UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCA

Centrul de Formare Continuă şi Învăţământ la Distanţă

Facultatea de Studii Europene

Specializarea: Relaţii internaţionale şi studii europene

Disciplina: TEORIA RELAŢIILOR
INTERNAŢIONALE

SUPORT DE CURS

ANUL III

Semestrul 2

Cluj – Napoca
2013

1
Universitatea Babeş–Bolyai, Cluj–Napoca
Facultatea Studii Europene

Anul universitar 2013-2014

Semestrul II

Informaţii generale despre curs, seminar, lucrare practică sau laborator

Titlul disciplinei: TEORIA RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE

Codul:

Numărul de credite:7

Locul de desfăşurare:Facultatea de Studii Europene

Informaţii despre titularul de curs, seminar, lucrare practică sau laborator

Nume, titlul ştiinţific: Conferenţiar Doctor hab. Sergiu Miscoiu (curs); Claudiu Alexandru Bolcu -
doctorand (seminar).

Informaţii de contact (adresă e-mail, eventual nr. de telefon): miscoiu@yahoo.com;

claudiubol@yahoo.com

Ore de audienţă: Marti 10-12 (Sergiu Miscoiu), Vineri, 12-14 (Claudiu Bolcu)

Descrierea disciplinei:

Disciplina TEORIA RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE îşi propune să familiarizeze studenţii cu

principalele familii teoretice ale relaţiilor internaţionale – realism, liberalism, marxism, constructivism,
globalism – permiţându-le să înţeleagă, cu ajutorul teoriilor, cum se încadrează actorii relaţiilor
internaţionale în structuri şi cum participă la anumite procese, precum globalizarea şi integrarea regională.
Studenţii vor întelege prin acest curs, principalele metode de cercertare teoretică a domeniului relaţiilor
internaţionale şi vor fi capabili să analizeze critic principalele arguemente ale fiecărei familii teoretice şi
să evalueze capacitatea teoriilor de a oferi un cadru valid de întelegere a relaţiilor internaţionale.

2
Competenţele disciplinei:

În urma acestui curs, studenţii se vor familiariza cu principalele abordări teoretice din sfera relaţiilor
internaţionale, fapt ce le va permite o înţelegere mai amplă a întregului proces de interacţiune a actorilor
de pe scena politică modială.

Bibliografia obligatorie:

1. Baylis, Jon; Smith, Steve (eds.), (2001), The Globalization of World Politics, 2nd Edition,
Oxford, Great Britain.
2. Burchill, Scott, Linklater, Andrew, Donnelly, Jack, Paterson, Matthew, Reus-Smith, Christian,
True, Jacqui, (2008) Teorii ale relaţiilor internaţionale, Institutul European, Iaşi;
3. Keohane, Robert O. (1984): After Hegemony. Cooperation and Discord in the World Political
Economy, Princeton;
4. Mearsheimer, John J. (1995): „The False Promise of International Institutions” in International
Security, Vol. 19, No. 3, pp. 5-49;
5. Mişcoiu, Sergiu, Mecea, Mihaela, Bolcu, Claudiu (2013), Elemente pentru o Intorducere în
Teoriia Relaţiilor Internaţionale (Elements for an Introduction into International Relations
Theory), EFES, Cluj-Napoca, România;
6. Mişcoiu, Sergiu, (2007) „Câteva răspunsuri la întrebarea De ce a avut succes socio-
constructivismul ca teorie a relaţiilor internaţionale?” în Ruxandra Ivan (coord.), Direcţii
principale în studiul relaţiilor internaţionale în România, Iaşi, Ed. Polirom, pp. 81-101;
7. Morgenthau, Hans J. (1985): Politics Among Nations: the Struggle for Power and Peace, New
York;
8. Risse-Kappen (1996): „Collective identity in a democratic community: The case of NATO”, în
Katzenstein, Peter (ed.), The Culture of National Security: Norms and Identity in World Politics,
Columbia Press, New York pp. 357-399;
9. Wallerstein, Imanuel, (1974) „The Rise and Future Demise of the World Capitalist System
Concepts for Comparative Analysis”, in: Comparative Studies in Society and History, vol. 16, no.
4, pp. 387-415;
10. Waltz, Kenneth (1959): Man, the State and War, New York Skocpol, Theda (1985): “Bringing
the state back in: Strategies of Analysis in current research”, in: Evans, Peter et al., Bringing the
state back in, Cambridge, pp. 1-20;
11. Waltz, Kenneth, (Summer 2000), „Structural Realism after the Cold War,” International
Security, Vol.25, No.1, pp. 5-41;
12. Wendt, Alexander (1992): „Anarchy is what the States Make of It: the Social Construction of
Power Politics” International Organization, Vol. 46, No.2, pp. 391-425;
13. Willets, Peter (1999): “Transnational Actors and International Organizations in
World Politics”, in: Baylis, John/Smith, Steve (eds.), The Globalisation of World
Politics. An Introduction to International Relations, Oxford, pp. 287-310.

3
 Planificarea /Calendarul întâlnirilor şi a verificărilor/examinărilor
intermediare:

I. Curs: Introducere. Teorii, paradigme, modele. O incursiune în domeniul relaţiilor

Internaţionale. (2 ore)
Seminar: Întâlnire introductivă (2 ore)

II. Curs: Introducere. Instrumentele teoriei. Ipoteze. Nivele de analiză (2 ore)

Seminar: Teoriile relaţiilor international (Realismul)

Bibliografie:

Obligatoriu:
Dunne, Timothy, Schmidt, Brian, C. (2001): „Realism”, în: Baylis, Jon; Smith, Steve (eds.), The
Globalization of World Politics, 2nd Edition, Oxford, pp. 141-161;
Waltz, Kenneth N. (Summer 2000), „Structural Realism after the Cold War,” International Security,
Vol.25, No.1, pp. 5-41.
Opţional:
Price, Hyde, Adrian, (2008), “A Tragic Actor? A Realist Perspective on ‘Ethical Power Europe’”,
International Affairs, Vol. 84, No.1, pp. 29-44.

III. Curs: Realismul. Anarhia internaţională (2 ore)

Seminar: Liberalismul (2 ore)

Bibliografie:

Obligatoriu:
Dunne, Timothy (2001): “Liberalism”, in: Baylis, Jon/Smith, Steve (eds.), The
Globalization of World Politics, Oxford, pp. 162-181
Axelrod, Robert, (June 1981), "The Emergence of Cooperation among Egoists”, The
American Political Science Review, Vol. 75, No.2, pp. 306-318;
Opţional:
Martin, Lisa, L.; Simmons, Beth, A. (Autumn 1998), “Theories and Empirical Studies of
International Institutions”, International Organization, Vol. 52, No. 4, pp. 729-757.

IV. Curs: Neo-realismul (2 ore)

Seminar: Dezbaterea neo-realism vs. neo-liberalism (I)

Bibliografie:

Obligatoriu:
Steven L. Lamy, (2001) “Contemporary mainstream approaches: Neo-realism and Neoliberalism” in
Baylis, Jon/Smith, Steve (eds.), The Globalization of World Politics, Oxford, pp. 182-222;
Ashworth Lucian M., (April 2002) “Did the Great Debate Realist-Idealist Really Happen? A
Revisionist Theory of International Relations?” in International Relations; 16: 33 – 51;

4
V. Curs: Liberalismul (2 ore)
Seminar: Dezbaterea neo-realism vs. neo-liberalism (II)

Bibliografie:

Obligatoriu:
Legro, Jeffrey, W.; Moravcsik, Andrew, (Fall, 1999), “Is Anybody Still a Realist?”, International
Organization, Vol. 24, No.2, pp. 5-55;
Grieco, Joseph, M. (Summer 1988), “Anarchy and the Limits of Cooperation: A Realist Critique of
the Newest Liberal Institutionalism”, International Organization, Vol. 42, No.3, pp. 485-507;
Opţional:
Mearsheimer, John J. (1995): “The false promise of international institutions”, in:
International Security, 19:3, pp. 5-49. http://mearsheimer.uchicago.edu/pdfs/A0021.pdf

VI. Curs: Marxismul şi teoriile dependenţei.

Seminar: Marxismul (2 ore)

Bibliografie:

Obligatoriu:
Hobden, Stephen; Wyn Jones, Richard, (2001) “Marxist Theories of International
Relations” in Baylis, Jon/Smith, Steve (eds.), The Globalization of World Politics, Oxford, pp.
200-223.
Wallerstein, Imanuel (1974) “The Rise and Future Demise of the World Capitalist System
Concepts for Comparative Analysis”, in: Comparative Studies in Society and History, vol. 16, no.
4, 1974, pp. 387-415;
Opţional:
Robert Cox, (1993), „Gramsci, Hegemony and International Relations: An Essday in Method”, in
Stephen Gill (ed.) Gramsci, Historical Materialism and International Relations, Cambridge
University Press, pp.49-66.

VII. Curs: Dincolo de realism şi liberalism: Scoala Engleză (2 ore)

Seminar: Socio-constructivismul (I)

Bibliografie:
Obligatoriu:
Smith, Steve (1999): “Reflectivist and Constructivist Approaches in International
Theory”, in: Baylis, John/Smith, Steve (eds.), The Globalisation of World
Politics, Oxford, pp. 224-253.
Opţional:
Laura Herţa, "Teoria socio-constructivistă: geneză, precursori, asumpţii de bază şi reprezentanţi"
(2012), în De la relaţiile româno-sârbe la relaţiile româno-iugoslave. Interpretări constructiviste,
Cluj-Napoca: EFES, pp. 7-50.

5
 VIII. Curs: Socio-constructivismul (I) (2 ore)
Seminar: Socio-constructivismul (II)

Bibliografie:

Obligatoriu:
Sergiu Mişcoiu, (2007) „Câteva răspunsuri la întrebarea De ce a avut succes socio-
constructivismul ca teorie a relaţiilor internaţionale?” în Ruxandra Ivan (coord.), Direcţii
principale în studiul relaţiilor internaţionale în România, Iaşi, Ed. Polirom, pp. 81-101
Opţional:
Claudiu Bolcu, (2012) “Global NATO: An Identity Based Account of the Alliance in the 21st
Century”, Romanian Review of International Studies, Volume 4, No.2; pp. 17-46.

IX. Curs: Socio-constructivismul (II) (2 ore)

Seminar: Actori ai relaţiilor internaţionale: statele şi actorii trans-naţionali

Bibliografie:
Obligatoriu:
Willets, Peter (1999): “Transnational Actors and International Organizations in World Politics”,
in: Baylis, John/Smith, Steve (eds.), The Globalisation of World Politics. An Introduction to
International Relations, Oxford, pp. 287-310.
Skocpol, Theda (1985): “Bringing the state back in: Strategies of Analysis in current research”,
in: Evans, Peter et al., Bringing the state back in, Cambridge, pp. 1-20

X. Curs: Teorii alternative: criticism, post-modernism (2 ore)

Seminar: Actori ai relaţiilor internaţionale: instituţiile internaţionale

Bibliografie:
Obligatoriu:
Keohane, Robert (1989): International Institutions and state power. Essays in International
Relations Theory, Boulder, pp. 1-20.
Nye, Joseph S. (1999) „Redefining the National Interest“ in Nye, Joseph S, The Paradox of
American Power. Why the World's Only Superpower Can't Go It Alone
Studiul de caz pe NATO din Mişcoiu, Sergiu, Mecea, Mihaela, Bolcu, Claudiu (2013), Elemente
pentru o Intorducere în Teoriia Relaţiilor Internaţionale (Elements for an Introduction into
International Relations Theory), EFES, Cluj-Napoca, România;

XI. Curs: Teorii alternative: feminism, ecologism international (2 ore)

Seminar: Structuri: anarhie, interdependenţă, hegemonie

Bibliografie:
Obligatoriu:
Waltz, Kenneth (1979): “Anarchic orders and balances of power, in: ibid., Theory
of International Politics, New York, Random House, pp. 102-128.
Wendt, Alexander (1992): “Anarchy is what states make of it: the social
construction of power politics”, in: International Organization 46:2, pp. 391-424.

6
 XII. Curs: Teoriile relaţiilor internaţionale şi globalizarea
Seminar: Procese: Globalizare şi integrare regională

Bibliografie:

Obligatoriu:

Boli, John; Lechner, Frank, J. (eds), (2008), The Globalization Reader, Third Edition, Blackwell
Publishing: Part 1 – Debating Globalization, pp. 7-46.
o John Micklethwait and Adrian Wooldridge, „The Hidden Promise: Liberty Renewed”,
pp. 11-18
o Amartya Sen, „How to Judge Globalism”, pp. 19-24
o John Gray, „From the Great Transformation to the Global Free Market”, pp. 25-31
o Benjamin Barber, „Jihad vs. McWorld”, pp. 32-38
o Samuel P. Huntington, „The Clash of Civilizations?”, pp. 39-46

XIII. Curs: Concluzii generale (2 ore)

Seminar: Concluzii: valoarea adaugată a teoriilor relaţiilor internaţionale (Dezbatere)

XIV. Curs: Curs final (discuţii, clarificări, nelămuriri)

Seminar: Seminar final (discuţii clarificări, nelănuriri)

Modul de evaluare:

Evaluarea va consta într-un examen scris iar nota finală va fi constituită după cum urmează :

- 1 punct din oficiu

- 3 puncte activitatea de seminar

- 6 puncte examenul scris

Detalii organizatorice, gestionarea situaţiilor excepţionale:

Prezenţa la orele de curs este opţională conform regulamentului. Prezenţa la seminarii este obligatorie în
proporţie de cel puţin 2/3. Studentul/studenta va recupera materialele pierdute conform bibliografiei din
reader şi/sau consultării titularului cursului şi titularului seminarului. Copierea din materialele colegilor la
examen (cu sau fără voia acestora) sau folosirea în orice mod de materiale neadmise la examen constituie
o fraudă şi se sancţionează potrivit regulamentului în vigoare prin suspendarea pe un an a studiilor
(conform art. 50). Contestaţiile trebuie depuse în termen de 1 zi de la afişarea rezultatelor la examen.
Contestatarului i se va comunica rezultatul demersului, hotărârea fiind irevocabilă.

7
 Bibliografie opţională :

1. Ashworth Lucian M., (April 2002) “Did the Great Debate Realist-Idealist Really Happen? A
Revisionist Theory of International Relations?” in International Relations; 16: 33 – 51;
2. Axelrod, Robert, (June 1981), "The Emergence of Cooperation among Egoists”, The American
Political Science Review, Vol. 75, No.2, pp. 306-318;
3. Bolcu, Claudiu (2012) “Global NATO: An Identity Based Account of the Alliance in the 21st
Century”, Romanian Review of International Studies, Volume 4, No.2; pp. 17-46.
4. Boli, John; Lechner, Frank, J. (eds), (2008), The Globalization Reader, Third Edition, Blackwell
Publishing: Part 1 – Debating Globalization, pp. 7-46.
5. Cox, Robert, (1993), „Gramsci, Hegemony and International Relations: An Essday in Method”,
in Stephen Gill (ed.) Gramsci, Historical Materialism and International Relations, Cambridge
University Press, pp.49-66.
6. Grieco, Joseph M. (1990): Cooperation Among Nations. Europe, American and Non-Tariff
Barriers of Trade, Ithaca;
7. Grieco, Joseph, M. (Summer 1988), “Anarchy and the Limits of Cooperation: A Realist Critique
of the Newest Liberal Institutionalism”, International Organization, Vol. 42, No.3, pp. 485-507;
8. Jackson, Robert, Sorensen, Georg, (2007) Introduction to International Relations: Theories and
Approaches, 3rd Edition, Oxford University Press, New York;
9. Nye, Joseph S. (1999) „Redefining the National Interest“ in Nye, Joseph S, The Paradox of
American Power. Why the World's Only Superpower Can't Go It Alone
10. Price, Hyde, Adrian, (2008), “A Tragic Actor? A Realist Perspective on ‘Ethical Power Europe’”,
International Affairs, Vol. 84, No.1, pp. 29-44
11. Wendt, Alexander (1999): Social Theory of International Politics, Cambridge.
12. Bull, Hedly (1995): The Anarchical Society. A Study of Order in World Politics, London;
13. Olson, William C./Groom, A.J.R. (1992), International Relations Then and Now, London;

8
 Cuprins

I Introducere 11

II Capitolul I
Teorii 13
Realismul 17
Liberalismul 20
Constructivismul Social 24
Teorii Alternative 28

III Capitolul II
Actori 33
State şi Naţiuni 33
Statele şi Realismul 34
Statele şi Liberalismul 34
Statele şi Constructivismul 35
Mini-exerciţiu reflexiv 36
Statele şi Teoriile Alternative 36
Instituţii Internaţionale 39
Teoria Realistă şi Instituţiile Internaţionale 39
Instituţionalismul Liberal şi Instituţiile
Internaţionale 40
Constructivismul Social şi Instituţiile
Internaţionale 40
Teoriile Alternative şi Instituţii Internaţionale 41
Studiu de caz (NATO şi Teoriile Relaţiilor
Internaţionale) 42

IV Capitolul III
Structuri 47
Anarhia 47
Realismul şi Anarhia 47
Instituţionalismul Liberal şi Anarhia 48
Constructivismul şi Anarhia 48
Teoriile Alternative şi Anarhia 49

9
 Interdependenţa 51
Realismul şi Interdependenţa 52
Liberalismul şi Interdependenţa 53
Constructivismul şi Interdependenţa 53
Teoriile Alternative şi Interdependenţa 54
Hegemonia 56
Realismul şi Hegemonia 57
Liberalismul şi Hegemonia 58
Constructivismul şi Hegemonia 58
Teoriile Alternative şi Hegemonia 59

V Capitolul IV
Procese 61
Integrarea Regională 61
Neofuncţionalismul şi Integrarea Regională 61
Realismul şi Integrarea Regională 62
Interguvernamentalismul Liberal şi Integrarea
Regională 63
Constructivismul Social şi Integrarea Regională 64
Teoriile Alternative şi Integrarea Regională 65
Globalizarea 68
Realismul şi Globalizarea 70
Instituţionalismul Liberal şi Globalizarea 70
Constructivismul Social şi Globalizarea 71
Teoriile Alternative şi Globalizarea 72

10
INTRODUCERE

De la sfârşitul Războiului Rece, structura sistemului internaţional este influenţată, în mare

măsură, de procesul globalizării. Potrivit lui Holm şi Sorensen, globalizarea poate fi definită ca
intensificarea, fără precedent, a relaţiilor economice, politice şi socio-culturale între state şi societăţi, într-
o lume în care frontierele îşi fac simţită prezenţa din ce în ce mai puţin (Holm/Sorensen, 1995: 1).

La începutul celui de-al treilea mileniu, suveranitatea statelor-naţiune s-a erodat în mod
considerabil, dacă ţinem seama de dimensiunea mondială a unor domenii-cheie, precum comerţul,
finanţele, investiţiile, securitatea, mediul, sărăcia, migraţia etc. Nivelul crescând al tranzacţiilor mondiale
creează interdependenţă (definită ca interdependenţă complexă). Aceasta se referă la situaţii
caracterizate de efecte reciproce între ţări şi societăţi (Keohane/Nye, 1977). Aceste procese exercită o
influenţă semnificativă asupra comportamentului statelor în relaţiile externe.

Dar comportamentul statelor în relaţiile externe nu reprezintă doar o reacţie pasivă la evoluţiile
structurale din cadrul sistemului de relaţii internaţionale. Acesta poate fi caracterizat şi ca o serie de
acţiuni deliberate şi proactive de a gestiona interdependenţa internaţională prin cooperare. De fapt, statele
înfiinţează instituţii internaţionale care să se ocupe de problemele transfrontaliere – Uniunea Europeană
(UE), ASEAN etc. – la nivel regional, Organizaţia Mondială de Comerţ (OMC), Organizaţia Naţiunilor
Unite (ONU) etc. – la nivel global, dar axate doar pe anumite probleme. Aceste instituţii sunt manifestări
ale proceselor de integrare regională şi globală şi trebuie văzute ca soluţii funcţionale la nevoile
guvernării în era globalizării.

În plus, dacă luăm în considerare că la începutul anilor 1960, existau în jur de 3500 de companii
transnaţionale, că în prezent numărul lor a crescut la 60000 – cu peste 500000 de filiale – si că există în
momentul de faţă în jur de 10000 de organizaţii internaţionale de nivel naţional (ONG-uri), 250 de
organizaţii interguvernamentale (OGI-uri) şi 5800 de organizaţii internaţionale neguvernamentale (ONGI-
uri), devine evident faptul că sistemul internaţional nu e compus doar din state, ci din diferite tipuri de
actori non-statali sau actori transnaţionali.

Cu toate acestea, statele rămân actorii cei mai importanţi în sistemul internaţional. Un exemplu în
acest sens este obstrucţionarea cooperării internaţionale de ambiţiile hegemonice ale ultimei super-puteri
rămase în sistemul internaţional după sfârşitul bipolarismului şi căderea Imperiului Sovietic, la finele
anilor '80: Statele Unite ale Americii. Totuşi, alţi actori internaţionali, precum Uniunea Europeană,
încearcă să câştige o poziţie în cadrul arenei internaţionale, astfel încât să echilibreze influenţa Statelor
Unite; state precum China şi India, ambele mari puteri în Asia, pot, de asemenea, deveni actori globali.

Dupa 11 septembrie 2001, a ieşit la iveală faptul că globalizarea implică şi globalizarea violenţei
informale şi a terorismului politic, de către actori non-statali care nu dispun, în mod necesar, de foarte
multă forţă, dar care sunt încă suficient de eficienţi încât să depaşească obstacolul distanţei şi să terorizeze
cel mai puternic stat al lumii. Ca o consecinţă, a luat fiinţă aşa-numita „alianţă împotriva terorii”, condusă
de Statele Unite împotriva Afghanistanului şi Irakului. Războiul are loc de obicei între state şi tocmai de
aceea lupta împotriva grupurilor teroriste, non-statale, presupune acţiunea de cooperare internaţională.
Noua problemă mondială a violenţei informale poate fi rezolvată doar dacă vor fi create reţele de
securitate bazate pe lege. În plus, creşterea gradului dezvoltării economice şi sociale care, în mod clar,

11
avantajează ţările şi societăţile marginalizate, pare a fi, pe termen lung, o măsură promiţătoare pentru a
evita apariţia terorismului mondial.

Aceste observaţii iniţiale indică faptul că politica globală sau relaţiile internaţionale sunt date de o
serie de fenomene complexe pe care teoreticianul relaţiilor internaţionale caută să le identifice. Scopul
acestui manual este, aşadar, să ajute la structurarea fenomenelor sistemului contemporan de relaţii
internaţionale şi să le explice. Explicaţia, opusă simplei descrieri a faptelor empirice, poate fi realizată
doar pe baza teoriilor, teorii care ne ajută să abstractizăm realitatea, pentru a o analiza şi înţelege.

Primul capitol al acestui manual va aduce în discuţie diferite nivele de analiză, variabilele şi
conceptul de teorie în general. Acest fapt va crea o bază pentru o analiză amanunţită a trei teorii
principale ale relaţiilor internaţionale, şi anume: Realismul, Instituţionalismul Liberal şi Constructivismul
Social, secondate de o serie de teorii mai noi, grupate sub denumirea generală de Teorii Alternative. În cel
de-al doilea capitol, vom analiza conceptele de bază legate de actorii internaţionali – State şi Naţiuni,
Instituţii Internaţionale – aşa cum sunt ele definite de aceste teorii ale relaţiilor internaţionale. În cel de-al
treilea capitol, ne vom ocupa de structurile relaţiilor internaţionale; conceptele de anarhie,
interdependenţă şi hegemonie vor fi analizate din perspectiva acestor teorii. Capitolul IV investighează
principalele procese ale politicii globale – Integrarea şi Globalizarea.

Apariţia acestui manual nu ar fi fost posibilă fără ajutorul Profesorului Howard Loewen
(Nothingham-Trent University at Kuala-Lumpur), al Karinei Kopriva şi al Iuliei Sevestreanu (absolvente
ale Facultăţii de Studii Europene, specializarea Relaţii Internaţionale şi Studii Europene – linia engleză),
care au tradus şi corectat o parte din materialele utilizate aici.

12
CAPITOLUL I: TEORII

1. DEFINIŢII: NIVELURI DE ANALIZĂ, VARIABILE ŞI TEORII

Gândiţi-vă şi încercaţi să răspundeţi la urmatoarea întrebare: De ce a decis guvernul american în

2003 să pornească un război împotriva Irakului?

Aţi putea spune că Irakul a fost invadat pentru resursele sale, şi anume, petrolul. Într-adevăr,
Saddam Hussein deţinea controlul asupra uneia dintre zonele cele mai bogate în resurse
petroliere, deci o zonă de o importanţă crucială pentru naţiunile vestice şi liderul lor, Statele Unite
ale Americii.
Sau, aţi putea spune că Statele Unite ale Americii au reacţionat împotriva ameninţării mondiale a
terorismului, un nou fenomen al sistemului internaţional, care a determinat acţiunea singurei
puteri hegemonice rămasă în sistemul internaţional după sfârşitul sistemului bipolar care a venit
odată cu căderea Uniunii Sovietice, în 1989-91.
Odată cu prăbuşirea URSS, duşmanul a dispărut şi, din acest punct de vedere, gruparea
fundamentalistă Al Quaida a umplut locul „celuilalt”, un „celălalt” care este necesar pentru
construirea identităţii naţionale în era postbelică.
Pe de alta parte, aţi putea argumenta că Administraţia Bush a reacţionat într-un mod în care un
guvern democrat – de exemplu, condus de Al Gore sau Barack Obama – nu ar fi făcut-o. Aşadar,
în opinia voastră, şi politica internă contează.
Aţi putea, de asemenea, să identificaţi interese puternice ale complexului militar-industrial
reprezentat de Statele Unite. Din acest punct de vedere, chestiunea grupurilor de interese şi
influenţa lor asupra deciziei politice de a declanşa războiul, devine relevantă.
Mai mult decât atât, puteţi analiza istoria politicii externe americane şi puteţi identifica acţiuni
asemănătoare vis-a-vis de „duşmanii” din sistemul internaţional, reperând, astfel, comportamente
tipice.
În cele din urmă, aţi putea spune că George W. Bush încearcă să ducă la bun sfârşit războiul
început de tatăl său. În plus, aţi putea identifica dorinţa lui George W. de a se ridica la nivelul
aşteptărilor tatălui său, găsind, în acest fel, o explicaţie psihologică pentru declanşarea războiului
împotriva Irakului.

Preocuaprea noastră nu este dacă aceste exemple şi explicaţii sunt corecte sau nu. Putem însă
folosi toate aceste exemple pentru a introduce utilitatea conceptului de „nivele de analiză”. Folosirea mai
multor nivele de analiză este, aşadar, o metodă ştiinţifică şi, implicit, raţională de a organiza o gândire
sistematică cu privire la diferite aspecte ale politicii internaţionale.

13
TIPURI DE NIVELE DE ANALIZĂ:

Nivelul Internaţional

calitatea anarhică a sistemului internaţional

numărul marilor puteri
distribuţia puterii/capabilităţilor între state
nivelul de dezvoltare şi de dispersie a tehnologiei
tipurile de alianţe militare
tipurile de comerţ internaţional, finanţe şi investiţii
organizaţii şi regimuri internaţionale
organizaţii şi reţele transnaţionale

Nivelul statului şi al societăţii

structura şi natura sistemului politic

procesul de legiferare
structura sistemului economic
opinia publică
naţionalismul şi etnicitatea
ideologia politică şi culturală

Nivelul Grupurilor

birocraţii guvernamentale
grupuri de interese
alte organizaţii non-guvernamentale

Nivelul Individual

natura şi psihologia individului

lideri şi sisteme de valori
personalitatea liderilor
cunoaşterea/înţelegerea sau lipsa de înţelegere

Iată cum nivelele evoluează de la individual spre cercuri din ce in ce mai largi şi mai
cuprinzătoare. În exemplul nostru, la nivel individual este analizată personalitatea lui George W. Bush. La
nivelul grupurilor este pusă în discuţie decizia de a porni războiul din perspectiva partidului şi a
grupurilor de interese, puternice, din Statele Unite ale Americii. Nivelul statului şi cel al societăţii
investighează caracteristicile structurale ale politicii externe a SUA şi percepţia generală asupra implicării
ţării în război. Nivelul internaţional, global sau sistemic al analizei subliniază impactul evoluţiilor dincolo
de graniţa SUA, care afectează ţara şi procesul de luare a deciziilor. În acest context, sfârşitul bipolarităţii
şi poziţia hegemonică a Statelor Unite în sistemul internaţional, sunt factori relevanţi.

