusiv în domeniul apărării;
▪ susţinerea parcursului european al Republicii Moldova;
▪ promovarea intereselor politice, economice şi de securitate în regiuni de relevanța strategică
pentru ţara noastră.

Referitor la sistemul economic, acesta este, în general, definit ca un ansamblu de relaţii între
oameni ce vor determina modul de organizare şi funcţionare a activităţii economice şi sociale a unei
ţări. Sistemul economic vizează felul de utilizare a resurselor economice; relaţiile instituţiilor,
organismelor şi altor elemente ale suprastructuri politice, juridice şi ideologice, prin intermediul
cărora se desfăşoară activitatea economică.
După modul de organizare şi constituire la nivelul statului, economia se manifestă ca un sistem
concret-istoric de asigurare materială a activităţii umane şi constă din elemente expuse într-un
ansamblu, corespunzător unei ordini ierarhice, şi care funcţionează pe baza interacţiunii elementelor.
Elementele fundamentale ale sistemului economic sunt:
- forţele de producţie;

- relaţiile social-economice, bazate pe anumite forme de proprietate asupra resurselor şi

rezultatelor activităţii economice;

- formele de organizare a activităţii economice;

59
 - modurile de coordonare a proceselor social-economice.

Cele patru elemente sunt relativ autonome, iar interacţiunea dintre acestea generează sursa
internă de dezvoltare a sistemului.
Werner Sombart a caracterizat sistemul economic prin trei elemente:
- sensul lui, adică obiectivele şi mobilurile predominate ale activităţii economice;

- forma sa de existenţă, adică instituţiile care definesc relaţiile dintre subiecţii lui;

- substanţa acestuia, adică tehnica şi tehnologiile existente care determină modul de

combinare a factorilor de producţie şi modul de coordonare a activităţii economice.

Asupra stării concret-istorice a sistemului economic influenţează un număr enorm de factori

atât interni, cât şi externi. Această dependenţă funcţională poate fi exprimată matematic: SE = f (A,
B, C, ...), unde: SE - sistemul economic; A,B,C,D - determinantele lui (resursele naturale, cantitata și
calitatea resurselor de muncă, nivelul tehnologic, mediul instituțional etc.).
Sistemul economic este un mecanism dinamic, în continua transformare. Resursele naturale, forța
de munca, tehnologia și know-howul cu ajutorul carora se pot produce bunuri si servicii utile sunt,
din diferite motive, limitate.

Verificare pe parcurs:

1.Cum am putea defini interesele naționale?

2. Prezentați pe scurt liniile directoare ale Strategiei naţionale de apărare a ţării pentru perioada
2015 - 2019

60
 Unitatea de învăţare 10.

Ideologia și politica externă

Obiective:
- Cunoașterea conceptului de ideologie
- Cunoașterea conceptului de politică externă

Enciclopedia Blackwell definește ideologia ca fiind o constelație de credințe și expresii cu

încărcătură simbolică, prin care lumea este prezentată, interpretată și evaluată într-un mod menit să
modeleze, să mobilizeze, să orienteze, să organizeze și să justifice anumite modalități sau direcții de
acțiune și să anatemizeze altele.
În același timp, ideologia este un concept care excelează prin ambiguitate. Este un concept
derutant pentru că, printre altele, ridică întrebări referitoare chiar la baza și validitatea celor mai
profunde întrebări ale noastre.
Un mod de gândire ideologic este respins aproape instinctual și aceasta din cauză că există
temerea că fundamentele unor concepții să nu aibă baze solide.
Evoluția conceptului de ideologie este, în cea mai mare parte, istoria tentativelor de îndepărtare
de noțiunea în cauză, de găsire a acelui punct din afara sferei discursului ideologic din care acesta să
poată fi urmărit și analizat. Cu alte cuvinte, orice analiză a ideologiei și a discursului ideologic trebuie
să ajungă să abordeze, în fapt, problematica cunoașterii, adevărului și științei.
Pornind ca și predecesorul său, Destutt de Tracy, de la respingerea conceptului de idei
înnăscute, Destutt de Tracy propunea, la trecerea dintre secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, o nouă
știință a ideilor, care să stea la baza tuturor științelor, o ideologie.
Gânditorul francez își imagina că o investigare rațională a ideilor, eliberată de prejudecăți
religioase și metafizice, ar constitui chiar fundamentul unei societăți mai drepte și mai bune.
În ultimele două secole, s-au conturat două direcții principale privind modul de folosire a
termenului de ideologie. Prima ar fi linia raționalistă în descendența lui de Tracy, la care se adaugă
influențele empiriste din mediul academic anglo-saxon. De la începuturi și până la ultimele contribuții
ale structuraliștilor și empiriștilor, accentul se pune pe natura consensuală a societății și pe o
abordare contemplativă a adevărului, în sensul că adevărul este un corespondent al realității. A doua
linie, cu rădăcini germane, pornește de la Hegel și Marx, ajungând la Mannheim și Habermas. Ceea ce
îi interesează pe acești gânditori este mai degrabă realizarea adevărului decât contemplarea lui.
Societatea nu mai este văzută ca un loc al consensului stabil, ci ca unul măcinat de conflicte, fiind
considerată o entitate într-o perpetuă transformare și mișcare.
Astfel, ideologia presupune idealismul, în vreme ce marca gândirii filosofului german este
tocmai materialismul. În al doilea rând, ideologia este alăturată de către Marx cu distribuția inegală a
resurselor și puterii în societate: dacă reglementările sociale sunt suspecte, ideologia, ca parte
integrantă a lor, este la fel. El a pornit de la critica concepțiilor religioase despre lume și a continuat
cu ”demolarea” viziunii hegeliene asupra statului. Criticând aceste concepții, Marx încearcă să arate
și originea ideilor greșite din politică și religie. Concepția marxistă asupra istoriei este aceea care
susține că modul în care ființa umană răspunde la nevoile materiale este cel care determină
caracterul societății. Drept urmare, ideologia trebuie explicată prin intermediul practicilor materiale.
Potrivit lui Marx, ceea ce transformă o idee în ideologie este conexiunea cu natura conflictuală a
relațiilor economice și sociale ce caracterizează procesul muncii. Doi factori stau la baza acestor
conflicte: diviziunea muncii și existența proprietății private. Existența acestor factori duce la lupta de
clasă, care, împreună cu baza ei economică, este factorul care conferă ideilor baza lor ideologică.
Societatea, fiind sfâșiată de conflicte de interese, își poate păstra integritatea și funcționalitatea doar
dacă toate contradicțiile sunt învelite într-un summum de idei care încearcă să portretizeze
societatea în manieră pozitivă și nu conflictuală.

61
 Dacă la început Marx considera că ideile distorsionează realitatea fiindcă tocmai realitatea este
distorsionată, în scrierile de maturitate, și mai ales în Capitalul, el a accentuat ideea diferențelor
dintre formele fenomenale ale societății capitaliste și relațiile esențiale de producție care le
caracterizează. În aeasta lucrare, Marx concluzionează că ideologia derivă din relațiile de suprafață
ale societății capitaliste, relații care maschează relațiile de producție, fundamentale. Astfel, ideologia
este menită să disimuleze și să inverseze relațiile reale existente între oameni.
Concepția finală asupra ideologiei ar fi aceea din Prefața ediției din 1859 a Criticii economiei
politice, în care scrie că toate ideile practice, inclusiv socialismul, sunt ideologii. Ceea ce se poate
observa este că Marx nu face o distincție clară între determinarea socială a ideilor și ideologie prin
simplul fapt că nu indică în mod explicit care anume tip de determinare socială conduce la gândirea
ideologică. Engels a păstrat concepția negativă despre ideologie, fiind creatorul sintagmei că
ideologia este ”falsă conștiință”.
Eduard Berstein va fi cel care va exprima explicit faptul că marxismul este o ideologie. Berstein
își baza ideile pe argumente ce arătau că fundamentul marxismului este un ideal moral, marxismul
trebuind să fie o ideologie deoarece constă din idei, iar ideile sunt prin definiție ideologice.
Lenin ajunge și el la aceeași concluzie – că marxismul trebuie să fie o ideologie –, pornind de la
observația că s-a ascuțit lupta de clasă. În celebrul text Ce-i de făcut ?, el scrie: ,,Singura alegere este
aceasta: ori ideologie burgheză, ori una socialistă. Nu există cale de mijloc (fiindcă omenirea nu a
creat o a treia ideologie și, mai mult, într-o societate sfâșiată de antagonisme de clasă nu poate exista
o ideologie care să ignore clasele sociale). În consecință, a minimaliza ideologia socialistă în orice fel,
a ne îndepărta de ea chiar și în cel mai mic grad înseamnă a întări ideologia burgheză”.
Concluzia la care ajunge Lenin, și care va fi împărtășită de generații de intelectuali socialiști,
este aceea că marxismul este o ideologie științifică pentru că îi corespunde o realitate obiectivă.
Această viziune simplistă va fi rafinată de un celebru intelectual marxist al secolului al XX-lea,
Georg Lukacs, a cărui viziune despre ideologie este la fel de extins ca și cel al lui Lenin. Viziunea lui
Lukacs asupra ideologiei este excesiv de abstractă: datorită faptului că proletariatul nu este propriul
său creator, ci este creat de modul capitalist de producție, ideologia este, practic, lipsită de orice
referință empirică.
Max Weber și Emile Durkheim, doi dintre principalii fondatori ai sociologiei, prin ideile lor în
privința genezei și validității ideilor, au influențat extrem de mult evoluția non-marxistă a ideologiei,
primul ca inspirator al investigației empirice de mai târziu din lumea academică anglo-saxonă, al
doilea ca înaintaș în analiza structurală.
Weber nu a folosit aproape deloc termenul de ideologie, dar îndelunga sa căutare a obiectivității
în politică îl situează în continuitatea abordării lui de Tracy. El era perfect conștient de faptul că
potențialul de subminare al conceptului marxist de ideologie se poate întoarce împotriva marxiștilor
înșiși. ,,Concepția materialistă asupra istoriei – scria el – nu poate fi comparată cu o trăsură în care
oricine urcă și coboară după bunul său plac, fiindcă o dată ajunși la bordul ei, nici măcar
revoluționarii nu mai au libertatea de a o părăsi”.
În Regulile metodei sociologice, Durkheim tratează ideologia ca fiind în opoziție clară față de
știință. ,,Metoda ideologică utilizează conceptele pentru a guverna faptele, în loc să extragă din
acestea conceptele”, afirmă Durkheim.
Karl Mannheim va fi cel care își va pune o amprentă semnificativă asupra conceptului de
ideologie în secolul al XIX-lea. În lucrarea Ideologie și utopie, publicată în 1929, Mannheim va extinde
ideile lui Marx, încercând să realizeze o teorie complexă și atotcuprinzătoare a ideologiei.
Mannheim se declară categoric împotriva unei științe a ideilor bazate pe conceptele imuabile
de rațiune și natură și va scrie: ”Ceea ce trebuie să demonstrăm, comparativ cu Iluminismul, este
faptul că cele mai generale definiții și categorii ale Rațiunii variază și suferă un proces de alterare a
sensului – o dată cu toate celelalte concepte – în decursul istoriei intelectuale. Posibilitatea ca forma
să fie separată de conținut este, în general, discutabilă. Ne putem pune întotdeauna întrebarea în ce
măsură conținutul particular – care, la urma urmei, este absolut istoric – determină o anumită
structură formală. Dacă însă încercăm să eludăm problemele implicate în istoricitate prin admiterea

62
unei forme ca atare atemporale, a unui concept ca atare, a unei valori ca atare și a altor structuri ca
atare similare, atunci va fi imposibil să identificăm ceva concret în metodologie”.
J. F. Revel susține că ”ideologia are o funcție cvadruplă: ea este instrument al puterii,
mecanism de apărare împotriva informației, pretext de a te sustrage moralei, abrogând răul cu bună
știință și mijloc de a anula criteriul experienței, adică de a elimina criteriile de reușită și eșec”.
Hannah Arendt va fi cea care va dezvolta, într-o manieră categorică, identificarea dintre
totalitarism și ideologie. În Originile totalitarismului, ea prezintă elementele totalitariste ce
caracterizează întreaga gândire ideologică:
▪ ”Ideologiile nu sunt atât interesate de problema în sine, cât de procesul apariției și
dispariției, cu alte cuvinte de explicarea totală a tuturor evenimentelor istorice. Ideologiile insistă
asupra unui adevăr aflat dincolo de perceperea simțurilor obișnuite, o realitate accesibilă doar celor
inițiați de către ea”;
▪ ”Gândirea logică sistematizează faptele într-o procedură perfect logică, pornind de la o
premisă acceptată ca axiomă și deducând totul pe baza ei; adică procedează cu o consecvență care
nu mai există nicăieri pe planul realității”;
▪ ”O ideologie este aproape literal ceea ce indică denumirea: logica unei idei. Subiectul ei
principal este istoria, căreia i se aplică «ideea»; rezultatul aplicării nu este un corpus de afirmații
despre ceva care există, ci desfășurarea unui proces aflat în permanentă transformare. Ideologia
tratează cursul evenimentelor ca și cum acesta a urmat aceeași «lege» cu expunerea logică a ideii
sale. Ideologiile pretind cunoașterea misterelor întregului proces istoric – secretele trecutului,
urzelile prezentului, nesiguranțele viitorului – datorită logicii inerente în ideile acestora”.
Referitor la raportul dintre știință și ideologie, Edward Shils afirmă: ,,Știința nu este și nu a fost
niciodată parte a unei culturi ideologice. Mai mult chiar, spiritul în care operează știința este total
opus ideologiei. În măsura în care științele sociale au fost reale explorări intelectuale cu legi proprii
de apreciere și observare, deschise criticilor și revizuirilor, ele sunt opuse ideologiei”.
Karl Raymund Popper este exponentul cel mai reprezentativ al ideii că ideologia nu poate
ajunge la nivelul unei științe, ci că poate surprinde doar părți sau aspecte ale unui sistem de idei
sociale deformate sau exagerat selective din punct de vedere științific. El susține o metodologie
unificată a științelor naturale și sociale și apelează la observarea empirică imediată pentru falsificarea
ipotezelor. Popper a folosit această metodologie pentru a-i combate științific pe Platon, Hegel, Marx
ca teoreticieni politici ale căror idei se bazează pe metodele periculoase descrise de Hannah Arendt.
În cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, autori celebri precum Daniel Bell, Raymond
Aron, Seymour Martin Lipset, Francis Fukuyama, au adus pe agenda de lucru în mediul universitar și
academic ideea despre un sfârșit al ideologiilor.
Deși în accepțiunea lui Daniel Bell ,,conceptul de ideologie s-a destrămat complet”, realitatea
este că, atâta vreme cât discuțiile despre ideologii au loc, acesta continuă să ocupe un loc important
în imaginarul colectiv atât al maselor, cât și al intelectualilor.

În ceea ce privește conceptul de politică externă, acesta se referă la totalitatea scopurilor pe

care un stat le urmarește și a sarcinilor pe care și le asumă în plan internațional, precum și totalitatea
metodelor, mijloacelor și instrumentele de natura politică, diplomatică, economico-militară, care
sunt mobilizate pentru îndeplinirea lor.
Potrivit Dicționarului de relații internaționale Graham Evans (1968), politica externă reprezintă
substanța scopurilor și atitudinilor prezente în relațiile unui stat cu altul (p.128-29).
Politica externă este văzută și ca ansamblul politicilor publice ale unui stat menite să realizeze,
mai ales pe căi pașnice, obiectivele sale în plan internațional vizând, cel mai adesea, securitatea
statului (și a cetățenilor săi, direct prin activitate consulară, și indirect, prin buna poziționare a
statului în mediul internațional), bunăstarea economiei, prestigiul și influența, precum și valorile
specifice societății pe care statul respectiv o reprezintă.
În promovarea politicii externe, există cel puțin patru scopuri comune pe care le urmăresc
statele contemporane:
- diminuarea vulnerabilităților în scopul asigurării securității naționale;

63
 - crearea posibilității de a lua decizii și de a avea libertate de acțiune;
- asigurarea bunăstarii statului și a cetațeniilor săi;
- configurarea, pe plan regional și global, a unei poziții avantajoase comparativ cu alte
state.
Raporturile de politică externă între un stat și alți actori pot fi de:
▪ aliniere (formală sau informală). Alinierea presupune subordonarea inițiativelor politice,
economice si militare ale unui stat de către o mare putere, un grup de state sau de către un organism
supranațional.
▪ neutralitate. Neutralitatea este un demers ce are ca scop evitarea participării la
confruntările dintre state sau dintre alianțele politico-militare.
▪ nealiniere (neangajare). Nealinierea reprezintă poziția politică unor at din diferite regiuni
ale lumii care nu participă la grupări politice, militare, au o atitudine pacifistă și își aduc contribuția la
dezvoltarea cooperării internaționale
Obiectivele fundamentale de politică externă sunt, de regula, de lungă durata, au caracter
conservativ, iar avantajele se obțin în perioade îndelungate.
Obiectivele pe termen mediu apar în funcție de situația în care se află statele și pot ajunge de
importanta apropiată de cele fundamentale, implicând însă un consum mare de resurse.
Obiectivele imediate sunt cele prin a căror realizare se asigură punerea în aplicare a
obiectivelor fundamentale și pe termen mediu.
Un aspect important în analiza procesului formularii politicii externe îl constituie analiza
capabilităților interne a statului (poziția geopolitică și geostrategică, resursele naturale, populația,
dezvoltatarea economică, capacitate militară, calitatea oamenilor de stat, încrederea și atașamentul
cetățenilor în lideri și valorile naționale etc.).

Verificare pe parcurs:

1.Cum am putea defini ideologiile?

2.Care pot fi raporturile de politică externă a unui stat în raport cu alt actor international?

