Cazul Pantea vs.

România

Condea Alexandra Octavia

Fostul procuror Alexandru Pantea, actualmente avocat, a pretins Curţii de Justiţie

Europene nelegalitatea măsurii arestării preventive; Apoi, a avut loc motivarea deciziei
de arestare sau menţinere în stare de detenţie; A urmat administrarea de probe în procesul
penal; S-au invocat de către reclamant şi relele tratamente suferite în perioada de detenţie.

Stare de fapt şi de drept

Reclamantul Alexandru Pantea, s-a adresat jurisdicţiei europene la data de 28 august

1995, susţinând în special, că luarea măsurii arestării preventive împotriva sa şi
menţinerea sa în stare de arest preventiv au fost contrare dispoziţiilor articolului 5 din
Convenţie şi că în cursul perioadei de arestare a fost supus la tratamente contrare
articolului 3 din Convenţie.
Faptele care au prilejuit apariţia cauzei s-au petrecut începând cu anul 1994, când
reclamantul, fost procuror, iar ulterior avocat a fost implicat într-un incident în cursul
căruia numitul D.N. a fost grav rănit. După cum rezultă din raportul de expertiză medico-
legală, efectuată după incident, D.N. a suferit în noaptea respectivă mai multe fracturi
care au necesitat 250 zile de îngrijiri medicale şi care, în absenţa unui tratament medical
adecvat, i-ar fi putut pune viaţa în pericol.
Procurorul competent a început urmărirea penală în cauză şi l-a trimis în cele din urmă
pe reclamant în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor. De
asemenea, reclamantul a fost arestat în iulie 1994, iar mandatul său de arestare a fost
prelungit până în aprilie 1995, când prin decizia pronunţată de Curtea de Apel Oradea s-a
admis apelul reclamantului, şi s-a desfiinţat sentinţa pronunţată de Tribunalul Judeţean
Bihor la data de 28 noiembrie 1994 în ceea priveşte prelungirea arestării preventive. În
tot acest timp, instanţele care au judecat cauza şi au efectuat controlul în cauză nu s-au
pronunţat niciodată cu privire la aspectele privitoare la legalitatea măsurii arestării
preventive şi nici nu au fost puse aceste aspecte în discuţia părţilor, deşi reclamantul se
plânsese de netemeinicia şi nelegalitatea acestei măsuri. În plus, în plângerile sale,
reclamantul îşi exprima, de asemenea, temerea că, dacă arestarea preventivă va fi
prelungită, risca să fie victima unor noi abuzuri din partea procurorului D. şi să fie supus
la rele tratamente de către deţinuţi.
Deşi prin decizia Curţii de Apel reclamantul era pus în libertate, iar toate actele de
urmărire penală ale procurorului erau anulate, totuşi la data de 18 aprilie 1995,
reclamantul a declarat recurs împotriva deciziei Curţii de Apel Oradea, invocând faptul
că nu era necesară reluarea urmăririi penale, întrucât probele existente la dosarul cauzei
îi dovedeau, în opinia sa, nevinovăţia, şi solicitând achitarea sa. La data de 26 noiembrie
1996, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul, reţinând că decizia de restituire a
cauzei la Parchet în vederea completării urmăririi penale nu este supusă apelului, ci
numai recursului. Ca urmare, urmărirea penală s-a reluat, iar ulterior a fost dispusă din
nou trimiterea în judecată a reclamantului.
 Ulterior, au fost parcurse din nou mai multe etape judecătoreşti, iar în anul 2000 Curtea
de Apel Craiova a casat hotărârile anterioare şi a trimis cauza spre rejudecare la
Judecătoria Craiova. La momentul judecării cauzei de Curtea europeană, cauza era încă
pendinte pe rolul Judecătoriei Craiova, iar Curtea nu avea cunoştinţă de evoluţia
procedurii ulterior datei de 17 mai 2001. Pe parcursul judecăţii atât reclamantul cât şi
partea vătămată au cerut deseori amânarea judecăţii, s-au efectuat în cauză mai multe
expertize medico-legale cu privire la reclamant şi cu privire la partea vătămată.
Reclamantul a pretins totodată că a fost supus la Penitenciarul Oradea şi la Spitalul
penitenciar Jilava la rele tratamente.

