Curtea Europeană pentru Drepturile Omului

 
Z versus Finlanda
 
Hotărîre din 25.02.1997
 
"Hotărîri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului" culegere selectivă, Polirom, 2001,
volumul II, pag.191
 
***

REZUMATUL NEOFICIAL AL FAPTELOR

A. Faptele principale
La data la care se petreceau evenimentele care au determinat-o pe Z să se plîngă de
încălcarea Convenţiei, ea era măritată cu X. Ei au divorţat în septembrie 1995. Amîndoi sunt
infectaţi cu HIV.
între decembrie 1991 şi septembrie 1992, X a comis mai multe infracţiuni sexuale. După o
primă condamnare pentru viol la 10 martie 1992, pronunţată cu suspendarea executării pedepsei
cu închisoarea, X a mai fost acuzat, între altele, de tentativă de omor pentru că şi-a expus în mod
intenţionat victimele la riscul de infectare cu HIV. La 19 martie 1992 el primise rezultatul
testului HIV, care era pozitiv.
În cursul procesului penal care s-a desfăşurat la Tribunalul din Helsinki, mai mulţi doctori
şi un psihiatru care o trata pe reclamantă au fost obligaţi, în ciuda protestelor lor, să depună
mărturie şi să dea informaţii despre aceasta. Dna Z însăşi a refuzat să se prezinte ca martoră, iar
prin audierea doctorilor s-a urmărit stabilirea datei la care X devenise conştient sau avea motive
să creadă că era HIV pozitiv, în plus, dosarele medicale ale lui X şi Z au fost ridicate în urma
percheziţiei efectuate de poliţie la spitalul la care cei doi se tratau, iar fotocopii după aceste
documente au fost depuse la dosarul din instanţă. Cu toate că procedurile judiciare s-au
desfăşurat cu uşile închise, în presă au apărut articole despre proces, de cel puţin două ori.
La 19 mai 1993, Tribunalul din Helsinki l-a condamnat pe X la un total de şapte ani
închisoare, între altele, pentru trei infracţiuni de tentativă de omor şi una de viol. Prevederile
legale relevante, aspectele operaţionale ale hotărîrii şi un rezumat al hotărîrii tribunalului au fost
date publicităţii. Tribunalul a decis că hotărîrea completă şi documentele din acest caz urmau să
rămînă confidenţiale pentru o perioadă de zece ani, cu toate că X şi victimele sale solicitaseră o
perioadă mai lungă.
Acuzarea, X şi victimele sale au făcut apel, iar la audierea din 14 septembrie 1993 au cerut
Curţii de Apel ca documentele să rămînă confidenţiale mai mult de zece ani.
Prin hotărîrea din 10 decembrie 1993, Curtea de Apel a menţinut condamnarea pentru trei
tentative de omor şi l-a mai condamnat pe X pentru încă două asemenea tentative, majorînd
pedeapsa la peste 11 ani închisoare. Hotărîrea, care indică numele complete ale dnei Z şi dlui X
şi intră în detalii cu privire la infectarea lor cu HIV, a fost dată presei. Curtea de Apel nu a extins
termenul de confidenţialitate dictat de prima instanţă. Hotărîrea a beneficiat de o largă
publicitate.
La 26 septembrie 1994, Curtea Supremă a respins cererea de recurs a dlui X.
La data de l septembrie 1995, Curtea Supremă a respins cererea reclamantei de a anula
decizia Curţii de Apel cu privire la limita de zece ani pentru confidenţialitate. Documentele din
acest caz urmează să devină publice în anul 2002.
B. Procedurile în faţa Comisiei
Plîngerea înaintată Comisiei la data de 21 mai 1993 a fost declarată admisibilă la 28
februarie 1995.
 În raportul din 2 decembrie 1995, Comisia a examinat faptele şi a exprimat în unanimitate
opinia încălcării articolului 8, precum şi a faptului că nu era necesar să analizeze plîngerea şi sub
aspectul articolului 13.
Comisia a trimis cazul Curţii.
EXTRAS DIN HOTĂRÎREA CURŢII
ÎN DREPT (traducere integrală)
 
I. ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENŢIE
60. Reclamanta a susţinut că a fost victima încălcării articolului 8 din Convenţie, care
prevede:
”1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a
domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decît în
măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o
societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea
economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a
moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora".
61. Guvernul a contestat susţinerea reclamantei, în timp ce Comisia a concluzionat în
sensul încălcării acestei prevederi.
A. Chestiunile ridicate în faţa Curţii
 
1. Scurgerea de informaţii medicale
62. În plîngerea adresată Comisiei, reclamanta s-a referit, între altele, la faptul că
autorităţile finlandeze nu au prevenit dezvăluirea în presă a identităţii sale, a infectării cu HIV şi
a încetării contractului său de muncă. După ce Comisia a declarat plîngerea admisibilă şi, ţinînd
cont de elementele noi apărute pe parcursul procedurilor în faţa acesteia, reclamanta a continuat
să afirme că aceste informaţii au fost furnizate de poliţie sau de o altă autoritate publică.
În memoriul adresat Curţii, reclamanta a.încercat să clarifice aceste afirmaţii, susţinînd că
nu avusese intenţia de a se plînge nici în legătură cu articolele apărute în presă şi nici cu privire
la concedierea sa, ci numai cu privire la furnizarea de informaţii pentru care statul reclamat era
responsabil. Acest lucru în sine reprezenta, din punctul ei de vedere, o încălcare a articolului 8.
63. Guvernul a susţinut că afirmaţiile reclamantei nu aveau nici un suport real.
64. Comisia nu a considerat necesar să examineze pe fond acest aspect, iar delegatul său a
adăugat în faţa Curţii că informaţiile obţinute în acest sens erau incomplete.
65. Nici Curtea nu consideră că scurgerea de date medicale confidenţiale cu privire la
reclamantă ar putea fi, conform articolului 8, responsabilitatea statului reclamat.
 