64
 Unitatea de învăţare 11.

Alegerea răspunsurilor. Folosirea forței. Alianțele. Dilema morală

Obiective:
- Cunoașterea tipurilor de răspuns în relațiile internaționale
- Alianțele tipologia lor și modul de funcționare
- Înțelegerea dilemei morale

Blaise Pascal spunea cu mare putere de adevăr: ,,Drept este ceea ce e drept să fie urmat, necesar
este ceea ce e mai puternic să fie ascultat. Dreptatea fără putere este neputincioasă, puterea fără
dreptate este tiranie”.
Ca urmare, potrivit reglementărilor internaționale în vigoare, nerespectarea normelor
dreptului internaţional, ca şi săvârşirea unor acţiuni inamicale împotriva altor state ori încălcarea
drepturilor acestora sunt acte care dau dreptul statelor lezate, ca şi comunităţii internaţionale, de a
lua unele măsuri de constrângere paşnică, cu caracter de sancţiune, fără a se recurge la război, dacă
diferendul sau situaţia internaţională ce au intervenit nu se pot rezolva prin mijloacele paşnice
politico-diplomatice sau jurisdicţionale consacrate.
Măsurile de constrângere vizează fie asigurarea legalităţii internaţionale, fie înlăturarea
actelor neamicale sau restabilirea drepturilor încălcate şi obligarea statului în culpă de a repara
prejudiciile cauzate.
Dreptul internaţional cunoaşte următoarele mijloace de constrângere paşnică grupate în două
categorii:
a) Fără folosirea forţei armate: retorsiunea, represaliile, embargoul, boicotul, ruperea relaţiilor
diplomatice, excluderea de la conferinţele internaţionale sau din organizaţiile internaţionale etc.
b) Cu folosirea forţei armate: represaliile armate, blocada maritimă paşnică, demonstraţiile cu
forţele armate ş iocuparea militară a teritoriului.
În dreptul internaţional clasic, statele puteau să recurgă în mod individual la asemenea
mijloace de constrângere fără vreo restricţie. O dată cu interzicerea recurgerii la forţă în relaţiile
internaţionale, folosirea în mod individual de către state a mijloacelor de constrângere bazate pe
forţa armată a devenit contrară dreptului internaţional, iar mijloacele de constrângere fără folosirea
forţei armate au suferit transformări importante, în sensul îngustării câmpului de utilizare a acestora.
Potrivit dreptului internaţional contemporan, statele pot recurge în mod individual numai la
măsuri de constrângere care nu sunt bazate pe forţa armată şi aceasta în mod cu totul excepţional,
în strânsă legătură cu Organizaţia Naţiunilor Unite, atunci când sunt obiectul unor presiuni sau
ilegalităţi din partea altui stat care nu a ajuns încă în faza unui atac armat.
Mijloacele de constrângere, cu sau fără folosirea forţei armate, pot fi, însă, utilizate în cadrul
măsurilor colective luate de Organizaţia Naţiunilor Unite, Consiliul de Securitate putând să decidă în
acest sens în baza articolelor 41 şi 42 ale Cartei O.N.U.
În ceea ce privește mijloacele de constrângere cu folosirea forţei armate, se au în vedre
următoarele aspecte:
a) Represaliile armate
De-a lungul istoriei represaliile cu folosirea forţei armate au fost permise, ele fiind considerate
legale în baza dreptului la autoajutorare al statelor, care permitea adoptarea oricăror măsuri de forţă
atunci când se aprecia că există un pericol din partea altui stat.

65
 Represaliile aveau un dublu caracter, reparator şi sancţionator, şi se foloseau pentru rezolvarea
situaţiei sau a diferendului prin forţă, dar fără a se ajunge la război. Folosirea forţei armate cu titlu de
represalii a constituit, însă, adesea preludiul unor intervenţii militare sau pretext pentru asemenea
intervenţii.
Represaliile bazate pe forţa armată au fost interzise parţial prin Conventia a II-a de la Haga din
1907 referitoare la limitarea folosirii forţei pentru obţinerea plăţii unor datorii contractuale. Ele au
fost interzise de o manieră generală în baza Cartei O.N.U., ca fiind contrare scopurilor şi principiilor
acesteia, care impun statelor obligaţia de a se abţine în relaţiile lor de la folosirea forţei armate,
inclusiv cu titlu de represalii.
Dacă folosirea forţei armate în cadrul represaliilor atinge un anumit grad de gravitate şi
intensitate, aceasta poate constitui nu numai o încălcare a interdicţiei generale de a folosi forţa în
relaţiile internaţionale, ci şi un act de agresiune armată.
b) Blocada maritimă paşnică
Prin blocadă maritimă paşnică se înţelege ansamblul de măsuri vizând împiedicarea de către un
stat, cu forţele sale navale militare, fără a se afla în război cu un alt stat, a oricăror comunicaţii cu
litoralul şi porturile respectivului stat, pentru a determina pe celălalt stat să renunţe la o acţiune
concretă prin care i se încalcă drepturile proprii sau se aduce atingere legalităţii internaţionale.
Blocarea porturilor sau a coastelor altui stat implică posibilitatea pentru statul care a recurs la o
asemenea măsură de a reţine şi sechestra navele statului blocat, care ar intra sau ar ieşi din porturile
acestuia ori din marea sa teritorială.
La origine, blocada maritimă a constituit unul din procedeele de ducere a războiului, dar în secolul
al XIX- lea a început să fie folosită şi în timp de pace, ca o măsură de constrângere pentru restabilirea
ordinii juridice internaţionale, în cazul în care a fost încălcată.
În dreptul internaţional contemporan, blocada maritimă paşnică este interzisă dacă este efectuată
individual de către un stat împotriva altui stat, fiind considerată un act ilegal de ameninţare cu forţa
sau de recurgere la ameninţarea cu forţa armată într-un mod agresiv, figurând în componenţa
definiţiei agresiunii adoptată în 1974.
Consiliul de Securitate al O.N.U. poate, însă, potrivit art. 42 al Cartei, să dispună efectuarea unei
blocade maritime paşnice cu forţele militare navale ale statelor membre ale organizaţiei, ca o măsură
de constrângere cu folosirea forţei armate în condiţiile prevăzute de Capitolul VII al Cartei O.N.U.
c) Demonstraţiile cu forţele armate
Demonstrațiile cu cu forţele armate constau în desfăşurarea de efective militare, mişcări de
trupe, aducerea în apropierea graniţei cu un alt stat a unor forţe militare navale, aeriene sau terestre,
ori alte asemenea manifestări, pentru a-i impune a anumită conduită coniderată ca legală ori pentru
a-l determina pe acesta să înlăture unele măsuri luate anterior prin care au fost lezate interesele altui
stat.
În trecut, demonstraţiile cu forţa armată au constituit un mijloc frecvent utilizat şi din păcate se mai
utilizează şi astăzi, deşi din punct de vedere legal ele sunt interzise, constituind acte de ameninţare
cu forţa, la care statele nu mai au dreptul să recurgă în mod individual, potrivit principiului
nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa în relaţiile internaţionale.
Măsura poate fi luată, însă, în mod legal în cadrul O.N.U. de către Consiliul de Securitate în
conformitate cu art. 42 al Cartei, împotriva unui stat agresor, ca măsură colectivă a membrilor
organizaţiei.
d) Ocuparea militară a teritoriului altui stat
Potrivit dreptului internaţional clasic, ocuparea militară a teritoriului sau a unei porţiuni din
teritoriul altui stat a fost folosită ca mijloc de constrângere în timp de pace, fără o declaraţie de
război, cu caracter de represalii împotrive încălcării unor drepturi ori a neîndeplinirii unor obligaţii
sau ca o garanţie că statul respectiv îşi poate corecta conduita ilegală.

66
 O asemenea măsură era considerată legală atâta timp cât dreptul internaţional clasic permitea
ca, în virtutea dreptului de autoapărare sau autoprotecţie a statelor, care avea un sens mult mai larg
decât dreptul la autoapărare individuală sau colectivă prevăzut de Carta O.N.U., fiecare stat să poată
recurge în mod unilateral la măsuri bazate pe forţa armată împotriva altui stat, chiar şi atunci când
acesta nu săvârşea un act de agresiune.
În conformitate cu prevederile dreptului internaţional contemporan, ocuparea totală sau parţială
a teritoriului altui stat este interzisă, fiind contrară principiului nerecurgerii la forţă împotriva
suveranităţii sau a integrităţii teritoriale a altui stat. Ea este considerată ca un act de agresiune şi
figurează în definiţia adoptată în 1974 a agresiunii, ca una din situaţiile în care recurgerea la forţă
armată constituie o agresiune internaţională.
Potrivit reglementărilor în vigoare, în ceea ce privește folosirea legală a forței armate împotriva
actelor de agresiune împotriva actelor de agresiune, trebuie avute în vedere următoarele probleme
de principiu:
▪ Recurgerea la forţa armată împotriva suveranităţii şi integrităţii teritoriale a statelor este
astăzi interzisă în baza principiului nerecurgerii la forţă, principiu fundamental al dreptului
internaţional contemporan, iar agresiunea armată este considerată drept cea mai gravă crimă
internaţională.
Dreptul internaţional permite, însă, ca forţa armată să fie folosită drept mijloc de ultim recurs pentru
contracararea actelor de agresiune, statele putând să utilizeze forţele lor armate împotriva altor
state care încalcă grav legalitatea internaţională, pentru a-şi apăra propria integritate teritorială,
independenţa şi suveranitatea şi pentru sancţionarea agresorului, în care sens sunt în drept să
adopte în propriul teritoriu măsuri adecvate de natură a le permite realizarea scopurilor arătate.
▪ În realizarea uneia din principalele sale funcţii, de a menţine pacea şi securitatea
internaţională, Carta O.N.U. cuprinde un sistem complex de sancţionare, în colectiv, a agresorului de
către statele membre, menit a asigura restabilirea legalităţii internaţionale, înlăturarea actelor de
agresiune şi a urmărilor acestora, repunerea în drepturi a statului lezat şi prevenirea unor noi
încălcări.
Sisteme similare de asigurare a securităţii internaţionale funcţionează şi în plan zonal, în cazul
organizaţiilor internaţionale regionale.
▪ Carta O.N.U. recunoaşte în acelaşi timp şi dreptul la autoapărare al fiecărui stat care, în caz de
agresiune, este îndreptăţit să riposteze prin toate mijloacele care-i stau la îndemână, fie în mod
individual, fie împreună cu alte state cu care se află în relaţii de alianţă politico-militară bilaterală sau
multilaterală, pentru acordarea de ajutor mutual în caz de atac armat.
▪ Recunoaşterea dreptului la autodeterminare al popoarelor a determinat în planul dreptului la
legitimarea luptei armate duse de popoarele coloniale şi dependente împotriva asupritorilor,
recurgerea la forţa armelor de către aceste popoare încadrându-se în situaţiile legitime de folosire a
forţei, ca ripostă la exercitarea ilegală de către statele metropolă a unor constrângeri la adresa
libertăţii şi independenţei lor.
▪ Situaţiile în care forţa armată poate fi folosită în mod legal pentru sancţionarea agresiunii
sunt, deci, următoarele:
- de către Organizaţia Naţiunilor Unite, ca sistem universal de securitate;
- de către organizaţiile regionale, sub controlul O.N.U.;
- de către fiecare stat în parte, potrivit dreptului la autoapărare individuală sau colectivă;
de către popoarele coloniale sau dependente împotriva ţărilor care exercită asupra lor o dominaţie
ilegală, contrară normelor dreptului internaţional şi Cartei O.N.U.
▪ Carta O.N.U. prevede în art. 53 şi 107 şi posibilitatea folosirii forţei împotriva statelor foste
inamice Puterilor Aliate şi Asociate în cel de-al Doilea Război Mondial, între care s-ar încadra şi ţara
noastră, măsură ce era menită a contracara o eventuală politică revanşardă din partea acestora, cum
se întâmplase după Primul Război Mondial, şi a asigura respectarea clauzelor tratatelor de pace.
Prevederile articolelor respective, deşi încă în vigoare în mod formal, au devenit caduce, în condiţiile
în care statele respective sunt astăzi membre ale O.N.U. şi s-au angajat să ducă o politică de pace şi
de respectare a dreptului internaţional alături de celelalte state ale lumii.

67
 Alianțele sunt înțelegeri politice între două sau mai multe state, pe bază de tratat, prin care
statele respective se obligă să acționeze în comun sau să se ajute în anumite împrejurări, în special în
caz de război ori al unui atac îndreptat de alte state împotriva unuia dintre statele aliate.
De regula, alianțele nu sunt de lungă durată, cele mai multe se constituie pe timpul conflictului si
se dizolvă după ce amenințarea a fost îndepartată.

De-a lungul timpului, au existat opinii în rândurile unor oameni politicii de stat potrivit cărora
alianțele ar fi periculoase, invocându-se argumente de genul:

▪ alianțele determină statele agresive să-și folosească resursele pentru razboaie ofensive (,,O
alianta al carei scop nu este de a provoca razboiul este fără sens si inutila”, Hitler);

▪ alianțele amenință inamicii și îi provoacă să formeze contraalianțe cu rezultatul ca

securitatea ambelor coaliții este redusa;

▪ formarea alianței poate conduce statele neutre spre coaliția opusă:

▪ statele din coaliție trebuie să controleze comportamentul aliaților lor;

▪ exista posibilitatea ca aliatul de azi sa devină dușmanul de mâine (ex., între anii 1815-1960,
25% dintre partenerii de coalitii au purtat razboaie intre ei).

Secolul al XIX-lea a debutat cu o perioada marcată de succesiunea de confruntari militare între

Franța lui Napoleon și alianța anti-napoleoniana (Anglia, Austria, Prusia, Rusia). Dupa înfrangerea lui
Napoleon si Congresul de la Viena, cele patru puteri invingatoare au convenit sa mențină alianța ca
pe o garanție față de o eventuală agresiune franceză, dar și ca pe o masură suplimentară de asigurare
a pacii. Mai mult, țarul Alexandru I a avut inițiativa de a crea o alianța a monarhilor creștini care să
prevină eventualele mișcării revoluționare. Tratatul de constituire a Sfintei Alianțe a fost semnat la
Paris (26 septembrie 1815), de catre țarul Rusiei, regele Prusiei și împăratul Austriei. Actul constitutiv
al alianței afirma hotîrarea celor trei monarhi ,,de a ramâne uniți prin legăturile unei fraternități reale
si indisolubile și cosiderându-se compatrioți, iși vor acorda în orice ocazie și in orice loc asistență,
ajutor și sprijin; considerându-se față de supușii si armatele lor ca părinți de familie, ei îi vor conduce
în același spirit de fraternitate de care sunt animați pentru a proteja religia, pacea si dreptatea.”

Sfânta Alianță a intervenit în anii ʼ20 pentru a anihila revoltele din Spania si Italia, dar aceasta a
îndepărtat Anglia de vechile sale aliate, ea refuzând să sprijine acțiunile de reprimare a liberalismului
sau a mișcărilor naționale.

Un alt tip de alianțe a fost creat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de catre cancelarul
german Otto von Bismark. Preocupat de a menține izolarea Franței după înfrangerea suferită de
aceasta în 1870, el a inițiat un sistem de alianțe ce îi va purta numele. Principiile care au caracterizat
acțiunea lui Bismark au fost defensive si conservatoare. Primul sistem a fost format în 1872-1873,
cunoscut sub numele de Alianța celor Trei Impărați, și reunea Germania, Austro-Ungaria si Rusia. Ea
va fi una efemeră, divergențele dintre Austro-Ungaria și Rusia se vor accentua ca urmare a crizelor
balcanice din 1875, 1877-1878.

După Congresul de la Berlin din 1878, Bismark a reluat tratativele pentru o alianța cu Austro-
Ungaria, care, la rândul său, era interesată de o alianță defensivă, dar și îndreptată contra Rusiei. În
1882, prin aderarea Italiei la această alianță, se constituie Tripla Alianță. În 1883 a aderat și România
prin tratatul semnat cu Austro-Ungaria, prin care cele două părți se angajau să-și acorde ajutor în
cazul unui atac din partea Rusiei.

68
 Pentru a completa încercuirea Franței, Bismark a încurajat formarea Acordurilor
mediteraneene între Anglia, Italia și Austro-Ungaria în 1887, care vizau, în principal, menținerea
statu-quo-ului în zona Mării Mediterane. Acest sistem de alianțe și-a dovedit eficiența facând
imposibilă o revanșă din partea Franței, asigurând timp de mai multe decenii pacea în vestul Europei.

Îndepartarea lui Bismark de la conducerea Germaniei (1890) a permis Franței să iasă din izolare și
să realizeze o apropiere de Rusia în 1892, prin incheierea unei convenții militare. În 1904, reușește să
încheie un acord cu Anglia, iar in 1907 sprijină ajungerea la un acord între Anglia si Rusia. Astfel, a
luat naștere Antanta Cordială sau Tripla Ințelegere, alianța percepută de Wilhelm al II-lea ca o
amenințare de incercuire și va face eforturi pentru a o dezbina. Deși ambele alianțe au avut ca scop
descurajarea posibililor adeversari, în final existența acestor alianțe a determinat o reacție în lanț, o
escaladare a războiului în momentul declansării atacului Austro-Ungariei împotriva Serbiei.

Primul Razboi Mondial a provocat critici la adresa ,,echilibrului balantei puterilor”.

Președintele W.Wilson a sperat să impună principiul securității colective prin crearea Ligii Natiunilor.
Rolul Ligii ar fi trebuit să fie, în principal, de a identifica actele de agresiune și de a organiza un
răspuns militar la acestea. Din nefericire, Liga Națiunilor nu a putut preveni declanșarea unui nou
razboi mondial.

O altă alianță care a jucat un rol important în cursul celui de al Doilea Război Mondial a fost
creată în urma semnării Chartei Atlanticului, la 14 august 1941, de către W. Churchill și F.D. Roosvelt.
Charta afirma dreptul fiecărei națiuni de a-și alege forma de guvernare, promisiunea de a contribui la
progresul celorlalte națiuni și accesul liber la comerț si materii prime. În septembrie 1941, a aderat la
aceste principii și URSS. Se puneau astfel bazele Alianței Națiunilor Unite, alianța la care se vor
alatura în timp și alte națiuni care susțineau lupta contra axei Berlin-Roma-Tokio. Sfârșitul războiului
va duce la destramarea alianței și situarea foștilor aliați pe poziții opuse, ceea ce va duce în numai
câțiva ani la regruparea lor în două alianțe politico-militare: Organizația Tratatului Atlanticului de
Nord (NATO) și Tratatul de la Varșovia.

NATO este o organizație internatională pentru colaborarea defensivă stabilită în 1949, prin
Tratatul Atlanticului de Nord, semnat in Washington la 4 aprilie, 1949.

Constituirea alianței militare lărgite a NATO, în aprilie 1949, a fost determinată de Blocada
Berlinului, instituită de I.V. Stalin în vara anului 1948. Franța, Marea Britanie, Belgia, Olanda si
Luxemburg au semnat la Bruxelles (17 martie 1948) un tratat care prevedea acordarea de ajutor și
asistență în cazul unei agresiuni. Puterea militară a acestor state era însă insuficientăa în cazul unei
agresiuni sovietice. Participarea și a altor state la alianță, mai ales a Statelor Unite, era absolut
necesară. Pentru ca SUA să se poate angaja pe timp de pace într-un sistem de alianță a fost necesară
aprobarea de către Senat (11 iunie 1948) a Rezoluției Vandenberg. Tratativele pentru crearea unui
sistem comun de alianță au fost finalizate prin semnarea Tratatului Atlanticului de Nord. Cele 12
națiuni cuprinse în alianță (SUA, Canada, Marea Britanie, Belgia, Franța, Olanda, Luxemburg, Italia,
Portugalia, Danemara, Norvegia și Islanda) se angajau ca, în situația în care una dintre ele va fi
atacată, toate celelalte i se vor alătura în lupta contra agresorului. Grecia si Turcia vor adera in 1952,
iar Germania Federală în 1955.

Ca răspuns, sovieticii au creat un sistem de alianțte impus statelor din Europa de Est, semnat în
1955, denumit Organizația Tratatului de la Varșovia.