Aceste nivele de analiză sunt, aşadar, un cadru necesar pentru clasificarea variabilelor
independente (Y). Variabilele independente sunt factori care ne ajută să explicăm comportamentul unui
stat în politica externă sau în cadrul fenomenelor internaţionale. În exemplul de mai sus, variabilele
independente ar fi toţi factorii enumeraţi în schemă, şi aceasta pentru că ei ne-ar putea ajuta să analizăm

14
decizia guvernului american de a porni războiul împotriva Irakului. Puteţi observa că variabilele de la
toate nivelurile pot fi incluse în explicaţie. Ceea ce se încearcă a fi explicat – decizia de a începe războiul,
politica externă a statului, influenţa pe plan internaţional etc. – este cunoscut sub numele de variabila
dependentă (X). În afară de explicarea politicii internaţionale a unui stat sau a influenţelor internaţionale,
precum războaie între state, factorii de la alte nivele de analiză pot fi trataţi ca dependente variabile. De
exemplu, aţi putea fi interesaţi în explicarea unei decizii luate de un lider, individual. Acest fapt ar implica
găsirea variabilelor care afectează sau influenţează procesul de luare a deciziilor la nivelul de analiză
organizaţional, naţional şi internaţional.

y1 n x
Ceea ce trebuie explicat este variabila dependentă (X). X este explicat prin variabila independentă
(Y). Am putea presupune că există diferiţi factori care determină X, aşadar avem 1-n variabile.

Scopul ultim este să creem reguli sau ipoteze care leagă dependenta variabilă (fenomenul care se
produce) şi independenta variabilă (cauzele care duc la producerea fenomenului). „Acolo unde se
înregistrează creştere economică, creşte şi tendinţa spre democratizare” este o bine cunoscută ipoteză a
teoriei modernizării (Morley, 1993). Aici, demonstraţia empirică arată în mod clar că teoriile cauzale nu
sunt neapărat caracterizate prin „dacă A, atunci întotdeauna B”, din moment ce găsim o serie de cazuri
care sunt excepţie de la regulă (creşterea economică nu a dus la democratizare în Malaezia sau Singapore)
şi, astfel, detectăm şi relaţii probabile („dacă A, atunci, uneori B, cu probabilitatea X”).

Variabila independentă: variabila care desemnează fenomenul cauzal dintr-o teorie sau o
ipoteză. În ipoteza „cultura generează democraţia”, gradul de cultură este variabila independentă.

Variabila dependentă: variabila care desemnează fenomenul ce este cauzat dintr-o teorie sau o
ipoteză. În ipoteza „cultura generează democraţia”, gradul de democratizare este dependenta variabilă.

Ipoteza: o presupusă relaţie dintre două fenomene. Ipotezele pot fi de două feluri: cauzale
(„presupun că A determină B”) şi non-cauzale („presupun că A şi B sunt determinate de C: aşadar, între A
şi B există o legătură, dar niciuna dintre ele nu o determină pe cealaltă”).

Variabila intermediară: variabila care desemnează un fenomen intermediar, inclus în explicarea

unei teorii. În teoria „Lumina soarelui produce fotosinteză, determinând creşterea ierbii”, fotosinteza este
variabila intermediară.

Ideea de bază este că a gândi conceptual este important şi necesar când vine vorba de înţelegerea
politicii mondiale. Mai mult decât atât, oricare dintre noi poate căuta explicaţii sau predicţii pentru ceea
ce observăm că se întâmplă în jurul nostru. Toată lumea foloseşte teorii. Când te angajezi într-o discuţie
despre un fenomen empiric, în mod automat îţi stabileşti o anume viziune despre acea chestiune, adică
încerci să găseşti un sens axându-te pe anumiţi factori între care faci conexiuni (variabila dependentă-
independentă). Deci, chiar şi atunci când nu eşti un teoretician, dispui de anumite teorii implicite pe care
le şi aplici. Indiferent că este vorba de o teorie simplă despre puterea politică sau despre o teorie morală,
bazată pe concepte normative, tot timpul există anumite teorii în spatele viziunii oamenilor despre lume.
Oamenii de ştiinţă încearcă, în primul rând, să transforme acest proces de utilizare a teoriilor într-unul

15
explicit, pentru că, dacă este implicit, acesta poate fi inconsistent sau, pur şi simplu, neplauzibil. Mai
exact, ca oameni de ştiinţă, ar trebui să ştim ce teorii folosim noi şi care sunt folosite de ceilalţi.

Dar, ce sunt de fapt teoriile?

Teoriile sunt construcţii intelectuale care ne ajută să selectăm faptele şi să le interpretăm în aşa
fel încât să faciliteze explicaţiile cu privire la regularităţi, recurenţe sau repetiţii ale fenomenelor
observate.

Scopul ştiinţelor sociale, bazate pe premise analitico-empirice, este acela de a ajunge la teorii care
ne ajută să explicăm fenomenele sociale şi politice, dincolo de barierele spaţio-temporale (Kevenhorster,
1997: 18). Potrivit lui Karl Popper, nu există adevăruri obiective sau cunoaştere absolută, dar, cu toate
acestea, putem să găsim o explicaţie solidă despre realitate pe baza unei ştiinţe critice şi raţionale (Popper,
1996; Albert, 1964). Această concepţie meta-teoretică implică respingerea unor afirmaţii normative şi,
aşadar, favorizează teze ce pot fi supuse unor teste riguroase – atât logice, cât şi empirice (Popper, 1972:
27, 231). Pentru a putea face acest lucru, este nevoie de construirea unor modele ştiinţifice care îi permit
cercetătorului să testeze ipoteze – derivate din teorii şi observaţii empirice – în mod comparativ.
Comparând diferite cazuri, putem falsifica ipoteze şi – în cel mai bun caz – le confirmăm pe cele care se
dovedesc justificate, prin puterea explicaţiei, explicaţie ce evidenţiază diferite manifestări ale aceluiaşi
fenomen. Aşadar, modelul şi comparaţia reprezintă baza metodologică pentru stabilirea unor teorii
echilibrate, de durată (Loewen, 2004).

Teoreticienii, în general, şi teoreticienii relaţiilor internaţionale, în particular, sunt nerăbdători să

identifice puzzle-uri şi să le rezolve. Ce este un puzzle? Interesant pentru un teoretician este atunci când
apare o disjuncţie între ceea ce ne spun teoriile şi ceea ce se întâmplă în realitate, ceea ce vedem. Tocmai
această disjuncţie este ceea ce ei încearcă să rezolve şi îşi spun „Cum putem schimba teoria sau elabora
una nouă, astfel încât să ne ajute să rezolvăm această anomalie, acest puzzle?”

REFERINŢE:

Albert, Hans (1964): Theorie und Realitaet, Tuebingen;

Kevenhoerster, Paul (1997), Politikwissenschaften. Band I: Entscheidungen und Strukturen der
Politik, Opladen;
Loewen, Howard (2004): Doing Research in Social Sciences, Theory, Model, and Comparison,
Hamburg;
Morley, James W (1993): Driven by Growth, New York;
Popper, Karl (1966): Logik der Foschung, Tuebingen;
Popper, Karl (1972): Conjectures and Refutations. The Growth of Scientific Knowledge, London;
Van Evera, Stephen (1997): Guide to Methods for Students of Political Science, Ithaca.

16
TEORIA I: REALISMUL

În cadrul Relaţiilor Internaţionale, la fel ca în orice domeniu de altfel, există o serie întregă de
teorii şi abordări orientate către explicarea întregii game de interacţiuni internaţionale. Totuşi, între
acestea găsim o structură teoretică care a deţinut şi poate că încă deţine poziţia centrală în studiul RI.
Această abordare, numită realism, reprezintă un fel de teorie primordială, la care toţi cercetătorii se
raportează, fie pentru a-i subscrie, fie pentru a o contesta (adeseori vehement) (Pevehouse/ Goldstein,
2008: 95).

Originile realismului sunt trasate de unii chiar până în Antichitate, însă succesul modern al
realismului ca teorie politică survine în perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, ca reacţie
împotriva idealismului interbelic (orientat către pacea mondială şi concretizat în instituţii precum Liga
Naţiunilor) (Dunne/Schmidt, 2001: 142). Principala critică adresată idealismului de către realişti era aceea
că reprezentanţii săi încercaseră prea mult să vadă lumea aşa cum ar trebui să fie în loc de cum este ea în
realitate (Pevehouse/Goldstein, 2008: 95). Astfel, în loc să se mai piardă în iluzia păcii modiale, realiştii
afirmau că războiul trebuie luat ca atare, şi anume ca un element inevitabil al relaţiilor internaţionale. Mai
mult decât atât, relaţiile internaţionale în general sunt guvernate de legi dure, universale, obiective, care
nu ţin de o moralitate globală, ci de acţiunile individuale ale statelor, acţiuni mereu pragmatice menite să
maximizeze siguranţa acestora pe plan internaţional. (Pevehouse/ Goldstein, 2008: 96-97). Primii
teoreticieni care au emis astfel de ipoteze au fost Edward Hallet Carr şi Hans Morgenthau, ultimul fiind
considerat părintele realismului modern. Potrivit lui Morgenthau, „politicile internaţionale, la fel ca orice
tip de politică reprezintă o luptă acerbă pentru putere" (Morgenthau, 1985: 25). Motivul este, până la
urmă, natura umană, conflictuală, orientată mai degrabă către câştig, către putere, decât către moralitate şi
altruism (Morgenthau, 1985: 4).

Pornind de la aceste premise, realiştii anilor '50-60 dezvoltă o serie de prezumţii cu privire la
maniera de funcţionare a relaţiilor internaţionale. Dintre acestea, cele mai semnificative postulate sunt: (1)
politica (internaţională) este guvernată de legi obiective ce se regăsesc în natura umană ; (2) statele sunt
cei mai importanţi actori ai mediului internaţional; (3) interesul statelor e definit în termeni de putere; (4)
statul este un actor unitar, rigid şi previzibil; (5) statul este un actor raţional orientat către maximizarea de
beneficii; (6) scopul primordial al statelor este asigurarea securităţii naţionale.

Acestă viziune nu aparţine sau, mai bine spus, nu a fost inventată de Morgenthau, de Carr sau de
ceilalţi teoreticieni realişti ai vremii. Practic, o astfel de abordare există în gândirea politică şi strategică
încă din cele mai vechi timpuri, fiind împărtăşită de gânditori de seamă precum Tucidide, Machiavelli,
Jean-Jacques Rousseau sau Thomas Hobbes (ceea ce poate fi numit realismul clasic şi anume tot ceea ce
s-a scris în acest sens până la Morgenthau şi Carr). De aici şi forţa realismului ca teorie: o teorie universal
valabilă care transcende timpul, spaţiile geografice şi perioadele istorice (Dunne/Schmidt, 2001: 147).
Pentru a oferi doar câteva exemple, putem aminti afirmaţia eminamente realistă a lui Tucidide în
descrierea făcută Războiului Peloponeziac: „cei puternici fac ceea ce au puterea să facă, iar cei slabi
suferă ceea ce trebuie să sufere" (Tucidide, 1972 în Pevehouse/Goldstein, 2008: 96). Mai mult decât atât,
putem să ne aplecăm atenţia şi asupra Principelui lui Machiavelli, acolo unde menţinerea puterii
constituie elementul central al cărţii şi idealul guvernării oricărui conducător (Machiavelli, 2005). Despre
o guvernare autoritară puternică vorbea şi Thomas Hobbes (în lucrarea sa Leviathanul), singurul mod prin

17
care starea naturală conflictuală a oamenilor (menţionată mai sus în cadrul viziunii lui Morgenthau) putea
fi ţinută în frâu, în timp ce Jean-Jacques Rousseau a avansat celebra formulă „raison d'Etat", care se
referea la un anume mod de elaborare a politicii externe în aşa fel încât interacţiunea externă să caute
mereu garantarea securităţii statale (Dunne/Schmidt, 2001: 142).

Următorul pas în perfecţionarea teoriei realiste a fost reprezentat de lucrarea celebră intitulată
Teoria Politicii Internaţionale (1979) a cercetătorului american Kenneth Waltz. Aşa cum a fost ea
formulată de către acesta, sau de interpretările succesive ale lui Joseph Grieco (Grieco, 1990) şi John
Mearsheimer (Mearsheimer, 1995), noua teorie realistă (cunoscută sub formula de neorealism) păstrează
o imagine oarecum sumbră asupra politicii mondiale, concepând statele ca fiind actori raţionali care luptă
pentru supravieţuire, într-un sistem internaţional anarhic. Anarhia internaţională, care desemnează absenţa
unei autorităţi politice în spaţiul mondial, devine punctul central al teoriei, reprezentând cauza supremă
pentru felul în care funcţionează relaţiile dintre state. Aşa cum subliniază Waltz însuşi pe tot parcursul
lucrării sale, anarhia este cea care împiedică statele să încheie acorduri de cooperare permantă şi să pună
astfel capăt stării de război. Motivul este tocmai starea de incertitudine pe care sistemul anarhic o creează,
dat fiind faptul că statele sunt, aşa cum am văzut, actori unitari şi raţionali orientaţi către maximizarea
beneficiilor şi dobândirea de putere. În consecinţă, sub această condiţie a anarhiei, statele se pot baza
numai pe ele însele, principala lor peocupare fiind aceea de a-şi gestiona nesiguranţa (Waltz, 2006).

Astfel, ca purtător al acestor atribute fixe, statele nu pot să aibă încredere unele în celelalte, iar
imperativul supravieţuirii care le guvernează existenţa le determină să considere orice alt stat drept un
potenţial agresor sau, în cel mai bun caz, un rival (Jackson/Sorensen, 2007: 162). Astfel, în acest mediu
ostil, există doar două motive pentru care statele cooperează între ele: echilibrarea (balancing), care se
referă la crearea unei alianţe împotriva unei ameninţări dominante, şi ataşarea la locomotivă
(bandwagoning), care este definită ca o aliniere a statelor cu sursa de pericol (Waltz 1979, 1959). În acest
sens, puterea reprezintă factorul determinant în alegerile statelor. Statele trebuie să aibă grijă ca
recompensele cooperării să nu fie distribuite în aşa fel încât să favorizeze partea adversă. Luând în
considerare riscul înşelăciunii, consideraţia pentru câştiguri relative este motivul pentru care statele tind
să se angajeze mai degrabă în echilibrare decât într-un comportament de ataşarea la locomotivă.

De altfel, toţi predecesorii realişti ai lui Waltz, precum şi cei care i-au împărtăşit teoria, intră în
larga categorie a celor care argumentează echilibrul de putere. Astfel de exemple sunt George Liska, care
sugerează că „alianţele sunt împotriva a ceva şi, doar rareori, pentru ceva sau pe cineva” (Liska, 1962: 12)
şi Hans G. Morgenthau care descrie cooperarea ca fiind „o funcţie a echilibrului de putere care acţionează
într-un sistem cu state numeroase” (Morgenthau, 1985). Pentru realiştii tradiţionali, instituţiile
internaţionale sunt, întotdeauna, o funcţie a puterii şi intereselor statale (Carr, 1964: 170-171).

Modificând această viziune tradiţională, Stephen Walt admite că principiul de echilibrare după
care funcţionează relaţiile dintre state nu poate fi explicat doar prin putere. În locul acestuia, el propune
conceptul de „echilibru de ameninţări” ca o alternativă la „echilibrul de puteri” şi aduce în discuţie faptul
că nivelul de ameninţare împotriva unui stat este influenţat de proximitatea geografică, capacitatea de
ofensivă şi intenţiile percepute ale statelor adversare (Walt, 1987: 5).

O subgrupare de teoreticieni neorealişti au dezvoltat teoria stabilităţii hegemonice ca o modalitate

excelentă de a conecta distribuţia de putere cu realizarea stabilităţii instituţiilor internaţionale (de
exemplu, Krasner, 1983; Strange, 1983). Potrivit acestei abordări, instituţiile internaţionale sunt, de

18
obicei, create şi determinate de puterile dominante din perioadele de hegemonie. O altă ramură a
neorealismului susţine că acea grijă pentru câştigurile relative împiedică statele să coopereze. Aşa cum cei
care îţi sunt astăzi prieteni, îţi pot fi mâine duşmani, iar avantajele cooperării pot fi traduse în capacităţi de
putere, grija pentru distribuirea câştigurilor obstrucţionează posibilitatea unei cooperări susţinute (Grieco,
1990; Mearsheimer, 1994).

Practic, aşa cum reiese foarte clar din cele prezentate mai sus, realismul nu reprezintă la acest
moment o teorie unitară. Ca orice abordare, dinamica permanentă a cercetării a produs şi produce diverse
interpretări, viziuni, modificări. Astfel, se poate vorbi despre o serie de realisme care, în pofida faptului că
promoveaza un grup nucleu de principii, acordă în mod diferenţiat importanţă unor probleme-cheie.
Totuşi, ceea ce îi reuneşte pe aceşti adepţi este convingerea de nestăvilit în existenţa unor state unitare,
egocentrice, care se luptă pentru putere şi supravieţuire într-un mediu anarhic ostil.

REFERINŢE:

Aron, Raymond (1973): Peace and War. A Theory of International Relations, New York;
Carr, Edward Haller (1964): The Twenty Years Crisis, 1919-1939, New York;
Dunne, Timothy, Schmidt, Brian, C. (2001): „Realism”, în: Baylis, Jon; Smith, Steve (eds.), The
Globalization of World Politics, 2nd Edition, Oxford, pp. 109-124;
Grieco, Joseph M. (1990): Cooperation Among Nations. Europe, American and Non-Tariff Barriers of
Trade, Ithaca;
Holm, Hans Henrik/ Sorensen, Georg (1995): Whose World Order? Uneven Globalization and the End of
the Cold War, Boulder;
Jackson, Robert, Sorensen, Georg, (2007) Introduction to International Relations: Theories and
Approaches, 3rd Edition, Oxford University Press, New York;
Krasner, Stephen D. (ed.) (1983): International Regimes, Ithaca;
Liska, George (1962): Nations in Alliance, Baltimore;
Machiavelli, Nicolo (2005), Principele, trad. de Nina Facon, Editura Modero, Bucureşti;
Mearsheimer, John J. (1995): „The False Promise of International Institutions” în International Security,
Vol.19, No. 3, pp. 5-49;
Morgenthau, Hans J. (1985): Politics Among Nations: the Struggle for Power and Peace, New York;
Pevehouse, Jon, C., Goldstein, Joshua S. (2008), Relaţii Internaţionale, trad. de Andreea-Ioana Cozianu,
Elena Farca, Adriana Ştraub, Polirom, Iaşi;
Strange, Susan (1983): „Cave! Hic Dragons: A Critique of Regime Analysis” în Stephen D. Krasner (ed.),
International Regimes, Ithaca, pp. 337-354;
Walt, Stephen (1985): „Alliance Formation and Balance of World Power” în International Security, Vol.
9, No. 4, pp. 3-43;
Waltz, Kenneth (1959): Man, the State and War, New York;
Waltz, Kenneth (1979): Theory of International Politics, Reading;
Waltz, Kenneth (2006), Teoria Politicii Internaţionale, trad. de Nicoleta Mihăilescu, Polirom, Iaşi.

19
 TEORIA II: LIBERALISMUL

Teoria liberală sau liberalismul relaţiilor internaţionale este o abordare care se bucură de o lungă
tradiţie în spaţiul politic mondial, fiind considerată principala rivală a realismului în arena teoriilor
relaţiilor internaţionale. Aşa cum îi sugerează şi numele, ideea centrală a liberalismului o constituie
libertatea individului, rolul statului fiind acela de a proteja acestă libertate (Moise, 2008: 169).

Originile teoriei liberale se regăsesc în ideile grandioase ale perioadei iluministe, în optimismul
liberalismul politic şi economic al secolului al XIX-lea (cunoscut şi sub numele de liberalism clasic),
precum şi în idealismul wilsonian al secolului al XX-lea. Toate aceste influenţe, sedimentate de-a lungul
timpului, au produs un nucleu de idei compact, cu un profund caracter idealist. Dintre acestea putem
aminti următoarele: „moralitatea; dreptul şi organizaţiile internaţionale pot constitui bazele pentru relaţiile
dintre state; natura umană nu este rea; relaţiile paşnice şi de cooperare între state sunt posibile; şi statele
pot acţiona ca o comunitate, nu doar ca agenţi autonomi egocentrici” (Pevehouse/Goldsetein, 2008: 149).

O mare parte dintre acestei idei au fost zguduite de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial,
liberaliştii intrând astfel într-o perioadă de declin în primele decenii postbelice, fiind împinşi undeva în
umbra teoriei realiste, aflată pe val imediat după ultima conflagraţie mondială. În pofida acestui fapt,
începând cu anii '70-80, liberalismul relaţiilor internaţionale începe să renască, intrând într-o nouă fază
cunoscută sub numele de neoliberalism. Această şcoală de gândire recunoaşte caracterul anarhic al
sistemului internaţional ca urmare a lipsei unei entităţi mondiale menite să ordoneze şi să conducă
sistemul, dar nu exclude existenţa unor grade diferite de interdependenţă, în cadrul cărora cooperarea este
posibilă (Moise, 2008: 171).

În acest punct, neoliberalismul se abate puţin şi de la viziunea liberală clasică care considera că
instituţiile internaţionele sunt organisme rigide a căror unic avantaj este faptul că oferă un cadru pentru
cooperare, interizicând orice formă de acţiuni coercitive. În accepţiunea neoliberală însă, instituţiile
internaţionale sunt create nu pentru a facilita cooperarea ci ca urmare a cooperării dintre state, care,
datorită interacţiunilor continue, realizeză că este în interesul lor să coopereze. (Keohane/Martin, 1995:
42)

Mergând pe acestă idee, liberaliştii acceptă şi chiar aprobă o parte din premisele teoriei realiste
(recunoscând că în sistemul internaţional anarhic, operează interesele egoiste ale actorilor statali), însă
supoziţiile realiste sunt temperate tocmai prin aceste premise instituţionaliste menţionate anterior (aşa
numitul liberalism instituţionalist - Keohane/Nye 1977: 23-27; Keohane 1989: 1-20; Martin, 1992). În
timp ce realismul nu poate explica instituţiile internaţionale decât în cazul nevoii de echilibrare, liberal-
instituţionalismul aduce în discuţie şi alţi factori, cum ar fi micşorarea costurilor de tranzacţionare,
circulaţia liberă a informaţiilor şi schimbul de idei şi savoir-faire. Ca o consecinţă, instituţiile sunt mai
mult decât un fenomen pe termen scurt aşa cum sunt ele văzute din punctul de vedere al realiştilor, dar şi
mai mult decât un simplu cadru anti-coercitiv aşa cum sunt privite de liberalii clasici: ele au importanţă în
crearea de reguli, norme şi principii globale sau internaţionale. Astfel, ele pot contribui la crearea unui
sistem internaţional mai paşnic, deminuând războiul ca soluţie deoarece acesta devine pur şi simplu
neproductiv (Keohane/Martin, 1995: 42-44)

20
 O teză materială puternică legată de acest argument este nivelul crescând de interdependenţă într-
o lume globalizată. Nevoia de a gestiona aceste interdependenţe reprezintă un stimulent pentru state de a
cere cooperare instituţională, dincolo de graniţele şi limitele tradiţionale: „Întâlnind dileme de coordonare
şi colaborare în cadrul constituţiilor interdependente, guvernele cer instituţiilor internaţionale să îi sprijine
să îşi atingă interesele prin intermediul unei acţiuni colective limitate” (Keohane, 1993: 274). Dacă
globalizarea îngrădeşte suveranitatea statelor-naţiune în aproape toate domeniile de decizie, instituţiile
internaţionale oferă statelor noi opţiuni politice de a manageria problemele de cooperare la nivel regional,
inter-regional şi global (Naumescu, 2012).

Instituţionaliştii îşi păstrează convingerea că interdependenţa internaţională crescândă face

cooperarea posibilă şi că există şi dovezi empirice în favoarea acestui fapt (Keohane/Nye, 2001; Schirm,
2002). Acest argument dezvăluie un puzzle important pentru realişti, pe care Beth Simmons şi Lisa
Martin îl formulează în felul următor: „dacă guvernele nu sunt constrânse de regulile asupra cărora ei cad
de acord, de ce îşi mai pierd timpul negociindu-le?” (Simmons/Martin, 2002: 195) sau, şi mai simplu, „de
ce decid statele să îşi restrângă libertatea de acţiune semnând tratate regionale cu alte state?” (Schirm,
2002: 1).
Cercetarea instituţionalistă a ultimelor patru decenii a furnizat o modalitate fructuoasă de a vedea
instituţiile internaţionale ca unelte ce ajută statele să depăşească problemele legate de acţiunea colectivă,
costurile de tranzacţie mari sau deficitul informaţional. Primul pas pe care trebuie sa îl facă statele în
direcţia creării unei instituţii este „coordonarea legislativă” care cere ca statele să fie aduse la conformare
printr-un proces de negociere. Acest lucru se poate petrece atunci când un stat vede acţiunea altor state ca
una ce îi facilitează realizarea propriilor obiective (Keohane, 1984: 51-52). Aşadar, coordonarea sau
cooperarea legislativă implică, fără discuţie, absenţa conflictelor.
În anii 1980, lucrarea lui Keohane After Hegemony (1984) şi volumul editat de Stephen Krasner
despre regimurile internaţionale au arătat cum acţiunea raţională individuală a statelor poate împiedica
cooperarea benefică. Mai mult decât atât, aceşti teoreticieni argumentau că statele care interacţionează
între ele dezvoltă norme care creează standarde comportamentale colective. Keohane a introdus în
lucrarea sa noţiunile de „raţionalitate delimitată” şi de „aşteptări normative”; totuşi, el a neglijat o
întrebare importantă: Cum poate cineva să se gândească la coordonare legislativă fără să ia în considerare
procesele comunicative care au loc în timpul negocierilor dintre state?
Această problemă a fost tratată mai amănunţit de un grup de cercetători germani conduşi de
Volker Rittberger (Rittberger, 1990), luând în considerare constelaţia de interese care stă la baza formării
unui regim. Un număr al revistei International Organization făcea la începutul mileniului un pas înainte,
axându-se pe chestiuni de design instituţional. Bazându-şi abordarea pe tradiţia instituţionalistă, mergând
înapoi la scrierile lui Robert Keohane si Stephen Krasner, opinia dominantă a editorilor este aceea că
statele, în mod conştient, creează instituţii internaţionale ca să îşi atingă propriile scopuri, iar instituţiile
sunt proiectate în consecinţă (Koremenos/Lipson/Snidal, 2001). Totuşi, ei trebuie să recunoască faptul că
proiectarea raţională a instituţiilor explică multe despre instituţii, dar nu totul. Mai mult decât atât, ei sunt
conştienţi de faptul că nu toate schimbările instituţionale sunt rezultatul unei proiectări conştiente.
Acesta este, probabil, motivul pentru care Robert Keohane sugera deja în lucrarea After
Hegemony că „orice act de cooperare sau de aparentă cooperare, trebuie să fie interpretat în contextul
acţiunilor legate de actul respectiv, al aşteptărilor şi viziuniilor împărtăşite, pentru ca semnificaţia lui să

21
fie pe deplin înţeleasă”. Fragmente ale comportamentului politic devin clare atunci când sunt văzute ca
părţi componente ale unui mozaic de dimensiuni mai mari (Keohane, 1984: 56).
Încă nu este absolut clar ceea ce Keohane a vrut cu adevărat să spună prin această sugestie. Dacă
ne referim la valorile umane şi la dorinţa de a promova norme universal acceptate, teoria, în mod clar,
adoptă variabile care se regăsesc în afara paradigmei tradiţionale instituţionaliste şi mai degrabă în zona
utilitarismului raţional. Cu toate astea, deja din urmă cu două decenii, multe abordări, presupus realiste
sau neoinstituţionaliste, au adoptat categorii care depăşesc scopul iniţial, subliniat de autori precum Waltz
şi Keohane. De exemplu, teoria lui Walt – deşi pretinzând că are o natură realistă – merge cu mult mai
departe decât relatările tradiţionale cu privire la percepţiile şi ideile folosite în explicarea formării de
alianţe. Acelaşi lucru este valabil şi în lucrarea Political Alliances a lui Glenn Snyder (1984, 1997), care
introduce concepte precum norme, micşorându-şi astfel dimensiunea realistă şi contrazicând paradigma
care a dominat teoria relaţiilor internaţionale în ultimele decenii.
Găsim aceleaşi inconsistenţe şi în teoriile liberale care încearcă să găsească explicaţii pentru
schimbările de politică a statelor în structurile şi procesele interne (Czempiel, 1981; Moravesik, 1997).
Liberalii consideră crearea de instituţii ca fiind rezultatul convergenţei intereselor naţionale voluntare, în
favoarea cooperării, promovată de coaliţiile interne pentru care o asemena cooperare poate aduce
câştiguri.
O ramură importantă a abordărilor liberale, care se desprinde de paradigma utilitarist-raţionalistă,
este teoria „păcii democratice”, iniţial dezvoltată de Immanuel Kant, dar care acum reprezintă o parte
importantă a teoretizării relaţiilor internaţionale (Doyle, 1997). Principalul argument este acela că
democraţiile preferă pacea războiului datorită instinctului de bază pentru supravieţuire şi a dorinţei lor de
a nu mai păstra armate costisitoare. În ceea ce priveşte alianţele, democraţiile au, în mod cert, perspective
mai bune pentru a dezvolta relaţii de prietenie, de lungă durată (Risse-Kappen, 1995, 1996). NATO şi UE
sunt cele mai bune exemple în favoarea acestui argument.
În definitiv, misiunea actuală a neoliberalilor pare a fi aceea de a descoperi modul ideal prin care
instituţiile şi normele internaţionale au afectat posibilităţile de depăşire a dilemelor şi de realizare a
cooperării libere dintre state la nivel global. Tocmai de aceea, cheia înţelegerii sau mai bine spus cheia
reglementării relaţiilor internaţionale o constituie instituţiile internaţionale, care permit statelor să
formuleze interese pe termen lung şi astfel să ajungă la un rezultat raţional superior viziunii înguste (pe
termen scurt), pesimiste, a realismului (Pevehouse/Goldstein, 2008: 153).