2. Discriminarea reclamată
66. Reclamanta s-a plîns în faţa Curţii că hotărîrea Curţii de Apel finlandeze a fost
discriminatorie nu numai împotriva fostului său soţ, din motive de rasă, ci şi a ei, pe bază de sex.
Ingerinţa cu dreptul său la respectarea vieţii private şi de familie era motivată de faptul că fusese
măritată cu un negru provenind din Africa.
67. Guvernul a contestat aceste afirmaţii. Reclamanta nu s-a referit la articolul 14 din
Convenţie în cursul procedurilor în faţa Comisiei, care, evident, nu a examinat acest capăt de
plîngere. Reclamantei nu îi este permis să invoce acest aspect nici în faţa Curţii.
68. Delegatul Comisiei nu a exprimat nici o opinie cu privire la acest aspect.
69. În opinia Curţii, susţinerea reclamantei cu privire la tratamentul discriminatoriu nu este
o dezvoltare a plîngerii sale declarate admisibilă de Comisie; ea pare a f i o plîngere nouă şi
separată, neacoperită de decizia de admisibilitate a Comisiei. Ca atare, Curtea nu are competenţa
de a se ocupa de acest aspect (vezi, de exemplu, hotărîrea în cazul Olsson versus Suedia din 27
noiembrie 1992... şi hotărîrea în cazul Schuler-Zgraggen versus Elveţia din 24 iunie 1993...).
 
