Referat

-Dreptul concurenței-
„Concentrările economice”

Grupa: 4A3

Student: Ciobanu Maria-Alexandra

 1. Aspecte generale-Concentrările economice

Noţiunea de concentrare economică nu se regăseşte în Tratatul privind

funcţionarea Uniunii Europene.
Concentrările economice sunt operaţiuni care se pot realiza pe calea fuzionării
sau a dobândirii, direct sau indirect, a controlului unuia sau mai multor agenţi
economici. Concentrările economice sunt modificări ale controlului asupra unei
întreprinderi sau asupra unor active care sunt realizate, din perspectiva
întreprinzătorilor, în scopul obţinerii unor eficienţe sporite – economii de scară şi
de scop. În acelaşi timp concentrările economice sunt de natură să conducă la
creşterea puterii de piaţă a cumpărătorului, respectiv a întreprinderii rezultate din
concentrare. Evaluarea prealabilă a efectelor concentrărilor economice este
necesară deoarece creşterea puterii de piaţă duce la modificarea raporturilor de
forţe dintre concurenţi şi, în final, poate afecta consumatorii prin preţuri mai mari
sau o varietate de produse şi servicii mai redusă. . O întreprindere a cărei putere
de piaţă sporeşte este mai puţin supusă presiunii concurenţiale a rivalilor de pe
piaţă. Concentrarea poate avea însă şi efecte benefice, prin transmiterea către
consumatori a economiilor de scară şi de scop de către întreprinderea ce rezultă
în urma operaţiunii, mai ales prin preţuri mai scăzute. De principiu, imboldul
pentru care două sau mai multe întreprinderi realizează o concentrare economică
constă în realizarea eficienţelor menţionate, nu în reducerea concurenţei sau
afectarea consumatorilor. Dacă ar exista un asemenea obiectiv, urmărit conştient,
operaţiunea ar putea fi analizată mai degrabă prin prisma prevederilor art. 5 din
Legea concurenţei. Chiar şi în absenţa unei intenţii a întreprinderilor implicate,
concentrările economice pot avea efecte „secundare” nedorite care constau
tocmai în reducerea concurenţei pe unele din pieţele relevante afectate şi în
afectarea consumatorilor. Se poate spune, deci, în ceea ce priveşte concentrările
economice, că uneori „drumul către iad poate fi pavat cu intenţii bune”.
Consecinţele negative nu pot fi, totuşi, prezumate, ci trebuie să rezulte dintr-o
analiză cât mai atentă, inclusiv prin folosirea şi interpretarea datelor economice
disponibile. Încercând să anticipeze evoluţiile viitoare ale pieţelor, analiza
operaţiunilor de concentrare economică reprezintă una dintre cele mai dificile
activităţi desfăşurate de Consiliul Concurenţei. Riscul de a ajunge la concluzii
eronate, atât în situaţia autorizării unor concentrări care se dovedesc ulterior
vătămătoare pentru mediul concurenţial, cât şi de respingere a unor operaţiuni ce
ar putea avea efecte benefice pentru pieţe şi consumatori, este întotdeauna
ridicat.
Controlul concentrărilor economice este nu numai o activitate dificilă, dar şi
diferită de activităţile de combatere a comportamentelor anticoncurenţiale
prevăzute de art. 5,art. 6 şi art. 9 din lege. În vreme ce intervenţia autorităţii de
concurenţă pentru încălcarea prevederilor legale menţionate se produce ex post,
ulterior producerii unuia dintre comportamentele prohibite, controlul
concentrărilor economice trebuie să aibă loc întotdeauna ex ante, înainte de
realizarea respectivelor operaţiuni. Controlul concentrărilor economice are în
vedere ca anumite întreprinderi să nu dobândească, prin achiziţia unor concurenţi
sau a unor furnizori, prin fuziunea cu aceştia sau prin încheierea unor contracte, o
poziţie prin care să distorsioneze mecanismele normale ale concurenţei. Controlul
concentrărilor economice nu are în vedere doar prevenirea unor abuzuri de
poziţie dominantă, ci şi menţinerea unei structuri optime a pieţelor din punct de
vedere concurenţial. Cu alte cuvinte, fiind conştient că „sporul în greutate” al unei
întreprinderi prin asimilarea unui concurent este dăunător pentru sănătatea
economiei, statul încearcă să prevină un astfel de rezultat şi să convingă fiecare
întreprindere că menţinerea sa în formă maximă se face cel mai bine prin
exerciţiu individual, nu prin „înghiţirea” altei întreprinderi. Autoritatea de
concurenţă poate interveni, desigur, în orice situaţie în care, ulterior autorizării