REFERINŢE
Aron, Raymond (1973): Peace and War. A Theory of International Relations, New York;
Czempiel, Ernst Otto (1981): Internationale Politik. Ein Konfliktmodell, Padeborn;
Doyle, Michael W. (1997): Ways of War and Peace: Realism, Liberalism, and Socialism, New York;
Keohane, Robert O./Nye, Joseph (1977) (2001): Power and Interdependence; World Politics in
Transition, Boston;
Keohane, Robert O. (1984): After Hegemony. Cooperation and Discord in the World Political Economy,
Princeton;

22
Keohane, Robert O. (1989): „Neoliberal Institutionalism: A Perspective on World Politics” în ibid. (ed.),
International Institutions and State Power. Essays in International Relations Theory, Boulder, pp. 1-
20;
Keohane, Robert O./Hoffmann, Stanley (eds.) (1993): After the Corld War. International Institutions and
State Strategies in Europe 1989-1991, London;
Keohane, O. Robert; Martin, L. Lisa (1995): The Promise of Institutionalist Theory „International
Security, Vol. 20, No.1, summer, pp.39-51;
Koremenos, Barbara/Lipson, Charles/Snidal, Duncan (2002): „Rational International Institutions” in
International Organization, Vol. 55, No. 4, Special Issue;
Krasner, Stephen D. (ed.) (1983): International Regimes, Ithaca;
Martin, Lisa (1992): „Interest, Power and Multilateralism” in International Organization, Vol. 46, No. 4,
pp. 765-792;
Moise,Leonida (2008) Introducere în Teoria Relaţiilor Internaţionale, Editura Paideia, Bucureşti;
Moravcsik, Andrew (1997): „Taking Preferences Seriously: A Liberal Theory of International Politics”
International Organization, Vol. 51, No. 4, pp. 513-553;
Naumescu, Valentin (2012): „At the Crossroad: the Atlantic Order and the Pacific Oriented Economy”
Romanian Review of Political Sciences and International Relations, Vol. IX, No. 2, pp. 5-10;
Pevehouse, Jon, C., Goldstein, Joshua S. (2008): Relaţii Internaţionale, trad. de Andreea-Ioana Cozianu,
Elena Farca, Adriana Ştraub, Polirom, Iaşi;
Risse-Kappen, Thomas (1995): Cooperation Among Democracies. The European Influence on US
Foreign Policy, Princeton;
Rittberger, Volker (1990): International Regimes in East-West Politics, London;
Schirm, Stefan A. (2002): Globalization and the New Regionalism, Cambridge
Snyder, Glenn H. (1984): „The Security Dilemma in Alliance Politics”, World Politics, Vol. 36, No. 4,
pp. 461-495;
Snyder, Glenn H. (1997): Alliance Politics, Itahca;
Sterling-Folker, Jennifer (2000): „Competing Paradigms or Birds of a Feather? Constructivism and
Neoliberal Instituionalism Compared”, International Studies Quarterly, Vol. 44, No. 1, pp. 97-120.

23
TEORIA III: CONSTRUCTIVISMUL SOCIAL

Constructivismul social este o abordare destul de nouă în sfera teoriilor relaţiilor internaţionale,
ea având în continuare, în pofida creşterii în popularitate, un statut destul de ambiguu din punct de vedere
al RI, fiind considerată mai degrabă o abordare teoretică decât o teorie în adevăratul sens al cuvântului.
Motivul este în principal faptul că social constructivismul nu aparţine în mod tradiţional sferei politice.
În forma sa originală, constructivismul social a apărut în cadrul ştiinţelor sociale (mai precis în
sociologie) având drept punct de plecare ideea conform căreia realitatea de zi cu zi nu este doar
condiţionată, ci chiar construită şi constituită de fenomene sociale (Bucchi, 2004: 62). Conceput ca o
reacţie la pozitivismul ştiinţelor sociale, abordarea constructivistă susţine că mediul social şi lumea
înconjurătoare nu este ceva dat, ceva ce există „în afara noastră", independent de gândurile şi ideile
oamenilor. Ba din contră, mediul social este un spaţiu intersubiectiv construit de bărbaţii şi femeile care îl
compun (Jackson/Sorensen, 2007: 164-165). Astfel, potrivit constructiviştilor, realitatea primară în care
trăim are un caracter mai degrabă social decât material, iar instituţiile şi structurile care există în jurul
nostru sunt în principal determinate de acţiunile şi interacţiunile dintre oameni (Sismondo, 2004: 52-53).
Pornind de la aceste convingeri, constructivismul social a intrat în sfera relaţiilor internaţionale cu
afirmaţia că cel mai important aspect al politicilor internaţionale este social, nu material ; drept urmare,
arena politicii mondiale este o lume creată, construită de actorii care o compun (Onuf, 1989 citat în
Fierke, 2007: 168). Altfel spus, „sistemul internaţional este constituit în primul rând de idei şi abia apoi
de forţe materiale” (Jackson/Sorensen, 2007: 162). Acest lucru se întâmpla undeva prin anii 1980, pe
fondul dezbaterii neo-neo (neorealism vs. neoliberalism), iar ideile novatoare propuse de constructivişti
au fost iniţial percepute drept o „tentativă firavă de a înţelege politica internaţională ... ce nu provoacă în
mod real teoriile consacrate şi dominante". Totuşi, după sfârşitul Războiului Rece, potenţialul de
validitate al acestei abordări a început să fie tot mai larg acceptat, tocmai datorită faptului că teoriile
tradiţionale nu au reuşit să ofere explicaţii plauzibile cu privire la transformările majore survenite pe plan
internaţional (Herţa, 2012: 7).
Astfel, constructiviştii încep prin a contesta accentul deosebit pus de teoriile raţionaliste pe ideea
de structură şi pe caracterul determinant al acesteia. Dimpotrivă, adepţii teoriei constructiviste readuc în
atenţie puterea agenţiei accentuând ideea de interacţiune. În accepţiunea lor, actorii internaţionali nu au un
comportament prestabilit, previzibil, unitar. Din contră, comportamentul şi acţiunile comportamentale ale
entităţilor internaţionale sunt definite şi formulate abia după interacţiunea prealabilă cu ceilalţi actori
(Fierke, 2007: 168). Aşadar, principala calitate a structurii constă în înţelesul atribuit de agenţii a caror
practică o reproduce şi o schimbă (vezi în special varianta formulată de Wendt în 1999; de asemenea, vezi
Jepperson, Wendt şi Katzenstein 1996: 33). Practic, sistemul internaţional este construit, constituit şi
reconstituit prin fiecare interacţiune dintre actorii care îl compun, însă la rândul său acest sistem implică
anumite reguli de interacţiune şi de conduită. Cu alte cuvinte, agenţii şi structurile sociale se construiesc
reciproc.
În acest sens, se poate spune că abordările descrise aici – ca şi toate celelalte explicate anterior –
se opresc acolo unde începe constructivismul social; axându-se pe conceptul de stat şi pe cel de
comportament ghidat de norme, neorealismul, la fel ca şi liberalismul şi instituţionalismul, neglijează
acest moment interactiv care este inerent în orice relaţie socială, chiar şi la nivel interstatal, aşa cum am

24
văzut mai sus. Constructivismul se deosebeşte de abordările menţionate anterior pentru că, în aceste
teorii, interesul colectiv este considerat ca fiind exterior interacţiunii sociale (vezi critica din Wendt 1994:
389; Ruggie 1998: 118-119), însă, aşa cum am văzut, constructivismul susţine că, în cele din urmă,
interacţiunea socială are efecte transformatoare asupra intereselor şi identităţilor, deoarece cooperarea
continuă poate influenţa semnificaţii intersubiective1.
Astfel, anarhia nu este o structură dată sau fixată a sistemului internaţional ci, mai degrabă, o
construcţie socială care evoluează odată cu procesul cooperării (Wendt, 1992). Cu alte cuvinte, „Anarhia
este ceea ce statele fac din ea” (Wendt, 1992). Din acest punct de vedere, dacă principii precum anarhie
şi auto-ajutorare sunt construite social, putem deduce că aceeaşi teorie este valabilă şi pentru identităţile
colective (Wendt, 1999: 224) şi interesele pe care realiştii şi institutionaliştii liberali le consideră ca fiind
deja date. Nici ele nu sunt date, ci create de procesul interacţiunii umane. Aşa cum explică Alexander
Wendt, „oamenii acţionează asupra obiectelor (aici includem şi actorii internaţionali) pe baza
semnificaţiei pe care aceste obiecte o au pentru ei. Astfel, la nivel mondial, statele acţionează şi se
comportă diferit cu duşmanii faţă de cum o fac cu prietenii, deoarece duşmanii constituie o ameninţare pe
când prietenii nu” (Wendt, 1992: 396). Edificator în acest sens este, spre exemplu, faptul că Statele Unite
sunt extrem de îngrijorate de programul nuclear al Coreei de Nord, în timp ce tentativele britanice de a se
înarma nuclear nu provoacă niciun fel de grijă la Washington, deşi teoretic forţa militară a Marii Britanii
este mult mai mare. Cu alte cuvinte „identitatea potenţialului adversar contează, nu doar capacităţile şi
interesele sale militare” (Pevehouse/ Goldstein, 2008: 173).
Această idee a identităţii ocupă un loc central în teoria constructivistă, fiind privită drept un
atribut mobil, flexibil şi fluid al statelor, în contrast cu teoriile raţionaliste (realism şi liberalism), care
defineau identitatea actorilor internaţionali drept fixă, unitară şi exogenă. Practic, identitatea este o
noţiune intersubiectivă, formarea sa presupunând dezvoltarea unui simţ atât al sineului cât şi al „Celuilalt”
(Acharya, 2009: 28; Wendt 1999: 224; Katzenstein 1996: 2). Reprezentările pozitive ale Celuilalt rezultă,
de obicei, din respect reciproc şi cooperare. În relaţiile internaţionale, acest fapt înseamnă că identitatea
unui stat va depinde întotdeauna de noţiunile grupului de state din care face parte. Drep urmare, un alt
concept central al acestei ramuri a teoretizării relaţiilor internaţionale este cel de cultură. Termenul se
referă la cunoasterea împărtăşită sau „înţelegeri intersubiective”, încorporate în norme, reguli, instituţii
ş.a.m.d.; În cazul nostru, reprezentarea regiunilor şi problema nivelului înrădăcinării culturii în contextul
instituţional ne ajută să explicăm, bunăoară, cooperarea dintre Europa şi Asia.
Aşadar, argumentul constructivist este că interesele şi identitatea nu pot fi separate. Ele trebuie
analizate în paralel. În politica internaţională, identitatea poate fi analizată ca o propietate a statelor care
generează dispoziţii comportamentale şi motivaţionale, stând practic la baza formării intereselor şi
acţiunilor practice: „spunându-ţi cine eşti, identităţile implică automat un anumit set de interese şi
preferinţe cu privire la modalităţi de a acţiona în anumite direcţii” (Hopf, 1998: 175).
Un alt domeniu al cercetării constructiviste se axează pe normele internaţionale şi pe puterea lor
de a constrânge acţiunea statului. Ca urmare a acestui fapt, constructiviştii consideră că actorii relaţiilor
internaţionale sunt ghidaţi nu de logica raţionalistă (specifică realismului şi liberalismului) a consecinţei
(ce se va întâmpla cu mine dacă mă voi comporta într-un anumit fel?), ci de o logică a potrivirii (cum ar
trebui să mă comport în acestă situaţie?). Spre exemplu, intervenţiile umanitare, o acţiune tot mai des

1
Termenul „intersubiectivitate”, utilizat frecvent de constructivişti, este echivalent cu „cunoaşterea comună”,
sintagmă folosită în limbajul zilnic. Ambele se referă la convingeri pe care indivizii le au unul despre celalalt.

25
întâlnită după căderea Zidului Berlinului, par greu de explicat din punct de vedere neorealist sau
neoliberal. Din perspectivă constructivistă însă, aceast tip de acţiune cade tocmai sub incidenţa unei astfel
de logici a potrivirii şi anume cea a normelor internaţionale legate de protecţia persoanelor aflate în zone
de risc sau conflict (Pevehouse/Goldstein, 2008: 174).
Nu în ultimul rând, teoria constructivistă îşi concentrează atenţia şi asupra importanţei discursului
şi a limbajului, argumentând că, fără acestea, realitatea internaţională nu există şi nu poate fi comunicată.
Potrivit lui Kratochwill (2000), actele de vorbire sunt mijloace de construire a înţelesurilor
intersubiective. Astfel, limbajul şi discursurile folosite în domeniu pot avea un caracter constitutiv asupra
relaţiilor internaţionale, modelând felul în care realitatea mondială este percepută.
În ceea ce priveşte varietatea abordărilor constructiviste, aceasta este cu adevărat extinsă. Aşa
cum am văzut anterior, constructivismul tratează o gamă extrem de largă de problematici, iar
perspectivele din care ele sunt privite sunt la fel de numeroase. Totuşi dacă este să facem o distincţie clară
în ceea ce priveşte aceste abordări, teoria constructivistă poate fi împărţită în două mari ramuri: social-
constructivismul şi constructivismul critic. Pe scurt, diferenţa dintre cele două viziuni este aceea că social-
constructivismul acceptă existenţa unei realităţi obiective, în timp ce constructivismul critic subliniază
faptul că realitatea înconjurătoare este construită prin intermediul limbajului şi al discursului. Altfel spus,
social- constructiviştii recunosc existenţa fizică incontestabilă a obiectelor materiale (resurse naturale,
capacităţi militare, etc.), în timp ce constructiviştii critici argumentează faptul că semnificaţia acestor
obiecte materiale este posibilă şi deci exstă doar prin intermediul ideilor, a înţelesului pe care noi îl
atribuim acestor obiecte prin limbaj.
Tocmai datorită acestei mari varietăţi de abordări, constructivismul reprezintă încă o teorie
extrem de controversată pentru domeniul relaţiilor internaţionale, însă prezenţa şi viziunea pe care o
promovează asupra sferei politicilor mondiale reprezintă deja un dat incontestabil.

REFERINŢE:

Acharya, Amitav, (2009): Constructing a Security Community in South Eastern Asia: ASEAN and the
problem of regional order, 2nd Edition, Routledge, New York, United States;
Bucchi, Massimiano, (2004): Science in society: an introduction to the social studies of science,
translation by Adrian Belton, Routledge, London;
Fierke, K.M, „Constructivism”, în Smith, Steve; Kurki, Milja; Dunne, Tim (eds.), (2007): International
Relations theories: Discipline and Diversity, Oxford University Press, New York;
Herţa, Laura, Maria (2012) De la relaţiile româno-sârbe la relaţiile româno-iugoslave. Interpretări
constructiviste, EFES, Cluj-Napoca;
Hopf, Ted (1998), „The Promise of Constructivism in International Relations Theory”, International
Security, Vol. 23, No.1, Summer, pp. 171-200;
Jackson, Robert, Sorensen, Georg, (2007) Introduction to International Relations: Theories and
Approaches, 3rd Edition, Oxford University Press, New York;

26
Jepperson, Ron/Wendt, Alexander/Katzenstein, Peter J. (1996): „Norms, Identity, and Culture in
National Security” in Katzenstein, Peter J. (hrsg.), The Culture of National Security: Norms and
Identity in World Politics, New York, pp. 38-78;
Pevehouse, Jon, C., Goldstein, Joshua S. (2008), Relaţii Internaţionale, trad. de Andreea-Ioana
Cozianu, Elena Farca, Adriana Ştraub, Polirom, Iaşi;
Ruggie, John (1998): „What Makes the World Hang Together? Neo-Utilitarianism and the Social
Constructivist Challence”, International Organization, Vol. 52, No. 4, pp. 855-885;
Sismondo, Sergio (2004): An Introduction to Science and Technology Studies, Blackwell Publishing Ltd,
United Kingdom;
Wendt, Alexander (1992): „Anarchy is what the States Make of It: the Social Construction of Power
Politics” International Organization, Vol. 46, No.2, pp. 391-425;
Wendt, Alexander (1994): „Collective Identity Formation and the International State”, American Political
Science Review, Vol. 88, No. 2, pp. 384-396;
Wendt, Alexander (1999): Social Theory of International Politics, Cambridge.

27
IV. TEORII ALTERNATIVE

Teoria critică

Aplicată în relaţiile internaţionale, teoria critică îşi propune să analizeze modul în care forţele,
procesele şi relaţiile sociale ce caracterizează un anumit moment şi context istoric influenţează crearea,
menţinerea sau schimbarea ordinii mondiale.

Pornind de la convingerea că nicio formă de cunoaştere sau de teoretizare nu poate asuma

caracterul de neutralitate, reprezentanţii acestui curent încearcă să explice legătura dintre condiţionările
istorice, politice şi sociale şi efectele pe care acestea le produc în structurarea relaţiilor internaţionale.
Teoria critică respinge astfel fundamentele pozitiviste ale cercetării în ştiinţele sociale, şi se delimitează
de metodologia tradiţională, axată pe rezolvarea de probleme (Robert Cox, citat în Devetak, 2008) şi care,
în timp, conduce la legitimarea structurilor sociale şi ale diferitelor politici pe care se presupune că le
studiază. Această delimitare şi o mai mare reflectivitate permit cercetătorului să analizeze forme
alternative de organizare socială, inclusiv la nivel global, de unde derivă caracterul progresist,
emancipator al curentului.

În relaţiile internaţionale, teoria critică alocă un interes deosebit pentru studierea sistemului de
state contemporan. Reprezentanţii acestei orientări, influenţată de marxism, susţin că ordinea mondială
actuală reprezintă un rezultat al succesiunii de puteri globale şi grupuri dominante, care şi-au impus
viziunea despre organizarea sistemului internaţional într-o manieră care să le servească propriile interese,
menţinându-le statutul hegemonic. Structurile şi actorii dominanţi nu se bazează exclusiv pe capabilităţi
coercitive pentru a-şi consolida poziţia în sistem, ci şi-au construit în timp un mecanism instituţional de
diseminare prin consimţământ în straturile societăţii, care conduce la percepţia unei false legitimităţi
(Antonio Gramsci, Robert Cox, citaţi în Hobden/ Jones, 2008).

Teoria critică încearcă să privească dincolo de modelul normativ al statului suveran, pe care îl
priveşte drept o formă de reprezentare politică determinată social şi istoric care şi-a epuizat potenţialul
emanicipator, contribuind în acest moment doar la menţinerea statusquo-ului internaţional. Forme
alternative de organizare socială globală ar putea include, în viziunea reprezentanţilor acestui curent:
cosmopolitismul, universalizarea principiilor morale şi legale, democratizarea, respectarea identităţilor
culturale şi etnice, solidarismul internaţional (Andrew Linklater, citat în Devetak, 2008).

Poststructuralismul

Poststructuralismul2 deschide întrebări despre relaţia dintre cunoaştere şi putere în epistemologia

relaţiilor internaţionale, construcţia identităţilor şi legitimarea actorilor din sistem, sau ascensiunea

2 Poststructuraliș tii sunt denumiț i frecvent în relaț iile internaț ionale ș i postmoderniș ti, o asociere de care
mulț i teoreticieni ai curentului se delimitează, afirmând că această subscriere le-ar condiț iona relevanț a
observaț iilor pentru un anumit context; ei insistă în schimb că agenda ș i metodologia cercetării utilizate pot fi
aplicate pentru studiul oricărei perioade din istorie.

28
discursurilor dominante în politica globală. Similar teoriei critice, cu care împărtăşeşte o serie de
accepţiuni, poststructuralismul este un curent post-pozitivist, susţinând că există o condiţionalitate
permanentă între receptarea şi interpretarea realităţii.

O preocupare centrală pentru poststructuralişti este interpretarea construcţiei sociale şi lingvistice

a normelor şi instituţiilor, a politicilor identitare, a procesului de determinare a incluziunii sau excluziunii,
respectiv validării unor perspective sau actori. Ei sunt interesaţi de construcţia opoziţiilor de tipul anarhie/
suveranitate, internaţional/ intern, conflict/ securitate, şi a modului în care este ierarhizat şi valorizat un
termen în raport cu celălalt.

Ca metode de cercetare, poststructuraliştii preiau în studiul relaţiilor internaţionale procedee

provenite din poststructuralismul lingvistic, precum deconstrucţia şi dubla citire (Jacques Derrida, citat în
Devetak, 2008), ce separă secvenţele coerente de cele destabilizatoare ale textului (cu sensul de reţea de
semnificaţii, care compune o noţiune, de exemplu, cea de stat suveran), demonstrând imposibilitatea
opoziţiilor absolute. De asemenea, ei utilizează şi analiza discursului pentru a identifica elementele ce
conduc la fundamentarea unor asumpţii despre caracterul şi organizarea sistemului internaţional.

O aplicaţie relevantă a acestei tehnici poate fi analiza conceptului de anarhie în raport cu

suveranitatea (Richard Ashley, citat în Devetak, 2008), care explorează originile şi logica diferenţei ce
separă cele două noţiuni, dar şi modul în care promovarea acestei delimitări contribuie la stabilizarea unei
anumit discurs despre rolul altor structuri. Se poate spune astfel că statele sunt interesate de menţinerea
unei stări anarhice (percepută ca sursă de instabilitate şi ameninţare) în sistemul internaţional, pentru a-şi
justifica asumarea exercitării suveranităţii în interior (asociată prerogativelor ce ţin de asigurarea ordinii şi
securităţii), odată cu dispariţia acestei opoziţii conceptuale ele putându-şi pierde motivaţia propriei
existenţe.

Postcolonialismul

Postcolonialismul analizează construcţia globală a identităţii şi alterităţii, dar şi a legăturii dintre

putere, cunoaştere şi reprezentare într-un context caracterizat de dominaţie şi dependenţă. Cercetătorii
afiliaţi postcolonialismului combat pozitivismul, esenţialismul şi fundaţionalismul teoriilor occidentale,
respingând normativele şi agenda de cercetare promovate.
Aceştia afirmă că societatea contemporană se plasează doar nominal într-o stare de decolonizare,
relaţiile de depedenţă şi subordonare persistând prin mecanismele decizionale, de distribuţie a puterii şi de
reprezentare înrădăcinate în practicile sociale internaţionale, precum demarcaţia identitară între Occident
şi Orient, sau, mai recent, între Nordul şi Sudul global.

Postcolonialismul propune o mişcare de rezistenţă care este fundamentată pe asumarea

diferenţelor culturale, lingvistice şi identitare şi pe reconsiderarea istoriei universale de pe alte poziţii.
Această mişcare răspunde dezideratului de emancipare autentică, provenită din interiorul spaţiului
decolonizat, ca urmare a depăşirii traumelor produse în timpul acestui proces (Spivak, 1994).

În relaţiile internaţionale, postcolonialismul afirmă că noţiunile cu care operăm în mod curent,

precum statalitate, suveranitate, naţiune, securitate sau drepturile omului sunt construcţii culturale
occidentale care reflectă o anumită percepţie asupra lumii, specifică doar mediului din care provin, şi
care, în consecinţă, nu pot fi aplicate societăţilor non-europene, spre exemplu.

29
 Postcolonialiştii consideră că tentativele de analiză a unor procese şi fenomene globale (cum ar fi,
printre altele, conflictele, dreptul internaţional, edificarea unor organizaţii internaţionale) nu pot fi cu
adevărat comprehensive şi valide în absenţa perspectivelor şi interpretărilor multiple (Said, 2003). Ei
insistă asupra necesităţii introducerii unor abordări diferite şi a valorizării unor experienţe din afara
spaţiului occidental, de natură să faciliteze înţelegerea în profunzime a realităţilor din mediul
internaţional.

Criticii postcolonialismului sunt de părere în schimb că acestei abordări îi lipseşte capacitatea

explicativă şi predictivă în analiza unor evenimente concrete din politica internaţională, respingând
totodată preocuparea excesivă a acestui curent pentru analiza de limbaj, tributară poststructuralismului.

Feminismul

Feminismul îşi propune să introducă genul ca o categorie de analiză în studiul relaţiilor

internaţionale, explorând implicaţiile pe care construcţia socială a diferenţelor dintre conceptele de
masculinitate şi feminitate le comportă asupra înţelegerii normativelor din această disciplină.

Ca domeniu de cercetare mai amplu în sfera ştiinţelor sociale, feminismul poate fi de factură
liberală, marxistă, constructivistă, poststructuralistă sau postcolonială, în funcţie de nuanţele pe care le
adaugă studiului, însă se poate observa că aceste subcategorii pornesc de la asumpţia fundamentală că
procesul de genizare are o influenţă directă asupra modului de percepţie a relaţiilor sociale de orice
natură, inclusiv a politicii internaţionale.

Genizarea este definită ca mecanismul prin care tipologiilor feminină, respectiv masculină, le
sunt subsumate câte un set de valori, roluri şi aşteptări sociale, construcţia acestor caracteristici rezultând
şi într-o ierahizare în care femininul este perceput ca inferior şi subordonat masculinului.

Aplicat în studiul relaţiilor internaţionale, feminismul critică ontologia şi epistemologia

promovată de cercetătorii orientaţi spre abordările tradiţionale, afirmând că modul acestora de a
problematiza provine dintr-o tipologie a cunoaşterii exclusiv masculină (Tickner, 1997) .

Un exemplu în acest sens este construcţia conceptului de securitate, unde preeminenţa statului în
gestionarea acestui sector, abordarea problematicii războiului şi a violenţei sunt tributare valorizării unor
atribute definite ca masculine (raţiune, forţă fizică, capabilităţi materiale, în opoziţie cu emoţia,
fragilitatea, vulnerabilitatea, ataşate conceptului de feminitate). Feminismul invită la o repoziţionare a
perspectivei asupra noţiunii de securitate, printr-o abordare mai incluzivă, care nu se rezumă doar la sfera
militară, arătând preocupare pentru combatarea violenţei de orice tip, inclusiv a celei structurale şi de gen.

În economia politică internaţională, cercetătorii feminişti afirmă că structura relaţiilor economice

(capitaliste) accentuează starea de subordonare şi subvalorizare a femeilor, promovând o diviziune
genizată a muncii la nivel global. Această critică evidenţiază printre altele demarcaţia creată între munca
remunerată şi munca domestică, dar şi dubla subordonare şi exploatare a femeilor din Sudul global.

Ecologismul

Schimbările climatice, fenomenele meteorologice extreme, hazardele naturale, epuizarea

resurselor convenţionale de energie sunt elemente critice pentru dinamica actuală a relaţiilor

30
internaţionale. Acestea nu cunosc o delimitare ce se suprapune graniţelor convenţionale şi solicită, în
schimb, un răspuns concertat din partea actorilor internaţionali, fie că sunt state sau instituţii.