 3. Concluzia
70. Curtea va examina aşadar celelalte chestiuni invocate de reclamantă, şi anume: 1)
ordonanţa care i-a obligat pe doctorii acesteia să depună mărturie în procesul penal împotriva
soţului său; 2) confiscarea probelor medicale şi includerea lor în dosarul penal; 3) decizia de a da
publicităţii materialul în cauză începînd cu anul 2002; şi 4) dezvăluirea identităţii şi a stării
sănătăţii sale prin hotărîrea Curţii de Apel.
B. Dacă a existat o încălcare a dreptului reclamantei la respectarea vieţii sale private şi de
familie
71. Indiscutabil, diversele măsuri împotriva cărora s-a plîns reclamanta au constituit
încălcări ale dreptului la respectarea vieţii private şi de familie, care este garantat în paragraful 1
al articolului 8 din Convenţie. Curtea împărtăşeşte acest punct de vedere, în consecinţă, va trebui
să examineze dacă au fost îndeplinite condiţiile din paragraful 2 al acestui articol.
C. Dacă interferenţa a fost justificată
1. „Prevăzută de lege"
72. Reclamanta a susţinut că toate cele patru măsuri contestate decurgeau din faptul că
datele din dosarul său medical fuseseră dezvăluite în cursul procesului împotriva lui X, pe baza
articolului 23 paragraful 3 din Codul de procedură judiciară, text pe care ea l-a considerat a fi
redactat în termeni „periculos" de largi. Reclamanta a afirmat că prevederea legală respectivă nu
preciza categoria de persoane în cazul cărora informaţiile medicale puteau fi folosite în procesul
penal. Legea nu prevedea nici dreptul persoanei de a fi ascultată înainte de luarea acestor măsuri
şi nici vreo cale de atac. Confiscarea dosarelor medicale şi includerea lor în dosarul penal nu
necesitau nici măcar o dispoziţie judecătorească. Aşadar, nu se putea susţine că legea în discuţie
îndeplinea cerinţele de precizie şi previzibilitate care decurg din expresia „prevăzut de lege".
73. Curtea, în acord cu opiniile Comisiei şi ale guvernului, consideră că măsurile luate au
fost conforme cu legea internă şi că efectele legii erau suficient de previzibile, respectîndu-se
astfel cerinţele implicite ale expresiei „prevăzută de lege" din paragraful 2 al articolului 8.
2. Existenţa unui scop legitim
74. Reclamanta a susţinut că datele medicale în discuţie nu au avut o importanţă atît de
mare în procesul lui X încît să justifice luarea măsurilor contestate, în sensul paragrafului 2 al
articolului 8.
75. Curtea nu este convinsă de acest argument bazat pe estimarea ulterioară a importanţei
acestor probe în pronunţarea sentinţei în procesul împotriva lui X. Important este dacă, la vremea
cînd s-au luat măsurile contestate, autorităţile aveau în vedere un scop legitim.
76. În acest sens, Curtea este de acord cu guvernul şi Comisia, în sensul că atunci cînd au
fost luate, măsurile respective urmăreau „prevenirea faptelor penale" şi „protejarea drepturilor
şi libertăţilor altora".
77. În privinţa limitării la zece ani a dispoziţiei de confidenţialitate, Curtea admite că
interesul public cere transparenţa procedurilor judiciare, menţinîndu-se astfel încrederea
publicului în instanţele de judecată. Conform legii finlandeze, orice persoană va putea avea acces
la dosar după expirarea termenului de confidenţialitate. Se poate deci considera, aşa cum au
sugerat guvernul şi Comisia, că scopul a fost „protejarea drepturilor şi libertăţilor altora".
Pe de altă parte, contrar opiniilor guvernului şi Comisiei, Curtea nu consideră că limitarea
confidenţialităţii ar fi avut ca scop „prevenirea faptelor penale".
78. În privinţa faptului că în hotărîrea Curţii de Apel apar numele întreg al reclamantei şi
informaţii privind starea sănătăţii sale, Curtea, în dezacord cu guvernul şi Comisia, are îndoieli în
legătură cu existenţa vreunuia din scopurile legitime precizate în paragraful 2 al articolului 8. Cu
toate acestea, în lumina celor stabilite în paragraful 113 de mai jos, Curtea nu consideră necesar
să se pronunţe asupra acestui aspect.
3. „Necesar într-o societate democratică"
a) Argumentele părţilor în faţa Curţii
(i) Reclamanta şi Comisia
 79. Reclamanta şi Comisia au susţinut că dreptul reclamantei la respectarea vieţii private şi
de familie garantat de articolul 8 a fost încălcat într-un mod ce nu poate fi considerat „necesar
într-o societate democratică".
Reclamanta şi Comisia au ajuns însă la concluzii diferite asupra acestui punct. În timp ce
reclamanta a afirmat că fiecare dintre măsurile contestate reprezenta, în sine, o încălcare a
articolului 8, Comisia a constatat o singură încălcare rezultată din examinarea lor globală.
Delegatul Comisiei a explicat că datorită legăturii strînse dintre aceste măsuri şi consecinţele lor
asupra reclamantei, o estimare globală oferea o bază mai bună pentru echilibrarea intereselor în
contextul testului necesităţii.
Au existat diferenţe şi între argumentele prezentate de reclamantă şi de Comisie, diferenţe
ce pot fi rezumate în următorul mod.
80. Reclamanta a susţinut că nu putea exista nici o relaţie de proporţionalitate rezonabilă
între orice scop legitim avut în vedere la luarea măsurilor contestate şi interesul ei de a se păstra
confidenţialitatea asupra numelui şi stării sale de sănătate.
Cu privire la mărturiile pe care doctorii săi au fost obligaţi să le depună, reclamanta a
observat că ele nu au influenţat nici severitatea hotărîrii instanţei -X fiind condamnat pentru cinci
tentative de omor în loc de trei, de cîte fusese acuzat iniţial - şi nici posibilitatea victimelor de a
cere despăgubiri. Legea finlandeză obligă persoanele infectate cu HIV să informeze doctorii
asupra posibilei surse de contaminare. Or, măsurile contestate ar putea descuraja potenţialii sau
actualii purtători de HIV de a mai face testul sau de a mai solicita asistenţă medicală.
Cît despre confiscarea fişelor medicale şi includerea lor în dosarul penal, Z a susţinut că o
parte substanţială din material a fost irelevantă în cauza respectivă, iar fişele medicale nu
conţineau nici o informaţie care să fi fost decisivă pentru stabilirea momentului în care X a
devenit conştient că avea HIV. Existau cîteva adnotări privind declaraţiile pe care Z le-a dat
despre X, dar importanţa lor era pur teoretică. Tribunalul nu avea obligaţia de a include în dosar
toate probele rezultate din percheziţie.
Avînd în vedere cele de mai sus, decizia de a pune dosarul la dispoziţia publicului după
numai zece ani, deci în anul 2002, nu este justificată.
Nu a fost „necesar" nici ca instanţa de apel să includă numele complet şi detalii privind
starea de sănătate în hotărîre şi nici să o transmită prin fax ziarului finlandez cu cel mai mare
tiraj, măsură ce a afectat profund viaţa sa personală şi profesională. Avocatul lui X la Curtea de
Apel a afirmat foarte limpede că Z nu dorea ca informaţiile ce o priveau să fie date publicităţii.
81. Spre deosebire de reclamantă, Comisia a considerat că măsurile în discuţie erau
justificate pe fond, avînd în vedere că autorităţile naţionale competente au urmărit să obţină
probe numai cu privire la momentul în care X devenise conştient că era infectat cu HIV.
Autorităţile au ţinut cont şi de interesul major public şi particular în investigarea infracţiunilor de
tentativă de omor.
Pe de altă parte, Comisia, asemenea reclamantei, a apreciat că măsurile contestate nu au
fost însoţite de garanţii suficiente, în sensul paragrafului 2 al articolului 8.
82. În primul rînd, Comisia a remarcat că reclamanta nu a fost înştiinţată în prealabil cu
privire la prima convocare a doctorului L. pentru a depune mărturie şi nici cu privire la faptul că
fişele medicale vor fi confiscate şi incluse în dosarul penal. Cum nu a fost corect informată în
prealabil despre diversele acte de cercetare, ea nu a putut obiecta împotriva acestora în mod
eficient. De asemenea, reclamanta a subliniat că, nefiind parte în proces şi avînd în vedere că
audierile au avut loc cu uşile închise, ea nu a avut posibilitatea de a se prezenta în faţa instanţei
pentru a-şi expune punctul de vedere.
Nu este clar de ce a fost necesară audierea tuturor doctorilor şi nici dacă s-a făcut vreun
efort de a limita sfera întrebărilor astfel încît să se diminueze gravitatea încălcării reclamate.
83. Mai mult, nu există nici o indicaţie că poliţia ar fi încercat să protejeze măcar o parte
din informaţiile incluse în fişele medicale ale reclamantei, în special prin neincluderea unor
documente în dosarul de investigaţie.
 În acest context, reclamanta a mai afirmat că nu a avut nici un instrument juridic pentru a
contesta confiscarea fişelor medicale şi includerea lor în dosarul penal.
84. În plus, cu toate că legea finlandeză prevede posibilitatea menţinerii confidenţialităţii
dosarelor instanţelor de judecată pe o perioadă de pînă la 40 de ani, iar toate părţile din cauză
ceruseră o perioadă de confidenţialitate de 30 de ani, tribunalul a decis, iar Curtea de Apel a
confirmat, un termen de confidenţialitate de zece ani.
Nici una dintre posibilităţile pe care reclamanta le-ar fi avut de a se adresa Curţii Supreme
pentru invalidarea termenului de zece ani nu ar fi echivalat cu o garanţie adecvată. Ea nu s-a
putut adresa Curţii de Apel, iar părţile care au pledat pentru extinderea termenului nu au avut
cîştig de cauză.
85. Pe lîngă toate acestea, dînd publicităţii hotărîrea integrală, Curtea de Apel a dezvăluit
identitatea reclamantei şi faptul că era infectată cu HIV. Ea nu a avut nici o posibilitate de a se
opune sau de a contesta această măsură.
(ii) Guvernul
86. Guvernul a contestat concluziile reclamantei şi ale Comisiei, în opinia guvernului, toate
măsurile contestate se bazau pe motive suficiente şi relevante şi, date fiind protecţiile existente,
erau proporţionale cu scopurile legitime urmărite. Guvernul a solicitat Curţii să examineze
distinct fiecare măsură.
87. Guvernul a susţinut că atît mărturiile doctorilor reclamantei, cît şi prezentarea la proces
a fişelor sale medicale au fost esenţiale pentru condamnarea lui X pentru două din cele cinci
tentative de omor. Scopul măsurilor în discuţie a fost stabilirea momentului în care X a devenit