unei operaţiuni de concentrare economică, constată existenţa unui abuz de
poziţie dominantă, dar un asemenea demers este mult mai dificil, având în vedere
complexitatea deosebită a analizării unor astfel de cazuri, care, aşa cum am
menţionat, la comentariul aferent art. 6 din Lege, nu reprezintă încălcări prin
obiect ale regulilor de concurenţă57.
Precizăm că nu intră în sfera de aplicare a Legii concurenţei situaţiile în care
ajungerea unei întreprinderi într-o poziţie dominantă are loc ca urmare a unei
creşteri „naturale” – atragerea de către aceasta a clientelei prin oferirea unor
condiţii de preţ şi calitate mai bune decât cele ale concurenţilor – fără a apela la
achiziţii ale unor întreprinderi concurente sau a unor active aparţinând acestora.
Spre deosebire de creşterea datorată succesului pe piaţă al unei întreprinderi,
caracterizată de o creştere graduală (client cu client) a poziţiei sale, prin
concentrările economice are loc o creştere „în salturi”, simultan cu reducerea
numărului de competitori şi, deci, a posibilităţilor de alegere pentru consumatori.
Pentru ca o concentrare economică să fie autorizată (să fie „declarată
compatibilă cu mediul concurenţial”, în terminologia Legii concurenţei), trebuie ca
efectele benefice – economiile de scară şi de scop la care se ajunge în urma
realizării acestora – să contrabalanseze efectele negative anticipate.
Legea concurenţei foloseşte conceptul de „modificarea de durată a
controlului” pentru a defini procesul de creştere a puterii de piaţă care face obiect
al analizei autorităţii publice. Controlul, în înţelesul Legii concurenţei, este, aşa
cum am arătat şi anterior, o noţiune de fond, cu un înţeles extrem de extins,
analizată pe baza tuturor elementelor de fapt şi de drept care, fiecare în parte sau
cumulat, conduc la exercitarea unei influenţe determinante asupra unei
întreprinderi. Modificarea de control poate să fie cantitativă – când o
întreprindere sau un activ iese complet din controlul unor persoane şi intră sub
controlul altor persoane – sau calitativă – când controlul exercitat în comun de
mai multe persoane se transformă în control unic al unei persoane sau, invers,
când controlul unic se transformă în control în comun.
Modificarea de durată a controlului are loc în două modalităţi principale : a)
fuziunea a două sau mai multe întreprinderi ori părţi din întreprinderi sau b)
dobândirea de către una sau mai multe persoane a unor întreprinderi sau active.
Fuziunea se poate realiza în oricare dintre modalităţile prevăzute de Legea nr.
31/1990 a societăţilor comerciale, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, adică prin contopire sau prin absorbţie.
Dobândirea de întreprinderi, părţi ale acestora sau active se poate realiza atât
pe bază contractuală – de jure – cât şi în orice altă modalitate – control de facto.
În astfel de cazuri, controlul se poate exercita atât direct cât şi indirect. Reprezintă
o formă de modificare de durată a controlului şi crearea de către două sau mai
multe întreprinderi independente a unei societăţi în comun care îndeplineşte în
mod durabil toate funcţiile unei entităţi economice autonome (adică este
autonomă operaţional şi financiar de acţionarii săi). Criteriile în baza cărora o
întreprindere este considerată a avea o funcţionare de sine-stătătoare sunt
cuprinse în Comunicarea jurisdicţională consolidată a Comisiei în temeiul
Regulamentului (CE) nr. 139/2004 al Consiliului privind controlul concentrărilor
economice între întreprinderi. Conform îndrumărilor din această comunicare a
Comisiei Europene, autonomia există, în primul rând, atunci când o întreprindere
are suficiente resurse proprii (management, resurse financiare, personal) pentru a
acţiona în mod independent pe piaţă şi este înfiinţată pe termen lung, nu pe o
durată limitată, de exemplu durata necesară realizării unui anumit proiect.
Autonomia nu este dovedită în situaţia în care societatea în comun nu face decât
să preia o anumită activitate a societăţilor-mamă (externalizare). De asemenea,
autonomia nu este dovedită atunci când societatea în comun vinde cea mai mare
parte a producţiei sale către societăţile-mamă şi nu direct către piaţă. Menţionăm