Referitor la dilema morală, unele exemple prezentate de Connell Terrance în articolul „Moral
Dilemmas” și redate mai jos (The Stanford Encyclopedia of Philosophy, Summer 2010 Edition,
Edward N. Zalta (ed.), sunt edificatoare.
În Republica lui Platon, Cefalus defineşte „dreptatea” astfel: a) a spune adevărul şi b) a înapoia
bunurile împrumutate proprietarilor de drept. Socrate, însă, intervine imediat şi refuză această

69
definiţie, sugerând că este greşit să achităm anumite datorii, de exemplu să înapoiem arma pe care
am împrumutat-o de la un prieten ce actualmente nu este în plinătatea facultăţilor sale mintale.
Desigur, Socrate nu este împotriva achitării / înapoierii datoriilor, ci vrea doar să ne demonstreze că
uneori nu este drept / corect să înapoiem ceea ce datorăm cuiva în anumite împrejurări. Apare aici
un conflict între două norme morale: a) trebuie să dăm înapoi lucrurile împrumutate şi b) trebuie să-i
protejăm pe cei care ar putea să pună în pericol viaţa proprie ori a altora. În cazul de faţă Socrate
este de părere că protejarea celuilalt este norma care are prioritate.
Atunci când o persoană încearcă să respecte principii contrarii, se spune că se confruntă cu un
conflict moral. Astfel, medicii şi familiile care cred că viaţa umană nu poate fi scurtată în mod
deliberat, dar, în acelaşi timp, nu sunt de acord cu acele suferinţe ce nu pot fi în nici un fel alinate, se
confruntă cu un conflict moral, nefiind în măsură să decidă dacă este just ori nu să fie întrerupt
suportul (tehnic) ce-l menţine în viaţă pe bolnavul terminal.
În cazul prezentat mai sus persoana se confruntă cu un conflict. Cel ce săvârşeşte acţiunea
(agentul) ar avea motive să urmeze ambele acţiuni, în realitate, însă, nu le poate duce la capăt pe
amândouă. Moraliştii au numit aceste situaţii dileme morale. Caracteristicile cruciale ale unei dileme
morale sunt acestea: agentul este pus în faţa a două (ori mai multe) acţiuni în mod egal necesare;
agentul poate duce îndeplinire doar una dintre cele două (sau mai multe) acţiuni; în concluzie agentul
nu poate finaliza ambele acţiuni (ori toate acţiunile). Agentul pare condamnat, aşadar, la un faliment
moral; indiferent de ceea ce alege, el va fi constrâns să accepte ceva rău (ori să evite ceva ce în
realitate ar trebui să ducă la îndeplinire).
Cazul prezentat în Republica lui Platon este prea simplu pentru a putea fi catalogat drept o
dilemă morală veritabilă, deoarece agentul are la îndemână o soluţie destul de simplă: este mult mai
important să-i protejezi pe oameni de rău decât să înapoiezi o armă periculoasă proprietarului de
drept într-o împrejurare inoportună. În acest caz, aşadar, putem spune că datoria de a-i proteja pe
ceilalţi de un pericol grav are prioritate în comparaţie cu datoria de a înapoia arma împrumutată
proprietarului ce o cere. Atunci când una dintre datoriile în conflict are întâietate faţă de cealaltă, nu
se poate vorbi de o dilemă morală veritabilă. Aşadar, pentru a vorbi de o dilemă morală genuină, pe
lângă condiţiile specificate mai sus, niciuna dintre datoriile aflate în conflict nu trebuie să primeze
(ambele au o importanţă egală).
Moralişti precum Kant, Mill şi Ross erau de părere că o teorie morală adecvată nu lasă loc
dilemelor morale. Doar în vremuri mai recente unii filosofi au început să pună la îndoială această
ipoteză, astfel: a) unii afirmă că adevăratele dilemele morale nu pot fi împiedicate şi b) alţii afirmă că,
în cazul în care ar fi posibilă evitarea dilemelor morale, nu este de dorit ca acestea să fie evitate.
Pentru a ilustra doar câteva dintre dezbaterile privitoare posibilitatea eliminării dilemelor morale
genuine, este de ajuns să luăm în consideraţie cele ce urmează. Conflictul în cazul lui Platon, de
exemplu, apare deoarece nu avem de-a face doar cu un precept moral, ci cu mai multe, iar toate
aceste precepte / norme, deşi se referă la aceiaşi situaţie, implică acţiuni contrarii. O soluţie evidentă
ar fi aceea de a pune preceptele într-o ordine ierarhică. Luându-ne după această schemă, cel mai de
sus precept în ierarhie va avea prevalenţă întotdeauna, în timp ce preceptul imediat următor va
putea fi aplicat doar în cazul în care nu intră în conflict cu primul, şi aşa mai departe. Această soluţie,
însă, are două lipsuri evidente.
Prima este aceea că nu pare să fie evident faptul că regulile morale şi principiile pot fi ordonate
ierarhic. În timp ce datoria de a-şi ţine promisiunea şi cea de a preveni răul sunt în conflict, nu este
nici pe departe uşor de stabilit dacă una dintre aceste îndatoriri trebuie să prevaleze întotdeauna în
faţa celeilalte. În cazul lui Platon, obligaţia de a preveni răul este într-adevăr mai imperioasă. Pot
apărea, însă, cazuri în care răul ce poate fi prevenit este mai puţin important în comparaţie cu
promisiunea ce trebuie menţinută. Acest argument a fost demonstrat de Ross în The Right and the
Good (1930, capitolul 2).
A doua problemă cu care se confruntă această soluţie este şi mai spinoasă. Chiar şi în cazul în
care ar fi plauzibil ca preceptele morale să fie organizate ierarhic, apar situaţii în care acelaşi precept
dă naştere unor obligaţii conflictuale. Probabil cel mai discutat caz de acest tip apare în Sophie’s
Choice (1980) a lui William Styron. Sophie şi cei doi copii ai săi sunt într-un câmp de concentrare

70
nazist. Un gardian îi spune Sophiei că unul dintre cei doi copii va fi lăsat să trăiască, iar celălalt va fi
ucis. Sophie, însă, este cea care trebuie să decidă care dintre copii trebuie să fie ucis. Sophie poate
preveni moartea unuia ori a celuilalt dintre copii, însă preţul pe care trebuie să-l plătească este acela
de a-l condamna la moarte pe unul dintre ei. În plus gardianul nu face decât să îngreuneze şi mai
mult situaţia, explicându-i Sophiei că, în cazul în care nu se decide pentru niciunul dintre ei, vor fi
ucişi ambii. Acest ulterior factor exercită o evidentă presiune morală în luare unei decizii asupra
unuia dintre ei. Sophie, cu toate acestea, ar avea motive egale să salveze pe fiecare dintre ei. Aşadar,
acelaşi „precept” moral dă naştere unor obligaţii conflictuale.

Verificare pe parcurs:

1.Dați un exemplu de dilemma morală în relațiile internaționale

2.Cum se constituie alianțele și care ar fi cele mai representative pentru a doua jumătate a secolului
trecut?

71
 Unitatea de învăţare 12.

Negocierea internațională. Principii și metode. Problema scopurilor incompatibile

Obiective:
- Cunoașterea conceptului de negociere și a principiilor sale
- Cunoașterea diverselor tipuri de negocieri

Conceptul de negociere este prezentat din unghiuri și cu accepțiuni diferite în literatura

economică, juridică, politico-diplomatică, definițiile avansate mergând de la abordarea negocierii ca
un fenomen social, respectiv o formă de comunicare în relațiile interumane, până la circumscrierea ei
într-un domeniu specific la nivel național sau între parteneri aparținând a două sau mai multe țări.
Astfel, prin negociere se ințelege un proces dinamic de ajustare prin care două parți, fiecare
având obiectivele sale proprii, discută împreună pentru a ajunge la o întelegere mutual
satisfacătoare. Acest acord se realizeaza numai în condițiile în care părțile se angajează în acțiunea
de armomizare a intereselor lor către satisfacerea unui interes comun, prin căutarea unei soluții
reciproc avantajoase materializată prin semnarea unui document.
Conceptul de negociere are în vedere urmatoarele noțiuni:
▪ interesul – manifestarea dorinței de realizare a unui anumit obiectiv al partenerului;
▪ poziția de negociere – totalitatea intereselor uneia din părti;
▪ poziția reală – obiectivele pe care una din parti urmarește sa le atingă;
▪ poziția declarată inițial – fiecare participant dorește să-și asigure un spațiu de negociere;
▪ spațiul de negociere – exagerarea intereselor proprii;
▪ interese nenegociabile – provin din caracteristici economice, organizatorice, politice, etc.
impuse de politica comercială sau economica a unor state;
▪ interese reale – se deosebesc de cele declarate în faza inițială a negocierii și acestea
urmează sa fie negociate pe parcursul tratativelor.
Funcțiile esențiale ale negocierii sunt clasificate, astfel:
▪ realizarea schimbului, ca modalitate ce privește domeniul vast al tranzacțiilor ce
guvernează acțiunile economice;
▪ reglarea sistemelor complexe (intreprinderi, organizații publice, state) care sa permită
ajustarea între nevoile de schimbare și nevoile de stabilitate;
▪ adoptarea deciziei, ce se bazează pe interactivitate și coeziune, indiferent care ar fi
domeniul decizional;
▪ rezolvarea conflictelor, acolo unde apar antagonisme deschise, soluționarea acestora
fiind în funcție de domeniul de negociere (conflicte familiale, de vecinatate, sociale, culturale,
economice, juridice, politice, internaționale).
Orice negociere, indiferent care ar fi domeniul său, pune in joc anumite elemente fundamentale
ce constituie împreuna un câmp de forțe în care se va forma dinamica derularii acesteia.
Negociatorul nu trebuie niciodată sa reflecteze numai asupra propriilor elemente, ci trebuie să
le integreze în mod constant cu ale celuilalt partener. Astfel negocierea este o activitate comună cu
implicații reciproce și nu un act unilateral.
Cinci elemente sunt importante și suficiente într-o largă masură pentru a defini esența si
dinamica negocierii:
a) obiectul;
b) contextul;
c) interesul;
d) asimetria puterilor (ce depinde de raportul de forțe);
e) negociatorii (element ce are in vedere relația interpersonală si psihologică dintre
negociatori, deci confruntarea comportamentelor lor).
Obiectul depinde esențial de domeniul de negociere (comerial, social, diplomatic, etc.) și va fi
mai mult sau mai puțin complex, mai mult sau mai puțin cuantificabil în functie de domeniul implicat.

72
 De asemenea, obiectul depinde și de subiectivitatea negociatorului. Pe de o parte acesta poate
avea doar o idee vagă despre ceea ce se va negocia (este cazul negocierii unor anumite proiecte) sau
pe de alta parte, punerea în evidență a obiectului este uneori departe de a fi neutră (obiecte
mascate).
A vedea clar în ce consta obiectul (identificarea sa, maleabilitatea sa, interpretarea reciprocă
etc.) este o prima sarcină necesară în tactica unui bun negociator.
Contextul include la fel de bine mediul global al negocierii (condiții politice, economice, sociale,
culturale etc.), precum si circumstanțele particulare și foarte variate care pot cateodata să aibă o
importanta deloc neglijabilă în derularea negocierii.
Interesul este reprezentat în cadrul negocierii de elementele care ar avea incidență sau
greutate asupra ansablului de nevoi, așteptări, dorințe, preocupări, constrângeri și riscuri resimțite
mai mult sau mai putin explicit de negociatori.
Asimetria de putere rezultă din faptul că negocierea pune față în față actori dispunând fiecare
de resurse sau atuuri mobilizabile. Confruntarea acestor puteri formează raportul de forțe care poate
fi favorabil sau nefavorabil pentru o parte sau pentru cealalta (raport dezechilibrat), poate fi un
raport echilibrat sau relativ echilibrat. Foarte rar există o simetrie perfectă în aceasta privință,
deoarece în majoritatea cazurilor una din parți va avea un avantaj inițial la începerea negocierilor.
Analiza puterii are un rol esențial pentru a observa și studia modul de manifestare a raportului
de forțe prin exercitarea puterii. Puterea se definește prin ansamblul mijloacelor materiale și
imateriale, mobilizabile de partenerul A în vederea obținerii, în relația sa cu partenerul B, termenii de
schimb cei mai favorabili pentru proiectele sale. Puterile de care dispune un negociator pot fi
analizate ca un produs al forței intrinseci poziției sale. Forța rezultă din capacitatea negociatorului de
a-și impune propria poziție prin tactici și stratageme folosite cu bună știință în cursul negocierii, pe
baza anumitor resurse proprii fiecărui negociator.
În ceea ce privește negocierile diplomatice, acestea reprezintă principalul mijloc pașnic de
reglementare a diferendelor între state, care constă în dezbateri directe între membri egali ai
comunității internaționale, purtate pe căi diferite și în forme variate în vederea identificării unei noi
soluții reciproc acceptabile. Din complexitatea funcțiilor pe care le îndeplinesc în practica
internațională negocierile diplomatice se desprind cele de;
- mijloc de reglementare pașnică a diferendelor;
- latură fundamentală a diplomației prin care se realizează colaborarea dintre state;
- procedeu de creare a normelor dreptului internațional și a organizațiilor internaționale;
- fază a elaborării tratatelor internaționale.
Importanța procedurii negocierilor diplomatice este sporită și de faptul că ea pune față în față
paărțile litigante care, exprimăndu-și nemijlocit pozițiile și pretențiile , exclud contactul cu
elementele străine și, implicit, influențele pe care acestea le-ar putea exercita.
Voința părților se manifestă suveran, iar prin excluderea terților, secretul negocierilor poate fi, la
nevoie, păstrat mai ușor. Totodată, prin confruntarea nemijlocită, în timpul negocierilor, a
argumentelor, punctelor de vedere, pozițiilor care separă părțile în litigiu, devin posibile
determinarea mai exactă a conținutului diferendului, înlăturarea treptată a exagerărilor, evidențierea
eventualelor erori de interpretare, precum și a elementelor comstructive destinate să concureze la
elaborarea unei rezolvări. Sub raport procedural, negocierile diplomatice reprezintă mijlocul cel mai
ușor și puțin costisitor de reglementare pașnică a diferenedelor.
Procedura negocierilor diplomatice creează cadrul adecvat soluționării; pune față în față părțile
interesate, le oferă posibilitatea de a analiza realist și cu bună credință problemele divergente.
Impunerea negocierilor diplomatice prin forța armelor sau presiuni de orice natură în cadrul
trstativelor începute cu bună înțelegere depăește cadrul instituției înscriindu-se în acțunile cu
denumirea de dictat.
Potrivit lui A. Rivier, ,,negocierile diplomatice nu sunt în mod executiv şi nu presupun în mod
necesar u n d i f e r e n d , u n c o n f l i c t d e i n t e r e s e , o divergenţă de vederi. Adesea,
statele negociază în scopul realizării, de comun acord, a procesului internaţional”.

73
 În esenţă, negocierile sunt un mijloc de reglementare a problemelor iniţiale prin stabilirea unui
contract între părţile interesate, expunerea punctelor de vedere şi găsirea, de comun acord, a unei
soluţii acceptabile pentru părţi. Negocierile reprezintă cel mai important, mai eficient şi mai folosit
mijloc de soluţionare a problemelor internaţionale, pentru încheierea de tratate şi acorduri între
state (Malița, M., Teoria și practica negocierilor, București, Editura Politică, 1972, p. 15).
Principii ale negocierii care trebuie să stea și la baza relațiilor dintre state:
▪ Principiul abținerii statelor în relațiile internaționale de la folosirea forței sau amenințarea cu
forța;
▪ Principiul cooperării și al avantajului reciproc - este strâns legat de obiectivul negocierilor;
▪ Principiul flexibilității - este fundamental deoarece nu exista situații care să se repete
identic, singura constantă fiind capacitatea negociatorului de a fi flexibil;
▪ Principiul anticipării - se refera la modul de anticipare a evoluției procesului de negociere;
▪ Principiul selectării temelor abordate - abilitatea de a evita în dezbateri subiecte
dezavantajoase intereselor proprii.
Din perspectiva negocierii ca formă de comunicare, activitatea poate fi considerată realizată
dacă este eficace şi eficientă şi contribuie la dezvoltarea relaţiei de comunicare.
În acest context negocierea pate fi:
a) negociere eficace dacă produce un acord care:
- satisface interesele legitime ale părţilor în măsura posibilului;
- rezolvă interesele conflictuale în mod echitabil;
- este durabil;
- ia în considerare şi interesele grupului, comunităţii, societăţii.
b) negociere eficientă dacă minimalizează costurile umane (efort, timp), materiale şi
financiare implicate în procesul de negociere eficace.
c) negociere îmbunătățită prin soluțiile sale (sau cel puţin nu deteriorează) relaţiile dintre
părţile care negociază.
Negocierea este o formă de comunicare în ambele sensuri, deoarece fiecare dintre
particcipanții la acest proces pledează pentru atingerea unui acord sau luării unei decizii în situaţiile
în care ambii sunt implicaţi în negociere au interese care, cel puţin aparent, sunt contrarii. În procesul
de negociere se pot observa atitudini şi comportamente diferite. În funcţie de acestea, procesul de
negociere poate fi:
▪ negociere competitivă – dacă se bazează pe „apărarea” poziţiilor proprii şi „atacarea”
poziţiilor celeilalte părţi (negocierea poziţiilor);
▪ negociere prin colaborare – dacă se bazează pe identificarea unui acord înţelept, cu ajutorul
unor principii sau alte criterii obiective, stabilite de comun acord (negocierea principală).
Negocierea este un proces decizional între parți interdependente care nu împartașesc preferințe
identice și este încercarea de a ajunge la un schimb satisfacator între părți.
Negocierea distributivă presupune un joc de suma zero, o situatie de tip castig / pierdere; se
poate imagina ca negocierea distributiva se afla pe axa dintre stilul competitional si cel indatoritor. In
teorie, partile vor inclina mai mult sau mai putin catre compromis.
Negocierea integrativă pleacă de la prezumția că rezolvarea problemei comune poate genera o
situație de tip câstig / câștig, aflându-se pe axa dintre stilul ocolitor și cel colaborativ, în mod ideal
tinzând către cel din urmă.

Verificare pe parcurs:

1.Cum am putea define negocierea și care sunt principiile sale?

2.Care sunt principalele tipuri de negocieri??

74
 Unitatea de învăţare 13.

XIII. Legile și organizațiile internaționale. Extindere, competență, aplicabilitate

Obiective:
- Cunoașterea definiției și diverselor categorii de organizații internaționale
- Cunoașterea conceptului de politică externă

Termenul de organizație internațională este folosit de James Lorimer începând cu deceniul opt al
secolului al XIX-lea. Conceptul va fi preluat ulterior de către Constantin Frantz și se va impune în
limbajul diplomatic și politic începând cu prima jumătate a secolului al XX-lea.

La inceputul, Walter Schücking si Paul Reinsch vor asigura consacrarea definitivă a conceptului în
cadrul a două volume care teoretizau problema relațiilor dintre state: Organizațiile lumii și Uniunile
internaționale publice.

O definiție mai amplă este data de Grigore Geamanu: ,,Organizațiile internaționale reprezintă
forme de coordonare a colaborării internationale în diferite domenii, pentru care statele au creat un
anumit cadru juridico – organizatoric (instituțional) prin adoptarea unui statut elaborat de comun
acord, în care se prevăd obiectul și scopurile organizației, organele și funcțiile lor, necesare realizarii
obiectivelor urmarite”.

Definitia juridică a organizațiilor internaționale guvernamentale este menționată în

,,Conventia internațională privind reprezentarea statelor pe lângă organizațiile internaționale
interguvernamentale”. Convenția precizează ca prin organizație internaționala se întelege ,,o
asociație de state constituită printr-un tratat, datată cu o constituție și organe comune și avand
personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre”.