Activismul de mediu transpus în teoria relaţiilor internaţionale presupune o sensibilizare a

analizei proceselor globale din perspectiva problemelor ecologice, aducând o interpretare nouă unor
concepte precum transformarea suveranităţii statale, actori nonguvernamentali, transnaţionalism,
dezvoltare, securitate. Ecologiştii studiază impactul problemelor de mediu în politica globală, analizând
modul în care epuizarea resurselor minerale, lipsa accesului la apă, deşertificarea, pentru a oferi câteva
exemple, schimbă tiparul interacţiunii dintre actorii tradiţionali (statele sau organizaţiile internaţionale
interguvernamentale) în sistemul internaţional şi facilitează apariţia şi consolidarea altora noi (forme de
asociere şi activism civic transnaţional). Ei observă cum graniţele teritoriale convenţionale îşi pierd treptat
relevanţa, şi cum situaţiile critice de ordin ecologic forţează decidenţii politici să renunţe la anumite
prerogative, precum exercitarea suvernităţii, pentru a putea gestiona crizele de acest tip.

Ecologiştii vorbesc şi despre o redefinire a conceptului de securitate naţională, arătând cum

hazardele ecologice sau lipsa accesului la resurse vitale prezintă un grad mare de risc şi un potenţial de a
genera conflicte (Eckersley, 2007). Statele vor fi deci nevoite să îşi regândească priorităţile strategiilor de
securitate, pe care vor trebui să le edifice într-o manieră mult mai comprehensivă, sunt de părere aceştia.

REFERINŢE:

Teoria critică:

Devetak, Richard (2008): „Teoria critică”, în Burchill, Scott, Linklater, Andrew, Donnelly, Jack,
Paterson, Matthew, Reus-Smith, Christian, True, Jacqui, Teorii ale relaţiilor internaţionale,
Institutul European, Iaşi;
Hobden, Stephen, Jones, Richard Wyn (2008): „Marxist theories of international relations”, în
Baylis, John, Smith, Steve, Owens, Patricia (edt.), The Globalization of World Politics,
Oxford: Oxford University Press;
Rupert, Mark (2007): „Marxism and Critical Theory”, în Dunne, Tim, Kurki, Milja, Smith, Steve
(edt.), International Relations Theories. Discipline and Diversity, Oxford: Oxford University
Press.

Poststructuralismul:

Campbell, David (2007): „Poststructuralism”, în Dunne, Tim, Kurki, Milja, Smith, Steve (edt.),
International Relations Theories. Discipline and Diversity, Oxford: Oxford University Press;
Devetak, Richard (2008): „Postmodernismul”, în Burchill, Scott, Linklater, Andrew, Donnelly,
Jack, Paterson, Matthew, Reus-Smith, Christian, True, Jacqui, Teorii ale relaţiilor
internaţionale, Institutul European, Iaşi.

Postcolonialismul:

Said, Edward W. (2003) Orientalism, London: Penguin;

31
Spivak, Gayatri C. (1994) „Can the Subaltern Speak?”, în Williams, Patrick, Chrisman, Laura
(edt.), Colonial Discourseand Post-colonial Theory. A Reader, Hemel Hempstead: Harvester
Wheatsheaf;
Young, Robert (2001) Postcolonialism: an Historical Introduction, Oxford: Blackwell.

Feminismul:

Tickner, Ann J. (1997): „You Just Don't Understand: Troubled Engagements between Feminists
and IR Theorists”, în International Studies Quarterly, Vol. 41, No. 4, pp. 611-632;
Tickner, Ann J., Sjoberg, Laura (2007): „Feminism”, în Dunne, Tim, Kurki, Milja, Smith, Steve
(edt.), International Relations Theories. Discipline and Diversity, Oxford: Oxford University
Press.

Ecologismul:

Eckersley, Robyn (2007): „Green Theory”, în Dunne, Tim, Kurki, Milja, Smith, Steve (eds.),
International Relations Theories. Discipline and Diversity, Oxford: Oxford University Press.

32
CAPITOLUL II: ACTORI

ACTORI I: STATE ŞI NAŢIUNI

În domeniul teoriei relaţiilor internaţionale, analizele privind statele şi naţiunile sunt plasate cel
puţin sub o dubla condiţionalitate. Prima este cea legată de apartenenţa teoretică la şcolile tradiţionale de
gândire şi ne obligă să considerăm literatura strict prin intermediul viziunii unei teorii sau alteia. Cea de-a
doua condiţionalitate ne trimite la limitele demersului didactic: încercând să adunăm doar esenţialul
explicabil, putem lăsa deoparte o parte considerabilă a respectivei informaţii. Fiind conştienţi de asumarea
acestor riscuri, trebuie sa ne dăm silinţa să le evităm.
În interiorul cadrului conceptual al acestui manual de teoria relatiilor internaţionale, vom defini
statele ca unităţi ce actioneaza în cadrul a diferite structuri şi care participă la diferite procese explicate
de teorii. Totuşi, trebuie să reţinem că nu orice unitate care acţionează şi participă pe plan internaţional
este un stat. De regulă, statul presupune existenţa unei autorităţi independente, constituite legal, care îşi
exercită atributele asupra unei populaţii, în cadrul unui teritoriu determinat (Held et all, 2004: 69).
Statele şi naţiunile sunt actori privilegiaţi ai relaţiilor internaţionale. Însuşi cuvântul „inter-
naţional” implică ipso facto o atitudine concentrată pe stat – fapt pe care un teroretician postmodernist l-ar
considera doar o problemă de construcţie lingvistică3. În ciuda acestei obiecţii, ar fi oarecum naiv să
pretindem că începuturile teoriei relaţiilor internaţionale nu au fost marcate de concepţia unică conform
căreia singurii actori posibili erau statele, sau „viitoarele state, naţiunile” (Wilson, 1919). Ambele teorii
clasice ale relaţiilor internaţionale – realismul şi liberalismul – recunosc poziţia centrală a statului în
cadrul politicii internaţionale, în ciuda analizelor axiologice opuse (omul şi statul sunt bune sau rele prin
natura lor) sau diferitelor atitudini active ce trebuie luate (să acţioneze pentru supravieţuirea statului sau
să „exporte” democraţia şi în străinătate).
A fost însă statul întotdeauna principalul actor? Pentru unii autori, lumea de dinaintea Tratatului
de Pace de la Westphalia (1648) era compusă dintr-o serie de unităţi aflate în conflict care cu greu puteau
fi considerate state ci, mai degrabă, „instituţii clericale, provincii medievale, imperii, oraşe independente”
(Kissinger, 1995: 50-89). Alţii recunosc în aceste unităţi doar nişte manifestări primitive ale statelor
moderne, ei susţinând că singura caracteristică ce contează în a separa o instituţie statală şi una non-
statală este capacitatea de a controla puterea într-un anumit teritoriu (Colas, 1994). Au urmat discuţii atât
despre proiecţia de putere internă, cât şi externă, acest lucru însemnând că aptitudinea unui stat de a
controla puterea trebuie sa fie recunoscută şi de alte state. Devine, aşadar, clar, pentru unii autori, că scena
internaţională este compusă din state, singurele unităţi capabile de recunoaştere legală reciprocă.
(Vasquez, 1999).

3 Postmoderniştii argumentează, în acest sens, că suntem cu toţii prizonierii originilor termenilor pe care
îi folosim; unii dintre ei pretind ca ă acele cuvinte au o „valoare uitată” (Ashley, 1987). Acest lucru ar
însemna, în interpretarea noastră cu privire la tema dată, că, deşi cuvântul „inter-naţional” însemna la
acea vreme „între naţiuni”, utilizarea repetată a cuvântului a permis câteva schimbări ale sensului său,
acesta însemnând acum „extra-naţional” sau „în afara graniţelor”.

33
Statele şi Realismul
Aşa cum am putut observa şi în partea I, realismul postulează fără echivoc faptul că actorii cheie
ai relaţiilor internaţionale sunt statele. Mai mult decât atât, pentru realişti, statele sunt singurii actori de pe
scena mondială care contează. Drept urmare, întreaga viziune realistă asupra relaţiilor internaţionale este
alcătuită în jurul acestor actori, supravieţuirea statelor devenind trăsătura definitorie a sistemului
internaţional. De asemenea, interesul naţional este cel care primează în detrimentul oricărui alt tip de
interes, iar dobândirea acestuia depinde de fiecare ţară în parte şi de capabilităţile pe care pot să le ralieze
pentru a-l atinge.
Această abordare este mai apoi întarită de neo-realişti, care adaugă noţiunea de sistem
internaţional, sistem ce are ca structură de bază anarhia şi care determină în mod fundamental
comportamentul statelor. Statele trebuie să supravieţuiască în acest sistem anarhic şi trebuie să o facă
„ajutându-se singure” (Waltz, 1979), deoarece acest mediu este ostil prin definiţie. Realiştii resping orice
viziune instituţionalistă care ar putea oferi un cadru pentru cooperare între state, argumentând că, din
moment ce se află într-o luptă directă pentru putere şi supravieţuire, statele nu pot avea niciodată
încredere deplină unele în celelalte, singurul motiv care le-ar putea împinge spre cooperare fiind nevoia
de descurajare a unei ameninţări comune. Potrivit convingerii realiste „societatea internaţională e o [...]
iluzie” iar statele, indiferent de momentul istoric acordă răspunsurile cele mai adecvate la provocările
internaţionale (Bull, 1995: 25). Această convingere este validată empiric în opinia realiştilor de decăderea
progresivă a Uniunii Sovietice în anii 1980 datorită atitudinii „încăpăţânate” şi neînclinate spre
compromis a SUA, care a reuşit să-şi destabilizeze marele rival mai degrabă prin forţe proprii decât prin
intermediul unor altfel de organisme, gen NATO sau ONU.

Statele şi Liberalismul
Dacă supoziţia de bază a realiştilor despre rolul central al statelor a fost confirmată de idealişti,
ceilalţi liberali – pe care cercetătorii de specialitate îi cataloghează ca internaţionalişti sau instituţionalişti
(Dunne/Schmidt, în Baylis/Smith, 2001) – sunt preocupaţi mai mult de schimbările produse în sistemul
internaţional odată cu apariţia unor noi actori, alţii decât statele. Corporaţii internaţionale, organizaţii non-
guvernamentale internaţionale, uniuni transfrontaliere, reţele teroriste, organizaţii regionale – ca să
enumerăm doar câteva dintre ele. În opinia liberalilor, toate aceste formaţiuni au menirea de a extinde
influenţa statului în cadrul internaţional sau, unele dintre ele, chiar au ajuns la nivelul în care îşi urmăresc
interesele proprii în paralel cu cele ale statelor care le compun (Willets, în Baylis/Smith, 2001).
Desigur, statele rămân entităţi de seamă ale activităţilor şi proceselor mondiale. Rolul lor nu este
nici pe departe subestimat de liberali, care continuă să îi considere actori raţionali, orientaţi către
maximizarea preferinţelor. Tocmai din acest motiv, în căutarea lor de beneficii statele au realizat în mod
logic că cel mai potrivit mod prin care îşi pot împlini ţelurile este acela al cooperării, creând astfel în
interiorul instituţiilor internaţionale cadrul adecvat pentru a obţine acest lucru.
Într-adevăr, pentru internaţionaliştii neo-liberali, astfel de actori au luat deja locul statelor, în timp
ce pentru instituţionaliştii neo-liberali există o preocupare crescândă cu privire la remodelarea instituţiilor
internaţionale – în sensul de a le adânci rolul – pentru obţinerea unui grad acceptabil de legitimitate
(Olson/Groom, 1992: 50-58). Indiferent de poziţie însă, liberalii relaţiilor internaţionale consideră că, cel
puţin deocamdată, instituţiile internaţionale servesc intereselor statelor şi nu viceversa.

34
Statele şi Constructivismul
Constructivismul şi, în general, teoriile critice adoptă abordări diferite atunci când se pune
problema dacă dezbaterea „Neo-Neo” (Neo-realism vs. Neo-liberalism) revine, în mod rigid, la aceleaşi
aspecte (Lamy, în Baylis/Smith, 2001). Actorii nu mai sunt centrul analizelor pentru că, deşi ei pot
răspunde foarte bine cerinţelor noastre descriptive, nu trec de testele explicative (Wendt 1992). Structurile
sunt creatoarele actorilor, iar ceea ce contează cel mai mult în cadrul structurilor este „cunoaşterea
împărtăşită”. Ideea de cultură ocupă un loc aproape la fel de central ca cel al statelor, ea fiind definitorie
pentru felul în care actorii internaţionali se manifestă.
De fapt, relaţia dintre structură şi agenţie este una mutual constitutivă, în sensul că, prin
activităţile, interacţiunile şi schimburile dintre ele, statele generează o anumită influenţă asupra mediului
internaţional, care, la rândul său, prin felul în care este perceput de actori, operează anumite influenţe
asupra comportamentului acestora.
În acest proces, până şi identităţile actorilor, precum şi interesele lor, sunt modelate potrivit
structurilor şi a interacţiunii din cadrul acestora. Revine deci în discuţie ideea de interacţiune, esenţială
pentru constructivişti, deoarece tot ceea ce se stabileşte pe plan internaţional are loc în urma cel puţin unei
interacţiuni între actorii implicaţi. Aceştia pot fi state, organizaţii, indivizi, tot ceea ce contează este
semnificaţia pe care fiecare o are pentru celălalt (identitatea).
Astfel, statele sunt doar construcţii asupra cărora s-a convenit de-a lungul istoriei, dar s-ar putea
să nu facă faţă imperativelor structurilor de mâine şi, aşadar, să dispară. Cu toate acestea, atâta timp cât
statele există şi se manifestă, constructiviştii evidenţiază caracterul lor constitutiv şi influenţa pe care
comportamentul lor o are atât asupra celorlalţi actori cât şi asupra sistemului în general.

35
 Mini-exerciţiu reflexiv
Ce ar putea să ia locul statelor în sistemul internaţional? Organizaţiile integrate regional, aşa cum este
Uniunea Europeană, ar putea să fie un răspuns, combătut de Mearsheimer, care spune că statele folosesc
aceste organizaţii doar cu scopul de a-şi promova interesele (Mearsheimer, 1995). Potrivit altor cercetători,
suntem martori, atât la nivel naţional, cât şi internaţional, la o „dizolvare a sferei politice”, datorită decăderii
moderninităţii axate pe individ şi a renaşterii unor forme de grupare pre-modernă, cum ar fi tribalismul
(Maffesoli, 1998, Anthony, Smith, 2000). Aşadar, sistemul internaţional se transformă, sub influenţa
crescândă a mediilor electronice, ca principală componentă a globalizării, într-un teren de interacţiune între
reţeaua globală de reţele si reţelele locale în care statele şi, în general, politica, nu mai sunt necesare.
Anarhiştii merseseră deja într-o direcţie similară, atunci când pretindeau că existenţa statelor era
neprofitabilă chiar de la început, din moment ce ele sunt principalele producătoare de război, datorită
tendinţelor hegemonice reciproce (Robert Nozick, citat în Godin/Pettit, eds., 1995: 650).
Discuţiile împotriva viziunilor anti-statale au fost iniţiate de oamenii de ştiinţă care au susţinut că statele
erau singura instituţie constantă care şi-a dovedit capacitatea de a supravieţui în timp (Strange, 1997). Chiar
şi atunci când este plasat într-un cadru avansat de interdependenţă (Keohane, 1989), statul este singura
unitate înzestrată cu puterea de a face faţă, de exemplu, unor ameninţări de insecuritate ce apasă asupra
cetăţenilor – aşa cum evenimentele de la 11 Septembrie şi sprijinul ulterior acordat unei abordări unilaterale
a SUA, par să fi demonstrat.
Dacă statul este singurul deţinător al „utilizării legitime a violenţei” în cadrul societăţii interne, ultimele
evoluţii par să confirme extinderea acestei remarci weberiene cu privire la scena internaţională, adaugând
substantivului „violenţă”, adjectivul „democratică”. Acest lucru poate să implice, pentru unii dintre noi,
faptul că hegemonia (Keohane, 1984) este principala structură internaţională care menţine puterea statului,
în ciuda, sau chiar în cadrul, globalizării.

Statele şi Teoriile Alternative

Teoria critică afirmă că statul naţiune, statul suveran, considerat actorul fundamental în
relaţiile internaţionale contemporane, reprezintă o construcţie, o formă de organizare specifică
modernităţii capitaliste, edificată şi consolidată urmare a condiţionărilor şi evoluţiilor politice şi
sociale. El nu trebuie deci receptat ca o realitate indiscutabilă, ci trebuie plasat într-un context
istoric mai amplu, care să permită o analiză comprehensivă a caracteristicilor şi a rolului său în
sistemul internaţional actual.

Unii teoreticieni neomarxişti, precum Benno Teschke (citat în Hobden/Jones, 2008),

încearcă să demonteze mitul westphalic al creării statelor moderne, argumentând că momentul
1648 a însemnat consolidarea formelor de organizare politică absolutiste, în timp ce statul
modern, la a cărui tipologie se face referinţă în prezent, este rezultatul afirmării şi propagării
regimurilor capitaliste, începând din Anglia. Urmând aceeaşi logică, şi alţi teoreticieni afiliaţi
acestui curent, mai ales Justin Rosenberg (citat în Hobden/ Jones, 2008), evidenţiază conexiunea
directă dintre modul de producţie capitalist şi entităţile statale suverane, reflectată în relaţiile
sociale globale, şi utilizată în scopul justificării unor concepte (precum globalizarea), a căror
practică consolidează aceste relaţii.

36
 La intersecţia dintre teoria critică şi poststructuralism, Richard K. Ashley (citat în
Devetak, 2008), propune o dublă citire a problematicii anarhiei, ca stare caracterizantă pentru
sistemul internaţional, arătând cum valorizarea suveranităţii, implicit a modul de organizare
politică construit în jurul acestui concept, îşi are originea în asumarea unui identităţi particulare a
unor entităţi precum statele şi în încercarea de a prezerva această identitate.

Reprezentanţii postcolonialismului demonstrează că noţiunile de stat, naţiune,

suveranitate sunt concepte de factură occidentală, ele provenind dintr-o experienţă culturală
particulară, a cărei difiziune a fost facilitată de relaţiile de putere şi dependenţă practicate de
imperiile europene (Grovogui, 2007). Relevanţa acestor termeni, gradul lor de aplicabilitate
pentru spaţiul non-occidental nu poate fi asumată fără a chestiona originea şi motivaţia impunerii
acestor modele de organizare politică. Conceptele asociate statalităţii moderne, în această
accepţiune, sunt edificate într-o logică culturală individualistă, specific europeană, care nu are un
corespondent în teritoriile colonizate, acestea având valori şi normative distincte privind viaţa
socială, ce se pot constitui în tipare alternative de organizare colectivă.

Aceste forme alternative de organizare politică şi socială presupun o disoluţie a statului

suveran, în opinia unor autori precum Andrew Linklater (citat în Devetak, 2008). El consideră că
această formă de organizare politică şi-a epuizat resursele necesare realizării dezideratelor pentru
care a fost gândită, ajungând în prezent să constituie o barieră în calea emancipării şi justiţiei
universale. Renunţarea la delimitările teritoriale asociate suveranităţii şi naţionalismului,
practicarea unui solidarism internaţional şi universalizarea principiilor morale reprezintă, în
viziunea sa, elementele edificării unui cadru global post-westphalic.

REFERINŢE:

Ashley, Richard (1987): „The Geopolitics of Geopolitical Space: Toward A Critical Social Theory of
International Politics”, Alternatives, XII;
Bull, Hedly (1995): The Anarchical Society. A Study of Order in World Politics, London;
Colas, Dominique (1994): „L’Etat avant l’Etat”, „L’Etat-nation”, în Dominique Colas (dir.), Sociologie
politique, Paris ;
Devetak, Richard (2008) „Postmodernismul”, în Burchill, Scott, Linklater, Andrew, Donnelly, Jack,
Paterson, Matthew, Reus-Smith, Christian, True, Jacqui, Teorii ale relaţiilor internaţionale, Iaşi:
Institutul European;
Devetak, Richard (2008) „Teoria critică”, în Burchill, Scott, Linklater, Andrew, Donnelly, Jack, Paterson,
Matthew, Reus-Smith, Christian, True, Jacqui, Teorii ale relaţiilor internaţionale, Institutul
European, Iaşi;
Godin, Robert/Pettit, Philip (eds.) (1995): A Companion to Contemporary Political Philosophy,
Cambridge;
Grovogui, Siba N. (2007) „Postcolonialism”, în Dunne, Tim, Kurki, Milja, Smith, Steve (edt.),
International Relations Theories. Discipline and Diversity, Oxford: Oxford University Press

37
Hobden, Stephen, Jones, Richard Wyn (2008) „Marxist theories of international relations”, în Baylis,
John, Smith, Steve, Owens, Patricia (edt.), The Globalization of World Politics, Oxford: Oxford
University Press
Held, David; McGrew, Anthobz; Goldblatt, David; Perraton, Jonathan (2004), Transformări globale.
Politică, economie şi cultură, trad. de Ramona-Elena Lupaşcu, Adriana Ştraub, Mihaela Bordea, Ana-
Maria Turcu, Polirom, Iaşi;
Keohane, Robert O. (1984): After Hegemony. Cooperation and Discord in the World Political Economy,
Princeton;
Keohane, Robert O. (1989) (ed.): International Institutions and State Power. Essays in International
Relations Theory, Boulder, pp. 1-20;
Kissinger, Henry (1995): Diplomacy, New York;
Lamy, Steven L. (2001), „Contemporary mainstream approaches: Neo-realism and Neoliberalism”, în
Baylis, Jon/Smith, Steve (eds.), The Globalization of World Politics. An Introduction to International
Relations, Oxford;
Maffesoli, Michel (2000): Le temps des tribus. Le déclin de l’individualisme dans la société post-
moderne, Paris ;
Mearsheimer, John J. (1995): „The False Promise of International Institutions” in International Security,
Vol.19, No. 3, pp. 5-49;
Olson, William C./Groom, A.J.R. (1992), International Relations Then and Now, London;
Pevehouse, Jon, C., Goldstein, Joshua S. (2008), Relaţii Internaţionale, trad. de Andreea-Ioana Cozianu,
Elena Farca, Adriana Ştraub, Polirom, Iaşi;
Smith, Anthony D. (1981), The Ethnic Revival in the Modern World, Cambridge;
Smith, Steve (1999): „Reflectivist and Constructivist Approaches in International Theory”, în Baylis,
John/Smith, Steve (eds.), The Globalisation of World Politics. An Introduction to International
Relations, Oxford, pp. 224-253;
Strange, Susan (1997), „The Future of the American Empire” in Crane, George T./Amawi, Abla (eds.),
The Theoretical Evolution of International Political Enonomy, New York;
Vasquez, John A. (1999), The Power of Power Politics. A Critique, Cambridge;
Waltz, Kenneth (1979): „Anarchic Orders and Balances of Power”, Theory of International Politics, New
York;
Wendt, Alexander (1992): „Anarchy is what the States Make of It: the Social Construction of Power
Politics” International Organization, Vol. 46, No. 2, pp. 391-425;
Willets, Peter (1999): „Transnational Actors and International Organizations in World Politics”, în:
Baylis, John/Smith, Steve (eds.), The Globalisation of World Politics. An Introduction to
International Relations, Oxford, pp. 287-310.

38
ACTORI II: INSTITUŢII INTERNAŢIONALE

Instituţiile internaţionale s-au constituit într-un fenomen comun al politicii internaţionale.

Proliferarea organizaţiilor internaţionale (OI), creşterea numărului de tratate încheiate între state precum
şi aprofundarea eforturilor de integrare regională în Europa, toate reprezintă expresii formale ale gradului
de instituţionalizare la care a ajuns viaţa internaţională.

John Mearsheimer, un oponent de seamă al relevanţei cooperării internaţionale, ne furnizează o

definiţie relevantă pentru instituţii ca fiind „seturi de reguli care stipulează formele prin care statele ar
trebui să coopereze şi să concureze între ele”(Mearsheimer, 1994/1995). În ceea ce-l priveşte pe Robert
O. Keohane, instituţiile internaţionale promovează cooperarea dincolo de graniţele internaţionale prin
procurarea de informaţii şi reducerea costurilor. Instituţiile îşi pot asuma trei forme diferite : 1) Pot fi
organizaţii internaţionale formale ca şi OMC, UE sau OEDC; 2) Pot fi mai puţin formale – seturi de
aranjamente, acorduri generale (regimuri), care privesc activităţi sau chestiuni generale, precum acorduri
cu privire la comerţul maritim, aviaţie, comunicaţii sau mediu. În cele din urmă (3), instituţiile pot lua
forma unor convenţii ca şi diplomaţia sau suveranitatea (Keohane, 1989).

Teoria Realistă şi Instituţiile Internaţionale

Toţi realiştii percep relaţiile de putere ca şi generatoare ale adevăratei influenţe din spatele faţadei
instituţiilor internaţionale. Hans Morgenthau a atribuit comportamentul consistent regulilor fie intereselor
convergente, fie relaţiilor de putere dominante, argumentând faptul că guvernele sunt întotdeauna
doritoare să înlăture influenţa constrângătoare a legii internaţionale asupra politicii lor externe, să
folosească legea internaţională în schimb pentru promovarea propriilor interese naţionale (Morgenthau,
1985). Pentru realiştii tradiţionali, instituţiile internaţionale sunt simple adjuvante pentru puterea de stat şi
interese.

Un studiu realist mai complex al instituţiilor s-a dezvoltat în anii 1970 şi 1980. Stephen Krasner a
introdus ceea ce noi definim ca fiind „modelul clasic de forţă” al regimurilor internaţionale (Krasner,
1983). O sub-categorie de teoreticieni din tradiţia realistă au indentificat în teoria stabilităţii hegemonice o
cale fructuoasă de a lega distribuţia de putere cu crearea şi stabilizatea instituţiilor internaţionale (Krasner,
1985; Strange, 1983). Conform acestei abordări, instituţiile internaţionale puteau fi întemeiate de puteri
dominante în timpul perioadelor de hegemonie. În consecinţă, critica atât empirică (Keohane 1984;
Rittberger, 1990; Young/ Oshorenko 1993), cât şi teoretică (Snidal, 1985) a acestei abordări, i-a încurajat
pe institutionalişti să caute dincolo de distribuţia sistematică a puterii pentru a explica atât progresul, cât
şi supravieţuirea instituţiilor internaţionale.

Neorealiştii, ca şi Joseph Grieco (1988) sau John Mearsheimer (1994/1995), arată că preocupările
privind câştigurile relative sunt cele care împiedică statele să încheie cooperări intensive: de vreme ce
beneficiile cooperării pot fi traduse ca fiind avantaje militare, preocupările privind distribuţia câştigurilor
împiedică cooperarea susţinută. După cum realiştii au observat vreme de decenii, instituţiile internaţionale
reflectă şi intensifică puterea de stat; în cuvintele lui Evan şi Wilson, ele sunt de fapt „arene pentru
exercitarea relaţiilor de putere” (Evans/Wilson, 1992).

Puterea teoriei realiste a fost, de-a lungul timpului, accentul pus pe faptul că instituţiile
internaţionale sunt înrădăcinate în interacţiunea dintre putere şi interese naţionale în sistemul

39
internaţional. Această privire în interior nu poate fi neglijată de abordările teoretice care pretind a explica
politica internaţională. Ridică totuşi o întrebare: dacă guvernele sunt limitate de regulile cu care sunt de
acord, de ce pierd totuşi timp şi resurse pentru a le negocia?

Instituţionalismul Liberal şi Instituţiile Internaţionale

Instituţionalismul liberal s-a dezvoltat la sfârşitul anilor 1970 şi începutul anilor 1980 ca şi
răspuns la întrebarea anterioară. La mijlocul anilor 1980, explicaţiile privind regimurile internaţionale s-
au îngemănat cu cele privind cooperarea internaţională – în condiţii de anarhie – într-un sens general.
Opera lui Robert Keohane (1984) s-a inspirat din abordarile funcţionaliste care au accentuat, dintre
motivele participării la regimuri, motivul eficienţei. Această cercetare a căutat să arate faptul că instituţiile
internaţionale au creat o cale pentru state de a depăşi probleme privind acţiuni colective, costuri de
tranzacţie mari şi deficienţe sau asimetrii în informaţie.