Cu privire la încălcarea art. 3 din Convenţie

Pentru a constata existenţa unei ipoteze cu privire la încălcarea acestui articol, Curtea a
făcut distincţie între situaţia de fapt dovedită legată de supunerea reclamantului unor rele
tratamente în perioada arestării sale preventive şi starea de fapt referitoare la felul în
care s-a desfăşurat ancheta autorităţilor cu privire la pretinsele rele tratamente.
Distincţia face parte din jurisdicţia Curţii, deoarece art. 3 impune statelor părţi ale
procesului obligaţii pozitive, de exemplu obligaţia de a efectua o anchetă eficientă şi a
trage la răspundere persoanele ce se fac vinovate de aplicarea de rele tratamente.
În ceea ce priveşte relele tratamente aplicate, Curtea a evaluat existenţa şi întinderea
leziunilor suferite de reclamant în închisoare, dovedindu-se odată cu această analiză
nerespectarea obligaţiilor personalului închisorii însărcinat cu paza deţinuţilor şi cu
conducerea penitenciarului. Pentru a concluziona asupra susţinerilor reclamantului cu
privire la supunerea la rele tratamente, Curtea a folosit criteriul probei apte să elimine
„orice îndoială rezonabilă”, probă care poate rezulta dintr-un ansamblu de indicii sau de
prezumţii serioase, precise şi concordante.
Procedând astfel, Curtea a eliminat o serie de susţineri asupra cărora existau îndoieli,
însă a constatat că anumite rapoarte medicale, întocmite aproape imediat dar şi la un
interval mai lung de la incidentul reclamat de dl. Pantea în perioada de arestare
preventivă, dovedesc că acesta a fost supus unor multiple şi intense lovituri care i-au
produs echimoze bilaterale, fractura piramidei nazale şi a unei coaste. Această situaţie, în
opinia Curţii, îndeplineşte condiţiile pentru a fi calificată o ipoteză a tratamentelor
inumane şi degradante interzise de art. 3 din Convenţie. Totodată, Curtea a apreciat
că gravitatea tratamenteloraplicate reclamantului a fost amplificată de o serie de factori,
precum imobilizarea în celulă cu autorii agresiunii (deţinuţi periculoşi), nerespectarea
unor măsuri medicale prescrise de către medici după incidentul petrecut. În concluzie,
Curtea a statuat că tratamentele la care a fost supus reclamantul în perioada de arestare
preventivă sunt contrare prevederilor art. 3 din Convenţie.
Pentru a constata încălcarea art. 3 de către stat, Curtea a examinat condiţia
imputabilităţii faptelor respective statului, adică a verificat existenţa vreunui
comportament culpabil al autorităţilor.
În privinţa răspunderii, Curtea a apreciat că autorităţile nu şi-au îndeplinit obligaţia
pozitivă de a proteja integritatea fizică a reclamantului, deoarece fişa medicală de
internare în penitenciar demonstra că acesta suferea de „psihopatie paranoidă” ceea ce
necesită rezonabil o supraveghere mai atentă şi măsuri de inserare socială adecvate,
reclamantul fiind transferat într-o celulă de deţinuţi periculoşi, condamnaţi definitiv, deşi
legea internă interzicea cazarea acestora în aceeaşi încăpere cu acesta. Totodată, odată cu
izbucnirea incidentului, gardianul a refuzat să intervină pentru a-l apăra pe reclamant şi
mai mult, l-a imobilizat.
Prin urmare, articolul 3 din Convenţie a fost încălcat.
 Referitor la efectuarea unei anchete, Curtea a statuat obligaţia statului, ce rezultă din
coroborarea art. 3 cu art. 1 din Convenţie, de a efectua o anchetă oficială efectivă, de
fiecare dată când o persoană aflată sub jurisdicţia acestuia afirmă că a fost supusă unor
tratamente contrare articolului 3. Această anchetă trebuie desfăşurată în parametri
adecvaţi pentru a stabili adevărul şi tragerea la răspundere a autorilor acelor tratamente,
căci altfel sistemul Convenţiei nu ar fi eficient şi nu şi-ar produce efectele juridice.
În legătură cu diligenţa cu care au acţionat autorităţile naţionale în efectuarea anchetei,
Curtea s-a referit în mod special la evaluările medicale, deoarece dreptul intern stabilea
un regim juridic diferit în funcţie de tipologia leziunilor suferite de o persoană, victimă a
unei agresiuni şi în funcţie de numărul de zile de îngrijiri medicale necesare însănătoşirii
acestuia. Era relevant faptul că pentru un stadiu redus al vătămării, era necesară pentru
punerea în mişcare a acţiunii penale introducerea unei plângeri prealabile de către
persoana vătămată, în termen de 2 luni de la producerea incidentului, pe când în situaţia
unor leziuni ce s-ar solda cu infirmităţi, handicap, sau cu un număr mare de zile de
îngrijiri medicale necesare pentru vindecare, ancheta se desfăşura din oficiu şi nu există
termen de sesizare prescriptiv. Referitor la acest lucru, Curtea a observat că raportul de
expertiză medico-legală a fost finalizat la mai mult de 2 ani şi şapte luni de la
incident (27 august 1997), iar procurorul care a respins plângerea reclamantului a
concluzionat prea uşor că leziunile suferite de reclamant i-au cauzat acestuia o
incapacitate temporară de muncă de 18 zile, întemeindu-se pe un raport de expertiză care
preciza că reclamantul nu s-a prezentat la examenele medicale recomandate, deşi
reclamantul afirmase contrariul, chiar dacă acest aspect era esenţial pentru încadrarea
juridică a faptelor.
Un alt aspect referitor la anchetă este legat de concluzia procurorului în sensul că
acuzaţiile reclamantului împotriva gardienilor şi a comandantului adjunct al
penitenciarului sunt nefondate. Curtea a apreciat că concluzia procurorului nu este
argumentată, doarece acesta nu a lămurit multe contradicţii între declaraţiile deţinuţilor
(care susţineau că Pantea a fost bătut, dar precizau persoane diferite care l-ar fi bătut),
declaraţiile reclamantului (care se refereau exact la persoanele care l-au agresat) şi ale
gardienilor şi menţiunile din registrul penitenciarului (din care reieşea că Pantea s-a
autoagresat). În concluzie,  articolul 3 a fost încălcat şi sub aspectul anchetei desfăşurate
de către autorităţi pentru a stabili existenţa relelor tratamente.