că elementele cuprinse în îndrumările Comisiei Europene menţionate anterior nu
au o valoare imperativă, ci doar o valoare orientativă. Ele reprezintă o sinteză a
principalelor aspecte reţinute în practica Comisiei Europene şi în jurisprudenţa
Curţii Europene de Justiţie. Existenţa autonomiei operaţionale este evaluată
întotdeauna pentru fiecare caz în parte.
Este important de reţinut că, potrivit prevederilor alin. (3) al art. 10 din Lege, o
societate în comun care nu îndeplineşte criteriile de autonomie şi care poate avea
ca obiect sau ca efect coordonarea comportamentului concurenţial al acţionarilor
săi – întreprinderi independente – va fi evaluată prin prisma prevederilor art. 5
din Legea concurenţei, respectiv art. 101 din TFUE. Cu alte cuvinte, aceasta poate
reprezenta un vehicul pentru o înţelegere anticoncurenţială – un cartel. Evaluarea
incidenţei unei astfel de situaţii se face, conform prevederilor alin. (4) al art. 10, în
primul rând pe baza a două criterii:
– dacă cel puţin două societăţi-mamă reţin, într-o măsură semnificativă,
activităţi pe aceeaşi piaţă ca şi societatea în comun sau pe o piaţă situată în
amonte sau în aval faţă de cea a societăţii în comun ori pe o piaţă vecină aflată în
strânsă legătură cu această piaţă;
– dacă prin coordonarea care reprezintă consecinţa directă a creării societăţii
în comun, întreprinderile implicate au posibilitatea de a elimina concurenţa
pentru o parte semnificativă a produselor sau a serviciilor în cauză.
 Din aceste criterii rezultă că înţelegerea poate subzista doar în ceea ce
priveşte o parte dintre acţionarii societăţii în comun – cel puţin doi dintre aceştia
– şi anume aceia dintre ei care desfăşoară în continuare activităţi economice
semnificative pe aceleaşi pieţe cu societatea în comun sau pe pieţe învecinate (în
amonte, în aval sau în plan orizontal). Pe de altă parte, coordonarea trebuie să fie
o consecinţă directă a existenţei societăţii în comun dar nu contează dacă această
coordonare este intenţionată sau nu (contravenţiile prevăzute de art. 5 din Lege
sunt sancţionate, de asemenea, indiferent de forma de vinovăţie cu care sunt
comise). Nu în ultimul rând, pentru ca prevederile art. 5 din Lege să fie incidente,
trebuie să existe posibilitatea de eliminare a concurenţei de pe o parte
semnificativă a pieţelor relevante vizate.
Posibila incidenţă a art. 5 din Lege/art. 101 din TFUE poate fi evaluată şi cu
privire la alte clauze care există, de regulă, în tranzacţia care stă la baza
operaţiunii de concentrare. Este vorba de clauzele de neconcurenţă, de
nesolicitare şi de confidenţialitate, care sunt prezente în contractele de vânzare-
cumpărare de acţiuni sau de active şi care sunt numite, generic, „restricţii
auxiliare”. Acestea sunt menite să asigure transferul valorii economice a unei
afaceri de la vânzător la cumpărător dar reprezintă, în acelaşi timp, limitări ale
libertăţii de acţiune a vânzătorilor. Având în vedere limitarea libertăţii unor
operatori economici, restricţiile auxiliare trebuie să fie cât mai reduse ca durată,
arie geografică şi ca modalităţi de manifestare. Ele trebuie să fie direct legate de
implementarea tranzacţiei, aprecierea fiind făcută din perspectivă obiectivă, nu
din perspectiva subiectivă a părţilor. Restricţiile auxiliare sunt evaluate odată cu
analiza compatibilităţii operaţiunii de concentrare economică cu mediul
concurenţial şi autoritatea de concurenţă se pronunţă asupra lor doar atunci când
consideră că sunt valabile. În caz contrar, clauzele rămân în autoevaluarea părţilor
la tranzacţie, iar autoritatea de concurenţă poate să decidă declanşarea unei
investigaţii pentru evaluarea completă a faptului dacă există sau nu şi un acord
anticoncurenţial.
O ultimă observaţie are în vedere faptul că operaţiunile de concentrare
economică pot să constea într-o singură tranzacţie fizică sau pot consta într-un şir
de tranzacţii care prezintă elemente de legătură între ele, realizate între aceleaşi
persoane, dacă tranzacţiile legate au loc, potrivit art. 66 alin. (3) din Lege, într-un
interval de 2 ani. Tranzacţiile cu elemente de legătură sunt considerate a fi
realizate ca urmare a aceleiaşi rezoluţii de afaceri şi sunt tratate ca o unică
concentrare economică, realizată la data ultimei tranzacţii.