Odata cu cristalizarea conceptului, dar și cu apariția primelor organisme internaționale au fost

dezvoltate trei curente principale care aveau sa definească rolul acestora ca:

▪ instrumente - organizațiile sunt văzute ca elemente prin care statele își urmăresc propriile
interese;

▪ arenă - o tablă de șah, adevarate forme ale scenariilor diplomației, unde actorii condamnă
sau se justifică, într-o incercare de coordonare coerenta a propriilor acțiuni politice;

▪ actori - în acest caz statele apar ca entități suverane, în care deciziile finale reprezintăa
voința unanimă a membrilor;

În Anuarul Organizatiilor internationale sunt indentificate cel puțin 13 categorii de organizații:

▪ federatii de organizatii internationale - organizatii internationale, interguvernamentale sau

nonguvernamentale, care grupeaza cl putin alte trei organisme regionale;

▪ organizații cu participare universală, organizatii nonprofit interguvernamentale sau

nonguvernamentale, cu membrii din toate zonele geografice, cu managemnt si control politic;

▪ organizații cu participare intercontinentală - organizatii internaționale nonprofit,

interguvernamentale sau nonguvernamentale ai căror membrii și ale caror preocupari depășesc o
regiune anume;

75
 ▪ organizații cu participare regională - toate organizațiile internaționale nonprofit,
interguvernamentale sau nonguvernamentale, ai caror membrii și preocupări sunt restrânse la o
regiune;

▪ organizații ce emană din persoane, locuri, obiecte de proprietate sau alte organisme, orice
organism internațional nonprofit, interguvernamental sau nonguvernamental, ce poate fi considerat
o emanatie a unei anumite oragnizatii, loc, persoana sau obiect de proprietate, fără o participare
formală;

▪ organizații ce au o formă specială, inclusiv fundațiile și fondurile de încredere - organizații

internaționale nonprofit, interguvernamentale sau nonguvernamentale - banci, biblioteci, institute
de instruire, laboratoare;

▪ organizații naționale cu o orientare internaționala - organizații naționale cu o forme variate de

activitate internaționala sau cu preocupări precum: cercetare, pace, dezvoltare, ajutor;

▪ organizații internaționale inactive sau desființate - nonprofit, interguvernamentale sau

nonguvernamentale, care au fost desfiintate, sunt inactive în momentul respectiv sau sunt în stare
latentă;

▪ organizații recent apărute sau neconfirmate înca, a căror creare a fost recent raportată sau
propusă, dar despre care nu există informații;

▪ organisme subsidiare și interne aparținand altor organisme interne, unități independente în

cadrul unor organizații internaționale complexe;

▪ ordine religioase, fraternități și institute seculare, ordine sau congregații religioase, militare,
fraternale, organisme similare bazate pe leadership charismatic sau devotat unui set de practici
religioase;

▪ serii de conferințe autonome - fara secretariat - cu un nume distinct si periodicitate, care nu se

află în responsabilitatea unei organizații permanente;

▪ tratate si acorduri multilaterale - tratate, convenții, pacte, protocoale sau acorduri

mutilaterale, exceptandu-le pe acelea care privesc o singura țară, un eveniment specific sau crearea
unui organism interguvernamental;

Primele șapte tipuri sunt considerate a fi organizații internațioanle convenționale, putând fi

interguvernamentale sau nonguvernamentale. Aici poate fi adusă în discuție distincția dintre ONU și
UE sau Amnesty Internatioanal și Greenpeace. La prima vedere organizațiile interguvernamentale au
ca membrii state, adesea reprezentati prin agenti guvernamentali, în timp ce acelea
nonguvernamentale unt formate din actori nonguvernamentali. În cazul Organizațtiei Internaționale
a Muncii, există membrii din ambele categorii. Clarificarea în acest caz ar trebui sa vina din Rezolutia
288 a Consiliului Economic si Social al ONU, din februarie 1950, care precizează că ,,orice organizație
internaționala care nu este creată prin acord interguvernamental nu poate fi considerată organizație
nonguvernamentală”.

Celelalte șase tipuri menționate sunt considerate a fi speciale, deoarece potrivit încadrarea lor
nu se poate efectua potrivit prevederilor Dreptului Internațioanal si reglementarilor existente.

O a doua clasficare a organizațiilor internaționale este în funcție de obiectul de interes:

a) ajutor umanitar; schimb cultural; pace si dezarmare; sprijin pentru dezvoltare; drepturile
omului; mediu;

76
 b) securitate și pace; comerț și alte activitati economice; bunăstare socială și drepturile
omului;
c) Cultură și recreere; educație și cercetare; sănătate, servicii sociale; mediu, dezvoltare si
condiții de locuire; legislație si politici; filantropie și voluntariat; activități internaționale; religie,
afaceri, societîți profesionale și sindicate; grupuri neclasificate;
O a treia claificare aparține teoreticienilor Volker Rittberger si Bernhard Zangl, în care este
corelat criteriul tipului de membri cu cel al competențelor. Membrii pot avea o participare:
universală, regională, economică sau culturală.

Un statut și loc special îl ocupă organizațiile de securitate: ONU, NATO, OSCE, UE, GUAM, CSI
etc.

Organizațiile internaționale de securitate își au originea în consensul statelor de a coopera în

probleme de reducere a violenței și realizare a păcii și securității, printr-o serie de acorduri și
mecanisme. Exista cel puțin patru seturi de sarcini pentru care organizațiile de acest tip militeaza:

▪ promovarea dialogului de securitate si gestionarea crizelor ca sarcini de baza destinate

stabilirii și/sau menținerii pacii;

▪ crearea de sisteme de cooperare militară bazate pe constrângeri reciproce, destinate

reducerii pericolelor ce decurg din activitațile militare sau pe capacitățile comune pentru misiuni de
menținerea pacii;

▪ promovarea standardelor democratice și respetarea drepturilor omului ca scopuri în sine,

▪ promovarea securității prin mecanisme economice, întărind atât prosperitatea, cât și

interdependența actorilor, într-o încercare de reducere a terorismului si a proliferării armelor
nucleare sau de distrugere în masa;

Din punct de vedere al teoriei aplicate în analiza organizațiilor internatționale, cele două
curente tradiționaliste, realismul și neorealismul, nu acordă o atenție sporită importanșei
organizațiilor internaționale, acestea fiind considerate doar modalități de camuflare a intereselor
statelor sau forumuri necesare obținerii acordului de principiu al unor state mai slabe în privinta
raporturilor de securitate.

În 1957, Karl Deutsch, considera ca organizațiile internaționale ar trebui identificate sau

considerate comunități de securitate conform urmatoarelor principii:

a) inexistența planurilor militare ale unui membru fașă de ceilalți;

b) existența unor valori politice comune sau compatibile;

c) capacitatea guvernelor de a reacționa rapid și fără violență, cu mijloace

corespunzatoare;

d) existența unui comportament predictibil al unor membri;

e) existența unor programe comune de instruire și schimb, a unor acorduri multilaterale

sau bilaterale;

Exemplele aduse în discuție de Deutsch erau NATO si CECO din care avea să se dezvolte UE.

Contraexemplu ar putea fi considerată ONU sau OSCE.

În sistemul mondial securitatea nu presupune doar probleme de ordin militar, ci și de natură

economică, culturală, socială, ecologică etc.

77
 Ideea constituirii unei organizații internaționale, destinată, în principal, să contribuie la
menținerea păcii în lume este veche. Începuturile sunt legate de marea uniune a lui Confucius și au
înregistrat ulterior proiecte ca Organizarea federativa a lumii intregi a lui Dante, De jure belli ac pacis,
de Grotius sau Foedus pacificum imaginat de Kant. În secolul al XIX-lea, astfel de planuri devin tot mai
insistente. Conjunctura prielnică s-a creat abia în anii Primului Razboi Mondial. Marile pierderi umane
și uriașele distrugeri materiale au impus orientarea preocuparilor cercurilor oficiale si ale unor
particulari spre prevenirea în viitor a unui nou cataclism, tocmai prin crearea unui organism
international care să militeze pentru mentinerea pacii.

Prima etapă practică a constituirii celei dintâi organizații internaționale, Societatea

Națiunilor, a avut loc în anii 1914-1918, cand au fost elaborate numeroase proiecte, particulare sau
publice.

Din domeniul privat, cele mai active studii au fost inițiate de Liga pentru întarirea păcii din
SUA și Liga pentru Societatea Națiunilor din Marea Britanie. În cadrul celei din urmă au activat
intelectuali de reputație, ca Leonard Woolf, G. Lowes Dickinson, C. R. Buxton sau J. A. Hobson, care
au elaborat între anii 1916-1918 planuri detaliate privind conducerea problemelor internaționale,
preconizand diverse metode pentru solutionarea pașnică a diferendelor internationale, pentru
acțiunea comună împotriva unei agresor, chiar cu prețul cedării unor prerogative ale suveranității
naționale.

La nivel oficial, în 1917, în Franța s-a constituit un comitet ministerial condus de Leon
Bourgeois, iar în Marea Britanie, în 1918 un comitet prezidat de lordul Phillimore. Ideile, proiectele și
inițiativele, determinate de necesitatea găsirii unei soluții veritabile pentru conservarea păcii după
Marele Razboi, au prins conturul unor lucrari monografice, acestea fiind rezultatul unor dezbateri si
campanii de presa în primii ani ai războiului, în care sunt incluse opiniile celor mai avizati oameni
politici ai momentului. Asa a apărut lucrarea lui Edgar Milhaud, La société des Nations, publicată în
anul 1917, la Paris. Ce trebuia sa fie o Societate a Națiunilor ? Un obiectiv al diplomației pentru
lichidarea militarismului, pentru instaurarea și conservarea unei păci drepte, care să rezulte din
principiile universale și care să fie garantată de ansamblul popoarelor.

Verificare pe parcurs:

1.Care ar fi principalele categorii de organizații internaționale?

2.Care este rolul și contribuția organizațiilor de securitate la nivel global?

78
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ:
Notă: Multitudinea lucrărilor publicate în acest domeniu face orice selecţie părtinitoare. Ne-am
oprit cu indicaţiile bibliografice la lucrările reprezentative pentru conţinutul cursului, omiţând
intenţionat lucrări precum cele ale lui P. Renouvain sau J.B. Duroselle, larg cunoscute la noi.
1. Thomas Risse-Kappen (ed.), Bringing Transnational Relations Back In, Cambridge Studies in
International Relations, Cambridge University Press, 1995
2. James Rosenau, Mary Durfee, Thinking Theory Throughly, Westview Press, Boulder San
Francisco, Oxford, 1995
3. Andrew C. Janos, Politics and Paradigms, Stanford University Press, Stanford, 1995
4. Robert W. Mc Elroy, Moralitatea în politica externă americană, Paidea, Buc., f.a.
5. Michel Senellart, Artele guvernării, Edit. Meridiane, Bucureşti, 1998
6. Henry Kissinger, Diplomaţia, Edit. All, Bucureşti, 1998
7. Mircea Maliţa, Diplomaţia. Scoli şi instituţii, Bucureşti, 1970
8. Mircea Maliţa, Teoria şi practica negocierilor, Bucureşti, 1972
9. Mircea Maliţa, Zece mii de culturi o singură civilizaţie, Bucureşti, 1998
10. Hans Morgenthau, Power among Nations, Knopf, New York, 3-rd ed., 1964
11. Hans Morgenthau, In Defense of the National Interest, UPA, Washington, 1982
12. Kenneth N. Waltz, Theory of International Politics, Addison Wesley, Reading Mass., 1979
13. Kenneth N. Waltz, Omul, statul şi războiul, Edit. Institutul European, Iaşi, 2001
14. Paul Kennedy, The Rise and Fall of the Great Powers, Random House, New York, 1987
15. Gerhard von Glahan, Law among Nations, MacMillan, New York, 5-th ed. 1986
16. Charles Beitz, Political Theory and International Relations, Princeton Univ. Press, Princeton,
1979
17. Reinhold Niebhur, Moral Man and Immoral Society, Charles Scribner’s Sons, New York, 1960
18. Stefano Guzzini, Realism şi relaţii internaţionale, Edit. Instit. European, Iaşi, 2000
19. Robert Gilpin, Război şi schimbare în politica mondială, Edit. Scrisul Românesc, Craiova, 2000
20. Peter Calvocoressi, Politica mondială după 1945, Editura Allfa, Bucureşti 2000
21. Stanley Hoffmann, Ianus şi Minerva. Eseuri asupra teoriei şi practicii politicii internaţionale,
Edit. Ştiinţa, Chişinău, 1999
22. Martin Wight, Politica de putere, Edit. Arc, Chişinău, 1998
23. Hedley Bull, Societatea anarhică. Un studiu asupra ordinii în politica mondială, Edit. Ştiinţa,
Chişinău, 1998
24. F.H. Hinsley, Suveranitate, Edit. Ştiinţa, Chişinău, 1998
25. Martin Griffiths, Relaţii internaţionale. Şcoli, curente, gânditori, Edit. Ziua, Bucureşti, 2003
26. Cătălin Turliuc, Istoria şi teoria relaţiilor internaţionale. Studii, Edit. Cantes, Iaşi, 2000
27. Cătălin Turliuc, Fl. Solomon, Punţi în istorie. Studii româno-germane, Edit. Cantes, Iaşi, 2001
28. Cătălin Turliuc, Al. Zub, Populism, demagogie, realism politic, Fundaţia Academică “A.D.
Xenopol”, Fundaţia Konrad Adenauer, Iaşi,
29. James N. Rosenau, Turbulența în politica mondială. O teorie a schimbării și continuității, Editura
Academiei Române, 1994;
30. Richard Mansbach, Yale Ferguson, Remapping Global Politics: History's Revenge and Future
Shock, Cambridge University Press, 2004;

31. Heidi Hobbs, Pondering Postinternationalism: a paradigm for the twenty-first century?, Albany,
State University of New York Press, 2002;

32. Ilie Badescu, Geopolitică și religie. Insurecții religioase în secolul XXI, 2010;

33. E.J. Stiglitz, Globalizarea. Speranțe si deziluzii, Editura Economică, Bucuresti, 2003;

79
34. D. Heid, A. McGrew, D. Goldblatt, J. Perraton, Transformari globale. Politica, economie și
cultura, Editura Polirom, Iasi, 2004;

35. Hubert Vedrine, France in An Age of Globalization, Washington D.C., Brookings Institution Press,
2001;

36. Held, David, McGrew, Anthony, Goldblatt, David, Perraton, Jonathan, Transformări globale.
Politică, economie şi cultură, Iaşi, Editura Polirom, 2004;

37. Șerban, Filip Cioculescu, Introducere în teoria relațiilor internaționale, Editura Militară, 2007;

38. Constantin Schifrineț, Sociologie românească modernă, București, Criterion Publishing, 2009;

39. Immanuel Wallerstein, Declinul puterii americane, Editura Antet, 2006;

40. S. Scăunaş, Drept internaţional public, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007;

41. V. Constantin, Drept internaţional, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010;

42. R. Miga-Beşteliu, Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public, Ediția a 3-a,
Bucureşti, All Beck, 2003;

43. Al. Bolintineanu, A. Năstase, B. Aurescu, Drept internaţional contemporan, Ediția a 2-a,
Editura All Beck, Bucureşti, 2000;

44. Paul Kennedy, The Rise and Fall of Great Powers: Economic Change and Military Conflict from
1500 to 2000, Vintage Books, 1989;

45. Joshua Goldstein, Jon C. Pevenhouse, Relații internaționale, Polirom, Iași, 2008;

80
Anexa 1

Prof. dr. C. TURLIUC

Prof. dr. M.N. Turliuc

PROVOCĂRILE ŞI EFECTELE MONDIALIZĂRII

Prăbuşirea comunismului în ţările Europei centrale şi de est atestă eşecul răsunător al

distopiei internaţionalismului ideologic roşu. Treptat, în locul cadrelor închistate şi uneori criminale
ale colectivismului şi centralismului s-a instalat, inefabil parcă, un alt tip de universalism cu o nouă
nuanţă omogenizatoare - mai “rezonabilă”, mai subtilă şi mai atractivă pentru “omul din răsărit”
decât cea anterioară. Silogismele lugubrei lupte de clasă şi “dogmatica” revanşei au fost înlocuite cu
principiile ştiinţifice specifice mecanismului economic, a căror obiectivitate impersonală, destinsă
ideologic şi aparent străină de orice patimă doctrinară, ar determina - în mod implacabil - belşugul
mondial (S. Dumitrescu, 2001). Ori, cum ar putea face faţă popoarele ostenite de sărăcie, de
promiscuitatea traiului socialist, tentaţiilor unei “prosperităţi fără frontiere” altfel decât urmându-le,
dându-le curs? Dealtfel, refuzul unei asemenea oferte ar echivala cu o acţiune imprudentă,
sinucigaşă chiar şi, oricum, facil de spulberat de către diriguitorii globalizării şi mondializării actuale.

Criticii occidentali ai proceselor la care asistăm, neagă faptul că “globa-mondializarea” ar fi

un proces istoric care nu poate fi stopat, în faţa căruia politicul ar fi neputincios, susţinând
necesitatea conceperii unor proiecte politice noi care să apere societatea de “tirania” pieţei. Ei
solicită factorilor politici să evite subordonarea politicului şi socialului faţă de economic.

Prezentul studiu propune o analiză a forţei de atracţie şi a puterii repulsive a acestor procese
pornind de la unele consideraţii conceptuale şi istorice cu privire la procesele globalizării şi
mondializării. El încearcă să răspundă unora din întrebările pe care le ridică efortul cunoaşterii şi
conceptualizării evoluţiei economice, social-politice şi cultural- ideologice a lumii actuale. Care este
sfera semantică a noţiunii de globalizare? Dar a celei de mondializare? Care este raportul dintre
aceste noţiuni? Cum s-a realizat trecerea de la procesul internaţionalizării la cel de globalizare? În ce
constă continuitatea şi hiatusul dintre ele? Care sunt precedentele procesului mondializării? Cum
putem aprecia gradul actual al mondializării? Care sunt marile falii care caracterizează mondializarea
în curs de desfăşurare? Cine sunt principalii actori şi beneficiari ai proceselor globalizării şi
mondializării? Cum se prefigurează în contextul acestor procese viitorul statului şi al naţiunii? Toate
aceste dificile şi complexe întrebări îşi caută încă răspunsurile adecvate. La o parte dintre aceste
legitime interogaţii vom încerca să răspundem în cele ce urmează.

1. Mondializare şi/sau globalizare?

În literatura de specialitate consacrată temei se poate uşor constata faptul că există
divergenţe, pe de o parte, între teoreticienii englezi şi cei francezi, iar pe de altă parte, între
economişti şi cercetătorii celorlalte discipline socio-umane, în legătură noţiunea ce trebuie folosită
pentru a descrie cel mai adecvat tendinţele procesului evolutiv al lumii actuale (globalizare versus

81
mondializare) şi în legătură cu sensul acordat acestora. Este vorba de aceeaşi semnificaţie semantică
sau asistăm, pur şi simplu, la o falsă dezbatere anglo-franceză şi, respectiv, la o neînţelegere între
cercetătorii diferitelor discipline socio-umane?