conştient că era infectat cu HIV sau avea motive să bănuiască acest lucru.
88. Guvernul a mai afirmat că a fost necesară audierea tuturor doctorilor, avînd în vedere
natura informaţiei cerute, gravitatea infracţiunilor şi interesul acuzatului.
Citaţiile trimise doctorilor şi psihiatrului au fost emise de tribunal, iar obiecţiunile
reclamantei au fost citite de doctorul L. în instanţă, la data de 3 martie 1993.
89. Guvernul a argumentat că atît timp cît toate documentele confiscate erau, potenţial,
relevante pentru stabilirea momentului în care X devenise conştient că avea HIV, era normal ca
întregul material să fie confiscat şi inclus în dosarul penal. Ţinînd cont de gama largă a
simptomelor infectării cu HIV şi de dificultatea de a stabili dacă o boală are sau nu legătură cu
HIV, era esenţial ca instanţele competente să poată examina tot m aterialul. Excluderea uneia sau
mai multor părţi ar fi provocat dubii cu privire la autenticitatea întregului.
În plus, guvernul a subliniat că reclamanta ar fi putut contesta măsura confiscării pe baza
secţiunii 13 din capitolul 4 al Legii din 1987 privind folosirea mijloacelor coercitive în cursul
anchetei penale.
90. Avînd în vedere interesul public în publicitatea procedurilor judiciare, guvernul a
considerat că măsura limitării confidenţialităţii la zece ani era rezonabilă. Cu ocazia audierii sale
ca martoră, dna Z nu a solicitat în mod expres ca numele său şi informaţiile privind starea sa de
sănătate să rămînă confidenţiale.
91. Referirea la reclamantă ca soţie a dlui X din hotărîrea Curţii de Apel a fost un element
indispensabil în motivarea şi decizia instanţei. Dezvăluirea identităţii reclamantei nu a afectat
interesele acesteia. Dacă ea ar fi cerut în mod expres să nu i se menţioneze numele, aşa cum au
solicitat Victimele infracţiunilor comise de X, această dorinţă i-ar fi fost îndeplinită.
92. În sfîrşit, pe lîngă protecţiile menţionate, guvernul a subliniat şi faptul că legea
finlandeză oferă remedii civile şi penale pentru încălcarea confidenţialităţii de către funcţionarii
publici, prin posibilitatea adresării unei plîngeri fie Avocatului Poporului de pe lîngă Parlament,
fie Cancelarului Justiţiei.
93. Pe baza celor arătate, guvernul a conchis că autorităţile finlandeze acţionaseră în
limitele marjei de apreciere permise şi, în consecinţă, nici una dintre măsurile contestate nu a
reprezentat o încălcare a articolului 8 din Convenţie.
b) Evaluarea Curţii
 94. Pentru a stabili dacă măsurile contestate erau „necesare într-o societate democratică",
Curtea va analiza dacă în acest caz, privit în integralitatea lui, motivele prezentate au fost
relevante şi suficiente şi dacă măsurile respective au fost proporţionale cu scopurile legitime
urmărite.
95. În acest sens, Curtea va ţine cont de faptul că protejarea datelor personale, inclusiv
medicale, are o importanţă esenţială pentru ca o persoană să se bucure de dreptul la respectarea
vieţii private şi de familie, garantat de articolul 8 din Convenţie. Respectarea confidenţialităţii
informaţiilor privind starea de sănătate este un principiu vital în legislaţiile tuturor statelor
contractante. Respectarea intimităţii pacientului şi menţinerea încrederii sale în profesia medicală
şi, în general, în serviciile sanitare sunt de maximă importanţă.
Fără o astfel de protecţie, cei care au nevoie de asistenţă medicală ar putea fi descurajaţi de
a mai furniza informaţiile intime şi personale necesare stabilirii tratamentului potrivit sau chiar
de a se mai adresa medicilor, punînd astfel în pericol atît propria lor sănătate, cît şi, în cazul
bolilor transmisibile, sănătatea comunităţii (vezi Recomandarea nr, R(89)14 asupra
„problemelor etice ale infecţiei cu HIV în sistemul asistenţei medicale şi aşezămintelor sociale",
adoptată de Consiliul de Miniştri al Consiliului Europei la 24 octombrie 1989 şi, în mod special,
observaţiile generale asupra confidenţialităţii datelor medicale din paragraful 165 al expunerii de
motive).
De aceea, legea internă trebuie să prevadă garanţii care să împiedice dezvăluirea oricăror
informaţii privind starea de sănătate a unei persoane, dacă prin aceasta se încalcă prevederile
articolului 8 din Convenţie (vezi, mutatis mutandîs, articolele 3 paragraful 2 (c), 5, 6 şi 9 din
Convenţia pentru Apărarea Persoanelor cu privire la Procesarea Automată a Datelor Personale,
Strasbourg, 1981).
96. Consideraţiile de mai sus sunt valabile mai ales în privinţa confidenţialităţii datelor
privitoare la o persoană infectată cu HIV. Dezvăluirea unor asemenea informaţii poate afecta în
mod dramatic atît viaţa sa privată şi de familie, cît şi situaţia sa socială şi profesională, prin
expunerea la oprobriu şi ostracizare. Din acest motiv, o astfel de dezvăluire poate descuraja
persoana de a se prezenta la doctor pentru stabilirea diagnosticului sau a tratamentului, punînd
astfel în pericol efortul comunităţii de a preveni răspîndirea bolilor (vezi paragrafele 166-168 din
expunerea de motive sus-menţionată). Interesul de a proteja confidenţialitatea acestui gen de
informaţie va cîntări greu în balanţa stabilirii proporţionalităţii dintre încălcarea reclamată şi
scopul legitim urmărit de autorităţi. Astfel de încălcări nu sunt compatibile cu articolul 8 din
Convenţie decît dacă sunt justificate de cerinţa predominantă a interesului public.
Avînd în vedere natura intimă şi extrem de sensibilă a informaţiilor referitoare la o
persoană infectată cu HIV, orice măsură luată de stat, în sensul comunicării sau dezvăluirii
acestor informaţii, fără consimţămîntul pacientului, presupune o examinare foarte atentă din
partea Curţii, examinare cerută şi de garanţiile prevăzute pentru asigurarea unei protecţii
eficiente (vezi, mutatis mutandis, hotărîrea în cazul Dudgeon versus Marea Britanic din 22
octombrie 1981... şi hotărîrea în cazul Johansen versus Norvegia din 7 august 1996...).
97. În acelaşi timp, Curtea acceptă că interesele pacientului şi ale comunităţii în ansamblu
pentru protejarea confidenţialităţii datelor medicale pot fi depăşite de interesul de a investiga şi
aduce în justiţie o infracţiune, ca şi de a da publicităţii procedurile instanţelor de judecată (vezi,
mutatis mutandis, articolul 9 din Convenţia din 1981 cu privire la Protecţia Datelor Personale),
atunci cînd aceste interese par a avea mai multă greutate.
98. Trebuie avut în vedere că, în contextul măsurilor reclamate, Curtea nu emite opinii ce ar
putea fi considerate o alternativă la deciziile autorităţilor naţionale privind folosirea unor probe
în procedurile judiciare interne (vezi hotărîrea sus-menţionată în cazul Johansen...).
99. Cu privire la problemele legate de accesul publicului la datele personale, Curtea
recunoaşte că autorităţile naţionale competente trebuie să aibă o anume marjă de apreciere în
stabilirea unui echilibru între publicitatea procedurilor judiciare, pe de o parte, şi interesele unei
persoane de a menţine confidenţialitatea datelor personale, pe de altă parte. Limitele acestei
marje vor depinde de factori cum ar fi natura şi gravitatea intereselor vizate şi gravitatea
încălcării (vezi, de exemplu, hotărîrea în cazul Leander versus Suedia din 26 martie 1996... şi,
mutatis mutandis, hotărîrea în cazul Manoussakis şi alţii versus Grecia din 26 septembrie
1996...).
100. Curtea va examina încălcările reclamate cu privire la dreptul reclamantei la
respectarea vieţii sale private şi de familie în lumina consideraţiilor de mai sus.
Întrucît măsurile în discuţie au fost de natură diferită, urmăreau scopuri diferite şi au avut
consecinţe diferite asupra vieţii sale private şi de familie, Curtea va examina necesitatea fiecărei
măsuri în parte.
101. Înainte de a aborda aceste chestiuni, Curtea notează că, deşi reclamanta nu a avut
posibilitatea de a fi audiată de autorităţile competente înainte de aplicarea măsurilor contestate,
acestea au avut cunoştinţă de opiniile şi interesele ei.
Toţi doctorii reclamantei au obiectat atunci cînd au fost citaţi să depună mărturie, încercînd
astfel să-i apere interesele şi să păstreze confidenţialitatea datelor sale medicale, încă într-un
stadiu de început al cercetărilor, reclamanta a trimis o scrisoare doctorului L., cerîndu-i să nu
depună mărturie şi explicînd de ce a fost citată în faţa tribunalului.
Din această scrisoare rezulta implicit că reclamanta ar fi obiectat, din aceleaşi motive, şi
împotriva confiscării fişelor sale medicale şi a includerii lor în dosarul instanţei, măsuri care au
fost luate cîteva zile mai tîrziu. Conform reclamantei, avocatul său a făcut tot posibilul pentru a
atrage atenţia procurorului asupra obiecţiilor reclamantei împotriva folosirii datelor sale
medicale în cursul procedurilor.
Mai mult, înainte de menţinerea termenului de confidenţialitate de zece ani, Curtea de Apel
a fost informată de avocatul lui X despre dorinţa reclamantei de a se prelungi acest termen.
În aceste circumstanţe, Curtea consideră că procesul de decizie care a condus la luarea
măsurilor în discuţie a avut loc într-o manieră care a permis într-un mod suficient luarea în
considerare a opiniilor reclamantei, în sensul articolului 8 din Convenţie (vezi, mutatis mutandis,
hotărîrea în cazul W. versus Marea Britanic din 8 iulie 1987... şi sus-amintita hotărîre din cazul
Johansen...). Prin urmare, procedura aplicată nu a încălcat articolul 8.
Curtea mai notează că, potrivit afirmaţiilor guvernului, reclamanta ar fi avut posibilitatea de
a contesta în faţa instanţei măsura confiscării. De asemenea, după cum rezultă din decizia Curţii
Supreme din l septembrie 1995, reclamanta ar mai fi putut recurge la o procedură extraordinară
prin care să ceară anularea acelei părţi din hotărîrea Curţii de Apel referitoare la termenul de
confidenţialitate de zece ani.
(i) Dispoziţiile prin care doctorilor şi psihiatrului reclamantei li s-a cerut să depună
mărturie
102. Cu privire la dispoziţiile prin care doctorilor şi psihiatrului reclamantei li s-a cerut să