2. Notificarea concentrarilor economice

Toate concentrările economice care depăşesc pragurile valorice prevăzute în

legislaţie trebuie notificate Comisiei Europene la nivel comunitar, sau Consiliului
Concurenţei la nivel naţional. Notificarea trebuie efectuată înainte de punerea în
aplicare şi după încheierea acordului, anunţarea ofertei publice sau preluarea
pachetului de control.

Notificarea poate fi efectuată şi în cazurile în care întreprinderile implicate

demonstrează Consiliului Concurenţei intenţia de a încheia un acord sau, în cazul
ofertei publice, şi-au anunţat intenţia de a face o astfel de ofertă, cu condiţia ca
acordul ori oferta planificată să aibă ca rezultat o concentrare economică
notificabilă.

Art. 1 alin. (2) din Regulamentul nr. 139/2004 determină această limită prin
raportare la cifra de afaceri totală realizată la nivel mondial de toate
întreprinderile implicate (5000 de milioane EUR) sau la nivel comunitar de către
fiecare din cel puţin două întreprinderi implicate (250 de milioane EUR), cu
excepţia cazurilor în care fiecare dintre întreprinderile implicate realizează mai
mult de două treimi din cifra sa totală de afaceri la nivel comunitar într-unul şi
acelaşi stat membru.

Legea nr. 21/1996 stabileşte prin art. 14 pragul valoric prin raportare tot la
cifra de afaceri, precizând că procedura de notificare nu se aplică atunci când cifra
de afaceri cumulate a întreprinderilor implicate în operaţiune nu depăşeşte
echivalentul în lei a 10.000.000 euro şi când cel puţin două dintre întreprinderile
implicate nu au realizat pe teritoriul României, fiecare în parte, o cifră de afaceri
mai mare decât echivalentul în lei a 4.000.000 euro.

Echivalentul în lei se calculează la cursul de schimb comunicat de Banca

Naţională a României valabil pentru ultima zi a exerciţiului financiar din anul
anterior realizării operaţiunii.

În urma notificării, Comisia Europeană sau autoritatea de concurenţă pot

emite decizii prin care declară concentrarea compatibilă sau incompatibilă cu
piaţa comună.