Agenda cercetării liberale sau neoliberale a fost stabilită odată cu lucrarea lui Keohane After
Hegemony (1984) şi volumul editat de Krasner privind regimurile internaţionale (1983). Lucrările lor s-au
bazat pe o idee fundamentală: acţiunea individuală raţională a statelor poate împiedica cooperarea
mutuală benefică. Instituţiile ar fi benefice în măsura în care ar permite statelor să evite tentaţii pe termen
scurt în a nu îşi respecta promisiunile, astfel realizând beneficii mutual valabile. În particular, instituţiile
pot ajuta la concentrarea aşteptărilor actorilor pe soluţii cooperative, la reducerea costurilor de tranzacţie,
precum şi la obţinerea unui nivel mai ridicat de transparenţă, luând în considerare şi preocupările
reputaţionale, astfel obţinându-se reguli de cooperare eficiente. Atâta timp cât aceste beneficii comune
sunt înfăptuite, statele pot fi tentate să renunţe la comportamentul lor egoist şi să accepte realizarea unor
beneficii relative, în măsura în care acestea sunt conforme cu aşteptările sale. Pe scurt, viziunea liberală
(indiferent de formă) faţă de instituţiile internaţionale este una mai degrabă pozitivă, mai optimistă decât
aceea a realiştilor, aceste entităţi fiind privite ca soluţii la problema acţiunii colective internaţionale,
oferind un răspuns la întrebarea ridicată de realism (Keohane/Martin, 1995: 42)

Constructivismul Social si Instituţiile Internaţionale

Abordările liberal/raţional funcţionaliste au fost îndelung criticate de teoreticienii care plasează

importanţa primară analitică pe contextul social al comportamentului statal. În vreme ce instituţionalismul
liberal se concentrează pe explicarea cooperării sub anarhie, constructivismul social a chestionat primatul
anarhiei. În vreme ce teoriile raţionaliste ale RI explică instituţiile internaţionale în termenii interesului
material şi ai eşecul pieţei, constructiviştii situează instituţiile internaţionale în propriul lor context social
intersubiectiv.

Mai mulţi cercetători aparţinând aşa-numitei Şcoli Engleze au accentuat importanţa societăţii
internaţionale în menţinerea ordinii internaţionale. Bull şi Watson (1984) definesc societatea
internaţională în termeni stato-centrişti, ca un grup de state care au stabilit „prin dialog şi consimţământ,
reguli şi instituţii comune pentru a gestiona comportamentul relaţiilor dintre ele, şi care recunosc interesul
mutual în menţinerea acestor aranjamente”. Societatea internaţională, în această concepţie, este ideea
legală şi politică pe care se bazează conceptul de instituţii internaţionale (Buzan, 1993). Alţii oferă o
interpretare subiectivă a societăţii internaţionale care îşi găseşte ecoul în supoziţii contemporare
subiectiviste : societatea internaţională există deoarece cei care vorbesc şi actionează în numele statelor
cred în ea. (Evans/Wilson, 1992).

40
 Şcoala Engleză a oferit o definiţie a instituţiilor internaţionale: „grup de reguli sociale, convenţii,
uzuri şi practici ..., un set de supoziţii convenţionale menţinut mai ales între membrii societăţii ... care
oferă un cadru de identificare a lucrurilor bune şi a ceea ce nu este indicat în anumite circumstanţe”
(Suganami, 1983: 2365). Tema centrală a Şcolii Engleze a fost problema ordinii internaţionale, iar o
preocupare prioritară a fost investigarea modului în care scopurile comune influenţează ordinea (Bull,
1977). Teoreticienii care au urmărit această perspectivă au fost tentaţi să analizeze procesele sociale şi
politice care stau la baza societăţii internaţionale. Studiul lor a avut tendinţa de a diminua influenţa
organizaţiilor formale (Crowford, 1996:7), acestea fiind importante în măsura în care „întăresc şi
eficientizează instituţiile fundamentale ale diplomaţiei, dreptul internaţional, precum şi echilibrul de
putere” (Evans/Wilson, 1992: 341).

Abordările constructiviste sunt extrem de preocupate de formarea structurală a regulilor şi

normelor, acestea fiind indicii pentru o mai bună înţelegere a însuşi sensului acestor reguli. În momentul
în care o regulă este încorporată în dreptul internaţional, de exemplu, guvernele sunt nevoite să
depăşească cererile care nu convin acestei reguli şi să construiască argumente bazate pe norme şi reguli
care satisfac un minimum de universalitate (Kratochwil, 1988: 279).

Mai mult, unii constructivişti merg mai departe şi insistă asupra naturii mutual constitutive a
instituţiilor si identităţii actorilor. Instituţiile internaţionale definesc cine sunt jucătorii într-o situaţie
particulară, cum se definesc rolurile lor, deci plasează limitări asupra comportamentului. Teoreticienii
constructivişti subliniază faptul că instituţiile internaţionale pot altera identitatea şi interesele statale, ca
rezultat al interacţiunilor lor, în timp, în cadrul unui set de reguli favorabile (Arend, 1999: 142-147).
Acest lucru încurajează analiza instituţiilor internaţionale, instituţii care nu lasă nimic la voia întâmplării:
actorii relevanţi, interesele lor, precum şi înţelegerea regulilor sunt deschise interpretării.

Astfel, spre deosebire de realişti şi liberali, adepţii teoriei constructiviste văd în instituţiile
internaţionale ceva mai mult decât grupări formale între state guvernate de interese comune şi de speranţa
că prin intermediul cooperării lor vor putea să-şi maximizeze interesele. Din contră, în accepţiunea
constructivistă, instituţiile internaţionale au un profund caracter comunitar fundamentat în primul rând pe
valori, credinţe şi identităţi comune (Deutch, 1957). Aceste organisme au în principal rolul de a oferi un
simţământ de apartenenţă membrilor, definind foarte clar atributele comune ce deosebesc organizaţia de
ceilalţi, adică de non-membrii. (Risse-Kappen, 1996: 367). Un exemplu elocvent în acest sens îl
constituie Uniunea Europeană, probabil cel mai bun exemplu despre cum identităţile şi interesele statelor
pot fi internalizate de o instituţie suprastatală şi despre cum această instituţie poate crea noi înţelesuri de
sine şi percepţii asupra celuilalt. Relevant în acest sens este felul în care identitatea Germaniei a fost
reconstituită în cadrul Uniunii Europene, transformându-se dintr-un stat considerat agresiv într-un stat
deschis spre cooperare şi interacţiune (Wendt, 1992).

Teoriile Alternative şi Instituţiile Internaţionale

Cu privire la instituţiile formale, precum organizaţiile internaţionale specializate în diferite

domenii de acţiune, teoriile alternative ridică obiecţii referitor la modelarea şi funcţionarea, ori faţă de
rolurile desemnate acestor entităţi, invitând la reflecţie asupra procesului lor de constituire.

Teoreticienii critici, în special neomarxişti, vor încerca să demonstreze cum un set de instituţii
internaţionale (cel mai concludent exemplu în acest caz fiind reprezentat de sistemul de la Bretton

41
Woods) nu îndeplinesc de fapt funcţia de reglementare, coordonare şi supraveghere economică şi
financiară asumate la nivel global, ci contribuie la menţinerea influenţei marilor puteri şi a dominaţiei
acestora asupra periferiei mondiale (Hobden/ Jones, 2008). Structura, funcţionarea şi mecanismele de
luare a deciziilor în cadrul Fondului Monetar Internaţional, de exemplu, sunt gândite în scopul
consolidării şi perpetuării dominaţiei globale a SUA, acestea nepermiţând statelor de dimensiuni mici şi
având o forţă economică redusă să îşi impună, sau chiar să îşi reprezinte propiile interese, vor argumenta
neomarxiştii. Instituţiile internaţionale, sunt deci, în această accepţiune, o prelungire a influenţei marilor
puteri, nicidecum o formă democratică de guvernanţă globală.

Cercetătorii feminişti în relaţiile internaţionale se întreabă, la fel ca Cynthia Enloe (citată în

Smith/Owens, 2008), unde sunt femeile în politica internaţională. Urmând firul acestei critici, feminismul
chestionează logica de funcţionare şi tipologia mecanismelor decizionale din cadrul organizaţiilor
internaţionale, afirmând că acestea sunt fundamentate într-un tipar de gândire ce reprezintă insuficient sau
chiar exclude valorile şi perspectivele feminine asupra unor chestiuni de interes global. De exemplu,
abordarea problematicii conflictelor şi securităţii internaţionale în cadrul unor astfel de organizaţii derivă
dintr-o înţelegere exclusiv masculină asupra acestor concepte (Tickner/Sjoberg, 2007). Instituţiile
internaţionale sunt construcţii care, prin modul de formare şi acţiune, continuă stereotipurile, rolurile şi
discriminările de gen care lucrează în defavoarea femeilor şi le neagă oportunităţile de exprimare la nivel
global.

Postcolonialismul critică accepţiunea tipic occidentală a conceptelor asociate instituţiilor

internaţionale, concentrându-se în special pe perspectiva edificării regimurilor şi convenţiilor globale. De
exemplu, dreptul internaţional sau ansamblul de codificări din sfera drepturilor omului reprezintă, din
punctul de vedere al postcolonialiştilor, corpuri normative inspirate din valorile liberale, individualiste,
specifice culturii europene (Grovogui, 2007) şi tributare la origine iluminismului (ideologie în spiritul
căreia a fost justificat procesul de colonizare şi asimilare condus de imperiile europene). Aceste codificări
internaţionale sunt utilizate în scopul menţinerii acestei stări de influenţă culturală, şi de dependenţă şi
subordonare în ultimă instanţă. De asemenea, politicile de dezvoltare (aplicate după tiparul Naţiunilor
Unite) sau intervenţiile umanitare (militare sau nu) conduse de organizaţii internaţionale de factură
vestică urmează aceeaşi logică iluministă, care asumă caracterul inferior al culturilor în care se intervine,
implicit nevoia de civilizare şi occidentalizare a acestora, sunt de părere postcolonialiştii.

Studiu de caz

NATO şi Teoriile Relaţiilor Internaţionale

Acest scurt exemplu de cercetare empirică are menirea de a demonstra felul în care Teoriile Relaţiilor
Internaţionale pot fi utilizate pentru a înţelege anumite, fenomene, anumite entităţi, anumite roluri
(înţelesuri) atribuite actorilor de pe scena internaţională. În cazul nostru, am ales drept obiect de
cercetare Organizaţia Tratatului Atlanticul de Nord, o instituţie extrem de prezentă pe plan modial, o
instituţie a cărei existenţă a determinat decisiv modul în care s-au desfăşurat politicile şi relaţiile dintre
state de-a lungul timpului.

Privită din perspectivă realistă, acestă organizaţie nu este nimic mai mult decât o alianţă militară (cu
caracter defensiv) a cărui principal scop este acela de a garanta securitatea membrilor săi şi a spaţiului în
care aceştia se desfăşoară (spaţiul euro-atlantic). Motivul creării acestei organizaţii a fost acela al

42
contracarării ameninţării sovietice în Europa, urmărindu-se astfel descurajarea oricărei acţiuni agresive
din partea superputerii comuniste, menţinându-se totodată un echilibru al puterilor în spaţiul european.

Această viziune pare extrem de plauzibilă pe parcursul Războiului Rece, însă odată cu dezmembrarea
Uniunii Sovietice, lucrurile încep să se complice pentru realişti. Practic, în viziunea lor, orice alianţă este
relevantă atâta timp cât ameninţarea din cauza căreia a fost constituită există şi ea. Odată ce ameninţarea
dispare, dispar şi motivele menţinerii alianţei. În consecinţă, reprezentanţii realismului anilor '90
prevesteau cu certitudine dezmembrarea inevitabilă a NATO care îşi pierduse practic sensul existenţei
(Waltz, 1993: 74-76)

Supravieţuirea şi noua direcţie adoptată de NATO începând cu anii '90 a destabilizat setul realist de
convingeri, teoria nefiind capabilă să ofere explicaţii plauzibile legate de acestă persistenţă. Cu toate
acestea, realismul s-a adaptat noului context (sau a reuşit să adapteze nou context la postulatele sale)
argumentând fie că ameninţarea sovietică nu dispăruse total, fie că, incertitudinea internaţională creată
după căderea comunismului i-a determinat pe membrii NATO să menţină alianţa (Glaser, 1993: 9-11).
Mai apoi, pentru a cuprinde şi evoluţia globală (dacă îi putem spune aşa) a NATO, realiştii au propus
varianta dobândirii de putere ca scop ultim al statelor membre, state care obţin respectiva putere prin
intermediul Alianţei, o alianţă eminamente militară, axată până la urmă pe forţă (în pofida oricăror alte
spuse), pe capacităţi militare, pe conflict (Gray, 2002: 231).

În ceea ce-i priveşte pe liberali, aceştia împărtăşesc cu realismul viziunea conform căreia NATO a
reprezentat la început o alianţă defensivă de sorginte militară. Scopul principal al organizaţiei era acela
de a garanta siguranţa membrilor săi, însă, potrivit convingerilor liberale, de-a lungul istoriei sale NATO
a evoluat treptat într-un organism din ce în ce mai complex. Chiar şi în perioada Războiului Rece,
consultările permanente, cooperarea în domeniul securităţii şi implementarea unor reglementări valabile
pentru toate statele au transformat NATO într-un cadru instituţional propice pentru asigurarea unor
beneficii atât individuale cât şi comune.

Astfel, în urma prăbuşirii blocului comunist, liberalii nu au împărtăşit pesimismul realist potrivit căruia
Alianţa îşi pierduse sensul existenţei. Argumentul lor iniţial legat de astfel de organisme era acela că ele
rămân relevante atâta timp cât servesc intereselor statelor. În momentul în care o astfel de alianţă devine
neprofitabilă, ea va fi desfiinţată (Keohane, 1984).

Drept urmare, persistenţa NATO de după sfârşitul Războiului Rece a reprezentat pentru liberali dovada
faptului că menţinerea Alianţei s-a dovedit mai profitabilă decât crearea alteia noi (mai adecvate pentru
mediul internaţional post-URSS) sau urmărirea intereselor de securitate în mod individual. Mai mult
decât atât, Wallander afirma că în cei 40 de ani de existenţă (până în anii '90) NATO dezvoltase un
mecanism şi o serie de norme şi responsabilităţi comune atât de bine închegate şi de interdependente,
încât organizaţia a reuşit să reziste de la sine, nefiind nevoie de eforturi mari pentru a o adapta la noul
context internaţional (Wallander, 2000: 710-712).

În opinia liberalilor, această adaptare a transformat NATO într-o instituţie de management al securităţii
internaţionale (Flockhart, 2010: 6) promovând astfel valori liberale precum cele ale democraţiei şi
cooperării instituţionale. Astfel relevanţa organizaţiei pentru membrii ei nu doar că s-a menţinut, dar a şi
crescut de-a lungul timpului, definind obiectivele statelor euro-atlantice în domeniul securităţii.

43
Din perspectiva constructivistă lucrurile stau însă altfel, pornind chiar cu momentul naşterii Alianţei. În
opinia adepţilor acestei teorii, NATO a luat naştere în primul rând ca o organizaţie menită nu doar să
contracareze expansiunea sovietică în Europa, ci mai degrabă ca o alăturare conştientă a unor entităţi
similare din punct de vedere ideologic (înţeles ca viziune asupra lumii) în numele unor idei comune,
unor valori comune, unei identităţi comune care le înglobează: civilizaţia occidentală (Jackson, 2003:
224).

Bazat pe aceste considerente, se schimbă automat şi percepţia asupra ceea ce a reprezentat NATO de-a
lungul timpului. Într-adevăr pe perioada Războiului Rece Organizaţia s-a manifestat cu predilecţie drept
o alinaţă militară cu specific defensiv, însă acest lucru s-a întâmplat doar datorită contextului
internaţional, care, după cum deja am descoperit (în capitolele anterioare), influenţează activitatea,
structura şi comportamentul actorilor internaţionali.

Odată cu sfârşitul Războiului Rece, constructiviştii argumentează că NATO s-a adaptat imediat
schimbărilor internaţionale, rămânând relevantă, tocmai datorită faptului că, la origine, organizaţia
reprezenta mult mai mult decât o alianţă militară; ea putea fi mai corect definită drept o comunitate de
securitate cu care statele se identificau, şi faţă de care aveau un puternic simţ de apartenenţă tocmai
datorită faptului că fundamentele NATO erau nu de ordin material, ci ideatic, legat de valori, credinţe şi
scopuri comune (Schimmelfenning, 1998: 221).

Desigur, deşi adesea percepută ca o teorie a schimbării, constructivismul postulează faptul că aceste
schimbări nu sunt niciodată uşoare. Acest lucru este dovedit şi de NATO care s-a aflat într-o profundă
criză identitară după 1990. Totuşi, valorire şi identitatea civilizaţionară pe care o reprezenta au oferit
alianţei calea extinderii şi a evoluţiei în afara graniţelor sale convenţionale.

Practic, din punctul de vedere al constructiviştilor, în urma interacţiunii pe care NATO le-a avut cu
ceilalţi actori în perioada anilor '90 precum şi evenimentele internaţionale petrecute în acestă perioadă au
fost factorii principali care au determinat modificarea scopului şi identităţii alianţei. Astfel, organizaţia a
început să se perceapă din ce în ce mai mult ca o entitate a securităţii mondiale, a cărei responsabilitate
este aceea de a garanta pacea şi sigurnaţa pe glob. Această auto-percepţie a fost confirmată în mare
măsură atât de membrii săi cât şi de comunitatea internaţională (desigur au existat şi excepţii însă
intervenţia de succes din Libia a uniformizat acestă opinie) fapt pentru care NATO a devenit ceea ce este
astăzi, ceea ce a fost dintotodeauna – o comunitate de securitate guvernată de idei valori şi credinţe
împărtăşite de membrii ei şi promovate în exterior (Flockhart/ Kristensen, 2008: 10).

În ceea ce priveşte teoriile alternative, în funcţie de specificul lor, acestea ridică noi moduri de a înţelege
şi percepe NATO ca instituţie. Spre exemplu, viziunea marxistă (mai degrabă neomarxistă) asupra
NATO este aceea că alianţa reprezintă o reflecţie specifică a ideologiei capitaliste, menită să proiecteze
şi să perpetueze viziunea capitalismului asupra lumii. Acest lucru era valabil atât pe timpul Războiului
Rece atunci când NATO avea de înfruntat un adversar pe măsură, dar mai ales după dezmembrarea
URSS, moment în care NATO avea posibilitatea şi liberatatea de a promova necontenit ideologia
capitalistă. În accepţiunea neomarxistă, alianţa nu este nicidecum ceea ce afirmă despre sine (o instituţie
democratică care acţionează în interesul comun, global) ci o prelungire a influenţei marilor puteri, o
proiectare a hegemoniei lor în lume (Hobden/Jones, 2008).

Pentru feminişti, NATO este întruchiparea perfectă a înţelegerii masculine asupra lumii, mai ales prin

44
caracterul său materialist (capacităţi, militare, forţă, capabilităţi, atribute asociate de regulă cu
masculinitatea). În viziunea feministă o astfel de construcţie perpetuează prejudecăţile şi discriminările
de gen care lucrează în defavoarea femeilor şi le neagă oportunităţile de exprimare la nivel global
(Tickner/Sjoberg, 2007). Chiar dacă organizaţia nu poate fi acuzată de discriminare în mod direct, prin
felul în care acţionează şi identitatea pe care o promovează, NATO inoculează ideea unui monopol
masculin asupra securităţii şi a felului în care trebuie percepute relaţiile internaţionale.

Pentru postcolonialişti, lucrurile sunt într-o oarecare măsură în aceeaşi notă ca şi în cadrul feminismului.
Ideea centrală este tot aceea a discriminării, NATO fiind percepută ca o organizaţie ce promovează
valorile „vestice”, „occidentale”, considerate superioare celorlalte culturi, deci universale. Caracterul
global al NATO este perceput ca o formă de neo-colonialism menit să accentueze caracterul civilizator
al culturii occidentale, care intervine şi aplanează conflicte pe glob, cu scopul declarat de a salva
populaţia unor societăţi percepute ca fiind înapoiate, inferioare, incapabile de a garanta siguranţa
propriilor cetăţeni. Mai mult decât atât, prin felul în care se manifestă, alianţa conferă relaţiilor
internaţionale un caracter euro-centric (mai bine spus euro-atlantico-centric) neglijând sau mai bine spus
subestimând potenţialul şi capacităţile actorilor din alte regiuni ale lumii (San Juan, 2007: 108).

REFERINŢE:

Arend, Anthony (1999): Legal Rules and International Society, New York;
Bull, Hedly (1995): The Anarchical Society. A Study of Order in World Politics, London;
Bull, Hedly/Watson, Adam (1984): The Expansion of International Society, Oxford;
Crawford, Robert (1996): Regime Theory in the Post-Cold War World, Aldershot;
Evans, Tomy/Wilson, Peter (1992): „Regime Theory and the English School of International Relations: A
Comparison”, Millennium: Journal of International Studies, 21:3;
Flockhart, Trine; Kristensen, Kristian, Søby, (2008): „NATO and Global Partnerships: To Be Global or To
Act Globally”, DIIS Report, No. 7;
Flockhart, Trine, (2010): „NATO and the (Re)constitution of Role: 'Self', 'We' and “'Othe'r”, DIIS Report,
No. 4;
Glaser, Charles, (1993): „Why NATO is Still the Best: Future Security Arrangements for Europe”,
International Security, Vol. 18, No.1, (Summer), pp 5-50;
Gray, Collin, (2002): „World Politics as Usual after September 11: Realism Vindicated”, în Booth, Ken,
Dunne; Tim, (eds), Worlds in Collision: Terror and the Future of Global Order, Palgrave, London;
Grieco, Joseph M. (1988): „Anarchy and the Limits of Cooperation: A Realist Critique of the Newest
Liberal Institutionalism” in International Organization, Vol.42, No. 3, pp. 485-507;
Grovogui, Siba N. (2007): „Postcolonialism”, în Dunne, Tim, Kurki, Milja, Smith, Steve (edt.),
International Relations Theories. Discipline and Diversity, Oxford: Oxford University Press;
Hobden, Stephen, Jones, Richard Wyn (2008): „Marxist theories of international relations”, în Baylis,
John, Smith, Steve, Owens, Patricia (edt.), The Globalization of World Politics, Oxford: Oxford
University Press;
Jackson, Patrick T., (2003): „Defending the West: Occidentalism and the formation of NATO” The
Journal of Political Philosophy, Vol.11, No.3, pp. 223-252;

45
Keohane, Robert O. (1984): After Hegemony. Cooperation and Discord in the World Political Economy,
Princeton;
Keohane, Robert O. (1989): „Neoliberal Institutionalism: A Perspective on World Politics” in ibid. (ed.),
International Institutions and State Power. Essays in International Relations Theory, Boulder, pp. 1-
20;
Keohane, O. Robert; Martin, L. Lisa (1995), "The Promise of Institutionalist Theory" International
Security, Vol. 20, No.1, summer, pp.39-51;
Krasner, Stephen D. (ed.) (1983): International Regimes, Ithaca;
Mearsheimer, John J. (1995): „The False Promise of International Institutions” in International Security,
Vol. 19, No. 3, pp. 5-49;
Risse-Kappen (1996): „Collective identity in a democratic community: The case of NATO”, în
Katzenstein, Peter (ed.), (1996) The Culture of National Security: Norms and Identity in World
Politics, Columbia Press, New York pp. 357-399;
Rittberger, Volker (1990): Internaitonal Regimes in East-West Politics, London;
San Juan, E, Jr. (2007): „Postcolonial Dialogics: Between Edward Said and Antonio Gramsci", în
Persram, Naimi, Postcolonialism and Political Theory, Lexington Books, United Kingdom;
Schimmelfennig, Frank (1998): „NATO enlargement: A constructivist explanation” Security
Studies, Vol. 8, No. 2, 198 — 234;
Snidal, Duncan (1985): „Coordination vs. Prisoners’ Dilemma: Implications for International Cooperation
and Regimes”,American Political Science Review, 85, pp. 701-726;
Smith, Steve, Owens, Patricia (2008): „Alternative approaches to international theory”, în Baylis, John,
Smith, Steve, Owens, Patricia (edt.), The Globalization of World Politics, Oxford: Oxford University
Press;
Strange, Susan (1983): „Cave! Hic Dragons: A Critique of Regime Analysis” in Stephen D. Krasner (ed.),
International Regimes, Ithaca, pp. 337-354;
Suganami, Hidemi (1983): „The Structure of Institutionalism. An Anatomy of British Mainstream
International Relations”, International Relations, Vol. 7, No.5, pp. 2363-2381;
Wallander, Celeste, A. (2000): „Institutional Assets and Adaptability: NATO after the Cold War”,
International Organization, Vol. 54, No. 4, Autumn, pp. 705–735;
Waltz, Kenneth (1993): „The Emerging Structure of International Politics", International Security, Vol.
18, No.2, pp. 44-79;
Young, Oran R./Oshorenko, Gail (eds.) (1993): Polar Politics: Creating International Environmental
Regimes, Ithaca.

46
CAPITOLUL III: STRUCTURI

STRUCTURI I: ANARHIA

În termeni generali, anarhia denotă absenţa autorităţii politice. La nivelul analitic al sistemului
internaţional, acest lucru implică faptul că nu există un guvern mondial care să ia decizii în mod autoritar.
Care este consecinţa anarhiei internaţionale? Cum influenţează anarhia comportamentul statelor? Există
anarhie? Aceste întrebări au răspunsuri diferite din partea teoriilor relaţiilor internaţionale.

Realismul şi Anarhia

Cea mai cunoscută definiţie a anarhiei este dată de Kenneth Waltz (Waltz, 1979, 1959). El
pretinde faptul că sistemul internaţional este într-o stare de anarhie, de vreme ce nu există un guvern
mondial. Cu alte cuvinte: sistemul internaţional se confruntă cu o absenţă a autorităţii politice, spre
deosebire de unităţile teritorial statale care compun acest sistem şi care exercită o autoritate regulatoare
asupra populaţiilor pe care le subordonează. Singura certitudine la nivel internaţional este aceea că
sistemul anarhic este compus din unităţi omogene, respectiv statele. Aceste unităţi diferă într-un singur
aspect, şi anume capacităţile relative pe care le deţin.

Sistemul internaţional este deci o anarhie compusă din state care variază în puterea lor relativă.
Anarhia este predispusă a supravieţui, după spusele lui Waltz, deoarece statele doresc a-şi conserva
autonomia. Această autonomie însă nu este uşor de conservat, ea fiind supusă unor ameninţări perpetue.
Datorită mediului anarhic în care evoluează, comportamentul actorilor internaţionali nu este reglementat
în niciun fel, astfel că statele sunt obligate să supravieţuiască în cadrul acestui sistem ostil. Luptând astfel
pentru supravieţuire, statele au puţine motive să se încreadă unul în celălalt „ajutându-se de regulă
singure” (Pevehouse/Goldstein, 2008: 117)

Într-un astfel de mediu conflictul este mai degrabă regula decât excepţia, singurul mod de a
ordona cât de cât lucrurile este prin intermediul a două acţiuni deja menţionate în partea de teorii:
echilibrare (balancing), care se referă la o alianţă împotriva unui pericol iminent şi aderarea la locomotivă
(bandwagoning), definită ca o alioniere a statului cu sursa pericolului (Waltz, 1979, 1959) sau cu statul
cel mai puternic, cu scopul de a beneficia din această alianţă (Weber, 2009). În acest sens, o importanţă
covârşitoare o au marile puteri (superputerile, aşa cum le place realiştilor să le numească) care asigură
stabilitatea unei astfel de balanţe de putere, ţinând în frâu orice tentativă conflictuală nesăbuită a statelor
mai mici (Mearshimer, 2007).

În definitiv, aşa cum am putut observa, potrivit teoriei realiste, anarhia ca trăsătură definitorie a
sistemului internaţional creează nu doar cadrul în care actorii internaţionali interacţionează, ci determină
până la cel mai mic amănunt comportamentul acestora pe scena mondială.

47
Insitituţionalismul Liberal şi Anarhia

Institutionaliştii liberali, ca şi teoreticienii realişti, îşi bazează argumentele pe supoziţia conform

căreia statele sunt actori interesaţi care operează într-un sistem internaţional anarhic. Cu toate acestea,
supoziţiile pesimiste ale realismului legate de o permanentă stare de conflict (determinată de caracterul
anarhic al sistemului mondial) sunt diminuate în premise instituţionaliste. Pentru aceştia, chiar şi într-un
mediu ostil, lipsit de o autoritate regulatoare, cooperarea mutuală poate avea loc. Mai mult decât atât, ea
poate fi reglementată şi ordonată prin intermediul instituţiilor internaţionale.