depună mărturie, Curtea constată că această măsură a fost luată în contextul în care Z s-a prevalat
de dreptul prevăzut de legea finlandeză de a nu se prezenta ca martoră împotriva soţului său.
Scopul exclusiv al citării acestora a fost acela de a obţine informaţii cu privire la momentul în
care X a devenit conştient că era infectat cu HIV sau avea motive să bănuiască acest lucru.
Mărturiile doctorilor au fost decisive pentru a se stabili dacă X a fost vinovat numai de
infracţiuni sexuale sau şi de tentativă de omor în două cazuri care au avut loc înainte de 19
martie 1992, dată la care rezultatul pozitiv al testului HIV a fost cunoscut. Nu există nici o
îndoială că autorităţile naţionale competente aveau dreptul să considere că interesul public cerea
ca X să fie cercetat şi judecat pentru tentativă de omor în toate cele cinci cazuri, şi nu numai în
trei.
103. Curtea mai notează că, potrivit legii finlandeze, doctorii reclamantei puteau fi obligaţi
să depună mărturie, fără consimţămîntul ei, numai în circumstanţe strict limitate, şi anume în
cazurile de infracţiuni grave pentru care pedeapsa minimă prevăzută de lege este de şase ani
închisoare. Deoarece doctorii refuzaseră să depună mărturie în faţa poliţiei, aceasta din urmă a
obţinut autorizaţia instanţei de judecată pentru a-i audia. Audierile au avut loc la tribunal, cu
uşile închise, instanţa dispunînd ca dosarul, inclusiv transcrierile declaraţiilor medicilor, să
rămînă confidenţial. Toţi cei care au fost prezenţi au avut obligaţia de a considera informaţiile
respective confidenţiale. O încălcare a acestor obligaţii ar fi putut antrena, potrivit legii
finlandeze, răspunderea civilă şi/sau penală.
Prin urmare, amestecul în viaţa privată şi de familie a reclamantei, ca rezultat al acestor
dispoziţii, a fost sever limitat şi a fost însoţit de măsuri de protecţie eficiente şi adecvate
împotriva unor posibile abuzuri (vezi, de exemplu, hotărîrea în cazul Klass şi alţii versus
Germania din 6 septembrie 1978... şi hotărîrea în cazul Leander...).
În acest context, Curtea nu vede nici un motiv pentru a pune la îndoială măsura prin care
doctorilor li s-a cerut să depună mărturie. Aşa cum s-a mai menţionat, obţinerea probelor este,
întîi de toate, o prerogativă a autorităţilor naţionale cărora Curtea nu le poate impune punctul său
de vedere.
104. Avînd în vedere cele de mai sus, în mod special natura confidenţială şi caracterul
excepţional ale procedurilor împotriva lui X, Curtea nu este convinsă de justeţea argumentului
reclamantei cu privire la faptul că aceste proceduri ar putea descuraja potenţialii şi actualii
purtători de HIV din Finlanda de a mai efectua testele HIV şi de a mai solicita asistenţă
medicală.
105. Pe baza celor arătate, Curtea constată că dispoziţiile prin care doctorilor şi psihiatrului
reclamantei li s-a cerut să depună mărturie s-au bazat pe motive relevante şi suficiente, conforme
cu scopul legitim urmărit. Curtea consideră că s-a menţinut o proporţionalitate rezonabilă între
măsuri şi scop. Prin urmare, nu a avut loc o încălcare a articolului 8 sub acest aspect.
(ii) Confiscarea fişelor medicale ale reclamantei fi includerea lor în dosarul de cercetare
penală
106. Confiscarea fişelor medicale ale reclamantei şi includerea lor în dosarul de cercetare
au fost măsuri complementare dispoziţiilor obligatorii de audiere a medicilor, în ambele situaţii,
măsurile au fost luate în urma refuzului reclamantei de a depune mărturie împotriva soţului său,
scopul fiind stabilirea momentului în care acesta a devenit conştient că este infectat cu HIV sau
avea motive să bănuiască acest lucru. Ambele măsuri s-au bazat pe un interes public major (vezi
paragraful 102).
107. În plus, ambele măsuri au fost supuse aceloraşi limitări şi au fost însoţite de protecţii
împotriva posibilelor abuzuri. Condiţiile concrete în care a avut loc confiscarea au fost, la rîndul
lor, restrictive. Un aspect foarte important este faptul că materialul respectiv a fost examinat cu
uşile închise şi considerat confidenţial de tribunal, urmîndu-se aceleaşi reguli ca şi în cazul
depoziţiilor martorilor.
108. Este adevărat însă că acţiunea de confiscare a fost autorizată de procuror, şi nu de
instanţa de judecată.
Cu toate acestea, conform prevederilor relevante din capitolul 4 secţiunea 2 (2) din Legea
mijloacelor coercitive în cursul cercetării penale, una dintre condiţiile confiscării fişelor
medicale se referă la dreptul sau obligaţia doctorilor „de a depune mărturie asupra conţinutului
documentului (documentelor) în timpul cercetării penale". Astfel, condiţiile legale ale măsurii
confiscării erau similare cu cele ce reglementau obligativitatea doctorilor de a depune mărturie.
Mai mult, înainte de confiscarea documentelor, tribunalul hotărîse deja audierea a cel puţin
doi doctori, pentru ca la scurt timp după aceea să ceară tuturor doctorilor să depună mărturie. A
doua zi după confiscare, tribunalul, care are competenţa de a respinge probe, a decis să includă în
dosar întregul material. După cum s-a menţionat, reclamanta avea posibilitatea de a contesta
măsura confiscării în faţa tribunalului.
În opinia Curţii, autorizarea confiscării documentelor de către procuror, şi nu de instanţa de
judecată nu este, în sine, o chestiune care să dea naştere unei încălcări a articolului 8.
109. În privinţa afirmaţiilor reclamantei referitoare la lipsa de relevanţă a unor părţi din
fişele medicale şi la faptul că nici una nu a fost decisivă în procesul împotriva lui X, Curtea
reiterează că autorităţile naţionale sunt îndreptăţite să adune şi să admită probele, Curtea neavînd
competenţa de a-şi impune punctul de vedere (vezi paragraful 98). Ţinînd cont de argumentele
guvernului cu privire la multitudinea datelor care ar fi putut fi relevante pentru stabilirea
momentului în care X a devenit conştient că era infectat cu HIV sau avea motive să bănuiască
acest lucru (vezi paragraful 89), Curtea nu vede nici un motiv pentru a se îndoi de deciziile
autorităţilor naţionale în această problemă.
110. Astfel, în opinia Curţii, confiscarea fişelor medicale ale reclamantei şi includerea lor
în dosarul de cercetare penală s-au bazat pe motive relevante şi suficiente, a căror greutate a
depăşit interesul reclamantei de a păstra secretul asupra informaţiilor respective. Curtea
consideră că aceste măsuri au fost proporţionale cu scopul legitim urmărit şi consideră că
articolul 8 nu a fost încălcat nici sub acest aspect.
(iii) Durata termenului de confidenţialitate a informaţiilor medicale
111. Cu privire la plîngerea potrivit căreia datele medicale în discuţie ar urma să devină
accesibile publicului începînd cu anul 2002, Curtea notează că termenul de zece ani nu a
corespuns cu dorinţele sau interesele părţilor care au cerut, în mod unanim, prelungirea perioadei
de confidenţialitate.
112. Curtea nu este convinsă că instanţele interne au acordat suficientă atenţie intereselor
reclamantei atunci cînd an stabilit termenul de zece ani. Trebuie amintit că, în urma prezentării
informaţiilor medicale în instanţă fără consimţămîntul reclamantei, aceasta fusese deja supusă
unui grav amestec în viaţa sa privată şi de familie. Noua interferenţă care ar avea loc dacă
informaţiile respective ar deveni publice după zece ani nu este susţinută de motive suficiente,
care să prevaleze asupra interesului său ca datele să rămînă confidenţiale pentru o perioadă mai
lungă. Dacă decizia de a declara materialul accesibil încă din 2002 va fi aplicată, acesta va
echivala cu un amestec disproporţionat cu dreptul reclamantei la respectarea vieţii sale private şi
de familie şi ar constitui astfel o încălcare a articolului 8.
Cu toate acestea, Curtea se limitează la concluzia de mai sus, dat fiind că statele îşi aleg
singure instrumentele legale interne care urmează să fie folosite pentru îndeplinirea obligaţiilor
ce le revin conform articolului 53 din Convenţie (vezi hotărîrea în cazul Marckx versus Belgia
din 13 iunie 1979...).
(iv) Includerea identităţii şi a stării de sănătate a reclamantei în hotărîrea Curţii de Apel
113. Finalmente, Curtea trebuie să examineze dacă au existat motive suficiente pentru a
justifica dezvăluirea identităţii reclamantei şi a faptului că era infectată cu HIV în textul hotărîrii
Curţii de Apel, dat publicităţii.
Conform legislaţiei finlandeze în domeniu, Curtea de Apel avea competenţa de a nu
menţiona în hotărîre nici un nume care ar fi putut duce la identificarea reclamantei ori de a
declara hotărîrea confidenţială pentru o anume perioadă de timp, dînd publicităţii doar un
rezumat al faptelor, partea operativă a procedurilor şi indicarea legii aplicate. De altfel, tribunalul
a procedat în acest mod cînd a dat publicităţii hotărîrea în primă instanţă, şi nimeni nu a obiectat.
Indiferent dacă reclamanta a cerut sau nu în mod expres Curţii de Apel să nu dezvăluie
identitatea şi starea sănătăţii sale, instanţa fusese deja informată de către avocatul lui X cu privire
la dorinţa acestuia ca termenul de confidenţialitate să fie extins. De aici rezulta clar că
reclamanta s-ar fi opus ca informaţiile respective să fie făcute publice.
În aceste circumstanţe şi avînd în vedere consideraţiile din paragraful 112, Curtea nu
consideră că publicitatea în discuţie s-a bazat pe vreun motiv convingător, în consecinţă, faptul
că informaţiile respective au fost făcute publice constituie o încălcare a dreptului reclamantei la
respectarea vieţii sale private şi de familie, contrar articolului 8.
(v) Recapitulare
114. Curtea a ajuns la concluzia că articolul 8 nu a fost încălcat cu privire la obligarea
medicilor reclamantei de a depune mărturie şi la măsura confiscării fişelor medicale şi a
includerii lor în dosarul de cercetare penală.
Pe de altă parte, Curtea consideră că dacă se va aplica decizia de a pune la dispoziţia
publicului datele medicale în discuţie în anul 2002, aceasta va echivala cu o încălcare a
articolului 8 şi, de asemenea, că acest articol a fost încălcat prin dezvăluirea identităţii şi a stării
de sănătate a reclamantei în hotărîrea Curţii de Apel.