În cazul în care se constată că o concentrare a fost deja pusă în aplicare şi că a

fost declarată incompatibilă cu piaţa comună, Comisia Europeană poate să solicite
întreprinderilor implicate să o dizolve şi să restabilească situaţia existentă anterior
punerii în aplicare a concentrării. În cazurile în care prin dizolvarea concentrării
acest lucru nu este posibil, se poate lua orice altă măsură adecvată prin care să se
asigure că întreprinderile implicate dizolvă concentrarea sau îndeplinesc măsurile
prevăzute în decizia Comisiei Europene. Curtea Europeană de Justiţie are
competenţă deplină în ceea ce priveşte controlul deciziilor prin care Comisia
Europeană a aplicat o amendă sau o penalitate cu titlu cominatoriu.

Pe plan intern, validitatea oricărei operaţiuni de concentrare economică va

depinde de analiza şi decizia pe care Consiliul Concurenţei o va lua cu privire la
operaţiune. Deciziile adoptate de Consiliul Concurenţei se comunică părţilor;
acestea pot fi atacate în contencios administrativ la Curtea de Apel Bucureşti în
termen de 30 de zile de la comunicare.

În termen de 30 de zile de la notificarea deciziei, Guvernul, la propunerea

ministrului de resort, poate lua, pe răspunderea sa, o decizie diferită de cea a
Consiliului Concurenţei pentru raţiuni de interes public general. Decizia este
executorie şi va fi publicată împreună cu decizia Consiliului Concurenţei în
Monitorul Oficial.
 3. Exceptările de la controlul concentrărilor economice
Potrivit art 11 din Legea concurentei, nu constituie operaţiuni de concentrare
economică situaţiile în care:

a) controlul este dobândit şi exercitat de către un lichidator desemnat prin

hotărâre judecătorească sau de către o altă persoană mandatată de autoritatea
publică pentru îndeplinirea unei proceduri de încetare de plăţi, redresare,
concordat, lichidare judiciară, urmărire silită sau altă procedură similară;

b) instituţiile de credit sau alte instituţii financiare sau societăţi de asigurări

ale căror activităţi obişnuite includ tranzacţionarea şi negocierea de valori
mobiliare în contul lor sau în contul altora, deţin temporar valori mobiliare ale
unei întreprinderi pe care le-au dobândit în vederea revânzării, cu condiţia ca
acestea să nu îşi exercite drepturile de vot conferite de valorile mobiliare în cauză
pentru a determina comportamentul concurenţial al întreprinderii în cauză sau cu
condiţia să îşi exercite aceste drepturi de vot numai pentru pregătirea cesionării
integrale sau parţiale a întreprinderii în cauză sau a activelor acesteia ori a
cesionării valorilor mobiliare în cauză, şi ca cesiunea să aibă loc în termen de un
an de la data achiziţiei; Consiliul Concurenţei poate prelungi acest termen, la
cerere, în cazul în care respectivele instituţii sau societăţi pot dovedi că cesionarea
nu a fost posibilă, în condiţii rezonabile, în termenul stabilit;

c) controlul, potrivit prevederilor art. 10 alin. (1) lit. b), este dobândit de o
întreprindere al cărei obiect unic de activitate este de a achiziţiona participaţii la
alte întreprinderi, de a gestiona şi valorifica respectivele participaţii, fără a se
implica direct sau indirect în gestionarea întreprinderilor în cauză, aceasta fără a
aduce însă atingere drepturilor pe care întreprinderea le deţine în calitate de
acţionar, cu condiţia ca drepturile de vot legate de participaţiile deţinute să fie
exercitate, în special în ceea ce priveşte numirea membrilor organelor de
conducere şi supraveghere ale întreprinderilor la care deţine participaţiile, doar
pentru a menţine valoarea integrală a investiţiilor în cauză şi nu pentru a
determina, direct sau indirect, comportamentul concurenţial al acelor
întreprinderi;

d) întreprinderile, inclusiv cele care fac parte din grupuri economice, realizează
operaţiuni de restructurare sau reorganizare a propriilor activităţi.

Articolul 11 prevede situaţiile în care anumite operaţiuni nu sunt considerate

ca reprezentând concentrări economice, deşi constau în preluări de societăţi
comerciale sau de active. În consecinţă, acestea nu sunt supuse controlului
prealabil al Consiliului Concurenţei, chiar dacă cifrele de afaceri ale
întreprinderilor implicate depăşesc pragurile prevăzute de art. 14 din Legea
concurenţei.