În lucrările autorilor anglo-saxoni se vehiculează prin excelenţă termenul de “globalizare”, în

timp ce autorii europeni, în mod deosebit francofonii, par să prefere termenul de “mondializare”.
Este vizibil faptul că, termenii prezintă acelaşi sufix (…are), care trimite mai curând la un proces, la un
ansamblu de fenomene active, organizate în timp (ansamblu analizabil în termenii dinamicii evoluţiei,
rupturilor, strategiilor, acţiunilor, reacţiilor, actorilor) şi nu la starea de a fi a unui lucru, care prezintă
anumite caracteristici (lucru interpretabil în termenii statistici ai structurii, ai sistemului etc.). Pentru
denumirea stării lumii actuale mai indicaţi ar fi, probabil, termenii de “mondialitate” sau de
“globalitate”.

Jean Piel (1999, pp. 142-143) propunea compararea accepţiunilor celor două noţiuni şi ale
termenilor apropiaţi lor, pe baza dicţionarului Petit Robert.

Globalizare: (ţinând de glob, global) proces care are drept scop final crearea globalităţii.

Globalitate: stare în care un ansamblu, luat în bloc, este identificabil în sine.

Global: care se aplică unui ansamblu, luat în bloc (prin urmare, nu doar ansamblului planetar,
globului terestru).

Glob: sferă (corp geometric); ansamblu ilustrat printr-o sferă (indiferent dacă este perfect
sferic sau nu); Terra (ca şi corp sferic, turtit la poli).

Mondializare: proces având drept scop crearea mondialităţii.

Mondialitate: stare în care lumea, în ansamblul ei, este identificată ca atare.
Mondial: referitor la întreaga lume; care interesează întreaga lume.
Lume (monde, în franceză): 1. Ansamblul a tot ceea ce există (“creaţie”, cosmos, univers,
macrocosmos); 2. Ansamblul a tot ceea ce există în limitele date (microcosmos, lumea insectelor,
civilizaţii: lumea chineză, lumea romană); 3. Terra şi umanitatea care o locuieşte şi gândeşte ca
fiind.”

Piel consideră că între termenii de global (cu referire la globul terestru) şi mondial putem
pune semnul echivalenţei, iar din această sinonimie poate fi dedusă şi cea dintre noţiunile de
globalizare şi mondializare. Francez fiind, autorul preferă totuşi (în franceză, cel puţin) termenul de
mondializare – care desemnează clar obiectul său concret: “proces având drept scop atingerea stării
planetarizării unificate a interpendenţelor în cadrul întregii umanităţi, la nivelul întregului glob
terestru”- celui de globalizare - acceptabil totuşi, cu condiţia să nu trimită la o teorie economică
abstractă, indiferentă condiţiilor concrete de producţie şi de reproducţie (J. Piel,1999, p.144).

În încercarea lor de a analiza tendinţele evolutive ale lumii actuale, istorici, sociologi,
politologi, antropologi, geografii ş.a. utilizează mai frecvent termenul de mondializare cu scopul de a
descrie unificarea tehno-financiară (şi nu numai) la nivel planetar, în timp ce economiştii (clasici sau
neoclasici) par să-l prefere pe cel de globalizare. Adeseori, economiştii definesc prin conceptul de

82
globalizare economia - ajunsă la stadiul său de globalitate - reglată de o teorie economică care
încearcă să formuleze cele mai bune reguli de funcţionare ale unei pieţe abstracte generalizate,
indiferentă sferelor concrete, spaţiale şi societale de aplicare. Teoreticienii anglo-americani ai
globalizării încearcă însă să evite o abordare conceptuală reducţionistă sau deterministă, profilată
atunci când diferitele aspecte ale unui proces complex sunt reduse la un set fundamental de cauze
sau la un simplu subsistem social (cel economic). Ei lărgesc sfera semantică a noţiunii de globalizare
(la nivel planetar), care devine sinonimul perfect al “mondializării”.

Dispunând - ca şi în limba franceză - de ambele noţiuni (globalizare şi mondializare) şi

asistând la frecventa lor utilizare în limba română suntem nevoiţi să le clarificăm sfera conceptuală,
acceptându-le fie sinonimia, fie aspectele semantice diferenţiatoare. Putem distinge trei cazuri
distincte:

1. Conceptul de global şi implicit cel de globalizare nu trimite în mod automat la nivelul

palnetar. Un fenomen poate fi considerat global şi atunci când el se aplică ansamblului
unei subunităţii sau a unui subsistem al sistemului mondial. Dealtfel, faptul că
globalizarea economică se dezvoltă în cadrele sistemului planetar-unificat, nu reprezintă
decât efectul avatarului actual, important, dar episodic, al legii pieţei liberei iniţiative şi
concurenţe - care tinde să reducă diferenţele dintre economiile unice, globale (locale,
naţionale sau regionale), pentru a le sistematiza şi omogeniza la nivel mondial (J. Piel,
1999, p.144). Mondializarea vizează intensificarea interdependenţelor la nivel mondial şi
construcţia comună a unei “societăţii mondiale”. În această accepţiune, mondializarea s-
a afirmat efectiv odată cu debutul capitalismului industrial (cu descoperirea şi difuziunea
mondială a vaporului cu aburi, a căilor ferate, a telegrafului etc.). Acest proces s-a
accentuat extrem de mult în ultimele decenii şi în condiţiile postindustrialismului.
2. Deşi ambele concepte definesc un proces evolutiv, o succesiune de acţiuni, ele diferă prin
natura fenomenelor active la care fac trimitere. “Globalizarea” trimite preponderent la
realitatea economică, la logica economică a stării actuale a capitalismului, la procesul
integrării sistemelor productive, comerciale, financiare şi informaţionale la nivel
planetar. Mondializarea reprezintă un proces în cadrul căruia elemente determinante
(productive, monetare, financiare, culturale, cele ţinând de mediu etc.) se dezvoltă în
mod organic la scară planetară - proces ce influenţează în mod esenţial realităţile sociale
regionale, naţionale şi locale. În această definiţie, mondializarea apare strâns legată de
dinamismul capitalismului actual. Prin urmare, globalizarea vizează unul din aspectele
centrale ale mondializării, cel economic, în timp ce mondializarea trimite la o multitudine
de aspecte corelate, ireductibile la unul singur, fie el cel fundamental. Procesul actual al
mondializării nu se limitează la aspectele economice, la apropierea economică a spaţiilor
geografice, ci reprezintă, tot mai mult, un proces multiform, care îşi propune cel puţin
alte două obiective principale: 1. intenţia de a combina unificarea economică cu cea
politică şi 2. realizarea unificării cultural-ideologice a naţiunilor şi regiunilor, mai frapantă
chiar decât cea economică (F. Schwald, 1994).
3. Utilizat (şi în limba română) în accepţiunea dată de numeroşii teoreticieni englezi şi
americani ai globalizării, termenul devine sinonim cu cel de mondializare, în întreaga sa
complexitate. “Globa-mondializarea” presupune difuziunea, extensia şi, concomitent,
organizarea la nivel mondial a ansamblului agenţilor economici, a unui mod de viaţă, a
ideilor etc.

Corolarul logic al acestor precizări şi raporturi ne permite să afirmăm că:

83
 a.Pot exista procese ţinând de globalizare fără ca starea de globalitate să fie atinsă, după cum pot
exista procese specifice mondializării înainte de atingerea stării mondialităţii;
b.Nivelul globalizării sau mondializării diferă în momente istorice diferite (în 1991 faţă de 2001) şi
c.Există o istorie (şi chiar o proto-istorie) a globalizării şi mondializării.
Chiar şi în condiţiile în care nu acceptăm sinonimia celor două concepte, ambele ilustrează
permanenţa aspiraţiilor umane spre universalism, permanenta propensiune a societăţilor şi acţiunilor
umane spre universalitate.

De la internaţionalizare la globalizare

Conceptul de globalizare este un termen englezesc asimilat adeseori celui de mondializare.

Noi am optat pentru utilizarea accepţiunii sale restrânse, de aspect fundamental, economic, al
mondializării. Chiar şi în această ipostază, conceptul are un caracter proteiform, desemnând
concomitent convergenţa mondială a pieţelor, forma integrată de gestiune a firmelor la scară
mondială sau procesul prin care firmele multinaţionale şi organismele internaţionale definesc regulile
jocului economic ce scapă reglementărilor naţionale sau a celui care operează direct la scară
transnaţională. Globalizarea desemnează, aşadar, procesul de integrare a sistemelor productive,
comerciale, financiare şi informaţionale mondiale. El se aseamănă cu globalizarea capitalului (optica
marxistă), de care diferă însă prin interacţiunea a trei faze ale internaţionalizării capitalului: productiv
(sfera industrială), comercial (sfera schimburilor), bănesc (sfera financiară), la care poate fi adăugat şi
cel al pieţei (optica neoclasică).

Noţiunea de globalizare se referă la un proces evolutiv aflat într-un raport de interacţiune cu

fenomenul anterior al internaţionalizării. Internaţionalizarea şi aprofundarea sa cantitativă şi
calitativă au presupus integrarea funcţională, în cadrul întreprinderilor multinaţionale, a activităţilor
geografic dispersate. În perspectivă istorică, evoluţia internaţionalizării poate fi prezentată pornind
de la strategiile comerciale şi de la consecinţele lor asupra spaţiilor naţionale. În decursul acestui
proces, reglementările instanţelor internaţionale - care au intervenit progresiv - au jucat şi ele un rol
important. De asemenea, internaţionalizarea şi apoi globalizarea au interacţionat cu liberalizarea
progresivă a constrângerilor normative care au apăsat diversele fluxuri de schimb.

Activităţile economice care pun în relaţie două sau mai multe spaţii naţionale sunt foarte
vechi, dar internaţionalizarea semnifică intensificarea şi organizarea acestor activităţi în cadre
moderne. Ea s-a hrănit din creşterea rapidă a comerţului internaţional şi a investiţiilor străine
(susţinute de dezvoltarea mijloacelor financiare corespunzătoare), fluxuri devenite semnificative
(masive şi relativ constante) începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea (F. Schwald, 1994). Procesul de
internaţionalizare, de dezvoltare a exportului şi a întreprinderilor multinaţionale, nu s-a desfăşurat în
mod rectiliniu şi nici continuu. El a debutat impetuos la sfârşitul secolului al XIX-lea, în timp ce, între
cele două războaie mondiale a fost marcat de efectele recesioniste şi de cele ale barierelor
protecţioniste. După prima jumătate a secolului XX, caracterizată prin fragmentări succesive (ultima
fiind aceea a imperiilor coloniale), s-a desfăşurat o nouă etapă a procesului de internaţionalizare,
caracterizată prin relansarea comerţului internaţional şi a investiţiilor directe, încurajate de crearea
instituţiilor economice internaţionale (în mod deosebit, GATT, BIRD şi FMI), menite să asigure un
mediu stabil sub semnul liberalismului.

84
 La începutul anilor ‘60, scena internaţională a fost larg dominată de Statele Unite, mai întâi
pentru exporturile masive din perioada imediat următoare celui de-al doilea război mondial şi
ulterior pentru investiţiile directe. În cursul deceniilor 7 şi 8, internaţionalizarea a continuat să
progreseze în ciuda perturbărilor datorate şocurilor petroliere din 1973 şi 1979. Dar, de la sfârşitul
anilor ’60, Statele Unite şi-au pierdut poziţia de singur hegemon, în condiţiile în care un număr tot
mai mare de ţări au început să participe activ la fluxurile internaţionale, în mod deosebit Japonia şi
ţările Comunităţii Europene, azi Uniunii Europene.

Schimbarea de concept a fost motivată, pe de o parte, de accelerarea anumitor tendinţe

specifice internaţionalizării şi, pe de altă parte, de percepţia caracterului auto-întreţinut al
accentuării intrenaţionalizării. Globalizarea semnifică atât transformarea modalităţilor
internaţionalizării, specifice întreprinderilor şi naţiunilor, cât şi modificarea interacţiunilor acestora.
Profilându-se în continuarea acestor tendinţe, procesul globalizării se caracterizează prin apariţia şi
interacţiunea unor noi fenomene, dintre care două apar ca fiind esenţiale. Primul fenomen constă în
mobilizarea internaţională a resurselor, a factorilor naţionali de producţie, relativ imobili anterior, în
ciuda existenţei întreprinderilor multinaţionale, iar cel de-al doilea, în amploarea mondială pe care a
luat-o jocul concurenţial. La sfârşitul anilor ’80, fuziunile şi achiziţiile, care ţin seama atât de operaţiile
naţionale, cât şi de cele internaţionale, deveniseră forma de investiţie cea mai frecventă în
străinătate, reprezentând 80% din fluxurile valorice (E. Safarian, 1993). Aceste forme de implant în
străinătate au avantajul de a plasa întreprinderea într-un contact mai rapid şi mai direct cu sistemul
de producţie al ţării gazdă. Deşi investiţiile în noile unităţi de producţie sunt mai lente, întreprinderile
au fost încurajate să-şi genereze treptat capacităţile de producţie şi reţelele care să le permită
integrarea în economia locală. Investiţiile directe şi, mai ales, cele sub forma fuziunilor şi achiziţiilor,
din decursul deceniului 8, sunt factori importanţi ai procesului globalizării întreprinderilor şi a
economiilor în ansamblul lor.

Ca accentuare şi generalizare a internaţionalizării, globalizarea a însemnat şi evoluţia

calitativă a întreprinderilor multinaţionale, prin extinderea pieţelor de desfacere şi prin ridicarea
concurenţei la scară mondială. Unităţile economice din fiecare ţară trebuie să facă faţă astăzi unei
concurenţe de origini naţionale diverse, concretizate fie prin mărfurile importate, fie prin cele
produse în interior de implanturile străine.

Ţările industrializate, cele mai puternice dintre ele, au fost tradiţional implicate în exportul de
bunuri, ponderea lor în exportul total de mărfuri crescând de la 63% în 1980, la mai mult de 70% în
1990 (este vorba aici despre S.U.A., Canada, ţările Europei occidentale, Japonia, Australia, Noua
Zeelandă şi Africa de Sud). Contribuţia celor mai mari cinci investitori (Japonia, Marea Britanie,
S.U.A., Franţa şi Germania) este şi mai accentuată, totalizând 70% din fluxul investiţiilor de capital în
străinătate, pentru perioada 1985-1990 (F. Schwald, 1993, p.27). Concomitent cu tendinţele
globalizării şi mondializării s-a accentuat şi tendinţa regionalizării. Zonele regionale mai dinamice sunt
atât Europa occidentală, comparativ cu cea centrală şi de est, cât şi Asia de sud-est, comparativ cu
restul acestui continent sau S.U.A şi Canada, comparativ cu Mexicul, pentru America de Nord.
Regionalizarea şi acordurile preferenţiale pe care le presupune (discriminatorii prin definiţie) au
apărut pentru unii ca o sursă a fragmentării sau ca o armă de negociere, iar pentru alţii ca o cale a
liberalizării schimburilor. Cazul Comunităţii Europene a fost mult discutat din perspectiva acestor
opinii diferite. Proiectul pieţei unice, lansat în a doua jumătate a deceniului 8, s-a dorit a fi o reacţie

85
terapeutică la “euroscleroză”, la dificultăţile structurale care apăsau asupra competitivităţii
europene, reacţie având drept scop întărirea gradului integrării regionale.

Faptul că ţările industrializate, în mod deosebit cele mai puternice dintre acestea, au jucat un
rol central în procesul internaţionalizării şi, ulterior, în cel al globalizării, ca şi apariţia tendinţelor
regionalizării sugerează faptul că, utilizarea termenului – cu referire la un întreg continent sau la
globul terestru - nu este încă pe deplin justificată.

În baza schimbărilor înregistrate pe parcursul proceselor de internaţionalizare şi globalizare

putem considera că există astăzi o ruptură şi un schimb calitativ în funcţionarea capitalismului
datorită caracterului instantaneu al informaţiei, al expansiunii economice mondiale (inclusiv virtuale),
al autonomizării sferei financiare, rapidităţii de-reglementărilor şi liberalizării pieţei şi schimburilor. El
apare actualmente ca un sistem complex în care se confruntă şi cooperează statele şi întreprinderile
multinaţionale, în care sunt puse sub semnul întrebării vechile modalităţi regulatorii.

2. Mondializarea: accepţiunile şi evoluţia sa istorică

Analiza etapelor sau stadiilor mondializării pot fi mai bine urmărite în contextul precizării
celor trei accepţiuni ale noţiunii de mondializare: a. ascensiunea la dimensiunea mondială, b.
multiplicarea şi intensificarea interdependenţelor la nivel mondial şi c. proces organic desfăşurat la
scară planetară. Proto-mondializările care a avut loc cu precădere în ultimele cinci secole relevă
primele două accepţiuni - care trimit atât la logica puterii şi bogăţiei, cât şi la fascinaţia universalului.
Aspectele vizate de primele accepţiuni ale conceptului discutat s-au dezvoltat odată cu amplificarea
schimburilor economice dintre regiuni şi state, fiind tot mai puternic acreditate de generaţiile
succesive ale capitalismului mondial. În ceea ce priveşte mondializarea în curs de desfăşurare,
“mondializarea propriu-zisă”, ea combină aspectele corespunzătoare tuturor celor trei accepţiuni.

a. Ca ascensiune la dimensiunea mondială, mondializarea are o istorie la fel de lungă ca şi cea

a speciei umane. Ea debutează cu apariţia şi difuziunea lui homo sapiens sapiens în aproape toate
regiunile planetei în care marile descoperiri arheologice i-au atestat prezenţa. Aceasta continuă cu
“revoluţia neolitică” (incluzând debutul activităţii agricole şi al continuării procesului domesticirii
animalelor), cu apariţia şi extinderea unei “reprezentări a lumii” (cunoştinţele circulă şi se difuzează
în Antichitate indiferent de locul lor de origine: cele de calcul matematic, geometrie, scriere,
medicină, filosofice sau religioase, cele privind tehnicile agricole, artizanale sau de creştere a
animalelor ş.a.), cu sedentarizarea populaţiei, cu apariţia oraşelor şi a teritoriilor politic organizate şi
interconectate prin schimburi interregionale sau intercontinentale (la început slabe şi lente, dar
structurate).

Până în jurul anului 1500, s-a desfăşurat expansiunea religioasă creştină (de la Munţii Ural
până în Anglia şi Portugalia), musulmană (din China şi până în Senegal şi Madagascar) şi cea budistă,
în India şi Japonia. Până la sfârşitul secolului al XIV-lea, 90% din producţia obţinută era consumată în
cadrul micilor unităţi teritoriale (familie, sat, district etc.), iar 90% din surplusul (de 10%) creat era
prelevat prin diversele forme de rentă (funciare, fiscale, clericale, comerciale), care au contribuit la
întreţinerea elitei urbane sau rurale şi la cea diplomatico-militară a Statelor şi Imperiilor (J. Piel, 1999,

86
p159). Doar 1% din produsele obţinute făceau obiectul schimburilor comerciale la mare distanţă şi în
cadrul marilor formaţiuni teritoriale auto-centrate (imperii, civizaţii).

În decursul secolelor al XIV-lea şi al XV-lea a avut loc o puternică expansiune maritimă

(europeană, chineză, arabă etc.), care a condus umanitatea spre marile descoperiri geografice iar, din
secolul al XVI-lea, Pământul va fi reprezentat sub forma geometrică a globului. Între 1500 şi 1580a
luat naştere prima “économie-monde”, centrată în jurul Lisabonei şi a Seviliei şi axată de-a lungul
rutelor Indiilor occidentale şi orientale, economie care deşi nu poate fi considerată mondială, se
desfăşura pe o mare parte din suprafaţa planetei. Mecanismele sale au fost acelea ale descoperirilor,
debarcărilor, cuceririlor, creştinării şi, fireşte, exploatării coloniale şi comerciale.