 
 II. ÎNCĂLCAREA RECLAMATA A ARTICOLULUI 13 DIN CONVENŢIE
115. Reclamanta a mai susţinut că absenţa remediilor interne pentru contestarea fiecăreia
dintre măsurile în discuţie a dus la încălcarea articolului 13 din Convenţie, care prevede:
„Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost
încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci cînd
încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale".
116. Guvernul a contestat această susţinere, iar Comisia, avînd în vedere concluziile sale cu
privire la încălcarea articolului 8, nu a mai considerat necesar să examineze plîngerea şi sub
aspectul articolului 13.
117. Întrucît a examinat toate aspectele din perspectiva articolului 8, Curtea nu consideră
necesar să le analizeze şi în lumina articolului 13.
 
III. APLICAREA ARTICOLULUI 50 DIN CONVENŢIE
118. Reclamanta a cerut despăgubiri în conformitate cu articolul 50, care precizează:
„Dacă hotărîrea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură dispusă de o autoritate
judiciară sau de orice altă autoritate a unei părţi contractante este în întregime sau parţial în
opoziţie cu obligaţiile ce decurg din prezenta Convenţie şi dacă dreptul intern al acelei părţi nu
permite decît o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei decizii sau ale acestei măsuri, prin
hotărîrea Curţii se acordă, dacă este cazul, părţii lezate o reparaţie echitabilă".
A. Daune morale
119. Reclamanta nu a cerut compensaţii pentru daune materiale, dar a solicitat Curţii să-i
acorde 2.000.000 mărci finlandeze cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale provocate de
dezvăluirea stării sale de sănătate, care a fost intens mediatizată.
120. Guvernul a considerat că însăşi hotărîrea Curţii privind încălcarea articolului 8
constituie o justă compensaţie, în orice caz, suma acordată reclamantei nu ar trebui să ajungă la
nivelul compensaţiilor acordate victimelor infracţiunilor comise de X, cea mai substanţială fiind
de 70.000 mărci finlandeze.
121. Delegatul Comisiei nu a comentat cererea reclamantei.
122. Curtea a constatat că reclamanta a suferit daune morale ca urmare a dezvăluirii
identităţii şi stării sale de sănătate în hotărîrea Curţii de Apel. Curtea consideră că hotărîrea sa
prin care se constată că a avut loc o încălcare a Convenţiei nu poate constitui o justă
compensaţie. Pentru a stabili suma ce va fi acordată reclamantei, Curtea nu se consideră obligată
de practica naţională, din care însă se poate inspira. Curtea consideră că este echitabil să acorde
reclamantei suma de 100.000 mărci finlandeze.
B. Costuri şi cheltuieli
123. Reclamanta a cerut rambursarea costurilor şi cheltuielilor, în cuantum total de 239.838
mărci finlandeze, din care:
a) 4.800 mărci finlandeze reprezentînd onorariul dlui Fredman pentru procedurile interne;
b) 126.000 mărci finlandeze reprezentînd onorariul dlui Fredman şi 4.000 mărci finlandeze
reprezentînd onorariul dlui Scheinin pentru procedurile în faţa Comisiei;
c) 16.800 mărci finlandeze reprezentînd onorariul dlui Fredman şi 9.600 mărci finlandeze
reprezentînd onorariul dlui Scheinin pentru procedurile la Curte, inclusiv redactarea memoriului;
d) 49.800 mărci finlandeze reprezentînd onorariul avocatului care a pledat în faţa Curţii;
e) 8.838 mărci finlandeze pentru traduceri.
La onorariile de mai sus, care acoperă 385 ore de muncă, calculate la 600 mărci finlandeze
pe oră, trebuie să li se adauge TVA. Din total se vor scădea sumele primite din partea Consiliului
Europei cu titlu de asistenţă juridică.
124. Guvernul nu a avut obiecţii la sumele indicate la punctele „a" şi „e", dar a considerat
excesiv numărul de ore pe baza cărora s-au solicitat sumele de la punctele „b", „c" şi „d".
125. Delegatul Comisiei nu a exprimat nici o opinie asupra acestor aspecte.
126. Curtea va examina cererile reclamantei în lumina criteriilor stabilite de propria
jurisprudenţă, în sensul caracterului absolut necesar al costurilor şi cheltuielilor pentru
prevenirea sau remedierea efectelor încălcării Convenţiei şi al rezonabilităţii cuantumului
acestora (vezi, de exemplu, hotărîrea din cazul Tolstoy Miloslavsky versus Marea Britanic din 13
iulie 1995...). Aplicînd aceste criterii, Curtea consideră că sumele de la punctele „a" şi „e"
trebuie rambursate integral.
În legătură cu sumele de la „b", „c" şi „d", Curtea crede că nu toate costurile erau
inevitabile.
În mod echitabil, Curtea acordă reclamantei un total de 160.000 mărci finlandeze, plus
TVA, minus 10.835 franci francezi primiţi de reclamantă de la Consiliul Europei cu titlu de
asistenţă juridică.
C.Dobînzi
127. Conform informaţiilor deţinute de Curte, rata dobînzii în vigoare în Finlanda la data
adoptării prezentei hotărîri este 11 % pe an. 
 