Din enumerarea situaţiilor prevăzute de art. 11, pot fi identificate trei

categorii de circumstanţe care fac ca o operaţiune de preluare de societăţi sau de
active să nu fie calificată drept concentrare economică:

– dobândirea controlului nu este obiectivul principal urmărit de către părţi, ci

acesta reprezintă o consecinţă a desfăşurării unei proceduri legale: insolvenţă,
lichidare judiciară, concordat, executare silită. Prin esenţa sa, o astfel de
dobândire a controlului este temporară, nefiind întrunită astfel condiţia prevăzută
de art. 10 alin. (1) de mai sus „modificarea de durată a controlului” – ipoteza de la
lit. a).

– dobânditorul controlului nu exercită efectiv atribuţiile aferente acestui drept

sau exercită aceste atribuţii în mod limitat, fără a influenţa comportamentul de
piaţă, în scopul de a o pregăti pentru revânzare [ipoteza de la lit. b)] sau de a îşi
proteja investiţia [ipoteza de la lit. c)]. Aceste situaţii presupun, de asemenea, o
durată limitată a deţinerii controlului – maxim 1 an în cazul instituţiilor de credit,
financiare sau de asigurări – şi existenţa încă de la preluarea dreptului de control
a intenţiei de revânzare/valorificare.

– atunci când este vorba de o restructurare în interiorul unui grup de societăţi

comerciale, inclusiv în cadrul grupurilor de interese economice. Societăţile
membre ale aceluiaşi grup se află sub acelaşi control, astfel încât fuziuni sau
transferuri de active între societăţi „surori” nu reprezintă modificări ale
controlului. Menţionăm că excepţia este aplicabilă şi atunci când anumite
societăţi se bucură de facto de o largă autonomie din partea acţionariatului în
stabilirea propriilor strategii de piaţă, ceea ce înseamnă, printre altele că acestea
pot fi considerate întreprinderi independente şi, astfel, pot fi considerate părţi
distincte la o înţelegere anticoncurenţială.

Excepţiile prevăzute de art. 11 din Lege nu reprezintă doar o simplificare

administrativă, o excepţie de la obligaţia depunerii unei notificări anterior
implementării tranzacţiei, ci sunt condiţii de fond, care exclud aplicarea
dispoziţiilor Legii faţă de tranzacţiile respective. Această concluzie se bazează pe
faptul că Legea concurenţei nu prevede posibilitatea Consiliului Concurenţei de a
interveni a posteriori asupra unei tranzacţii, chiar dacă se dovedeşte că aceasta
are efecte nefavorabile asupra concurenţei.

4. Sancţionarea operaţiunilor de concentrare economică

Conform art. 31 din Regulamentul privind concentrările economice ,

Constituie contravenţii şi se sancţionează, potrivit art. 53 din lege, cu amendă de
la 0,1% la 1% din cifra de afaceri totală din anul financiar anterior sancţionării
următoarele fapte, săvârşite cu intenţie sau din neglijenţă de întreprinderi ori
asociaţii de întreprinderi:
a) furnizarea de informaţii inexacte, incomplete sau care induc în eroare într-o
cerere, o confirmare, o notificare sau o completare la aceasta, potrivit
prevederilor art. 13 din lege;
b) furnizarea de informaţii inexacte, incomplete sau care induc în eroare ori
de documente incomplete sau nefurnizarea informaţiilor şi documentelor
solicitate potrivit prevederilor art. 34 alin. (1) lit. a) din lege;
c) furnizarea de informaţii inexacte sau care induc în eroare, ca răspuns la o
solicitare efectuată potrivit prevederilor art. 34 alin. (2) din lege sau cu ocazia
procedurilor desfăşurate în temeiul art. 37 din lege;
d) furnizarea de informaţii, documente, înregistrări şi evidenţe într-o formă
incompletă în timpul inspecţiilor desfăşurate potrivit prevederilor art. 38 din lege;
 e) refuzul de a se supune unei inspecţii desfăşurate potrivit prevederilor art.
38 din lege.