În sensul de ascensiune la o dimensiune mondială, asistăm astăzi la difuziunea extrem de

rapidă, la scară mondială, a informaţiilor, computerelor, a tehnicilor de comunicare la distanţă în
timp real etc.

Înţeleasă ca o multiplicare a interdependenţelor la nivel mondial, mondializarea s-a afirmat

efectiv începând cu prima era a capitalismului industrial. “Economia-lume” - centrată european în
jurul Lisabonei, Seviliei, apoi a Amsterdamului, iar din 1850 în jurul Londrei - a inserat în relaţiile sale
comerciale directe sau indirecte mai puţin din o treime din statele constituite şi mai puţin de
jumătate din populaţia totală a lumii, deşi a implicat regiuni din majoritatea continentelor planetei
(chiar din secolul al XVI-lea). Între 1850 şi 1860, transportul de mărfuri era preponderent maritim şi,
treptat, feroviar (în nordul şi vestul Europei). La periferia sa, acumulările şi investiţiile de capital au
rămas restrânse, în timp ce dezvoltarea capitalismului industrial în Marea Britanie, între 1820 şi 1850,
în ciuda crizelor sale ciclice, a cunoscut un nivel mediu de creştere de 6,2% din PIB (J. Piel, 1999,
p162).

Interacţiunile dintre statele diverselor continente s-au multiplicat în condiţiile generalizării

între 1880 şi 1885 a vapoarelor cu aburi, a telegrafului, a apariţiei companiilor de asigurări
internaţionale, a căilor ferate, a burselor comerciale care au fixat preţurile mondiale, a hegemoniei
lirei sterline, a expansiunii coloniale şi a imperiilor financiare. Până la începutul secolului al XX-lea,
tendinţele mondializatoare au fost profund inegale: doar 20% din umanitate trăia în cadrul
raporturilor de producţie capitaliste, în timp ce 80% din populaţia planetei a suportat influenţele
acestora, trăind în afara raporturilor de tip capitalist (J. Piel, 1999, p163). Revoluţia bolşevică - prima
ruptură revendicată cu mondializarea imperialistă (imperială) – a dat naştere primului stat socialist
din lume şi unui sistem socio-politic care va marca profund evoluţia lumii în cadrul celor două blocuri
antagoniste: capitalist şi socialist. Criza economică mondială (1929-1939) a generat substituirea lirei
sterline cu dolarul şi conturarea hegemoniei S.U.A. la nivel mondial. În decursul ei are loc şi
generalizarea efectelor celei de-a doua revoluţii industriale: a motorului cu benzină, a aviaţiei, a
electricităţii, a petrolului, taylorismului, fordismului şi stahanovismului. La finalul crizei economice, în
cadrul celei de-a doua conflagraţii mondiale s-au confruntat principalele puteri mondiale şi imperiile
care aparent renunţaseră la proiectele lor mondializatoare, capitaliste sau socialiste.

Între anii 1947 şi 1975 are loc lichidarea imperiilor coloniale (englez, olandez, francez, belgian
şi portughez) şi generalizarea şi dispersia efectelor celei de-a treia revoluţii industriale: a energiei
atomice, semi-conductorilor şi tranzistorilor, a computerelor, televiziunii, sateliţilor artificiali, a
telecomunicaţiilor ş.a.m.d..

87
 Multiplicarea şi intensificarea interacţiunilor la nivel mondial (economice, politice sau socio-
culturale) s-a accentuat în mod deosebit în ultimele două decenii ale secolului trecut. Trăim astăzi
într-o lume a interdependenţelor, mai pronunţate ca oricând, astfel încât, nimic din ceea ce se
petrece la nivelul unui stat naţional sau într-o regiune a planetei nu rămâne fără un efect în afara lor,
fără un ecou sau o reverberaţie externă. Războaiele din fosta Iugoslavie, conflictele interetnice din
Macedonia sau cele din Israel au creat şi creează încă o undă de şoc în spaţiile din vecinătatea lor mai
apropiată sau mai îndepărtată. Deciziile factorilor politici naţionali şi eficienţa acestora în planul
politicii externe, în cel militar, economic, social etc. sunt evaluate de forurile internaţionale, iar
“eticheta” pe care acestea o atribuie se repercutează asupra credibilităţii lor externe.

Reflexia asupra “mondializării” poate dobândi nuanţe suplimentare dacă vom considera
procesul pe care-l defineşte ca aspect contemporan al edificării unei societăţi mondiale.

Ca proces organic atotcuprinzător, mondializarea reprezintă un fenomen în cadrul căruia

realităţile determinante (productive, monetare, financiare, culturale, sau cele ţinând de mediul
înconjurător) se dezvoltă organic la scară planetară, influenţând puternic ansamblul realităţilor
sociale, regionale, naţionale şi locale. Acest aspect al mondializării este strâns legat de evoluţia
capitalismului contemporan şi în mod deosebit de evoluţia din ultimele două decenii ale secolului
trecut.

Consecinţa majoră şi în întregime nouă pe care o aduce stadiul actual al mondializării nu este
aspectul său comunitar (lumea etnică, naţională, eurocentristă, islamocentristă etc.), specific şi
proto-mondializării, ci dimensiunea sa societală mondială, în care “noi” nu se mai poate defini prin
opoziţie cu “alţii”.

Graţie societăţilor din domeniul informaticii, distanţa fizică nu mai are nici o importanţă sau
contează mai puţin. Intervin însă barierele culturale, diferenţele dintre persoanele, zonele care au
acces la un bun cultural şi cele care sunt excluse, dintre societăţile bogate şi cele sărace. În procesul
larg al mondializării, aceste decalaje şi marea lor inerţie vor face probabil obiectul preocupării şi
acţiunii marilor state industrializate, în cadrul istoriei mondiale a primelor decenii ale secolului actual.
Desigur, ne putem întreba dacă toate articulaţiile (locale, naţionale sau regionale) din ce în ce mai
complexe şi mai interactive, împreună cu mişcările potrivnice globalizării şi mondializării, reflectă
trecerea societăţilor (mondializate în grade diferite) spre o societate mondială, caracterizată printr-
un ansamblu de fenomene convergente? Interogaţia formulată de Olivier Dollfus (1999, p. 208) este
mai tranşantă: Este mondializarea actuală mai degrabă o trecere spre o societate insabilă, măcinată
de tensiuni şi conflicte sau constituie o fază de tranziţie spre un sistem societal mai stabil, datorită
utilizării unor reglementări mai bine articulate?

4. Omogenitate versus eterogenitate

Nu ne putem reprezenta mondializarea la scara întregii umanităţii (a “satului planetar”)

printr-un proces armonios, solidar, purtător în egală măsură şi pentru toţi actorii sociali a
binefacerilor tehnicii sau printr-un proces idilic şi fericit reglat de jocul liber al pieţii. Ca proces
evolutiv, mondializarea apare profund inegală.

88
 Dealtfel, rupturile care au afectat evoluţia mondializării, în ultima jumătate a secolului trecut,
trimit şi ele mai curând la eterogenitate şi conflict. După cel de-al doilea război mondial, lumea a fost
marcată de polarizarea strategică şi ideologică dintre SUA şi URSS, dintre Vest şi Est, dintre piaţa
liberă şi economia centralizată, dintre democraţiile elective şi partidul unic. Cele două blocuri au dat
naştere alianţelor strategice, au asigurat echilibrul “terorii potenţiale”, au alimentat competiţia
ştiinţifică şi tehnică (inclusiv activitatea spaţială) şi au intervenit în decolonizarea imperiilor. Lumea a
treia, împărţită şi diversă, care s-a străduit să-şi construiască identitatea politică, a apărut, în acest
context, ca un produs al istoriei. În deceniile 6,7 şi 8, ale secolului trecut, evoluţiile economice,
demografice, urbane etc. s-au realizat în cadrul teritoriilor naţionale, în condiţiile intervenţiei statului
în calitate de actor economic, a reglementărilor privind drepturile vamale, progresiv diminuate, a
controlului schimburilor. În comerţul mondial, relaţiile internaţionale dintre state au jucat un rol
major. Toate aceste elemente se modifică, iar unele chiar dispar în anii ‘70 şi ‘80.
Sfârşitul economiilor centralizate a încheiat paranteza deschisă în 1917 şi polarizarea europeană
dintre Est şi Vest. Destrămarea URSS şi căderea “cortinei de fier” în estul şi centrul Europei a rupt
echilibrul impus de Războiul Rece. Ele au lăsat câmp liber generalizării pieţei libere şi a ideologiei
neo-liberale – care constituie fondul activităţii economice a marilor puteri ale lumii: SUA – puterea
hegemonică, instituţiile internaţionale şi marile state de rang secund (Japonia, Germania, Marea
Britanie, Franţa, Italia), nota Olivier Dollfus (1999, p. 213). Mondializarea în curs de desfăşurare, chiar
şi în dimensiunile sale cele mai dematerializate (informare, artă, cultură, finanţe etc.) este
impulsionată în principal de aceste mari puteri, constituind adevăraţi dinamizatori ai lumii capitaliste.
Noile dinamici ale producţiei afectează chiar marile state capitaliste, prin accentuarea
dezechilibrului dintre societăţile teritoriale şi firmele cu obiective şi strategii planetare. În faţa
acestor tendinţe, pot fi observate atitudinile naţionale cele mai diverse: de la acceptarea proceselor
de pauperizare, de de-culturalizare/excludere (în SUA), la cele de recul temporar (Japonia) şi până la
tentativele de reconciliere a conflictelor şi tensiunilor sociale (Europa). Accentuarea inegalităţilor şi
deosebirilor – dacă acestea sunt puternic legate de procesul organic al mondializării – va depinde în
principal de deciziile conducătorilor politici ai fiecărei ţări şi nu este sigur că o decizie dictată de grija
eficacităţii economice imediate constituie şi cea mai bună soluţie pe termen lung.
În celelalte ţări, trebuie avute în vedere situaţii extrem de diferite. China şi India vor urma probabil
lunga lor cale spre modernizare-urbanizare-industrializare, traseu mai mult sau mai puţin legat de
procesul mondializării. Mai mult decât alte ansambluri, acestea două se pot închide în sine şi deveni
autarhice, chiar în condiţiile continuării tendinţelor evolutive menţionate. Ambele cunosc un dublu
proces: cel de creare a bogăţiei economice şi cel al noii pauperizări, care se traduc prin noi tensiuni şi
nemulţumiri. În cazul lor, efectele mondializării pot rămâne secundare în viitorul imediat.
Există apoi o întreagă gamă de ţări, mari, mijlocii şi mici, care vor trebui să articuleze, într-un
mod sau altul propriile lor dinamici ale modernizării cu cele specifice mondializării. Ceea ce va fi
determinant, în cazul lor, va fi capacitatea diriguitorilor fiecărei ţări de a găsi şi gestiona adecvat o
strategie, de a asigura eficacitatea statului, constituirea unei infrastructuri şi a unui sistem productiv
modern şi coeziunea societăţii. Reducerea sau accentuarea inegalităţilor depinde în principal de
deciziile naţionale, mai mult sau puţin suportabile în funcţie de nivelul creşterii economice şi de
gradul de solidaritate. Sentimentul naţional, sau etnic, religia, structurile social-istorice pot
deasemenea contribui la coeziune. În situaţia acestor ţări, se vor manifesta atât fenomene de

89
omogenizare şi raliere la procesul mondializării, cât şi procese de diferenţiere şi de punere sub
semnul întrebării a evoluţiei spre o societate mondială.

În fine, există un alt număr de ţări, teritorii sau regiuni care riscă să rămână pentru perioade
mai lungi sau mai scurte fără o putere responsabilă, fără o strategie şi, uneori, fără coeziunea
necesară. Este vorba de spaţiile deschise tuturor posibilităţilor: de la paradisul miliardarilor la zona
exclusivă a unei companii multinaţionale (petroliere, miniere sau industriale) şi până la zonele mai
restrânse rămase în afara efervescenţei mondializării.

Evoluţiile demografice - care sunt determinante pentru viitorul societăţii - sunt şi ele
eterogene. Există diferenţe majore între şi în interiorul statelor contemporane, între cele în care
fecunditatea este ridicată şi cele în care aceasta este foarte scăzută. În cazul celor din urmă putem
distinge două ipostaze:

a. cea a ţărilor cu o rată a natalităţii foarte scăzută, dar cu un nivel de viaţă ridicat, cu o
speranţă de viaţă mai ridicată şi un nivel scăzut al mortalităţii şi
b. cea ţărilor cu rată a natalităţii foarte scăzută, dublată de un scăzut nivel de trai şi de
nivelul crescut al mortalităţii (Rusia sau România, de exemplu).
S-au prefigurat astfel naţiunile îmbătrânite (unele dintre ele bântuite de chiar spectrul
dispariţiei lor) având în contrapondere statele cu o populaţie tânără, trăind de regulă la pragul
sărăciei.

Pe ansamblul umanităţii, putem afirma că deşi procesul mondializării este incontestabil

acompaniat de tendinţele omogenizatoare, din raza lor de acţiune şi manifestare scapă însă spaţii
relativ largi. În plus, chiar şi acolo unde aceste tendinţe sunt manifeste, ele pot rămâne slabe în faţa
dinamicilor inegalităţii, afirmării identitare şi replierii pe sine. De aceea, nu este suficient să descriem
sistemul-lume, aşa cum s-a constituit el până în prezent, ci să măsurăm gradele de mondializare ale
diferitelor entităţi din care acesta se compune şi, pe cât posibil, să formulăm predicţii asupra
evoluţiilor următoare, asupra împlinirilor şi tragediilor viitore - mai posibile ca oricând!

5. Procesul mondializării şi viitorul statelor naţionale

Dificultăţile existente în analiza globalizării şi mondializării, atât în ceea ce priveşte realitatea lor (sau
starea lor actuală), cât şi cu privire la proprietăţile lor distincte, au la bază absenţa categoriilor
pertinente şi a indicatorilor măsurabili. Atunci când datele obiective sunt disponibile ele sunt mai
totdeauna contradictorii şi/sau lacunare. Numai astfel ne putem explica concluziile cu valoare de
diagnostic care sunt divergente cu privire la globa-mondializare.
Datele statistice utilizate cu privire la gradul mondializării şi/sau al accelerării ei nu sunt altceva decât
indicatorii gardului de deschidere al economiilor naţionale, deci date având o bază “naţională”:
nivelul deschiderii comerciale, mobilitatea internaţională a capitalului etc. Din acest motiv unii
economişti susţin că “mondializarea” este un simplu mit, unul din multele pe care indivizii şi
societăţile le utilizează în scopul “supunerii cognitive” a unei realităţi prea complicate.
Dacă după cel de-al doilea război mondial internaţionalizarea şi mondializarea s-au dezvoltat în
contextul intervenţiei crescânde a statului, în ultimele decenii ale secolului trecut, pe fundalul

90
creşterii influenţei neo-liberalismului şi a liberalizării jocului economic, a avut loc retragerea treptată
a statului din deciziile economice. În aceste condiţii, nici nevoia pentru datele statistice şi
recensăminte nu a mai fost la fel de mare. Cu alte cuvinte, statisticile asupra comerţului exterior şi
indicii deschiderii spre piaţa externă există deoarece sunt istoric legate de stat şi de nevoia
controlului şi a reglării centrale exercitate asupra economiei şi societăţii. De aceea, dubla
constrângere care rezultă (absenţa categoriilor pertinente şi perenitatea categoriilor vechi, istorice)
reprezintă o sursă de interpretare deformată şi deformatoare a tendinţelor actuale ale mondializării.
Aparatul de înregistrare a datelor este în principal unul naţional (chiar şi în cazul Băncii Mondiale sau
a altor organisme internaţionale, care solicită sau comandă anumite date factorilor naţionali), iar
datele statistice sunt, mai ales, indicii deschiderii. Ori, mondializarea ia şi alte forme decât
deschiderea spre schimburile internaţionale şi, trebuie adăugat faptul că, principalele sale forme nu
vizează dimensiunea acestei deschideri.
Din aceste precizări se poate constata schimbarea locului şi rolului statului, a satului-naţiune, în
organizarea societăţii şi a lumii. Procesul mondializării este distinct şi opus câmpului statal şi naţional.
Dacă ar fi să credităm opinia multora dintre eseiştii care astăzi umplu cu scrierile lor paginile multor
reviste, naţiunea nu ar mai reprezenta decât o structură învechită a cărei “depăşire” se află într-un
plin proces de accentuare a ritmului. Ce ar urma însă? Răspunsurile întrezărite în textele aceloraşi
eseişti se rezumă, în general, la apologia mondializării sau a variantei sale “zonale”, o Europă fără
sate naţiune dar cu o adevărată guvernare: cea a Băncii Centrale. Pierre Andre Taguieff remarca cu
bună dreptate: “Naţionalul nu mai e la modă în universul eseiştilor şi în mass media. Aceştia sunt
sprijiniţi de partizanii societăţii planetare, fără frontiere, precum şi de doctrinarii unei Europe a
regiunilor. Singura democraţie veritabilă e aceea a pieţei”. În plan politic, formulări clare în această
direcţie găsim la Gianfranco Miglio, teoreticianul Ligii Nordului din Italia. El afirma: “Naţiunea nu
există … Perspectiva unităţii europene trebuie să se realizeze între marile regiuni legate între ele prin
interese comune”. S-a născut astfel ceea ce putem numi “iluzia economică”. Denunţând-o în mod
strălucit Emmanuel Todd scria: “Ultraliberalismul şi europenismul, apărute în anii ’80 pentru a
domina imaginaţia straturilor superioare ale societăţii occidentale, au în comun negarea existenţei
naţiunilor şi refuzul definirii unor entităţi colective verosimile. Respingerea naţiunii se exprimă aici
“în sus”, printr-o dorinţă de a o dizolva în entităţi de ordin superior, cum ar fi Europa sau lumea; dar
se poate exprima şi “în jos” impunând fragmentarea corpului social prin descentralizarea geografică
sau prin izolarea imigranţilor în cadrul restrâns al culturii lor de origine în numele dreptului la
diferenţă”. În fine, pentru a fi mai aproape de gândirea unora dintre noi, marcaţi încă de perioada
comunistă, să cităm aici un gânditor neomarxist, Dennis Collin, care ne pune în gardă: “A apăra
democraţia şi libertatea popoarelor presupune o apărare a naţiunii, oricât de neplăcut ar apărea în
ochii acelora dintre noi care au fost educaţi în spiritul “internaţionalismului proletar” sau al unei
fraternităţi fără frontiere … Fără îndoială, naţiunile nu sunt eterne, apar, se dezvoltă, dispar; dar
faptul naţional în sine îmi pare de nedisociat de constituirea societăţii umane ca societate politică”.
În opinia noastră naţiunea rămâne un spaţiu al democraţiei, al solidarităţii şi al rezistenţei necesare în
faţa legii pieţelor şi, în acelaşi timp, o platformă pentru o veritabilă cooperare internaţională.