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA:
l. Hotărăşte cu opt voturi la unu că dispoziţiile prin care li s-a cerut medicilor reclamantei
să depună mărturie nu constituie o încălcare a articolului 8 ;
2. Hotărăşte cu opt voturi la unu că prin confiscarea fişelor medicale ale reclamantei şi
includerea lor în dosarul de cercetare penală nu s-a încălcat articolul 8;
3. Hotărăşte în unanimitate că dacă decizia de a face publice declaraţiile doctorilor şi datele
medicale în anul 2002 se va aplica, aceasta va constitui o încălcare a articolului 8 ;
4. Hotărăşte în unanimitate că dezvăluirea identităţii şi a stării de sănătate a reclamantei de
către Curtea de Apel Helsinki constituie o încălcare a articolului 8;
5. Hotărăşte în unanimitate că nu este necesară examinarea plîngerii reclamantei sub
aspectul articolului 13 ;
6. Hotărăşte în unanimitate :
a) că statul reclamat va plăti reclamantei, în termen de trei luni, 100.000 mărci finlandeze
cu titlu de despăgubiri pentru daune morale, iar pentru acoperirea costurilor şi cheltuielilor, suma
de 160.000 mărci, plus TVA, minus 10.835 franci francezi convertiţi în mărci finlandeze la rata
de schimb în vigoare la data prezentei hotărîri;
b) că o dobîndă de 11 % pe an va fi plătită de la data expirării termenului de trei luni pînă la
achitarea integrală a sumei;
7. Respinge în unanimitate restul cererilor cu titlu de compensaţie.
Redactată în engleză şi franceză şi pronunţată în şedinţă publică la 25 februarie 1997, în
Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg.
Rolv Ryssdal, preşedinte
Herbert Petzold, grefier
 