În vreme ce realismul nu poate explica existenţa instituţiilor internaţionale, cu excepţia cazurilor

de „balancing” şi „bandwagoning”, instituţionaliştii liberali au introdus factori, precum costurile de
tranzactie scăzute, furnizarea de informaţii şi constrângerea instituţionalizată pentru a explica naşterea
instituţiilor internaţionale. Ca şi consecinţă, instituţiile reprezintă mai mult decât un fenomen de scurtă
durată, aşa cum realismul le defineşte. Aceste instituţii devin necesare pentru crearea ordinii
internaţionale. Relevante în acest sens, pe lângă exemplele oferite anterior (care exprimă foarte clar faptul
că este practic în interesul statelor să coopereze şi deci să creeze şi să apeleze la instituţii internaţionale),
sunt şi argumentele care accentueză capacitatea acestor organisme suprastatale de a asigura securitatea
statelor (nevoia lor primordială, potrivit realiştilor), descurajând acţiunile coercitive dintre ele, însă
prevăzând în acelaşi timp acţiuni de coerciţie împotriva celor care nu respectă dezideratele cooperării
(Dunne, în Baylis, Smith, 2001: 163-167).

În consecinţă, în accepţiunea liberală, anarhia şi consecinţele negative ale acesteia pot fi anihilate
prin intermediul instituţiilor internaţionale. Important de reţinut este faptul că aceste instituţii nu ţin locul
sau nu devin o autoritate regulatoare a sistemului anarhic, ci sunt, de fapt, organisme constituite voluntar
(reglementările lor se aplică doar celor care de bună voie au aderat la ele), menite să înlăture suspiciunile
şi incertitudinea generată de anarhia mondială.

Constructivismul Social şi Anarhia

Abordarea realistă şi cea a instituţionalismului liberal se opresc acolo unde începe

constructivismul social; neorealismul şi neo-liberalismul instituţionalist neglijează momentul interactiv
inerent în orice relaţie socială, chiar şi la un nivel interstatal. În contrast, teoria constructivistă recunoaşte
faptul că realitatea internaţională este o construcţie socială motivată de înţelegeri colective care sunt
produsul interacţiunilor sociale.

Calitatea structurii internaţionale, constă aşadar în înţelesul atribuit ei de către agenţi (statele) ale
căror practici o reproduc şi o schimbă (Wendt 1999; Jepperson, Wendt, Katzenstein 1996: 33).
Constructivismul social argumentează faptul că interacţiunea socială are puterea de a transforma interese
şi identităţi, deoarece cooperarea continuă influenţează înţelesurile intersubiective. Anarhia nu este o
structură dată sau fixă a sistemului internaţional, ci mai degrabă o construcţie socială care evoluează în
procesul de interacţiune: „anarhia reprezintă ceea ce statele înţeleg prin anarhie” (Wendt, 1992: 391).
Acest lucru înseamnă că perceperea sistemului internaţional drept anarhic depinde exclusiv de înţelesul şi
semnificaţia pe care noi o atribuim anarhiei. Drept urmare „înţelesul de anarhie poate avea diferite
semnificaţii pentru diferiţi actori” (Hopf: 1998: 174). Practic, anarhia este împărtăşită social, bazată pe
înţelegere intersubiectivă.

48
 Pentru a ilustra modul în care anarhia este construită social, Alexander Wendt introduce trei
culturi distincte ale sistemului internaţional – hobbesiană, lockeană şi kantiană – care sunt bazate pe
diferite roluri relaţionale – duşman, rival şi prieten – rezultând trei culturi diferite (Wendt, 1999: cap.6):

Ideea Norma Cultura Teoria

Hobbes Forţă Auto-ajutorare Duşmănie Realism

Locke Egoism Recunoaştere Rivalitate Instituţionalism

mutuală
Kant Legitimitate Auto-stăpânire Prietenie Idealism

Putem deriva trei ipoteze diferite din aceasta lucrare, referindu-ne prin diferite abordări teoretice
ale studiul sistemului internaţional, care ne conduc la diferite strategii: auto-ajutorare, recunoaştere
mutuală şi auto-stăpânire. Cu ajutorul curentului realist, se poate presupune că lupta armată, războiul şi
conflictul ar fi dominantele anarhiei; cu ajutorul instituţionalismului, se poate presupune rolul
independent al instituţiilor internaţionale precum şi căutarea de câştiguri absolute; prin constructivism sau
idealism, putem presupune faptul că actorii ar putea avea un dezvoltat simţ al identităţii colective, fiecare
stat identificându-se cu soarta celuilalt stat (Wendt, 2003).

Wendt proclama faptul că actuala situaţie a sistemului internaţional este caracterizată de cultura
lockeană şi de crearea unei comunităţi universale, caracterizată de pluralism şi securitate (Wendt, 2003:
521), cu o tendinţă puternică spre o cultură kantiană sau un sistem de securitate colectiv, cel puţin în
lumea occidentală. Chestiunea care prezintă interes pentru cercetare este dacă acest lucru poate fi
demonstrat empiric sau nu.

Ceea ce reiese însă din acest exemplu elocvent este faptul că, deşi recunosc existenţa anarhiei ca
atribut principal al sistemului internaţional, constructiviştii susţin că efectele anarhiei sunt dependente de
înţelesurile intersubiective pe care actorii internaţionali i le atribuie.

Teoriile Alternative şi Anarhia

Abordările tradiţionale în studiul relaţiilor internaţionale definesc anarhia drept o stare de fapt ce
caracterizează sistemul global în absenţa unei autorităţi centrale care să îndeplinească rolul de
guvernator. Social-constructiviştii au explicat apoi că această stare de fapt este rezultatul determinărilor
reciproce dintre actori şi structura globală în cadrul căreia operează, fiind modelată de ideile, de cultura ce
populează sistemul internaţional într-o anumită perioadă. Poststructuralişitii avansează însă cu această
analiză, fiind preocupaţi să înţeleagă modul în care a fost construit şi s-a sedimentat conceptul de anarhie.

Richard K. Ashley (1988) propune metoda dublei citiri pentru a evidenţia ascensiunea acestei
noţiuni în politica internaţională. El atrage atenţia că a privi anarhia drept o stare de fapt indiscutabilă este
o eroare, fiind necesar, în schimb, ca cercetătorii să se concentreze asupra fixării acestui concept într-un
cadru istoric specific, care a generat abordări şi interpretări particulare. A nu lua în considerare această
perspectivă ar obtura posibilităţile alternative de imaginare a spaţiului global, este de părere Ashley. El

49
susţine că problematica anarhiei derivă dintr-o reprezentare discursivă particulară, care impune o
anumită înţelegere a conceptului şi exclude interpretările ce opun rezistenţă. Acest discurs privilegiază
conceptul de suveranitate, asociat ordinii, progresului, stabilităţii, capacităţii de a coagula o identitate, în
raport cu cel de anarhie, suprapus ideii de haos, ori de eterogentitate generatoare de conflict (Ashley,
citat în Devetak, 2008).

Utilizând metoda dublei citiri, explică Ashley (1988), se poate observa cum demarcaţia, aparent
bine fixată şi coerentă, dintre anarhie şi suveranitate poate fi demontată şi observată dintr-un unghi care
nu privilegiază un termen în defavoarea celuilalt. Anarhia apare astfel ca o noţiune produsă de un set de
condiţii (asociate consolidării statului suveran ca formă dominantă de organizare politică), nu ca una
generată autonom. Mai mult, logica în care conceptul şi-a consolidat semnificaţia, aceea a unei opoziţii
insurmontabile faţă de noţiunea de suveranitate, nu se mai susţine în contextul recentelor transformări
globale. Ascensiunea actorilor nonstatali, sau apariţia regimurilor internaţionale conduc la o diluare a
suveranităţii statelor, respectiv la o repoziţionare a acestora în cadrul sistemului internaţional, situaţie în
care opoziţia dintre cei doi termeni dispare gradual, şi lasă loc unor interpretări pluraliste în studiul
relaţiilor internaţionale, concluzionează Ashley.

REFERINŢE:

Ashley, Richard K. (1988) „Untying the Sovereign State: A Double Reading of the Anarchy
Problematique”, în Millennium, Vol. 17, pp. 227-262;
Devetak, Richard (2008) „Postmodernismul”, în Burchill, Scott, Linklater, Andrew, Donnelly, Jack,
Paterson, Matthew, Reus-Smith, Christian, True, Jacqui, Teorii ale relaţiilor internaţionale, Iaşi:
Institutul European;
Dunne, Timothy, (2001): „Liberalism”, în: Baylis, Jon; Smith, Steve (eds.), The Globalization of World
Politics, 2nd Edition, Oxford, pp. 162-181;
Jepperson, Ron/Wendt, Alexander/Katzenstein, Peter J. (1996): „Norms, Identity, and Culture in National
Security” în Katzenstein, Peter J. (hrsg.), The Culture of National Security: Norms and Identity in
World Politics, New York, pp. 38-78;
Hopf, Ted (1998): „The Promise of Constructivism in International Relations Theory”, International
Security, Vol. 23, No.1, Summer, pp. 171-200;
Pevehouse, Jon, C., Goldstein, Joshua S. (2008): Relaţii Internaţionale, trad. de Andreea-Ioana Cozianu,
Elena Farca, Adriana Ştraub, Polirom, Iaşi;
Waltz, Kenneth (1959): Man, the State and War, New York;
Waltz, Kenneth (1979): Theory of International Politics, Reading;
Wendt, Alexander (1992): „Anarchy is what the States Make of It: the Social Construction of Power
Politics” International Organization, Vol. 46, No.2, pp. 391-425;
Wendt, Alexander (1994): „Collective Identity Formation and the International State”, American Political
Science Review, Vol. 88, No. 2, pp. 384-396;
Wendt, Alexander (1999): Social Theory of International Politics, Cambridge;
Wendt, Alexander (2003): „Why a World State is Inevitable” in European Journal of International
Affairs, Vol.9, No.4, pp. 491-542.

50
STRUCTURI II: INTERDEPENDENŢA

În vorbirea curentă, dependenţa desemnează o stare în care cineva este legat în mod semnificativ
de forţe externe. Interdependenţa, cel mai simplu definită, se referă la dependenţa mutuală. În lumea
politică, interdependenţa se referă la situaţii caracterizate de efecte reciproce între ţări sau actori
provenind din diferite ţări.

Aceste efecte rezultă, în primul rând, din tranzacţii internaţionale – schimburi monetare, bunuri,
oameni şi mesaje ce depasăşesc graniţele internaţionale. Astfel de tranzacţii au crescut dramatic după cel
de-al Doilea Război Mondial. Această interconectare, după spusele lui Koehane şi Nye (în cartea lor de
referinţă „Putere şi interdependenţă”) nu este acelaşi lucru cu interdependenţa. Ei susţin că efectul
tranzacţiilor economice şi de altă natură va depinde de constrângerile sau costurile asociate cu ele. Drept
urmare, cei doi autori fac o distincţie foarte clară între ceea ce ei numesc „interconexiune" şi
„interdependenţă".

Interconexiune: o ţară care importă întreaga cantitate de petrol este mai dependentă de un curs
continuu de petrol decât o ţară care importă bijuterii şi parfum faţă de accesul neîntrerupt la aceste bunuri
de lux.

Interdependenţă: reduce autonomia statelor şi face necesară adaptarea statelor la procesele

internaţionale.

Keohane şi Nye (1977) identifică două forme de interdependenţă : a) interdependenţă sensibilă şi

b) interdependenţă vulnerabilă.

a) Sensibilitatea implică stadii de receptivitate într-un cadru politic. Chestiunea este deci: cât de repede
schimbările dintr-o ţară determină schimbări costisitoare în alta şi cât de mari sunt aceste efecte? Acest tip
de interdependenţă este creat de interacţiunile din interiorul unui cadru de politici. Sensibilitatea asigură
stabilitatea acestui cadru. Cu alte cuvinte, sensibilitatea înseamnă responsabilitatea faţă de efectele
costisitoare din exterior, de a schimba situaţia, înainte ca politicile să fie alterate (costurile legate de
oportunitatea de a distruge relaţia).

Pentru a exemplifica cele spuse: SUA, Japonia şi Europa de Vest au fost afectate de creşterea
preţului petrolului în 1971 şi în 1973-1974, precum şi 1975. În absenţa unei politici noi, a cărei
implementare putea dura ani întregi sau chiar decenii, sensibilitatea acestor economii a fost o funcţie a
costurilor mai mari în ceea ce priveşte petrolul din afară şi cantitatea de petrol importat.

O modalitate formală de a exprima această relaţie funcţională ar arăta aşa:

SLD (interdependenţa sensibilă) = f(costuri petrol, import de petrol)

Statele Unite au fost mai puţin expuse decât Japonia faţă de creşterea preţului petrolului deoarece
au importat o cantitate mai mică din necesităţi. Interdependenţa senzitivă poate fi nu numai economică, ci
şi socială sau politică. Un exemplu relevant în acest sens îl constituie gradul crescând de comunicare
transnaţională. De exemplu, interconexiunea în comunicare a intensificat reportajele privind războiul din
Vietnam în anii ‘60 şi începutul anilor ‘70, determinând astfel o creştere a sensibilităţii şi având ca şi
rezultat final mişcările de protest ale studenţilor.

51
b) interdependenţa vulnerabilă poate fi definită ca fiind responsabilitatea unui actor de a suporta costuri
impuse de evenimente externe, chiar şi în situatiile în care legile au fost alterate. (Dependenţa vulnerabilă
poate fi măsurată numai prin costurile presupuse de procesul de realizare a ajustărilor efective unui
mediu schimbat într-o perioada de timp). Vulnerabilitatea este importantă în înţelegerea structurii politice
a relaţiilor de interdependenţă deoarece, într-un fel, se concentrează pe actorii care fac regulile jocului.
Vulnerabilitatea este cu siguranţă mai relevantă decât sensibilitatea, de exemplu, în analiza materilor
prime ca o presupusă transformare a puterii după 1973. Sunt des întâlnite situaţiile în care un procentaj
ridicat de importuri de materiale este luat drept index al vulnerabilităţii, când el sugerează numai faptul că
sensibilitatea este mare. Chestiunea centrală pentru determinarea vulnerabilităţii este eficienţa politicilor
alterate şi modul în care acestea pot da naştere unei cantităţi suficiente de material de bază şi la ce costuri.
Faptul că Statele Unite importă aproximativ 85% din rezerva de bauxită nu indică vulnerabilitatea
americană în acţiuni de acest gen, până în momentul în care nu putem aproxima costurile (de timp şi bani)
presupuse de operaţiuni de substituire a acestui material.

Pentru a rezuma cele spuse până acum, putem afirma faptul că interdependenţa – sau, în termeni
analitici – „interdependenţa complexă” se referă la existenţa mai multor forme de conexiune între
societăţi, pe lângă relaţiile politice ale guvernelor, incluzând legături transnaţionale între cooperări din
domeniul afacerilor. Cu alte cuvinte: statele nu sunt actori coerenţi sau unităţi, aşa cum sunt prezentate în
teoria realistă. Avem de-a face şi cu o absenţă de ierarhie între chestiuni: de exemplu, securitatea militară
nu mai este considerată o prioritate azi. Forţa militară nu mai este folosită ca şi instrument primar al
politicii externe (Keohane/Nye, 1977: 25). Interdependenţa complexă dă schiţa unei situaţii radical
diferite de viziunea realistă a relaţiilor internaţionale.

Realismul şi Interdependenţa

Realismul relaţiilor internaţionale nu acordă prea multă importanţă ideii de interdependenţă

considerând-o neesenţială în raport cu adevăratul deziderat internaţional al statelor, şi anume, lupta pentru
putere şi supravieţuire. Potrivit raţionamentului realist: (1) Statele sunt unităţi coerente şi factori
dominanţi în politica mondială. (2) Forţa este un instrument politic utilizabil şi eficient. Alte instrumente
pot fi desfăşurate, însă foloasirea forţei sau simpla ameninţare cu forţa este cel mai eficient mod de a
obţine puterea. În consecinţă, realiştii îşi asumă o ierarhie între chestiunile politice mondiale, dominate de
chestiuni privind securitatea mondială: „politică superioară” (high politics) care domină „politică
inferioară” (low politics), cea a chestiunilor sociale şi economice. Aceste supoziţii realiste definesc un tip
ideal de politică mondială. Ele ne ajută să ne imaginăm o lume în care politicile sunt caracterizate de
conflicte active sau potenţiale între state, facând posibil uzul de forţă în orice moment. Fiecare stat luptă
pentru propria supravieţuire într-un sistem de auto-ajutorare. Instituţiile nu joacă niciun rol.

Kenneth Waltz, teoreticianul de frunte neo-realist, a afirmat că interdependenţa definită de

instituţionaliştii liberali ca şi Keohane sau Nye este un „mit”. El argumentează acest lucru spunând că
ordinea este creată prin interacţiunea unităţilor funcţionale, care, în primul rând, se preocupă de propria
securitate într-un sistem de auto-ajutorare şi care diferă numai în capacităţile relative de putere.
Interdependenţa, în opinia lui Waltz, apare sau evoluează numai când avem de-a face cu o specializare a
unităţilor. De vreme ce, potrivit teoriei modelului neo-realist al sistemului internaţional, statele diferă
numai în funcţie de puterea lor relativă, interdependenţa în general trebuie să se menţină scăzută.
Interdependenţa scăzută implică inegalităţi ridicate între unităţi (Waltz, 1970: 207). În loc de

52
interdependenţă, există o distribuţie inegală de independenţă şi dependenţă în sistemul internaţional. De
exemplu, statele puternice exercită influenţă asupra statelor mai slabe prin politici economice, dar nu şi
invers (Walz, 1970: 214). Aşadar, interdependenţa în sensul liberal maschează doar relaţiile de putere în
sistemul internaţional, lucru recunoscut pe alocuri şi de adepţii teoriei liberale. „În mod ironic, rezultatul
analizei noastre de sinteză a fost mai degrabă extinderea neorealismului precum şi furnizarea de noi
concepte decât articularea unui cadru teoretic alternativ şi coerent pentru studiul politicii mondiale”
(Keohane/Nye, 1987: 733).

Liberalismul şi Interdependenţa

Aşa cum am anticipat anterior, în ceea ce priveşte viziunea liberală asupra interdependenţei, ea a
fost iniţial formulată de Keohane şi Nye (1989), cei doi argumentând că, odată cu anii '70-80 s-a produs o
schimbare fundamentală în structura sistemului internaţional. Statul şi capacitatea sa de a acţiona sunt
reduse datorită unui val crescând de interdependenţă în lumea politică.

Practic, acest nou tip de interdependenţă (inderdependenţa complexă) vine să contrazică

explicaţia realistă a sistemului internaţional, determinând o legătură tot mai strânsă (practic inevitabilă)
între ţări, fapt ce diminuează simţitor predilecţia acestora pentru război sau conflict în general (Held,
2004: 74).

Desigur, statele pot avea şi este normal să aibe interese divergente. Cu toate acestea, spre
deosebire de Morgenthau şi Waltz, liberalii nu subscriu la convingerea că aceste interese divergente
generează în mod unic beneficii „cu sumă zero”. În opinia lor, statele urmăresc realizarea propriilor
interese şi preferinţe sub constrângerile impuse de interesele altor actori (Moravcik, 2004). Totuşi, într-o
lume a interdependenţei complexe, aceste constrângeri pot fi înlăturate prin negociere, acorduri,
cooperare. De asemenea, într-o astfel de lume, preferinţele actorilor nu sunt fixe, ci flexibile, adaptabile.
Astfel, nu este deloc neobişnuit pentru un stat să se prefere negocierea, decât să vâneze tot timpul, cu
orice preţ câştiguri absolute, deoarece ştie, aşa cum am precizat anterior, că interesele sale depind şi de
interesele altor actori. În consecinţă, comportamentul preferabil din punct de vedere raţional este acela al
cooperării (nu al conflictului). Acele state care renunţă sau nu acceptă cooperarea riscă să se izoleze şi
prin urmare să nu îşi poată înfăptui interesele.

Aşa cum evidenţiază şi Nye, scopul relaţiilor dintre state este convingerea celorlalţi că intersele
tale sunt şi interesele lor, obţinând astfel sprijinul lor în a le atinge (Nye, 2004: 5).

Constructivismul şi Interdependenţa

Spre deosebire de teoriile clasice ale relaţiilor internaţionale (realism, liberalism),

constructivismul nu a fost implicat direct în această dezbatere a interdependenţei. Pentru constructivişti,
noţiunea de interdependenţă este strâns legată de ideea de interacţiune. Aşa cum ştim deja, interacţiunea
este un element cheie pentru constructivişti fiind procesul în cadrul căruia actorii îşi formează sau
definesc identităţile şi interesele. Din perspectiva constructivistă, însăşi existenţa actorilor internaţionali
depinde de ceilalţi, astfel că interdependenţa este o consecinţă logică a acestui fapt. Aşa cum am văzut şi
în capitolul I, constructivişii percep întregul sistem mondial drept o „societate internaţională”, cu toate
implicaţiile relaţionale ale acestui fapt.

53
 Totuşi, dacă este să privim interdependenţa din sfera globalizării, constructiviştii atrag atenţia
asupra normelor globale la care au aderat tot mai multe state (dreptul internaţional spre exemplu, sau
drepturile omului) şi care reglementează într-o mai mică sau mai mare măsură comportamentul statelor în
arena internaţională. De asemenea, constructiviştii militează şi pentru recunoaşterea rolului instituţiilor
internaţionale din acest punct de vedere, ele fiind entităţi care emit norme şi impun anumite tipuri de
comportament. Astfel, din perspectivă constructivistă „statele continuă să fie principalii actori ai
sistemului internaţional însă acţiunile lor trebuie înţelese nu ca un comportament de tipul self-help (auto-
ajutorare) determinat de mediul anarhic, ci drept acţiuni ai membrilor unei societăţi internaţionale formate
din actori statali şi actori non-statali” (Sikkink, 1998: 520).

Aşa cum putem observa, componenta identitară este una extrem de importantă pentru
constructivişti, ea luând locul câştigurilor relative sau absolute în cadrul structurii interdependente.
Conform analizei lui Kathryn Sikkink, statele îşi schimbă comportamentul nu doar datorită costurilor
economice, a temei de sancţiuni sau ca urmare a normelor globale, ci datorită faptului că, într-o lume
interdependentă, „liderii statelor sunt din ce în ce mai interesaţi de părerea altor lideri despre
comportamentul lor şi a ţării pe care o conduc” (ibid.)

Teoriile Alternative şi Interdependenţa

Cea mai cunoscută critică a conceptul de interdependenţă, asociată teoreticienilor neomarxişti în

principal, îşi găseşte originile în lucrările lui Immanuel Wallerstein, şi în dezvoltările ulterioare aduse de
reprezentanţii Şcolii Dependenţei din America Latină, precum Raul Prebisch sau Henrique Fernando
Cardoso. Wallerstein (1976) a descris relaţiile economice globale folosindu-se de modelarea unui sistem
de interacţiune caracterizat de o logică a exploatării unidirecţionale. Astfel, el plasa statele dezvoltate,
capitaliste, cu regimuri politice democratice, într-un centru (nucleu) global care exploatează economic
periferia (zonă în care se regăsesc state subdezvoltate, cu regimuri politice autoritare sau dictatoriale) prin
extragerea resurselor naturale/primare şi exportul ulterior de produse manufacturate la valori de preţ
disproporţionate. Acest sistem de exploatare, denumit fals interdependenţă de către regimurile capitaliste,
asigură bunăstarea nucleului şi menţine starea de subdezvoltare a perifieriei, necesară pentru perpetuarea
relaţiilor economice asimetrice, explică Wallerstein şi adepţii săi. Cu toate acestea, ei admit că structura
relaţiilor de exploatare este permeabilă, marcată de ritmuri ciclice şi contradicţii, care pot conduce în
timp la înlocuirea acesteia cu una mai echitabilă.

Argumente similare invocă şi teoreticienii postcolonialişti şi feminişti, vorbind la rândul lor

despre interdependenţă ca despre o relaţie globală preponderent unidirecţională, un mecanism de
exploatare, de fapt un discurs practicat de deţinătorii puterii pentru a-şi legitima dominaţia şi pentru a-şi
asigura subordonarea categoriilor percepute ca inferioare. Statele subdezvoltate, în accepţiunea
occidentală, de exemplu, trebuie convinse de necesitatea practicării unor relaţii economice cu statele
influente, într-un cadru prestabilit, pentru ca acestea din urmă să poată preveni şi controla eventuale
mişcări de emancipare care ar dezechilibra sistemul de exploatare.

54
REFERINŢE:

Hobden, Stephen, Jones, Richard Wyn (2008): „Marxist theories of international relations”, în Baylis,
John, Smith, Steve, Owens, Patricia (edt.), The Globalization of World Politics, Oxford: Oxford
University Press;
Keohane, Robert O./Nye, Joseph (1977) (2001): Power and Interdependence; World Politics in
Transition, Boston;
Keohane, Robert O. (1984): After Hegemony. Cooperation and Discord in the World Political Economy,
Princeton;
Keohane, Robert O. (1987), (2001): „Power and Interdependence Revisited”, International Organization,
Vol. 41, No. 4, pp. 725-753;
Moravcsik Andrew, (2008): „The New Liberalism," în Christian Reus-Smit and Duncan Snidal, eds. The
Oxford Handbook of International Relations, Oxford University Press, New York;
Nye, Joseph S. (2004): Soft Power: The Means to Success in World Politics, Public Affairs, New York;
Sikkink, Kathryn, (1998): „Transnational Politics, International Relations Theory, and Human Rights”,
Political Science and Politics, Vol. 31, No. 3, pp: 517-521;
Waltz, Kenneth (1970): „The Myth of National Interdependence” în Kindleberger, Charles P. (ed.), The
International Cooperation, Cambridge;
Wallerstein, Immanuel (1976): The modern world-system : capitalist agriculture and the origins of the
European world-economy in the sixteenth-century, New York: Academic Press.

55
STRUCTURI III: HEGEMONIA

Hegemonia este un termen folosit cu un sens larg în teoria relaţiilor internaţionale, cel mai des cu
scopul de a descrie cel mai puternic stat în sistemul internaţional sau statul dominant într-o anumită zonă.
De exemplu, Marea Britanie este privită ca fiind puterea hegemonică în sistemul internaţional din secolul
al XIX-lea, în vreme ce India este larg privită ca şi actualul stat hegemonic din Asia de Sud. Statul care
tinde spre hegemonie în Asia de Est este China, în vreme ce puterea hegemonică a prezentului sistem
internaţional este SUA.

Teoriile hegemonice asumă supoziţii realiste dar, în acelaşi timp, reduc importanţa anarhiei,
punând accent pe managementul sistemului în cadrul unei ordini ierarhice. Cea mai influentă teorie
hegemonică este „Teoria tranziţiei de putere”4 (Organsky/Kugler 1980, 1996): potrivit acestei teorii,
puterile hegemonice se nasc în mod frecvent şi îşi folosesc puterea pentru a crea un set de structuri
politice şi economice, precum şi norme de comportament care evidenţiază stabilitatea sistemului pe de o
parte, iar pe cealaltă parte, avantajează propria securitate. Vitezele diferite de creştere duc la naşterea şi
prăbuşirea puterilor hegemonice, iar probabilitatea maximă în ceea ce priveşte războiul apare în
momentul în care liderul în declin este contestat de catre liderul în formare. Fie cel care contestă
autoritatea iniţiază un război pentru a culege beneficii proporţionale cu puterea lui militară crescândă, fie
liderul în declin iniţiază un război preventiv pentru a bloca schimbarea, atâta vreme cât mijloacele
militare îi sunt la dispoziţie (Gilpin, 1981; Kennedy, 1987).

Pentru o mai mare siguranţă a informaţiei, o nouă privire asupra teoriei echilibrului de putere este
necesară. De fapt, această teorie pretinde faptul că evitarea hegemoniei este principalul scop al statelor
(sau cel puţin al marilor puteri) şi că menţinerea echilibrului în ceea ce priveşte puterea în cadrul
sistemului este un mijloc esenţial pentru scop în sine. Teoria prezice faptul că statele, şi în particular
marile puteri, îşi vor construi propriile armate şi vor forma alianţe împotriva acelora care constituie
ameninţări primare ale intereselor lor, mai exact împotriva oricărui stat care constituie o ameninţare
hegemonică asupra sistemului. Acest lucru atestă opoziţia diametrală a celor două teorii, respectiv cea a
echilibrului de putere şi cea hegemonică.