De asemenea, constituie contravenţii şi se sancţionează, potrivit art. 54 alin.

(1) din lege, cu amendă de la 1.000 lei la 20.000 lei faptele autorităţilor şi
instituţiilor administraţiei publice centrale şi locale, constând în:

a) furnizarea cu intenţie ori din neglijenţă de informaţii inexacte, incomplete

sau care induc în eroare ori de documente incomplete sau nefurnizarea
informaţiilor şi documentelor solicitate, potrivit prevederilor art. 34 alin. (1) lit. b)
din lege;
b) furnizarea cu intenţie ori din neglijenţă de informaţii inexacte sau care
induc în eroare, ca răspuns la o solicitare efectuată potrivit prevederilor art. 34
alin. (2) din lege.
În materia concentrărilor economice, constituie contravenţii şi se
sancţionează, potrivit art. 55 alin. (1) din lege, cu amendă de la 0,5% la 10% din
cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior sancţionării următoarele
fapte, săvârşite cu intenţie sau din neglijenţă de întreprinderi ori asociaţii de
întreprinderi:
a) nenotificarea unei concentrări economice, potrivit prevederilor art. 13 alin.
(1) şi (2) din lege, înainte de punerea în aplicare a acesteia, cu excepţia cazului în
care sunt incidente prevederile art. 13 alin. (7) din lege sau s-a acordat o derogare
potrivit prevederilor art. 13 alin. (8) din lege;
b) realizarea unei operaţiuni de concentrare economică cu încălcarea
prevederilor art. 13 alin. (6)- (8) din lege;
c) punerea în practică a unei operaţiuni de concentrare economică declarate
incompatibilă printr-o decizie a Consiliului Concurenţei, potrivit prevederilor art.
47 alin. (4) lit. a) din lege;
d) neîndeplinirea unei obligaţii, a unei condiţii sau a unei măsuri impuse
printr-o decizie luată potrivit prevederilor legii.
 Prin excepție de la dispozițiile art. 55 alin. (1) din lege, în privința
contravențiilor prevăzute la lit. b) - e) din același alineat, care sunt săvârșite în
domeniul concentrărilor economice de o persoană nerezidentă, cifra de afaceri la
care se aplică amenda se înlocuiește cu suma următoarelor venituri:
a) cifra de afaceri realizată de către fiecare dintre întreprinderile înregistrate
în România, controlate de contravenient;
b) veniturile obținute din România de către fiecare dintre întreprinderile
nerezidente controlate de contravenient;
c) veniturile proprii, obținute din România de către contravenient și
înregistrate în situațiile financiare individuale ale acestuia.
Prin persoană nerezidentă se înțelege orice persoană străină, precum și orice
alte entități străine, inclusiv organisme de plasament colectiv fără personalitate
juridică, care nu sunt înregistrate în România, potrivit legii.
În cazul în care, în anul financiar anterior sancţionării, întreprinderea nu a
înregistrat cifră de afaceri sau aceasta nu poate fi determinată, va fi luată în
considerare cifra aferentă anului financiar în care întreprinderea ori asociaţia de
întreprinderi a înregistrat cifra de afaceri, an imediat anterior anului de referinţă
pentru calcularea cifrei de afaceri în vederea aplicării sancţiunii. În ipoteza în care
nici în anul anterior anului de referinţă pentru calcularea cifrei de afaceri în
vederea aplicării sancţiunii întreprinderea nu a realizat cifră de afaceri, va fi luată
în calcul ultima cifră de afaceri înregistrată de întreprindere.
În conformitate cu dispoziţiile art. 56 alin. (2) din lege, în cazul întreprinderii
sau asociaţiei de întreprinderi nou-înfiinţate, care nu a înregistrat cifră de afaceri
în anul anterior sancţionării, aceasta va fi sancţionată cu:
a) amendă de la 10.000 lei la 1.000.000 lei, în cazul contravenţiilor prevăzute
la art. 53 din lege;
b) amendă de la 15.000 lei la 2.500.000 lei, în cazul contravenţiilor prevăzute
la art. 55 alin. (1) lit. b) - e) din lege.
Conform Art. 32, alte metode de sancționare a operațiunilor de concentrare
economica sunt penalităţile cu titlu cominatoriu.
În materia concentrărilor economice, Consiliul Concurenţei poate obliga, prin
decizie, întreprinderile sau asociaţiile de întreprinderi, potrivit art. 59 alin. (1) din
lege, la plata unor amenzi cominatorii, în sumă de până la 5% din cifra de afaceri
zilnică medie din anul financiar anterior sancţionării, pentru fiecare zi de
întârziere, calculată de la data stabilită prin decizie, pentru a le determina:
a) să respecte o decizie prin care se impun măsuri interimare, potrivit
prevederilor art. 50 alin. (4) din lege;
b) să respecte condiţiile şi/sau obligaţiile impuse printr-o decizie, luată potrivit
prevederilor art. 47 alin. (2) lit. b) şi alin. (4) lit. c) din lege;
c) să furnizeze în mod complet şi corect informaţiile şi documentele care le-au
fost cerute potrivit prevederilor art. 34 alin. (1) lit. a) din lege;
d) să se supună inspecţiei prevăzute la art. 38 din lege.
În materia concentrărilor economice, potrivit dispoziţiilor art. 59 alin. (2) din
lege:
a) în cazul în care cifra de afaceri realizată în anul financiar anterior
sancţionării nu poate fi determinată, va fi luată în considerare cifra de afaceri
zilnică medie aferentă anului financiar în care întreprinderea sau asociaţia de
întreprinderi a înregistrat cifra de afaceri, an imediat anterior anului de referinţă
pentru calcularea cifrei de afaceri în vederea aplicării sancţiunii;
b) în cazul întreprinderii sau asociaţiei de întreprinderi nou înfiinţate, care nu
a înregistrat cifră de afaceri în anul anterior sancţionării, aceasta va fi sancţionată
cu amendă de la 500 lei la 10.000 lei, în cazul art. 59 alin. (1) lit. b) şi d) din lege,
respectiv cu amendă de la 300 lei la 7.000 lei, în cazul art. 59 alin. (1) lit. e) şi f) din
lege.
Potrivit art. 54 alin. (2) din lege, în cazul în care, cu intenţie sau din neglijenţă,
fapta instituţiei ori a autorităţii administraţiei publice centrale sau locale de
nefurnizare a informaţiilor solicitate persistă după termenul stabilit de către
Consiliul Concurenţei, acesta va putea aplica conducătorului instituţiei ori
autorităţii administraţiei publice centrale sau locale o amendă cominatorie de
până la 5.000 lei pentru fiecare zi de întârziere.
Constatarea şi aplicarea sancţiunilor pentru contravenţiile prevăzute mai sus
se fac potrivit legii şi regulamentului adoptat de Consiliul Concurenţei în acest
scop. Dispoziţiile art. 63 şi ale art. 64 din lege, referitoare la prescripţia dreptului
Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiuni contravenţionale, sunt incidente în
mod corespunzător.
 Individualizarea sancţiunilor în cazul contravenţiilor menționate mai sus, se
face ţinând seama de gravitatea şi durata faptei, în condiţiile prevăzute de
instrucţiunile adoptate de către Consiliul Concurenţei.
În cazul contravenţiilor prevăzute la art. 31 alin. (3) prevăzute în același
regulament, dispoziţiile legale referitoare la recunoaşterea faptei
anticoncurenţiale sunt aplicabile în mod corespunzător. Dacă în termen de 45 de
zile de la notificarea deciziei luate de Consiliul Concurenţei, potrivit prevederilor
legii, întreprinderea în cauză nu se conformează măsurilor dispuse, Consiliul
Concurenţei îi poate aplica amenda maximă prevăzută la art. 55 şi 56 din lege.