6. Mondializarea între reversibilitate şi ireversibilitate

91
 La începutul anilor ’90 Trezoreria americană, FMI şi Banca Mondială au declarat că toate
ţările vor trebui să-şi deschidă pieţele pentru comerţ, investiţii directe şi de capital pe termen scurt.
Tranziţia era previzibil dureroasă, dar rezultatul întrevăzut era unul excesiv de optimist, care garanta
generalizarea prosperităţii. În realitate, liberalizarea pieţei în sine nu elimină toate problemele (deşi
contribuie la rezolvarea unora: respectarea drepturilor omului, eliminarea unor abuzuri în muncă şi
în ceea ce priveşte mediul), iar în unele cazuri produce chiar pagube. Atitudinea actuală a
organismelor internaţionale este mult mai realistă, deşi porneşte de la premise similare: comerţul şi
infuzia de capital străin sunt esenţiale pentru obţinerea unei creşteri economice susţinute şi pentru
reducerea sărăciei. Dar, este recunoscut faptul că firmele multinaţionale care fac investiţii directe
peste hotare şi deţin o treime din comerţ au şi responsabilităţi sociale în ţările unde legile sunt slabe,
iar FMI avertizează că, un grad mare de deschidere a capitalului global ar putea fi periculos pentru
unele naţiuni dezvoltate. De asemenea, s-a renunţat la ideea că liberalizarea pieţei aduce în mod
magic şi în orice condiţii prosperitatea.

În aceste condiţii putem vorbi de reversibilitatea sau de ireversibilitatea proceselor

mondializării? Constituie ireversibilitatea un simplu “gadget” introdus pentru a complica discursul
economic sau politic? Ca răspuns la aceste întrebări se poate menţiona că teoria economică a impus,
de la începutul ei, două maniere de înţelegere a timpului: un timp reversibil, al gravitaţiei preţurilor
în funcţie de echilibrul pieţei şi unul ireversibil, al structurilor socio-economice (A. Smith, D. Ricardo).
Ulterior, pe măsura afirmării analizei neoclasice, alte curente de gândire au conservat problematica
unui timp purtător al fenomenelor ireversibile (Marx, Schumpeter, instituţionaliştii). Poate părea
paradoxal faptul că triumful modelelor echilibrului microeconomic şi macroeconomic, la fel ca şi cel
al modelelor neoclasice ale creşterii economice, toate fondate pe concepţia timpului reversibil, au
apărut în ciuda faptului că economiile au constituit locul transformărilor ireversibile.

Revenirea “ireversibilităţii” în analiza economică a luat mai multe forme: introducerea

efectului de prag, costurile irecuperabile, traiectoria tehnologică, rigiditatea alegerii, analiza deciziei
individuale, în paralel cu emergenţa modelelor dinamicii ne-liniare sau a noilor teorii ale creşterii şi
schimbului, care pun accentul pe acumularea cunoştinţelor şi competenţei şi pe construirea
avantajelor.

Varietatea abordărilor ireversibilităţii existente în discursul economic de după 1989, poate fi

rezumată la două perspective mari: cea subiectivă şi cea sistemică (O. Dollfus, 1999). În cadrul primei
abordări, este considerat a fi ireversibil ceea ce nu poate fi împiedicat prin strategia sau acţiunea
indivizilor: ireversibilitatea în sensul său propriu de proces al cărui curs nu poate fi modificat
(fenomenele dispărute, de eroziune sau cele de erupere a noutăţii - prin imposibilitatea fixării sau
conservării lor); ireversibilitate şi în sensul de irevocabil deja împlinit (trecutul). În a doua abordare,
inspirată din teoria sistemelor, ireversibilitatea în sens strict desemnează cazul în care după
transformarea unui sistem, o perturbare simetrică (celei care a provocat transformarea iniţială) nu
conduce la situaţia iniţială. Există şi un sens mai larg al ireversibilităţii, în cadrul căruia, indiferent care
ar fi forţele sau acţiunile întreprinse întoarcerea la starea iniţială nu mai este posibilă.

Diferite înţelesuri ale reversibilităţii şi ireversibilităţii trebuiesc analizate în funcţie nivelurile

de decizie ale acţiunii (micro-, mezo- sau macro-economic), după orizontul temporal (ceea ce apare
pe termen scurt ca reversibil, de exemplu trecerea la moneda unică, implică pe termen mediu şi lung
consecinţe care sunt tot mai puţin reversibile) şi, în fine, după câmpul social (gradul de inerţie al unor

92
variabile însoţite de elemente mai mult sau mai puţin ireversibile, date demografice şi culturale
opuse finanţelor) sau spaţiul geografic (planetar, continental, regional, local etc.).

Reversibilitatea vizează în cea mai mare măsură evoluţia preţurilor şi a nivelului de schimb în
jurul unei valori de echilibru (exemplul variaţiilor dolarului în ultimele două decenii). Dar, fluctuaţiile
de acest tip pot provoca ajustări ale cantităţii care nu sunt reversibile sau sunt mai puţin reversibile
(de exemplu, evoluţia preţului petrolului de după 1973 şi consecinţele în planul programelor de
economisire a energiei, şi a cercetării formelor alternative de energie).

Ireversibilitatea vizează cu precădere consecinţele activităţii umane asupra mediului şi a

biosferei, cele privind degradarea, epuizarea resurselor, dispariţia speciilor.

Între acestea două se află deciziile politice cu caracter concomitent global şi ireversibil, care
se dovedesc a nu fi absolut ireversibile (cazul Revoluţiei bolşevice din 1917) sau structurile şi
specializările industriale a ansamblurilor productive naţionale, care posedă o anumită plasticitate,
chiar dacă accentul se pune astăzi pe acumularea competenţelor şi construirea avantajelor.

Putem afirma că ireversibilitatea se poate produce brutal, prin revoluţie şi ruptură, după
cum, poate rezulta din acumularea care dă naştere unei stări. Mondializarea amalgamează în
procesul construcţiei sale ambele forme (şi cea brutală şi cea mai calmă). Starea actuală a lumii
conţine, în germeni, elementele viitorului ei. Prin urmare, între “astăzi” şi “mâine” există şi legătura
dată de o direcţie, de un sens de evoluţie, iar discuţia asupra reversibilităţii sau ireversibilităţii
mondializării trimite la o concepţie (implicit filosofică) a temporalităţii.

Constituind realităţi inseparabile, capitalismul şi mondializarea nu pot exclude momentele de

criză, în care duritatea concurenţei antrenează mişcările de tip autarhic a economiilor naţionale sau
regionale, însoţite de dezorganizarea structurilor deja mondializate. SUA şi Japonia, spre exemplu,
cele mai mari economii din lume, reprezentând 46% din venitul mondial (F. Sachwald, 1994), se află
pe marginea recesiunii după cum anunţă unii cercetători şi există teama că acelaşi lucru s-ar putea
produce şi cu alte economii, cum ar fi aceea a Argentinei sau Turciei. Chiar dacă Statele Unite vor
scăpa de recesiune anul acesta, ele vor cunoaşte totuşi o mare încetineală a ritmului dezvoltării.

O adevărată recesiune mondială nu numai că ar fi dureroasă, dar ar constitui şi un mare

pericol. Politicienii trebuie să se asigure că prima recesiune a economiei lumii nu va da peste cap
globalizarea şi mondializarea în curs.

Bibliografie

Dollfus, O., 1999, “Sept questions transversales sur la mondialisation”, în M. Beaud, O. Dollfus, Ch.
Grataloup, Ph. Hugon, G. Kebabdjian, J. Levy (coords.), MONDIALIZATION. Les Mots et les choses,
Editions Karthala, Paris
Dumitrescu , S., 2001, “Fratele Hans şi fratele Helmuth. Istoria Bisericii în clar-obscur”, în ZIUA, 10
februarie.

Piel, J., 1999, “De quelques considerations lexical et historiques a propos de la mondialization”, în M.
Beaud, O. Dollfus, Ch. Grataloup, Ph. Hugon, G. Kebabdjian, J. Levy (coords.), MONDIALIZATION. Les
Mots et les choses, Editions Karthala, Paris

93
Sachwald, F., 1994, “Mondialisation et systemes nationax”, în F. Sachwald (ed.) Les defis de la
Mondialisation. Inovation et concurrence, Masson, Paris, Milan, Barcelone

Safarian, E., 1993, “Have Transational Mergers or Joint –Ventures Increased?”, în E. Kantzenbach, H.-
E. Scharrer, L. Wawerman (eds.), Competition Policy in a Interdependent World Economy, Nomos
Verlagsgesellschaft, Baden-Baden

94
Anexa 2

Prof. dr. Cătălin Turliuc

Ideea naţională şi construcţia politică modernă

Una dintre problemele majore care impietează încă asupra înţelegerii depline a fenomenelor
şi desfăşurărilor istorice conexe modernităţii, în special în zona central est europeană, este aceea a
“babiloniei” semantice şi terminologice care învăluie într-o ceaţă deasă aspectele ce derivă din
prezentarea şi explicarea evoluţiilor istorice ale naţiunii şi statului. De altfel, nici în istoriografia ţărilor
occidentale situaţia nu pare a fi mai clară, istoricii abandonând din varii motive cercetările în această
direcţie sociologilor, antropologilor şi politologilor care au ocupat rapid, din anii ‘70, câmpul
cercetării. Fără îndoială, există şi istorici care şi-au direcţionat preocupările în acest sens, adăugând
factologiei şi argumentaţiei de tip istoric şi/sau istoricizant interpretări teoretice valoroase şi, mai
ales, “valabile” pentru cei din breasla lor. Nu e mai puţin adevărat că singura soluţie cu şanse
cvasiunanime de acceptare este aceea a unei clarificări şi cercetări interdisciplinare axate în mod
expres asupra acestei problematici. În acest sens, precizarea că termenii: naţiune, naţionalism,
naţionalitate etc. precum şi vernacularii lor sunt încă folosiţi în mod diferit, adesea contradictoriu,
este un loc comun. Ceea ce a impietat însă demersul istoric parazitându-l constant - dincolo de
grosolanul amestec ideologic - a fost stereotipizarea relaţiei naţiune - stat şi preluarea ei ca atare în
cercetarea istorică. Cel mai adesea s-a pus semnul egalităţii între naţiune şi stat, s-au forjat
raţionamente istorice cu vocaţie universală, s-a analizat şi interpretat totul pornindu-se de la ideea
sacrosantă că acolo unde există naţiune trebuie să existe şi un stat, naţional fireşte. Datorită
fragilităţii şi friabilităţii interpretărilor conexe fenomenului naţional în ansamblul său s-a creat un
“cor” polifonic în lumea istoricilor, şi nu numai, cor ce nu şi-a găsit încă ritmul şi cadenţa, marcat fiind
de numeroase stridenţe şi disonanţe. Una din cauzele acestei realităţi este caracterul mitogenetic al
“naţionalului”, mai totdeauna creator de fantasme identitare, stârnitor în profunzime al afectelor şi
pretabil la folosire în sensul manipularii mulţimilor sau a asigurării unei necesare coeziuni interne.
Tocmai uşurinţa cu care modernitatea s-a autoconstruit permiţând transgresarea între naţiune şi stat
a constituit premisa constructului politic statal modern; căci cine poate nega rolul de liturghie
secularizantă în stat al naţionalismului, aşa cum s-a impus el la nivel european şi chiar mondial.
Scopul intervenţiei noastre este acela de a propune un nou mod de abordare al acestei realităţii
pornind de la raporturile între ideea naţională şi construcţia statală modernă. Vom căuta, fireşte, să
exemplificăm de cele mai multe ori apelând la trecutul românesc.

În limba engleză termenul naţiune este strâns asociat, adesea sinonim cu termenul stat. În
România, ca şi în alte state din zona central est europeană, ţări în care conştiinţa naţională s-a format
şi dezvoltat înainte de dobândirea statalităţii moderne, diferenţa semantică între cei doi termeni este
foarte puternică. În Franţa termenul naţionalitate, în special când este folosit în documente oficiale,
semnifică cetăţenia. În România, cetăţenia şi naţionalitatea sunt încă percepute ca două lucruri
diferite şi încercarea contopirii lor este privită ca o violare brutală a drepturilor omului. Dacă
naţionalitatea şi cetăţenia ar fi fost echivalente în secolul al XIX-lea la noi, mulţi români ar trebui să
fie consideraţi maghiari, austrieci, ruşi etc. Este inutil să spunem că întreaga istorie românească a

95
secolului trecut a fost o luptă pentru afirmarea şi prezervarea identităţii naţionale, că nimic nu părea
mai nepotrivit patrioţilor romani decât identificarea dintre naţionalitate şi cetăţenie între graniţele
existente atunci. Identitatea naţională romanească s-a născut aidoma altor identităţi naţionale pe
baza unor solidarităţi. Acestea s-au realizat pe suportul unor nuclee de viaţă socială, culturală şi
politică având ca prim factor familia. Când solidarităţile organice, de jos, s-au “întâlnit” cu cele
organizate, de sus, au apărut premisele unui liant social, în condiţiile în care solidarităţile organizate
au dat răspunsuri nevoilor solidarităţilor organice, le-au creat şi satisfăcut aspiraţii, le-au îndrumat şi
controlat prin mecanismul statal avut la dispoziţie. Constructul statal modern, statul democratic sau
de drept, sau de orice alt tip ar fi, se bazează tocmai pe echilibrul acesta între nevoile si aspiraţiile
celor două solidarităţi folosind ca panaceu elementul naţional, adesea expresia voinţei “comune”.
Identitatea modernă este strâns legată de afirmarea şi dezvoltarea statului naţional, precum şi de
procesul de treptată secularizare al existenţei umane. În secolul al XIX-lea, secularizarea este în plină
ofensivă şi preia sub control nu numai sfera publică, care se distanţează clar de biserică şi teologie, ci
şi sfera vieţii private. “Cimentul” social devine acum ideea naţională ridicată la rang de valoare
absolută. De aici şi dificultatea imensă de a defini naţionalismul într-un mod acceptabil pentru toţi. El
a fost în diferite opinii, pe rând sau simultan, doctrină, ideologie, artefact cultural, religie modernă
ş.a.m.d.; el a fost “bun” sau “rău”, necesar sau inutil, progresist sau reacţionar etc. Totul a devenit şi
mai complicat de când naţionalismul a fost asociat organic cu nazismul de către o serie întreagă de
gânditori evrei - după anii ‘30 ai secolului nostru - victime într-un fel sau altul ale regimului hitlerist şi
nume de referinţă astăzi pentru studiul naţionalismului în calitatea lor de “jaloane” ştiinţifice
indubitabile. Ca să vorbim de spaţiul căruia îi aparţinem, trebuie să mai adăugăm şi perioada
comunistă care a aneantizat practic prin dogmele sale orice încercare de interpretare teoretică
elaborată şi obiectivă a fenomenului naţional şi a naţionalismului. Reflexul acestei situaţii este uşor
de perceput până astăzi, cînd mulţi acordă sensuri în exclusivitate peiorative naţionalismului sau îl
asociază frecvent cu ortodoxia - cu clare trimiteri spre anii ‘30 ai secolului nostru.

Pornind de la modul în care a fost înţeleasă şi definită naţiunea - aceasta merită, fără
îndoială, o discuţie aparte - recte ca rezultat al unui act de voinţă politică (naţiunea civilă, cunoscutul
caz francez) sau ca rezultantă etnolingvistică a unei întregi desfăşurări istorice (naţiunea
“primordială”, organică etc. specifică centrului şi estului european), cei care s-au ocupat de studiul
naţionalismului au preluat modelul şi până astăzi se vorbeşte despre un naţionalism politic sau
cultural. Cel care a impus această distincţie, la începutul secolului nostru, cu cea mai mare autoritate
este celebrul savant german Frederik Meinecke1. Potrivit acestuia cea mai înaltă formă a
naţionalismului consta într-o combinaţie de naţionalism politic şi cultural într-un stat absolut suveran
şi omogen cultural, Nationalstaat.

În ochii multor savanţi şi oameni politici din Occident, evoluţiile din perioada interbelică din
zona central est europeană au conturat aproape în exclusivitate imaginea unui naţionalism aparte,
“rău” şi violent, care macină fără contenire acest spaţiu. S-a creat astfel o dihotomie care a avut la
bază şi a alimentat teoria potrivit căreia acest areal geopolitic este din punct de vedere politic şi
cultural inferior (Ideea a fost aproape unanim acceptată, inclusiv de minţi luminate din acest spaţiu şi
este un truism să afirmăm că ea este simţită şi astăzi cu o mare intensitate). Cel mai bun exemplu în
ceea ce priveşte subiectul abordat de noi îl constituie “dihotomia Hans Kohn” preluată ad literam de
o puzderie de istorici, sociologi, politologi etc. inspiraţi sau formaţi la şcoala lui. În ce constă aceasta:

1
F. Meinecke, Weltburgertum und Nationalstaat, Berlin, 1907, pp.10-12

96
H. Kohn - influent autor american de origină evreiască - susţine că în mod funciar Europa a fost
divizată de două tipuri, diametral opuse, de naţionalism, unul aparţinând vestului continentului iar
celălalt centrului şi estului acestuia. Naţionalismul occidental a ambiţionat spre o societate pluralistă
şi deschisă în timp ce, cel central est european a tins spre regimuri autoritare. Primul a fost produsul
Iluminismului “născut în generosul val de entuziasm pentru cauza umanităţii” iar celălalt îşi are
sorgintea în xenofobie ţintind spre scopuri “înguste, autocentrate şi antagoniste”. Cel dintâi a vizat
prezentul cu finalitaţile sale politico-naţionale iar celălalt s-a întors spre trecut, a fost lipsit de orizont
politic, a fost visceral. Primul tip de naţionalism a conceput naţiunea ca un grup de indivizi, cetăţeni,
grupaţi pe bază de contracte, convenţii şi plebiscite, iar celălalt a văzut naţiunea ca o unitate politică
centrată în jurul unui concept “pre”-civilizat, iraţional, al poporului. Ca să rezumăm în câteva cuvinte,
naţionalismul occidental a fost “bun”, umanitar, progresist, în timp ce, cel răsăritean a fost “rău”,
patologic, caracteristic înapoiaţilor, destinat să producă dezastrele secolului în care trăim. Ne
întrebăm atunci, cum poate fi clasificat naţionalismul italian care a fost primul intrat în melanj cu
fascismul? Dar cel francez înaintea primului război mondial? Dar cel irlandez de ieri şi de azi? Sunt
atâtea astfel de întrebări de pus încât rezultă limpede că “dihotomia Hans Kohn” nu e răspunsul
serios la chestiune.