În fine, o ultimă teorie referitoare la situaţiile hegemonice este aceea a „stabilităţii hegemonice"
(Keohane, 1984). Cele mai multe utilizări ale teoriilor hegemonice definesc, în general, hegemonia în
termeni de dominaţie în finanţele globale, comerţ şi putere navală, şi, într-adevăr, cele mai multe versiuni
ale „teoriei stabilitătii hegemonice” sunt teorii care se referă la stabilitatea economiei politice
internaţionale. Principalul argument invocat de Keohane este următorul: „structurile de putere
hegemonice, dominate de o singură ţară, sunt cele care duc la dezvoltarea regimurilor internaţionale
puternice ale caror reguli sunt relativ precise şi bine implementate”. (Keohane, 1984).

Dovezile empirice par să confirme această teorie. Să luăm ca şi exemplu naşterea şi căderea
Sistemului Bretton Woods: în 1944, decidenţii internaţionali s-au adunat la Bretton Woods, în Statele
Unite, pentru a rezolva două probleme majore:

4 Teoria tranzitiei de putere: hegemonia apare frecvent şi stabilizează sistemul internaţional.

56
 - în primul rând, ei trebuiau să asigure un sistem monetar global stabil, precum şi un sistem de comerţ
liber;

- în al doilea rând, economiile distruse de război ale Europei trebuiau reconstruite.

Ca şi consecinţă, la Bretton Woods au fost elaborate trei instituţii pentru a promova noua ordine
economică. Fondul Monetar Internaţional (FMI) a fost creat pentru a asigura un regim de rată de schimb
stabil, precum şi pentru a acorda suport ţărilor care întâmpinau perioade de criză temporară în menţinerea
balanţei de plăţi. Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), ulterior numită Banca
Mondială (BM), a fost creată pentru a facilita investiţiile private precum şi reconstrucţia în Europa. Banca
a fost, de asemenea, proiectată cu scopul de a sprijini dezvoltarea altor ţări, acest motiv devenind ulterior
însuşi motivul existenţei sale. Acordul General asupra Tarifelor şi Comerţului (GATT) a fost semnat în
1947, devenind un forum pentru negocieri asupra liberalizării comerţului. O altă caracteristică de bază a
acestui sistem a fost faptul că toate cursurile valutare ar fi fost teoretic fixate la o anumită valoare, în acest
fel realizându-se stabilitatea sistemului financiar internaţional. Este evident faptul ca SUA a fost singurul
stat capabil şi dispus să înfiinţeze aceste instituţii.

În 1971, totuşi, SUA a decis să suspende convertibilitatea dolarului în aur la 35$ pe uncie. Acest lucru
a înlăturat aurul de la dolarul de aur standard şi a deschis calea pentru ca marile monede să fluctueze în
loc să rămână la valori fixe. De ce a renunţat SUA aşadar la acest sistem? Keohane argumentează faptul
că Statele Unite şi-au pierdut capacitatea de a menţine sistemul. În acelaşi timp, FMI, BM şi OMC
(GATT) încă existau, astfel a devenit evident faptul că o instuţie internaţională putea supravieţui fără
puterea hegemonică care i-a dat naştere iniţial (Woods, 2001).

Realismul şi Hegemonia

Hegemonia este deseori privită drept un atribut al teoriilor realiste, desemnând în acest sens
reuşita unui stat de a-şi maximiza nevoia de putere, ajungând până într-acolo încât să domine de unul
singur „regulile şi aranjamentele prin care sunt conduse relaţiile politice şi economice internaţionale”
(Pevehouse/Goldstein, 2008: 127). Desigur cazurile în care acestă hegemonie este exercitată pe plan
mondial sunt foarte rare (Anglia secolului al XIX-lea şi eventual SUA, în primele decenii post-belice),
însă realiştii folosesc deseori conceptul de hegemonie regională, o situaţie mult mai probabilă şi prezentă
în lumea politică.

Potrivit viziunii realiste referitoare la lupta pentru putere, ar putea părea că hegemonia este
practic statutul suprem la care aspiră sau ar trebui (teoretic) să aspire fiecare stat în parte (îndeosebi
marile puteri). În mod contrar însă, aşa cum am văzut mai sus, teoria realistă a echilibrului de puteri
postulează faptul că evitarea unei astfel de hegemonii este principalul scop al statelor. Motivul este lesne
de înţeles deoarece hegemonia ar presupune practic dominaţia totală a unui singur stat, ceea ce ar periclita
serios siguranţa celor din jur. Astfel, din moment ce asigurarea siguranţei şi securităţii (potrivit teoriei
realiste) este principalul scop al statelor, acestea vor face tot ce le stă în putinţă pentru a răsturna acestă
situaţie hegemonică şi a restabili un echilibru de putere, echilibru ce le garantează un grad suficient de
siguranţă pentru a se putea desfăşura pe plan internaţional (Mearsheimer, 2001).

Cu toate acestea, din perspectiva „teoriei stabilităţii hegemonice” (teorie la origine liberală, însă
încorporată şi prelucrată de aparatul teoretic realist), adepţii realismului subscriu şi la ideea conform

57
căreia, în anumite situaţii, este nevoie de prezenţa unui hegemon care să garanteze un anumit tip de ordine
fie în cadrul întreg sistemului internaţional, fie pe plan regional. Rolul hegemonului este acela de a
guverna în spaţiul mondial sau regional, scopul acestei guvernări fiind acela de a garanta puterii
dominante menţinerea puterii (Gilpin, 1988: 592). Din perspectiva realismului pur, hegemonul asigură
respectiva ordine prin putere militară însă din perspectiva realistă a teoriei stabilităţii hegemonice,
menţinerea ordinii nu se face doar prin forţă, putere şi frică, ci totodată prin elemente specifice cooperării,
cum ar fi asigurarea unei pieţe de desfacere pentru statele mai mici, introducerea de bunuri proprii pe
pieţele acestora, garantarea unei monede forte, exportarea de idei, tehnologii sau chiar oportunităţi, etc.
(Krasner, 1976: 319-323). În acest fel, cei dominaţi beneficiează şi ei de anumite avantaje, fiind mult mai
puţin probabilă răzvrătirea şi coalizarea lor împotriva hegemonului.

Ca şi o concluzie, putem afirma că acestă variantă a teoriei stabilităţii hegemonice poate fi

considerată drept „o explicaţie bazată pe realism pentru cooperare, argumentând faptul că un stat
dominant este obligat să asigure o economie politică internaţională bazată pe comerţul liber” (Woods,
2001: 280).

Liberalismul şi Hegemonia

Desigur, perspectiva liberală asupra hegemoniei este dată de propria interpretare a teoriei
stabilităţii hegemonice. În viziunea liberalilor, hegemonia reduce sau chiar anulează anarhia, propunând
un fel de ordine asemănătoare cu un guvern central în sistemul internaţional. Evident, un loc de frunte
este ocupat şi de instituţiile internaţionale prin intermediul cărora, hegemonul oferă o serie de bunuri
publice, lucrând astfel în interesul tuturor şi contribuind inevitabil la rezolvarea sau cel puţin la strunirea
conflictelor dintre puterile mijlocii sau statele mici (Pevehouse/Goldstein, 2008: 128).

Le fel ca şi în viziunea realistă, adepţii liberalismului RI, concep hegemonul drept un actor care
preferă să-şi menţină hegemonia nu prin forţă ci prin cooperare, prin realizarea nu doar a intereselor
personale ci şi pe cele ale celorlalţi actori, facilitând astfel o situaţie mutual benefică, situaţie ce îi permite
menţinerea hegemoniei.

Ceea ce îi separă totuşi pe liberali de vechii lor rivali este convingerea că sistemul creat şi
schimburile facilitate prin intermediul hegemonului vor continua să existe şi după dispariţia acestuia
(desigur în condiţiile în care ele se dovedesc a fi viabile). Aşa cum am văzut în introducerea acestui
subcapitol, instituţiile create de hegemonia americacă la Bretton Woods au continuat să existe şi să
funcţioneze mult după dispariţia SUA ca hegemon mondial (Woods, 2001). Acest lucru este explicabil şi
prin prisma convingerilor de bază ale liberalismului care evocă prin definiţie o situaţie internaţională
axată pe schimburi şi cooperare. Acest lucru este valabil atât în absenţa hegemonului (vezi subcapitolele
Anarhia şi Interdependenţa), cât şi în prezenţa lui, fapt pentru care trecerea de la o organizare la alta nu
presupune schimbări majore (spre deosebire de realism, acolo unde se trece de la o situaţie bazată pe luptă
pentru supravieţuire şi putere la o situaţie de cooperare bazată pe schimburi reciproce şi beneficii
relative).

Constructivismul şi Hegemonia

Aşa cum ne-am obişnuit deja, teoria constructivistă se situează undeva în afara postulatelor şi
dezbaterii dintre realişti şi liberali. În ceea ce priveşte hegemonia, constructivismul adoptă o poziţie

58
relativă, argumentând că structura hegemonică diferă în funcţie de hegemon. Împrumutând celebra
formulare a lui Alexander Wendt despre anarhie, putem afirma că „hegemonia este ceea ce fac statele din
ea”. Altfel spus, identitatea şi interacţiunea dintre state reprezintă componenta esenţială a conturării unui
hegemon. Aşa cum afirmă Ciuta, hegemonul este puternic datorită identităţii pe care şi-a construit-o prin
interacţiunea cu cei din jur (Ciuta, 2006: 180).

Astfel, din perspectivă constructivistă, un actor internaţional obţine hegemonia nu prin forţă sau
prin putere economică sau militară, ci prin convingerea celorlalte state în legătură cu poziţia dominantă pe
care o ocupă în raport cu ele. Altfel spus, puterea hegemonului este dobândită şi legitimată de ceilalţi
actori. În consecinţă, fiind rezultatul interacţiunii, hegemonia are un puternic caracter social (Ruggie,
1982: 382), adică are o anumită responsabilitate faţă de sistemul internaţional pe care îl guvernează şi
implicit faţă de statele care îl compun.

Din moment ce poziţia dominantă în care se află hegemonul a fost atinsă în urma interacţiunii cu
alte state, ea urmează a fi menţinută tot prin intermediul dialogului şi a cooperării (al interacţiunii). Ca
parte a rolului său social, hegemonul identifică şi crează un fel de nevoie colectivă pe care îşi propune să
o urmărească atât în interesul propriu cât şi în interesul celorlalte. Mai mult decât atât, identitatea
hegemonului, fiind recunoscută ca atare tinde să ralieze de partea ei o serie importantă de actori
formându-se astfel un fel de identitate colectivă în cadrul căreia dominaţia nu este impusă, devenind un
atribut natural(izat) al spaţiului internaţional. Acestă identitate colectivă se reflectă cel mai bine prin
intermediul unor insitituţii internaţionale (probabil exemplul UE şi NATO sunt cele mai elocvente) care
servesc nu doar hegemonului sau ambiţiei acestuia de a-şi menţine poziţia dominantă, ci într-adevăr
tuturor, deoarece scopurile hegemonului devin şi scopurile celorlalţi pentru simplul motiv că ceilalţi cred
şi se identifică cu ele. (Jackson, 2003: 228).

Desigur, tranziţia de putere este posibilă şi luată în calcul de constructivişti însă trecerea de la un
pol hegemonic la altul se face mult mai lin, treptat, pe măsură ce interacţiunile dintre state generează noi
relaţii, noi identităţi. Practic, din punct de vedere constructivist, hegemonia are loc atâta timp cât un stat
reuşeşte să îşi menţină (şi implicit să îi fie recunoscută) identitatea hegemonică. În momentul în care
respectivul stat încetează a fi credibil în proiectarea unei imagini dominante, el automat îşi va pierde (într-
adevăr treptat importanţa).

Teoriile Alternative şi Hegemonia

O perspectivă critică asupra problematicii hegemoniei chestionează construcţia şi stabilitatea

semnificaţiei termenului. Practic, teoriile tradiţionale din relaţiile internaţionale încearcă să demonstreze
cum un stat, aflat în posesia unor capabilităţi materiale, şi dispus să le utilizeze pentru a-şi construi
supremaţia în sistem, devine hegemon în momentul în care nivelul acestor resurse dar şi al voinţei politice
îl depăşeşte pe cel ale restului statelor. Teoreticienii critici, în schimb, explică faptul că statutul de
hegemon nu este atât rezultatul direct al capabilităţilor relative, sau al opţiunii asumate deschis de
supremaţie, cât mai ales efectul abilităţii unui stat de a construi un consens care să îi favorizeze întâietatea
globală sau regională (Ashley, 1987).

Această abordare presupune şi o latură consimţită a subordonării faţă de un hegemon (care poate
fi un stat, un grup social, sau o organizaţie), indusă prin diseminarea în cadrul societăţii a valorilor şi
practicilor agreate de acest actor dominant cu ajutorului unei reţele de instituţii pe care le are la dispoziţie

59
(Antonio Gramsci, citat în Hobden/ Jones, 2008). Reversul acestui fapt este oportunitatea pe care
societatea o are în a chestiona, a combate ulterior şi eventual înlătura forma de dominaţie căreia îi este
supusă.

Astfel, în această accepţiune, hegemonia în sistemul internaţional nu se instalează şi nu încetează

atunci când un actor concentrează suficientă putere, respectiv când forţa sa se disipează, ci este un produs
al capacităţii acestui actor de a impune şi menţine un discurs dominant.

REFERINŢE:

Ashley, Richard K. (1987): „The Geopolitics of Geopolitical Space: Toward a Critical Social Theory of
International Politics”, în Alternatives, Vol. 12, pp. 403-434;
Ciuta, Felix (2006): „What are we debating?", International Poltics, Vol. 43, No.2, pp. 73-196;
Gilpin, Robert (1981): War and Change in World Politics, New York;
Gilpin, Robert, (1988): „Theory of Hegemonic War", Journal of Interdisciplinary History, Vol. 14, No.4,
pp.591-613;
Hobden, Stephen, Jones, Richard Wyn (2008) „Marxist theories of international relations”, în Baylis, John,
Smith, Steve, Owens, Patricia (edt.), The Globalization of World Politics, Oxford: Oxford University
Press;
Jackson, Patrick T., (2003): „Defending the West: Occidentalism and the formation of NATO”, The Journal
of Political Philosophy, Vol.11, No.3, pp. 223-252;
Kennedy, Paul (1987): The Rise and Fall of the Great Powers, New York;
Keohane, Robert O. (1984): After Hegemony. Cooperation and Discord in the World Political Economy,
Princeton;
Krasner, Stephen (1976), „State Power and the Structure of International Trade,” World Politics, Vol. 28,
No. 3, pp. 317-347;
Kugler, Jacek/Lemke, Douglas (eds.) (1996), Parity and War, Ann Harbour;
Mearsheimer, John, J. (2001): The Tragedy of Great Power Politics, W. W. Norton & Company, New
York;
Organski, A.F.K./Kugler, Jacek (1980): The War Ledger, Chicago;
Pevehouse, Jon, C., Goldstein, Joshua S. (2008), Relaţii Internaţionale, trad. de Andreea-Ioana Cozianu,
Elena Farca, Adriana Ştraub, Polirom, Iaşi;
Ruggie, John, Gerard, (1982), „International Regimes, Transactions and Change: Embedded Liberalism
in the Postwar Economic Order", International Organization, Vol. 36, No.2, pp. 379-415;
Woods, Nagaire (2001): „International Political Economy in an Age of Globalization” în Baylis,
John/Smith, Steve (eds.), The Globalisation of WorldPolitics. An Introduction to International
Relations, Oxford, pp. 277-298.

60
CAPITOLUL IV: PROCESE

PROCESE I: INTEGRAREA REGIONALĂ

Unul dintre cei mai importanţi factori în ceea ce priveşte economia modernă globală este sistemul
de organizare pe o bază regională. Mulţi indicatori ai globalizării, ca şi comerţul, investiţiile străine
directe, instituţiile internaţionale, sunt direcţionaţi către parteneri regionali. În Europa de Vest, importurile
şi exporturile îşi găsesc din ce în ce mai frecvent originea, precum şi destinaţia în cadrul aceleaşi zone;
acelaşi lucru poate fi afirmat şi în ceea ce priveşte America şi Asia de Est.

Dintr-un punct de vedere global, regionalizarea activităţii economice şi potenţiale reprezintă un

puzzle: pe această linie de gândire, instituţiile de comerţ regionale sunt, în mod clar, mai puţin viabile şi
pot, în unele cazuri, reprezenta obstacole pentru o integrare mai largă. Dacă extinderea pieţei,
specializarea şi schimbul sunt benefice, de ce nu avem de-a face cu o dominaţie a instituţiilor globale
asupra soluţiilor regionale? Înainte de a furniza o explicaţie privind integrarea regională, trebuie să avem
în vedere câteva date.

Trei regiuni (Europa, America de Nord si Asia de Est) constituie cele mai importante zone de
integrare economică globală. Alte regiuni de importanţă economică sunt Africa de Sud, Orientul Mijlociu,
extremităţile Pacificului, America de Sud, precum şi zone economice sub-regionale, ca şi Zona
Economică Superioară a Chinei de Sud (Hong Kong, Macao, Guangdom, Taiwan), Triunghiul de creştere,
incluzând Singapore, Insula Batan din Indonesia şi privincia Johor din Malaysia.

Integrarea regională este un fenomen răspândit care există în aproape toate colţurile lumii. GATT
a primit 124 de notificări asupra acordurilor de comerţ regionale (RTA) în perioada 1948-1994; începând
cu 1995, 90 de acorduri adiţionale au fost notificate. Peste 130 de acorduri comerciale regionale sunt în
vigoare în momentul de faţă. Mai mult, aproape fiecare membru al OMC este, de asemenea, membru al
cel puţin unui asemenea acord. Totuşi, puţine acorduri de acest gen, cu excepţia UE, s-au îndreptat spre
altceva decât formarea unor regiuni de comerţ liber sau a unor uniuni vamale.

Cum putem defini integrarea regională? Belassa (1961) a definit patru paşi, secvenţiali şi ideali
către integrarea regională economică completă: 1) zona de comerţ liber, 2) uniuni vamale, 3) uniune
economică, 4) integrare economică completă. Scharpf (1995) a identificat următorul traseu către
integrarea regională: 1) ajustări unilaterale la acţiunile celorlalţi, 2) cooperare pentru îndepărtarea
obstacolelor în ceea ce priveşte integrarea pieţii, 3) adoptarea de reguli, 4) delegarea suveranităţii
instituţiilor internaţionale.

Neofuncţionalism şi Integrare Regională

Probabil cea mai elocventă descriere a integrării regionale şi a modului în care ea se manifestă
este aceea a teoriei (neo)funcţionaliste (teorie din sfera integrării europene). Ernst B. Haas si Philippe C.
Schmitter (1964), principalii reprezentanţi ai acestei teorii, au argumentat faptul că integrarea este
probabil să apară în cadrul ţărilor cu un tip anume de mediu intern: ţările democrate şi liberale, cu
economii capitaliste avansate, structuri sociale diferenţiate şi structuri de grupuri de interese pluraliste.
Asemenea ţări ar câştiga multiple avantaje prin expansiunea capitalismului la nivel regional (Haas, 1968).

61
Bazate pe aceste condiţii interne, procesele sunt puse în mişcare. Exemplele le constituie reţelele dense de
schimb economic, comerţ, migrarea forţei de muncă, turism, precum şi cursuri libere ale factorilor
productivi. Următoarea fază care este şi cea finală implică o revărsare. Odată ce integrarea începe într-un
anume domeniu de cooperare, există perspective pentru expansiunea deprinderilor de cooperare în alte
domenii (Caporaso/ Keeler, 1995).

Două dintre abordările neofuncţionaliste complexe privind integrarea sunt oferite de Haas şi
Schmitter (1964) si Nye (1968). Primii prezintă nouă variabile: patru condiţii iniţiale (mărimea unităţilor,
rata de tranzacţii, pluralismul şi complementaritatea elitei), două condiţii în momentul uniunii economice
(scopuri guvernamentale şi interdependenţa instituţiilor regionale), şi trei condiţii de proces (modul de
luare a deciziilor, rata de tranzacţii şi adaptibilitatea guvernelor), care sunt legate de uniunea politică.
Dacă o serie de ţări menţin un nivel înalt de tranzacţii economice şi sociale, în acelaşi timp împărtăşesc
instituţii interne pluraliste cu dimensiuni similare, având un nivel de dezvoltare similar, grupul format din
acele ţări deţine mari şanse de a obţine statutul de uniune politică.

Stone Sweet şi Sandholtz (1998) au identificat alte ipoteze funcţionaliste, prin cercetarea
condiţiilor în care instituţiile politice apar la un nivel internaţional şi/sau regional. În răspunsul furnizat, ei
presupun că preferinţele interne şi transnaţionale generează cerere pentru integrarea regională. O ipoteză
este cea conform căreia, pe masură ce schimbul economic se intensifică, la fel se va intensifica şi nevoia
pentru reguli comune. Cei doi autori plasează bariera fundamentală pentru integrarea regională în
diferenţele dintre reguli şi norme la nivel naţional, din aceasta desprinzându-se a doua ipoteză conform
căreia integrarea politică implică eliminarea diferenţelor dintre reguli şi norme la nivel naţional sau
identificarea unor alte principii pentru coordonarea diferenţelor.

Funcţionalismul este important şi astăzi, dar nu beneficiează de un program real de cercetare. Este
relevant în măsura în care influenţează alte teorii. Mesajul funcţionalist a fost absorbit în teorii privind
instituţiile, precum şi în teorii ale formării preferenţilor.

Realismul şi Integrarea Regională

În opoziţie cu funcţionalismul, realiştii argumenteză că preferinţele unui stat, inclusiv cele privind
integrarea, sunt determinate de poziţia sa în sistemul internaţional, adică poziţia sa în raport cu distribuţia
de putere. Această viziune realistă implică faptul că cooperarea într-un sistem anarhic de auto-ajutorare
este un fenomen de scurtă durată bazat pe consideraţii privind câştigurile relative ale statului respectiv. Cu
alte cuvinte, schimbarea de putere şi preocupările faţă de câştiguri relative determină statele să-şi schimbe
aliaţii, făcând aşadar cooperarea de lungă durată ineficientă. Să nu uităm faptul că, în viziunea realistă,
statele sunt fără discuţie cei mai importanţi actori ai mediului internaţional, iar modul principal prin care
ele îşi satisfac preferinţele este auto-ajutorarea (Waltz, 2006: 117).

Totuşi, când statele aderă la o uniune regională, în aparenţă, ele aderă la cooperare bazată pe
calitatea de membru stabil pe o perioada lungă de timp. Asocierea îndelungată, bazată pe câştiguri
aboslute şi realizată cu parteneri stabili indică antiteza aşteptărilor realiste descrise mai sus. Este, aşadar, o
teorie realistă a integrării regionale un paradox?

Joanne Gowa (1989) spune că Războiul Rece a deviat atenţia ţărilor europene de la concentrarea
pe SUA şi URSS. Deci, distribuţia bipolară de putere dupa cel de-al Doilea Război Mondial a încurajat

62
integrarea profundă în cadrul Europei. Aparent, John Mearsheimer (1990) s-a înşelat afirmând faptul că
sfârşitul Razboiului Rece ar aduce o retragere a Statelor Unite din NATO şi că tensiunile vor creşte între
ţările europene. De asemenea, el credea că apartenenţa Germaniei la „Vest” era o problemă în Europa
dupa sfârşitul sistemului de bipolaritate. Dovezile empirice au arătat contrariul: SUA este în continuare
membru NATO. Nu numai că NATO nu s-a dizolvat, dar s-a dovedit a fi o instituţie flexibilă de
securitate, care a reuşit să se adapteze noilor imperative de securitate regională şi globală. Acelaşi lucru
este valabil şi pentru Uniunea Europeană: departe de a fi copleşite de probleme de cooperare, statele
europene au reuşit să stabilească tratate de cooperare regională, precum cel de la Maastricht (1993) sau
Amsterdam (1997) la fel ca si iniţierea Uniunii Economice şi Monetare sau expansiunea către Europa
Centrală şi de Est.

Joseph Grieco se întreabă cum si de ce guvernele au acceptat aceste acorduri, care le limiteaza
serios autonomia. Argumentul sau este că statele, în special cele secundare (care sunt mai puţin puternice
dar totuşi influente), au negociat creşterea influenţei lor prin aducerea de membri puternici în instituţiile şi
politicile internaţionale. Să presupunem că acest argument se consituie într-o descriere suficientă a
comportamentului de negociere al statelor secundare în cadrul procesului de integrare europeană. Câteva
întrebari persistă: de ce a ales cel mai puternic stat (Germania) să se limiteze? Poate fi răspunsul derivat
din logica anarhiei şi balanţei de putere? Au decis statele mai puţin influente, precum Italia, Belgia sau
Olanda, să adere din considerente de balanţă de putere, sau din lipsa de alternative viabile produse de
alterarea statusquo-ului sau, în fine, pur şi simplu din considerente interne? Dacă luăm un exemplu izolat,
se pare ca în cazul aderării Italiei la Uniunea Economică şi Monetară a fost vorba, pe de o parte, de o
modalitate de evitare a asumării propriilor greşeli, iar, pe de o altă parte, de furnizarea unui stimul extern
reformei privind sistemul de pensii (Sbragia, 2001). Luând în considerare negocierea purtată de state,
Grieco preia concepte de la modelul alegerii raţionale, aşadar într-un fel punând în umbră adevăratul scop
al argumentului său.

Aşadar, analizând aceste exemple, putem admite faptul că integrarea regională este într-adevăr un
teren inconfortabil pentru realişti. Predicţiile teoriei lor par să se împiedice de persistenţa şi înflorirea
acestui tip de proces în cadrul relaţiilor internaţionale, singurul mod de a le apropia de teoria realistă fiind
prin postularea faptului că integrarea regională nu este altceva decât un instrument pentru menţinerea şi
creşterea puterii celor care conduc instituţiile în care acesta se manifestă.

Interguvernamentalismul Liberal şi Integrarea Regională

Interguvernamentalismul liberal plasează statele în centrul analizei. Principalul argument al

manierei în care integrarea regională evoluează se desfaşoară în felul următor: interesele economice şi
sociale sunt formulate de procese politice interne şi sunt afectate de instituţii interne. Un element crucial
în această abordare îl reprezintă procesele de agregare a intereselor, negocierea interguvernamentală
precum şi intrarea în vigoare a deciziilor (Moravcsik, 1993, 1998). Altfel spus, integrarea regională
începe pe plan intern şi are, în cea mai mare parte a cazurilor, o miză economică. În eventualitatea în care,
în urma unui proces de integrare regională, performanţele economice ale unui anumit stat se
îmbunătăţesc, atunci respectivul stat (cu consimţământul populaţiei bazat pe negociere, agregare de
interese, etc) acceptă să transfere o parte din preferinţe (dar şi din resurse) către entitatea internaţională
respectivă (Hix, 2005: 15). În cei mai simpli termeni liberali – instituţia internaţională reprezintă un cadru
ideal în care un stat îşi poate realiza obiectivele interne. De asemenea, integrarea unui grup de state în

63
cadrul aceluiaşi organism atrage după sine un grad ridicat de interdependenţă şi de cooperare, reducând
astfel la minim şansele unei conflict. (Held, 2004: 74)

Mai mult decât atât, interguvernamentalismul liberal pleacă de la convingerea că, odată ce astfel
de instituţii internaţionale (asemeni Uniunii Europene) dobândesc din ce în ce mai multă credibilitate şi se
dezvoltă din ce în ce mai mult, ele ajung să definească şi să ordoneze într-o tot mai mare măsură spaţiul
înconjurător, substituindu-se într-un fel anarhiei. Important de specificat aici că statele continuă să
primeze ca actori privilegiaţi ai spaţiului internaţional, însă, în unele cazuri, interesele lor comune sunt
reprezentate prin intermediul instituţiei din care fac parte.

Persitenţa şi eficacitatea acestui tip de instituţii i-au determinat pe liberali să considere că au

câştigat o luptă extrem de importantă cu realismul, dovedind astfel că predilecţia statelor este îndreptată
mai degrabă către cooperare decât către conflict şi că instituţiile internaţionale sunt proiecte de lungă
durată, ele servind nu doar intereselor imediate de putere, ci şi unei serii ample de obiective şi preferinţe
raţionale stabilite în urma negocierilor (atât interne, cât şi externe).