Potrivit articolului 51 paragraful 2 din Convenţie şi regulii 55 paragraful 2 din
Regulamentul Curţii B, se anexează prezentei hotărîri opinia parţial divergentă a judecătorului
De Meyer.
  
OPINIA PARŢIAL DIVERGENTĂ A JUDECĂTORULUI DE MEYER
I.  Curtea a fost de acord că dreptul reclamantei la respectarea vieţii sale private şi de
familie nu a fost încălcat nici prin obligarea psihiatrului şi doctorilor săi de a depune mărturie şi
nici prin ridicarea documentelor medicale şi includerea lor în dosarul penal.
Curtea a considerat că aceste măsuri erau justificate de necesitatea de a stabili momentul în
care X, soţul ei, a aflat sau a avut motive să creadă că avea HIV, pentru a se stabili dacă faptele
comise înainte de 19 martie 1992 trebuiau încadrate juridic ca tentativă de omor, precum cele
comise după această dată, sau numai ca infracţiuni sexuale.
În opinia mea, indiferent de cerinţele procedurilor penale, astfel de consideraţii nu pot
justifica dezvăluirea unor informaţii confidenţiale obţinute în virtutea relaţiei dintre doctor şi
pacient sau a documentelor respective.
II. Considerînd că „termenul-limită de confidenţialitate" de zece ani stabilit de instanţele
finlandeze în acest caz era prea scurt, Curtea pare să sugereze că accesul public la datele
medicale ar putea fi permis după trecerea unui anume interval de timp.
Fără a mă referi la ceea ce poate fi acceptabil în privinţa accesului la alte informaţii din
dosarele penale, cred că datele medicale trebuie să rămînă confidenţiale pentru totdeauna.
Interesul asigurării publicităţii şedinţelor instanţelor nu este suficient pentru a justifica
dezvăluirea unor date confidenţiale chiar şi după trecerea unui număr mare de ani.
III. În cauză, Curtea s-a bazat din nou pe „marja de apreciere" a autorităţilor naţionale.
Cred că este momentul renunţării la acest concept. Curtea a amînat deja prea mult abandonarea
acestei sintagme depăşite şi a relativismului său implicit. Este posibilă acceptarea unei astfel de
marje în unele domenii. De exemplu, este normal ca o instanţă penală să pronunţe o sentinţă în
conformitate cu propria opinie referitoare la gravitatea faptei, desigur, în limitele prevăzute de
legea penală.
Dar cînd este vorba de drepturile omului, nu mai poate fi invocată acea marjă de apreciere
care ar autoriza statele să decidă ce este acceptabil şi ce nu. În cauza de faţă, limita ce nu poate fi
depăşită trebuie să fie clară şi precisă. Curtea, şi nu fiecare stat în parte, trebuie să decidă asupra
acestei chestiuni, iar hotărîrea Curţii trebuie aplicată fiecărei persoane din jurisdicţia fiecărui stat.
Formula goală de conţinut referitoare la marja de apreciere a statelor - repetată de Curte de prea
multă vreme - este o formulă ocolitoare şi care nu este necesară, menită să indice implicit că
statele pot face orice din ceea ce Curtea nu consideră incompatibil cu drepturile omului.
Această terminologie, pe cît de greşită în principiu, pe atît de lipsită de sens în practică,
trebuie abandonată fără întîrziere.
 
 

__________
Practica Curţii Europene pentru Drepturile Omului
Hotărîrea CEDO din 25.02.1997 - Z versus Finlanda. Interzicerea strîngerii, păstrării, folosirii şi răspîndirea informaţiei
despre viaţa privată a persoanei fără consimţămîntul ei (art.8) //Hotărri ale CEDO, culegere selectivă, Polirom 2/191,
2001