Să ne întoarcem însă la originea ideii naţionale, a naţionalismului. Nu ne propunem aici să

discutam şi să analizăm contribuţiile remarcabile care au fost aduse în domeniu de-a lungul timpului,
ci să oferim discuţiei o perspectivă nouă, românescă, altfel spus. Cvasimajoritatea istoricilor romani şi
nu numai, plasează începuturile naţionalismului românesc la sfârşitul secolului al XVIII-lea, legat de
activitatea românilor transilvăneni în vederea emanciparii lor naţionale. Noi considerăm şi vom
încerca să argumentăm în acest sens, că naţionalismul românesc are ca primă formă de manifestare
nativismul, manifestat în aceiaşi perioadă de sfârşit de veac XVIII, pe fondul aceluiaşi trend cultural
iluminist despre care se vorbeşte în cazul naţionalismului occidental. Nativismul a acţionat
deopotrivă în Transilvania şi în Principate: în primul caz, împotriva celor veniţi mai tîrziu (maghiari,
saşi etc.) şi percepuţi ca atare, în cel de-al doilea, împotriva “grecilor” percepuţi ca reprezentanţi ai
puterii suzerane. Redeşteptarea naţională românească are deci loc în context iluminist sub forma
nativismului, manifestare prezentă până spre mijlocul secolului trecut. Să detaliem: identitatea
naţională românească s-a născut, firesc, în contrast cu a populaţiilor cu care românii au intrat în
contact, prin sublinierea vechimii şi a întîietăţii istorice în zonă. Pe de altă parte, nativismul românesc
s-a combinat indubitabil cu elemente ale gîndirii politice moderne, raţionale, specifice epocii şi
Europei. “Vehiculul” şi promotorul acestui proces a fost elita intelectuală, redusă numeric, dar
influentă şi animată de spirit modernizator, reformist. Iată de ce unii au discutat “cantitatea” şi nu
“calitatea” care a stat la baza naşterii naţionalismului românesc. Trebuie spus că în deplinătatea
sensului propriu al termenului - cel puţin aşa cum este el conturat în literatura de specialitate -
naţionalismul românesc se afirmă cu putere doar în a doua jumatate a secolului al XIX-lea când el
este certificat în actul politic al guvernării şi administrării ţării. Deschidem aici un important capitol al
demersului nostru relativ la relaţia capitalism - naţionalism.

Putem identifica o relaţie cauzală între dezvoltarea capitalismului şi a naţionalismului?

Raspunsul la o astfel de întrebare, cu un grad de generalitate extrem de ridicat, nu poate fi altfel
decât nesatisfăcător pentru exigenţele cunoaşterii actuale, din cauza sensurilor diferite care le sunt
atribuite astăzi celor doi termeni. În ce priveste naţionalismul, definirile, adesea contradictorii,
abundă. Originile capitalismului sunt plasate de o serie de autori (Pirenne, Lopez, Delumeau etc.) în
centrele comerciale şi manufacturiere din nordul Italiei şi în Tările de Jos încă în Evul Mediu. Tradiţia

97
sociologică clasică (Marx, Weber) ca şi gânditori contemporani (Braudel, Wallerstein, MacFarlane,
Mann etc.) preferă ca loc “originar” al capitalismului secolul al XVI-lea, secol al tranziţiei. Alţii
(Landes) nu consideră capitalismul născut decât la mijlocul secolului al XVIII-lea după ce Revoluţia
industrială a avut loc sau, şi mai bine, după ce inovaţiile tehnologice majore (metalurgia modernă,
căile ferate etc.) au devenit lucruri obişnuite (mijlocul secolului trecut). Numai această succintă
trecere în revistă este de ajuns să avertizeze asupra primejdiilor ce pândesc o eventuală relaţionare
cauzală a capitalismului cu naţionalismul. Nu demult (1983), regretatul Ernest Gellner a pus în relaţie
capitalismul industrial cu dezvoltarea naţionalismului într-o magistrală încercare de clarificare a
problemei.

Istoriografia noastră contemporană - ne referim la cea din perioada comunistă - a dat un

solid şi răsunător răspuns întrebării formulate de noi. Sub inspiraţie marxistă sau marxistoidă
naţionalismul văzut ca ideologie - parte a suprastucturii - a fost considerat a fi rezultatul direct strictu
senso al modului de producţie capitalist. Mai mult, naţionalismul a fost asociat ideologiei capitaliste,
care urmărea excluderea “străinilor” de pe piaţa internă prin protecţionism, dominarea de clasă şi
exploatarea proletariatului, întreţinerea unei diversiuni culturale care să ascundă exploatarea.
Naţionalismul a fost inclus empiric capitalismului, mai ales datorită faptului că el nu ar fi putut lua
amploare în afara “medierii” statului, şi de alte curente de gîndire caracterizate prin materialism
vulgar. Un exemplu bun pentru istorici, pare a fi cel oferit de Immanuel Wallerstein cu a sa teorie a
sistemului mondial - alterare abilă a concepţiei weberiene, în opinia noastră - în care, între stat şi
naţiune nu există aparent diferenţe. În cuvintele sale, Wallerstein ne spune că “ naţiunea derivă din
structurarea politică a sistemului mondial” şi că “statalitatea precede naţionalitatea”2.

Împotriva acestei abordări s-au ridicat o serie de reputaţi specialişti în câmpul cercetării
naţionalismului, specialişti cu care şi noi suntem parţial de acord. Vom invoca aici doar câteva
contribuţii majore în acest sens. Anthony Giddens consideră naţionalismul ca fenomen modern dar,
în acelaşi timp, nu-l consideră o excrescenţă a statului-naţiune şi nici un subprodus al capitalismului,
argumentând serios în acest sens3. Exponenţi ai unor idei similare în acestă direcţie sunt şi Ernest
Gellner, Michael Hechter, Tom Nairn, Benedict Anderson ca să invocăm doar câteva nume de
rezonanţă. Alţi gînditori de marcă precum John Armstrong şi Anthony D. Smith acreditează ideea
potrivit căreia naţionalismul nici n-ar fi ceva eminamente modern4. Noi susţinem ideea potrivit căreia
capitalismul în faza sa indusrială - ultimii ani ai secolului trecut şi mai ales secolul XX, în cazul ţării
noastre - nu a fost pur şi simplu un deux et machina al modernităţii şi că naţionalismul nu a fost
decât un simplu rezultat al acestei evoluţii. Considerăm deci că trebuie temperate abordările exclusiv
economic-deterministe şi mutat accentele şi pe realitatea centralităţii statului modern, a capacităţii
autogeneratoare a capitalismului, a noilor solidarităti de “jos” sau de “sus”. Industrializarea poate
accelera procesele specifice naţionalismului dar, cu certitudine, nu-l poate creea.

Un alt punct important al demersului nostru îl constituie relaţia dintre stat şi naţionalism.
Astăzi, naţiunea şi statul sunt văzute într-o legătură organică deşi marea majoritate a statelor sunt de
fapt, multietnice sau multinaţionale. Ce rezultă cu evidenţă de aici este puterea extraordinară

2
I. Wallerstein, The Construction of Peoplehood: Racism, Nationalism, Ethnicity, in “Sociological Forum”, 2,
1987, pp. 373-388;
3
A. Giddens, A Contemporary Critique of Historical Materialism, London, MacMillan, 1981;
4
J. Armstrong, Nations before Nationlism, Chapel Hill, NC: University of North Carolina Press, 1982; A.D.
Smith, The Ethnic Origins of Nations, Basil Blackwell, 1986;

98
exercitată de principiul naţionalităţilor în lumea modernă, principiu fără de care aproape nici un stat
de astăzi nu s-ar putea legitima în comunitatea internaţională. Potrivit lui William McNeill această
situaţie este în flagrantă contradicţie cu realităţile istorice anterioare când structurile poli sau
multietnice erau norma: “Ideea că un guvern este îndreptaţit să-şi exercite autoritatea asupra unor
cetăţeni cu aceiaşi origine etnică a început să se dezvolte în occidentul Europei spre sfîrşitul Evului
Mediu”5. Acest principiu şi-a găsit deplina expresie în cursul secolului trecut şi mai ales la sfîrşitul
primului război mondial. Aşa se explică de ce statul modern (construcţia politică modernă) are vădita
înclinaţie de a se confunda cu naţiunea: “o comunitate politică imaginată”, după expresia lui
Benedict Anderson6, cea căreia i se acordă loialitatea, devoţiune, dragostea, pasiunea uneori. În
multe cazuri, procesul afirmării ideii naţionale şi a naţiunii s-a desfăşurat simultan cu cel al formării
statului modern - cazul românesc fiind un bun exemplu - lucru ce a determinat inseparabilitatea
tratării celor două aspecte ca feţe ale aceleiaşi medalii. Spus altfel, structurile statului modern nu pot
funcţiona şi nu pot fi umplute cu altceva decât cu “conţinuturi” naţionale. Statul medieval a fost în
aprecierea lui Heinrich Mitteis: “o asociere între persoane, între parteneri aflaţi în situaţii diferite
(suverani şi vasali)”; procesul prin care acest Personenverbandsstaat a fost transformat în stat
modern (teritorial instituţionalizat) fiind Verstaatung (stratificare)7. Nu putem fi de acord întru-totul
cu această apreciere având în vedere, bunăoară, că şi statul medieval a avut ca preocupare
asigurarea libertăţii indivizilor care îl compuneau în faţa unor eventuale pericole. Care sunt însă
etapele pe care un stat medieval trebuie să le parcurgă pentru a se transforma în unul modern? Un
posibil răspuns la această întrebare a fost sugerat de Joseph R. Strayer8 care a indentificat
următoarele “semne”: a) existenţa unei continuităţi spaţio-temporale şi a unui centru motor în
procesul creării statului; b) existenţa unor instituţii permanente acoperite de o birocraţie specializată
şi eficientă; c) posibilitatea de a asigura loialitatea indivizilor faţă de stat şi, în acest sens,
subordonarea celorlalte loialitaţi (familie, religie, regiune etc.) celei faţa de stat; d) apariţia ideii de
suveranitate în sens modern. La cele de mai sus, am adăuga noi ca imperios necesară apariţia
mecanismului monopolului (teritorial, economic, cultural, politic) cu pandantul său:
instituţionalizarea puterii. Integrarea teritorială şi socială constituie, în fapt, factori favorizanţi ai
afirmării naţionale. Din această perspectivă comparând cazul românesc cu cel al celorlalte state
europene vom fi surprinşi de multitudinea similitudinilor existente. Spunem aceasta deoarece există
încă mulţi istorici care văd în centrul şi estul continentului doar realităţi retardate sau, eventual,
numai un mimetism lipsit de fundamente. În fine, pentru a încheia această linie de argumentare
invocăm aici lucrarea coordonată de Charles Tilly, The Formation of National States in Western
Europe, carte de referinţă până astăzi cu privire la acest proces.

Unul din autorii care au încercat să relaţioneze cu mai multă profunzime relaţia stat -
naţionalism în fazele timpurii ale modernităţii a fost Stein Rokkan9 care, spre deosebire de Charles
Tilly şi Immanuel Wallerstein, a dezvoltat un model politic teritorial bazat pe centralitate şi
periferialitate în care axa demersului s-a bazat pe penetrare, standardizare, participare şi
redistribuţie. Cu toate acestea, modelul său cuprinde prea multe generalizări şi este prea descriptiv
căzând în falsa dilemă: ori statul creează naţiunea, ori naţiunea creează statul. De altfel, o bună parte

5
W. McNeill, Polyethnicity and National Unity in World History, Toronto University Press,1986, p.7;
6
B. Anderson, Imagined Communities, New Left Books, London, 1983
7
H. Mitteis, The State in the Middle Ages, North Holland, Amsterdam, 1975;
8
J. R. Strayer, On the Medieval Origins of Modern State, Priceton University Press, 1970;
9
S. Rokkan, Dimensions of State Formation and Nation Building, in C. Tilly, The Formation of National States
in Western Europe, Princeton University Press, 1975;

99
a autorilor care s-au ocupat de problemele naţionalismului au făcut aceiaşi greşeală ignorând
perspectiva duratei lungi (longue duree). Cum se poate constata şi în cazul istoriei noastre, cele două
procese - formarea statului modern, respectiv a naţiunii - au fost interdependente şi s-au potenţat
reciproc. Competiţia şi lupta dintre state a însemnat pe termen lung că unele şi-au mărit întinderea,
în timp ce altele au dispărut sau şi-au diminuat teritoriile, iar dezvoltarea grupurilor - comunităţilor -
etno-naţionale s-a petrecut adesea sub presiuni exogene, chiar în lipsa unor state moderne care să
faciliteze acest proces. În disputa mereu prezentă şi actuală privitoare la naţiune ca o constantă sau o
variabilă în relaţie cu statul, majoritatea autorilor sunt înclinaţi să acorde prioritate structurilor
politice asupra conţinuturilor şi formelor ideologice. Se afirmă că statul prin forţa de care dispune îşi
poate asigura loialitatea cetăţenilor şi că procesul omogenizării naţionale nu este o sarcina prea
dificilă pentru acesta. Istoria însă dovedeşte contrariul şi nu trebuie decât să ne gândim la Europa
occidentală ca să vedem exemplele din Spania, Franţa, Marea Britanie etc. unde grupuri etno-
naţionale sunt active în lupta pentru propria afirmare (catalanii, bascii, corsicanii, welşii, scoţienii
etc.). Apariţia statelor moderne şi contemporane a fost mai totdeauna rezultatul relaţiilor între state,
al echilibrului puterii, al tratativelor diplomatice, aşa încât trebuie amendat puţin mitul potrivit căruia
fiecare naţiune îşi creează propriul stat. Concluzia noastră este că, chiar dacă principiul naţionalităţii
a înflacărat imaginarul european modern, ceea ce a rezultat nu a fost un peisaj uniform de state-
naţiune ci un amestec uneori confuz, în care limitele teritoriale nu s-au suprapus exact cu cele
naţionale. În ultimele două secole am fost martorii procesului prin care structuri politice (state) au
fost puternic influenţate de atotcuprinzătoarea ideologie naţională. Cuvântul de ordine al
modernităţii - nici o naţiune fără un stat şi fiecare stat o naţiune - a rămas încă un miraj în numele
căruia a curs şi va mai curge sânge.

După ce am încercat în cele de mai sus să clarificăm relaţia capitalism - naţionalism, respectiv
relaţia stat modern - naţionalism să ne oprim în cele ce urmează asupra legăturilor existente între
naţionalism şi societatea civilă. Si în cazul conceptului de societate civilă întâlnim o multitudine de
definiţii şi interpretări. Ne vom rezuma la a preciza că acest concept a fost lansat de John Locke şi a
fost dezvoltat de iluminiştii scoţieni (Hume, Smith etc.) în încercarea de a caracteriza societatea
occidentală modernă în contradicţie cu societăţile mai puţin dezvoltate. Pentru Hegel, societatea
civilă era domeniul autoregulator al relaţiilor sociale generat de nevoile individuale - inclusiv cele
materiale - şi era diferită de stat care se afla în sfera moralităţii. Una dintre cele mai complete
definiţii - la care ne raliem - este aceea formulată de S. Giner: “societatea civilă este istoric
determinată fiind sfera drepturilor individuale şi a asociaţiilor bazate pe voluntariat în care
competiţia politică paşnică a indivizilor şi grupurilor în apărarea propriilor interese este garantată de
stat”10. Legătura dintre naţionalism şi societatea civilă este adesea ocultată de literatura de
specialitate din cauza “luptei” care se desfăşoară între aceasta şi stat. Trebuie însă de precizat că
societatea civilă a avut un rol important în naşterea şi afirmarea naţionalismului - cazul Germaniei şi
Italiei fiind cele mai ilustrative exemple. Risorgimento-ul italian poate avea un corespondent - în cazul
nostru - cu generaţia paşoptistă, cea care a împărtăşit şi difuzat pe larg idealurile naţionale, precum şi
cu cea imediat următoare ei, când românismul a început să-şi faca simţită prezenţa în medii din ce în
ce mai largi. Pentru a fi deplin naţionalismul are nevoie - în opinia noastră - cel puţin de o societate
civilă incipientă.

10
Apud, Josep R. Llobera, The God of Modernity. The Developement of Nationalism in Western Europe, Oxford
Providence, Berg, 1994;

100
 O altă relaţie, de data aceasta pe deplin explorată şi exploatată, cel puţin în cazul românesc,
este aceea dintre naţionalism şi religie. Este suficient să amintim aici numele unor istorici precum E.
Turczynski, K. Hitchins ş.a. pentru a oferi doar câteva repere. Pentru perioada interbelică când
naţionalismul românesc şi-a găsit expresia deplină, în varianta sa “integrală”, numeroşi autori -
cvasimajoritatea lor - l-au asociat cu ortodoxia. Fără a nega existenţa acestei legături, vrem doar să
punem în gardă asupra exceselor într-o astfel de direcţie, lucru sesizat cu temei de Al. Duţu care
scria: “analiza tradiţiei de gândire românească impune o bună cunoaştere a ortodoxiei pe care
intelectualii români moderni au respins-o, au acceptat-o sau au manipulat-o: a asimila ortodoxia cu
iraţionalismul, orientalismul sau înapoierea spirituală înseamnă a face apel la stereotipuri frecvent
vehiculate de ziarişti, dar care ascund şi deformează realitatea”11. Relaţia biserică-stat atât de
complexă şi multiformă a determinat peste tot în Europa modernă o nouă poziţionare a
naţionalismului, statul funcţionând în condiţiile unei accentuate secularizări ca un factor de mediere
între naţionalism şi biserică. Pe o lungă linie de argumentare pornind de la Max Muller şi terminând
cu Josep R. Llobera s-a teoretizat asupra metamorfozei naţionalismului într-o nouă religie. Biserica,
adesea naţională, a jucat un rol important în legitimizarea statului, în forjarea valorilor naţionale, dar
mai important, naţionalismul a apelat la acelaşi rezervor de idei, simboluri şi afecte ca şi religia.

După această lacunară şi relativ sumară trecere în revistă a relaţiei dintre ideea naţională -
naţionalism, mai pe scurt - şi construcţia politică modernă - statul modern - se impun câteva concluzii
care privesc şi cazul românesc:

a) Ambiguitatea semantică şi terminologică care înconjură termenii naţionalism şi

modernizare precum şi problematica conexă acestora derivă din politizarea lor şi încălcarea
neutralităţii lor etice;

b) “Ideea naţională” (naţionalismul) are un caracter mitogenetic care cuplat cu o altă

identitate modernă, cea etatistă, creează solidarităţi puternice, acţionând ca forţă motrice - cea mai
importantă în realizarea construcţiei politice moderne;

c) Statul modern, fie el în occidentul sau rasăritul continentului european, are la bază
ingrediente similare, între care naţionalismul este unul important, diferind în ceea ce priveşte ritmul
dezvoltării şi intensitatea cu care la o etapă sau alta s-a manifestat naţionalismul;

d) “Dihotomia Hans Kohn” nu mai poate sta la baza analizei contemporane privind ideea
naţională şi statul modern ea reprezentând astăzi doar o alternativă cu parti pris;

e) Naţionalismul românesc a avut la baza sa nativismul, el manifestându-se deplin abia în

ultimele decenii ale secolului al XIX-lea;

f) Nu se pot stabili relaţii cauzale de tip determinist între naţionalism şi statul modern, analiza
interdependenţelor dintre acestea presupunând o analiză complexă pluridisciplinară. În nici un caz
abordarea marxistă sau neomarxistă nu poate fi o soluţie în acest sens;

11
Al. Duțu, Identitate națională și construcție politică, în Sfera Politicii, Nr. 29-30, 1995, p.16;

101
 g) Între naţionalism şi societatea civilă există o relaţie indubitabilă. Numai naţionalisme
“false”, viscerale, se pot naşte în lipsa societăţii civile acestea generând utopii (utopia rurală,
comunitarismul etc.), utopii cunoscute şi de societatea românescă;

h) Relaţia naţionalism - religie (biserică) este prezentă în tot spaţiul european, România
nefiind o excepţie sau un caz excepţional - cum adesea s-a acreditat de unii “binevoitori”;

i) Structurile statului modern nu pot fi umplute decât cu “conţinuturi” naţionale şi, în acest
sens, dilema: ori statul creează naţiunea, ori naţiunea statul, este falsă şi păgubitoare pentru
cercetarea istorică.

102