Totuşi, pentru a păstra corectitudinea acestui demers academic, aşa cum am prezentat potenţialele
neajunsuri ale teoriei realiste, putem evidenţia şi o serie de situaţii care vin să contrazică poziţia
interguvernamentaliştilor liberali. Spre exemplu, putem vorbi despre eşecul implementării Constituţiei
Europene (eşec care pare să susţină ideea realistă conform căreia integrarea poate merge doar până la un
anumit punct, statele dorindu-şi în continuare să menţină controlul) sau despre promisiunea trădată a
zonei euro (în urma crizei din Grecia), fapt ce poate pune la îndoială întreaga existenţă a Uniunii
Europene.

Constructivismul Social şi Integrarea Regională

La fel ca şi în cadrul teoriilor relaţiilor internaţionale, abordare constructivistă cu privire la

teoriile integrării (şi implicit la integrarea regională) vine de undeva din afară, răsturnând complet
premisele abordărilor clasice din domeniu – funcţionalism, interguvernamentalism, neofuncţionalism
(Risse, 2004).

Miezul programului de cercetare constructivist este reprezentat de rolul ideilor, normelor, culturii,
identităţilor, opunându-se factorilor materiali în procesul de integrare (interese sau preferinţe economice,
beneficii relative, etc). Un teoretician constructivist de seamă al integrarii europene este Jeffrey Checkel
(1998, 1999, 2001). Acesta argumentează că ideile, normele, identităţile sunt vitale pentru procesul de
integrare, ele acţionând nu doar ca şi constrângeri externe, ci şi din interiorul actorilor, având un caracter
constitutiv. Altfel spus, pentru Checkel, normele pot deveni componente ale actorilor, o parte din ceea ce
aceştia sunt, şi, de asemenea, pot fi adânc internalizate. Când acest lucru se întâmplă, interpretarea de
ansamblu se schimbă de la una bazată pe ajustări conştiente ale schimbării costurilor la una bazată pe
adoptarea de valori. Practic, mecanismul principal prin care această internalizare are loc este puterea de
convingere. Pornind de la deja cunoscuta logică constructivistă a adecvării (potrivirii), statele sunt
convinse să adopte norme comportamentale social acceptate. „În acest fel, statele respectă regulile
internaţionale nu numai datorită unor calcule sofisticate despre cum conformarea sau lipsa acesteia le va
afecta interesele, ci pentru că un obicei repetat de ascultare le reface interesele în aşa fel încât ajung să
valorifice respectarea regulilor” (Wallace/Pollack, 2005: 21 – 25)

64
 Pentru a demonstra aceste afirmaţii, Jeffrey Checkel caută mereu ipotezele testabile ale abordării
constructiviste:

1) Efectele schimbării costurilor şi beneficiilor ar trebui să fie mai puţine decât este, în general, considerat
în teoriile utilitare. Dacă normele au valori explicative independente, ele trebuie să aibă avantaje
adiţionale asupra schimbării costurilor şi beneficilor.

Să luăm ca şi exemplu expansiunea estică a UE, care produce un volum ridicat de costuri şi mai
puţine beneficii pentru statele-pilon ale Uniunii. Aici, efectele utilitariste ale schimbării costurilor şi
beneficiilor sunt clar depăşite de norma sau viziunea Europei unificate. Costurile sunt calculate ca un
element pe care comunitatea trebuie să îl ia în considerare pentru a realiza unitatea Europei. Aşa cum bine
se ştie, argumentul principal al UE pentru acceptarea integrării statelor central şi est europene a fost acela
al reîntregirii familiei europene, cu un accent deosebit pus pe identitatea respectivelor ţări şi nu pe
utilitatea lor economică.

2) Conformitatea cu regulile europene ar trebui să fie mai puţin sensibilă la schimbarea de sancţiuni şi
beneficii şi mai sensibilă la factori instituţionali profunzi, ca şi percepţia de sine a unei ţări, fiind una unde
legea domneşte, una în care se trăieşte în concordanţă cu legile, indiferent de faptul că poţi fi de de acord
cu ele sau nu.

Din perspectiva constructivistă, reglementările UE sunt din ce în ce mai mult percepute ca o lege
naţională, care îi face pe participanţi să se simtă obligaţi să aplice deciziile Comisiei Europene, însă nu
prin constrângere, ci prin internalizare.

Teoreticianul german Thomas Risse de la Universitatea Liberă din Berlin a cercetat şi el

îndeaproape chestiunea identităţilor statale şi a importanţei lor în contextul european. Potrivit lui, nu
numai că există o variaţie importantă de la un stat la altul (Franţa, Germania şi Marea Britanie au
identităţi europene distincte), dar aceste identităţi se pot schimba de-a lungul timpului. De exemplu,
independenţa Franţei şi auto-percepţia sa ca o ţară de dimensiuni intermediare cu o largă autonomie au
trebuit să treacă prin schimbări importante din 1960 până în 1990, sub influenţa integrării în cadrul
Uniunii Europene. Risse argumentează faptul că identităţile naţionale, împreună cu cele europene şi cu
meta-identitatea europeană în general se constituie reciproc. Cu alte cuvinte, concepul european trebuie
într-o anumită manieră să urmeze elementele centrale ale identităţii naţionale. Atâta timp cât acest lucru
se întâmplă, procesul de integrare este unul facil, tentant pentru statele individuale (Risse, 2001).

Teoriile Alternative şi Integrarea Regională

Printre abordările alternative în studiul relaţiilor internaţionale, ecologiştii alocă un interes

deosebit pentru conceptul de integrare regională. Însă perspectiva acestora diferă într-o destul de mare
măsură de accepţiunea instituţionalismului liberal, de exemplu. Ecologiştii nu mai plasează statele în
centrul procesului de integrare regională, ci mizează mai degrabă pe un comunitarism practicat în cadrul
sistemului internaţional (Eckersley, 2007).

Din perspectiva lor, motivaţia care pune în mişcare mecanismele de integrare derivă din
conştientizarea complexităţii crizelor din sistemul internaţional, respectiv a imposibilităţii de adresare şi
gestionare a acestora de către stat şi în cadrul statului. Ecologiştii arătă că schimbările climatice şi efectele

65
acestora, precum deşertificarea, ori lipsa accesului la resurse vitale, în special la apă, se extind pe areale
ce depăşeşc graniţele statelor. Mai precis, ele sunt specifice unor regiuni. Soluţionarea acestor crize nu
este posibilă fără concertarea eforturilor factorilor decizionali responsabili din teritoriul respectiv, o
acţiune unilaterală având în cel mai bun caz doar efecte temporare.

Crizele ecologice crează deci nevoia de cooperare la nivel regional, care începe cu crearea unei
conştiinţe partajate în rândul societăţilor afectate (dimensiunea comunitară). Acestea vor încerca să
formeze structuri comune în scopul soluţionării situaţiei ecologice critice identificate, ceea ce va creşte
gradul lor de integrare.

Este foarte important de remarcat accentul pus pe societate ca factor determinant al integrării,
întrucât reprezentanţii curentului sunt de părere că implicarea în acest proces a unor agenţi precum
activişti civici, organizaţii nonguvernamentale, grupuri de presiune, experţi, toţi operând la nivel
transnaţional, este preferabilă acţiunii statelor sau organizaţiilor interguvernamentale pentru realizarea
dezideratului de securitate ecologică (Eckersley, 2007).

Astfel, avem de a face cu o integrare regională mai puţin formalizată prin crearea de instituţii sau
regimuri internaţionale specializate, cu o integrare realizată prin stimularea acţiunilor transnaţionale
concertate, şi prin promovarea comunitarismului ca mod de organizare societală.

REFERINŢE:

Caporaso, James A./Keeler, John T.S. (1995): „The European Union and Regional Integration Theory” în
Rhodes, Carolyn/Mazey, Sonia (eds.): The State of the European Union: Building a European
Policy?, Boulder;
Checkel, Jeffrey (1998): „The Constructivist Turn in International Relations Theory”, World Politics,
Vol. 50, No. 2, pp. 324-348,
Checkel, Jeffrey (1999): „Social Construction and Integration”, Journal of European Public Policy, Vol.
6, No. 4, pp. 545-560,
Checkel, Jeffrey (2001): „The Europeanisation of Citizenship?” în Cowles, Maria Green/Caparaso, James
A./Risse, Thomas (eds.), Transforming Europe: Europeanisation and Domestic Change, Ithaca, pp.
180-197;
Eckersley, Robyn (2007) „Green Theory”, în Dunne, Tim, Kurki, Milja, Smith, Steve (edt.), International
Relations Theories. Discipline and Diversity, Oxford: Oxford University Press;
Gowa, Joanne (1989): „Rational Hegemons, Excludable Goods, and Small Groups: An Epitaph for
Hegemonic Stability Theory”, World Politics, Vol. 41, No.3, pp. 307-324;
Grieco, Joseph M. (1995): „The Maastricht Treaty, Economic and Monetary Union and the Neo-Realist
Reasearch Program”, Review of International Studies, Vol.21, No. 1, pp. 21-40;
Haas, Ernst B./Schmitter, Philippe C. (1964): „Economics and Differential Patterns of Political
Integration: Projections About Unity in Latin America”, International Organization, Vol. 18, No. 3,
pp. 705-735;
Haas, Ernst B. (1968): „Technocracy, Pluralism, and the New Europe” în Nye, Joseph S. Jr. (ed.),
International Regionalism Readings, Little, pp. 149-176;

66
Held, David; McGrew, Anthobz; Goldblatt, David; Perraton, Jonathan (2004): Transformări globale.
Politică, economie şi cultură, trad. de Ramona-Elena Lupaşcu, Adriana Ştraub, Mihaela Bordea, Ana-
Maria Turcu, Polirom, Iaşi;
Hix, Simon, (2005): The Political System of the European Union, Palgrave Macmillan, United Kingdom;
Mearsheimer, John (1990): „Back to the Future: Instability in Europe After the Cold War”, International
Security Vol. 19, No. 1, pp. 5-56;
Moravcsik, Andrew (1993): „Preferences and Power in the European Community: A Liberal
Intergovernmental Approach”, Journal of Common Market Studies, Vol. 31, No. 4, pp. 473-523;
Moravcsik, Andrew (1998): The Choice for Europe, Ithaca
Nye, Joseph S. Jr (1968): „Comparative Regional Integration: Concepts and Measurement”, International
Organization, Vol. 22, No. 4, pp. 855-880;
Risse, Thomas (2001): „A European Identity: Europeanisation and the Evolution of Nation State
Identities” în Cowles, Maria Green/Caparaso, James A./Risse, Thomas (eds.), Transforming Europe:
Europeanisation and Domestic Change, Ithaca;
Risse, Thomas, (2004): „Social Constructivism and European Integration", în Wiener, A.& Diez, T., European
Integration Theory, Oxford University Press, New York, USA;
Stone Sweet, Alec/Sandholtz, Wayne (1998): „Integration, Supranational Governance and
Institutionalisation of the European Polity” în Stone Sweet, Alec/Sandholtz, Wayne (eds.), European
Integration and Supranational Governance, Oxford, pp. 1-26;
Wallace, H., Wallace. W., Pollack, M. (2005): Elaborarea politicilor în Uniunea Europeană, Ed.
Institutul European din România, Bucureşti;
Waltz, Kenneth (2006): Teoria Politicii Internaţionale, trad. de Nicoleta Mihăilescu, Polirom, Iaşi.

67
PROCESE II: GLOBALIZAREA

Holm şi Sorensen definesc globalizarea ca fiind intensificarea relaţiilor economice, politice şi

socio-culturale între state şi societăţi într-o lume pe cale de a-şi elimina graniţele (Holm/Sorensen, 1995:
1). Factori importanţi care influenţează acest proces dinamic, fără precedent în istoria relaţiilor
internaţionale, sunt inovaţii decisive în transport, comunicare şi sisteme informaţionale începând cu
jumătatea anilor 1970 (Diekheuer, 2001: 27, Beck, 1997; Seitz, 1995).

În ciuda consideraţiilor teoretice şi empirice asupra aspectelor sociale, culturale şi religioase,

precum şi asupra efectelor globalizării, acest proces este, în primul rând, unul material: denotă o creştere
fără precedent a comerţului, investiţiilor străine, precum şi a tranzacţiilor financiare. Câteva cifre ar putea
fi grăitoare în acest sens:

Tabelul I: Comerţul mondial 1984-2002 (în miliarde de dolari)

1984 1986 1988 1990 1992 1994 1996

Vol. 1909,4 2129,4 2826,6 3425,1 3685,6 4240,1 5257,2

Nom. +5% +10% +12% +12% +7% +14% +4%

Real +7% +6% +9% +5% +4% +9% +6%

1998 2000 2001 2002

Vol. 5238,4 6048,3 5815,2 5904,7

Nom. -1% +11% -4% +2%

Real +4% +13% -1% ±0%

Rata medie de creştere a comerţului mondial pe an în perioada 1984-2002 a fost de 5,6%. Acest
lucru implică faptul că valoarea servicilor şi bunurilor comercializate la nivel mondial a crescut de două
ori mai repede decât Produsul Naţional Brut Mondial, care a crescut, în medie, cu numai de 2,3% în
aceeaşi perioadă. Din 1970, comerţul mondial a crescut de patru ori (UNCTAD 2004).

Investiţiile străine directe mondiale (IDS), de asemenea, au crescut, în ultimii 30 de ani,

înregistrând un declin uşor la începutul anilor '80 şi '90. După o creştere vertiginoasă în 1999-2000,
investiţiile au scăzut considerabil în perioada 2001-2002. Acest declin a rezultat în principal datorită
creşterii lente precum şi căderii burselor de acţiuni care au provocat o cădere bruscă a fuziunilor şi
achiziţiilor transnaţionale (UNCTAD 2003).

Tabelul II: Investiţii străine directe globale 1970-2002 (în miliarde de dolari):

68
 1970 1980 1990

Global 12,9 54,9 208,6

Ţări dezvoltate 9,4 46,5 171,1

Ţări subdezvoltate 3,4 8,4 36,9

Global 2000 2001 2002

Ţări dezvoltate 1.393,0 823,8 651,1

Ţări subdezvoltate 1.120,5 589,3 460,3

Global 246,0 209,4 162,1

După cum a fost menţionat mai sus, globalizarea a stimulat dezvoltarea unei structuri de
guvernanţă interdependente şi pluristratificate în sistemele internaţionale, numită sistemul guvernanţei
globale. În acest sistem, cinci nivele ale policy-making-ului internaţional care merg mai departe de
limitele statelor naţiune pot fi identificate: un nivel global, un nivel inter-regional, un nivel regional, un
nivel sub-regional şi un nivel bilateral al relatiilor stat-stat (Ruland, 1999: 133).

Sistemul de guvernanţă global pluristratificat

Nivelul global multilateral (ONU, OMC, FMI, G-8, regimuri globale ca şi Legea Mării)
Nivelul inter-regional (UE-ASEAN, UE-MERCOSUR, ASEAN-MERCOSUR, APEC, ASEM,
EALAF)
Nivelul regional (UE, ASEAN, SAARC, NAFTA, MERCOSUR)
Nivelul subregional (Euroregiuni, Regiunea Mékong)
Nivelul bilateral al interacţiunilor stat-către-stat

Instituţiile inter-regionale pun bazele unui nivel nou în sistemul guvernanţei globale şi îşi asumă
două forme: inter-regionalism bilateral ca şi UE-ASEAN, datând încă din anii 70, precum şi inter-
regionalismul nou sau trans-regionalismul care se manifestă prin punerea bazelor APEC, ASEM şi
EALAF, care includ state membre din două sau mai multe regiuni şi nu corespund în mod necesar cu
instituţiile regionale. În comparaţie cu formele vechi de inter-regionalism şi datorită dezvoltării
instituţionale rapide, noile instituţii îşi asumă gradual statutul de actori independenţi în sistemul
internaţional. Mai mult, cooperarea în aceste instituţii acoperă nu numai chestiuni economice, ci şi
politice şi culturale (Ruland 2001: 6, Loewen, 2003).

Ce ne spun teoriile relaţiilor internaţionale despre globalizare şi guvernarea globală?

69
Realismul şi Globalizarea

La fel ca şi în cazul integrării regionale, dezvoltarea globalizării poate fi considerat un ghimpe în

coasta realiştilor. Orice proces care presupune „lărgirea, adâncirea şi grăbirea interconectării globale”
(Held, 2004: 39) nu poate fi pe placul realiştilor, care susţin ideea unui mediu anarhic, ostil bazat pe
supravieţuire şi auto-ajutorare. Unii autori (Held, 1999, Keohane/Nye, 2001) susţin chiar că ideea de
globalizare provoacă răni mult mai adânci realismului, contestând practic primatul statului în mediul
internaţional. În viziunea globalistă, spaţiul modial este populat de un număr crescând de actori non-
statali (de la organizaţii internaţionale, la corporaţii multinaţionale şi chiar la grupuri teroriste), actori a
căror influenţă pe plan internaţional este deseori mult peste cea a statelor individuale (Pevehouse/
Goldstein, 2008: 401-402).

De asemenea, interconectarea şi interdependenţa provocată de schimburile dintre aceşti actori

angrenează toate elementele spaţiului internaţional în cadrul aceluiaşi proces. Acest lucru face aproape
imposibil conflictul şi războiul deoarece orice act de agresiune se poate întoarce împotriva ta, în special
din punct de vedere economic. Maximizarea interselor se poate face doar prin intermediul celorlalţi.

Totuşi, în pofida aceste viziuni confirmate empiric în nenumărate rânduri, realiştii au şi ei o serie
de critici extrem de plauzibile. În primul rând, realiştii atrag atenţia asupra inegalităţilor pe care le atrage
după sine globalizarea. În viziunea lor, contrar postulatelor globaliste, acest proces măreşte într-un mod
grosolan disparităţile dintre marile puteri economice şi statele mici, mai puţin dezvoltate (chiar dacă
deschid puncte de lucru în ţările defavorizate, oferind astfel locuri de muncă – ţările dezvoltate sunt, până
la urmă, cele care culeg profitul, iar când acesta nu este suficient, îşi strâng lucrurile şi pleacă). Practic,
globalizarea serveşte doar intereselor hegemonice ale marilor puteri (Woods, 1999).

Un al doilea punct ridicat de realişti este acela că pe lângă inegalitate, globalizarea determină şi o
insecuritate accentuată. Crizele economice mondiale sunt un exemplu clar despre cum acest mecanism
complex de interconexiuni şi schimburi permanente poate să cedeze. Rezultatul este aşa cum am văzut
chiar în zilele noastre, haos, probleme interne şi violenţă.

Astfel, pentru realişti globalizarea devine o sursă de conflict între state, societăţi şi grupuri în
sistemul internaţional. Separatismul, rivalităţile etno-religioase, conflictele marginale la capătul marilor
civilizaţii sunt deci văzute ca efecte ale modernizării rapide precum şi ale globalizării. Samuel P.
Huntington, cu lucrarea sa Ciocnirea civilizaţiilor (1993), Robert D. Kaplan, cu „anarhia inerentă” (1994)
şi Francis Fukuyama cu „sfârşitul istoriei” (1989) sunt toate manifestări ale convingerii că, mai mult decât
curentele unificatoare ale globalizării, fragmentarea va sculpta, în mod paradigmatic, ordinea mondială a
secolului XXI.

Instituţionalismul Liberal şi Globalizarea

Autorii care pleacă de la abordarea instituţionalistă liberală nu sunt de acord cu ideea prezentată
mai sus. În viziunea lor, globalizarea facilitează construcţia internaţională de instituţii, cel puţin în
limitele cadrului triadei Europa – Americile - Asia de Est. În vreme ce institutionaliştii mai sceptici ar
critica situaţia curentă a instituţiilor internaţionale ca fiind caracterizată de excese, suprapunere, legături
lipsă şi lucrări de peticire, alţii ar argumenta faptul că globalizarea a cauzat o diferenţiere verticală şi
orizontală a instituţiilor internaţionale. Minimalizând lipsurile instituţionale, cei din urmă ar privi

70
dezvoltarea graduală a divizării muncii instituţionale ca şi parte a unui sistem emergent de guvernanţă
globală pluristratificată. În definitiv, niciun proces nu poate fi perfect, însă pentru liberalişti important
este că globalizarea există şi se dezvoltă.

De ce? Pentru un motiv lesne de înţeles şi anume faptul că recenta ascensiune a globalizării
reprezintă un fel de ideal al viziunii liberalismului RI. Pentru ei, globalizarea nu este altceva decât
apogeul cooperării internaţionale, unul din principalele atribute ale teoriei lor. Spre deosebire de realişti,
liberalii nu văd acestă interdependenţă extremă drept o precondiţie pentru conflict, ci pur şi simplu drept o
dorinţă inerentă a statelor, care sunt convinse că doar cooperând vor reuşi să-şi atingă obiectivele pe plan
internaţional (şi chiar intern) (Keohane/Nye, 2001). Mai mult decât atât, în viziunea neoliberală, într-o
astfel de lume globalizată tentaţia de a recurge la forţă, capacităţi miliare şi putere brută va fi serios
diminuată, statele învăţând să urmărească ţeluri pe termen lung, nu câştiguri materiale imediate.
Elocventă în acest sens este şi dezvoltarea la scară globală a intervenţei umanitare, un tip de activitate
orientat eminamente către prevenirea de conflicte şi asigurarea unei mediu al siguranţei şi al păcii.

Desigur, aşa cum speculează realiştii, riscurile sunt prezente într-o lume globalizată, însă tocmai
interdependenţa complexă dintre state le va determina pe acestea să sară în ajutorul celorlaţi, astfel încât
problemele sale să nu se răspândescă şi să afecteze un număr mai mare de entităţi. De aceea, liberalii
militează pentru stabilirea cât mai multor norme, reguli, proceduri şi a unor mecanisme de cooperare şi
tranzacţionare cât mai eficiente (Kay, 2004: 12).

Constructivismul Social şi Globalizarea

Social constructivismul relaţiilor internaţionale propune o viziune mai profundă asupra

globalizării, investigând caracterul constitutiv al acesteia. Pentru constructivişti, globalizarea economică,
politică şi socială nu este ceva ce pur şi simplu s-a întâmplat. Chiar dimpotrivă, globalizarea este un
proces construit în timp, la crearea ei contribuind atât indivizi, cât şi state şi practic toţi actorii scenei
mondiale.

Cum s-a ajuns tocmai la acest tip de proces? În baza analizei interacţiunilor constitutive şi a
înţelegerilor intersubiective, constructiviştii argumentează faptul că, de-a lungul timpului, felul în care
statele au interacţionat şi modul în care au înţeles că trebuie constituite relaţiile dintre ele au determinat
apariţia treptată a globalizării, impulsionată şi de existenţa şi dezvoltarea instituţiilor internaţionale. Dacă
ar fi să mergem chiar şi mai adânc în acestă direcţie, constructiviştii ar spune că globalizarea există doar
datorită faptului că procesele internaţionale care o definesc au ajuns să fie identificate ca aparţinându-i,
sedimentându-se treptat în mentalul colectiv internaţional (Risse, 2004).

Astfel, odată formată acestă convingere, globalizarea a început să fie percepută ca atare şi a
început să fie reprodusă şi reîntărită prin practicile sociale şi politice ale statului. Desigur, această
influenţă este mutual constitutivă, în sensul că, odată cu afirmarea sa, în spaţiul internaţional, globalizarea
începe şi ea să determine şi să exercite un anumit impact modelator asupra practicilor statelor (Kay, 2004:
12-13). Automat, în cadrul acestui proces au de suferit şi identităţile şi interesele actorilor. Practic, un stat
care se identifică ca fiind parte a unei lumi globalizate îşi va formula interesele în concordanţă cu această
convingere.

71
 Drept urmare, constructiviştii nu sunt chiar atât de radicali în ceea ce priveşte consecinţele unei
lumi globalizate, considerând că totul este într-o oarecare măsură contextual, într-o continuă formare,
depinzând de interacţiunile specifice dintre state şi de identităţile şi convingerile pe care acestea le
dezvoltă atât înainte cât şi după stabilirea unei relaţii.

Teoriile Alternative şi Globalizarea

Teoreticienii critici, neomarxiştii şi poststructuraliştii pleacă de la premisa că globalizarea este,

dincolo de o stare de fapt care comportă anumite implicaţii şi produce efecte în sistemul internaţional, o
urmare a impunerii unui discurs dominant.

Immanuel Wallerstein şi unii neomarxişti, precum Justin Rosenberg (citaţi în Hobden/Jones,

2008), încadrează conceptul de globalizare în logica evoluţiei istorice a capitalismului. Astfel, presupusa
integrare şi interdependenţă din sistemul internaţional sunt o interpretare eronată a realităţii şi reprezintă
de fapt o ideologie introdusă de hegemonii mondiali în urma schimbărilor sociale şi politice din secolul
XX. De exemplu, încheierea Războiului Rece a însemnat difuziunea necontestată a neoliberalismului
economic şi a democratizării, care au fost subscrise unui aparent curent transformator în societatea
internaţională, anume globalizarea, în tentativa de a le oferi legitimitate.

Utilizând analiza de discurs pentru a explica genealogia conceptului de globalizare, se poate

observa cum premisele politice din societatea internaţională la sfârşitul secolului XX au acordat
oportunitatea unor grupuri dominante de a-şi impune propria viziune asupra organizării globale.
Conceptul de globalizare, sau de internaţionalizare, cum a fost denumit iniţial, nu reprezintă deci, din
perspectiva de faţă, o reprezentare fără echivoc, de necontestat a realităţilor globale (Ashley, 1987), ci
doar un discurs hegemonic impus prin dinamica relaţiilor de putere dintr-o anumită perioadă istorică.

REFERINŢE

Ashley, Richard K. (1987) „The Geopolitics of Geopolitical Space: Toward a Critical Social Theory of
International Politics”, în Alternatives, Vol. 12, pp. 403-434;
Beck, Ulrich (1997): Was Ist Globalisierung? Irrtuermer des Globalismus – Antworten Auf
Globalisierung, Frankfurt am Main;
Diekheuer, Gustav (2001): Internationale Wirtschaftsbeziehungen, Muenchen;
Fukuyama, Francis (1989): „The End of History?”, National Interest, Vo. 16, pp. 3-18;
Held, David; McGrew, Anthobz; Goldblatt, David; Perraton, Jonathan (2004): Transformări globale.
Politică, economie şi cultură, trad. de Ramona-Elena Lupaşcu, Adriana Ştraub, Mihaela Bordea, Ana-
Maria Turcu, Polirom, Iaşi;
Hobden, Stephen, Jones, Richard Wyn (2008): „Marxist theories of international relations”, în Baylis,
John, Smith, Steve, Owens, Patricia (edt.), The Globalization of World Politics, Oxford: Oxford
University Press;
Huntington, Samuel (1993): „Clash of Civilizations”, Foreign Affairs, pp. 22-49;
Kaplan, Robert (1994): „The Comming Anarchy” The Atlantic Monthly;
Kay, Sean, (2004): „Gloabalization, Power and Security", Security Dialogue, Vol. 35, No.1, pp. 9-25;

72
Loewen, Howard (2003): Theorie und Empirie Transregionaler Kooperation am Beispiel des Asia-
Europe Meeting (ASEM), Hamburg;
Pevehouse, Jon, C., Goldstein, Joshua S. (2008), Relaţii Internaţionale, trad. de Andreea-Ioana Cozianu,
Elena Farca, Adriana Ştraub, Polirom, Iaşi;
Ruland, Juergen (1999): „The Future of the ASEM Process” in Stockhof, Wim/Van der Welde, Paul
(eds.), ASEM. A Window of Opportunity, Leiden and Amsterdam, pp. 126-151;
Risse, Thomas, (2004): „Social Constructivism Meets Globalization" in Held, David; McGrew, Anthony,
Understanding Globalization: Theories and Controversies, Cambridge, Polity Press (forthcoming),
available at
http://webdav.sistemas.pucminas.br:8080/webdav/sistemas/sga/20101/302787_constructivism_global
ization.pdf, acessed on the 20th of January, 2013;
Seitz, Konrad (1995): „Die Neue Welt der Geo-Oekonomie: Das Globale Ringen um Die Technogiske
Vorherrschaft” în Kaiser, Karl/Schwarz, Hans Peter (hrsg.), Die Neue Weltpolitik, Bonn, pp. 247-264;
UNCTAD (2003): World Investment Report 2003, New York
UNCTAD (2004): World Investment Report 2004, New York;
Woods, Ngaire (1999): „Order, Globalization and Inequality in World Politics", în Woods, Ngaire,
Hurrel, Andrew (eds), Inequality, Globalization and World Politics, Oxford Universitz Press, New
York.

73