Cu privire la încălcarea articolului 5 al Convenţiei

Acest articol constituie renumitul corpus juridic desemnat prin expresia latină habeas
corpus.
Potrivit alin. 1 al articolului 5, o persoană nu poate fi reţinută decât dacă există motive
verosimile că a săvârşit o infracţiune ori, pentru împiedicarea unei infracţiuni sau a fugii
autorului acesteia.
Pentru a se pronunţa, Curtea a analizat două aspecte: luarea măsurii arestării preventive;
menţinerea reclamantului în stare de arest preventiv după expirarea mandatului de
arestare.
Cu privire la luarea măsuri arestării preventive, Curtea a constatat că aceasta s-a făcut cu
nerespectarea dispoziţiilor legale deoarece: nu au existat motive temeinice pentru
emiterea mandatului, iar procurorul a omis să menţioneze care erau motivele care
justifică aprecierea că lăsarea în libertate a reclamantului punea în pericol ordinea
publică.
Cu privire la menţinerea dl. Pantea în arest preventiv după expirarea mandatului, Curtea
a constatat că reclamantul a fost ţinut în stare de detenţie după 20 iulie 1994, dată la
care mandatul de arestare expirase, iar prelungirea arestării a fost dispusă de un organ
necompetent după cum a stabilit Curtea de Apel Oradea şi prin urmare nu se îndeplinesc
exigenţele art. 5 alin 1. Ca urmare a fost o încălcare a art. 5 alin. 1 al Convenţiei.
Curtea a analizat referitor la art. 5 din Convenţie o susţinere distinctă a reclamantului în
legătură cu garanţia stabilită la alin. 3, conform căruia orice persoană privată de libertate
trebuie prezentată imediat unui magistrat ori judecător care să se pronunţe asupra
legalităţii arestării sau menţinerii în stare de arest. Legat de acest aspect, Curtea a
concluzionat că procurorul care a dispus măsura arestării preventive nu îndeplinea
condiţiile de magistrat în sensul Convenţiei, deoarece subordonarea sa în rândul puterii
executive nu garanta condiţia de independenţă. Totodată, măsura dispusă de procuror la
20 iulie 1994 a fost examinată sub aspectul legalităţii abia la 28 noiembrie 1994 de către
Tribunalul Bihor, perioada cursă între cele două momente fiind contrară termenului „de
îndată”. Ca urmare, a existat o încălcare a art. 5 alin. 3 din Convenţie.
Un capăt distinct de cerere în cadrul art. 5 a fost legat de respectarea alin. 4, în
conformitate cu care persoanele private de libertate au dreptul să introducă recurs la un
tribunal care să statueze în termen scurt şi să dispună măsuri în consecinţă.
În cadrul evocat de reclamant, Curtea a constatat că la 9 decembrie 1994, reclamantul a
formulat recurs împotriva sentinţei Tribunalului Bihor, solicitând în cadrul recursului
inclusiv punerea sa în libertate, cu motivarea că procurorul care a instrumentat cauza nu
este imparţial, iar menţinerea în stare de arest creează riscul de abuz. Curtea de Apel
Oradea s-a pronunţat abia la 6 aprilie 1995 şi a dispus punerea în libertate. Ori, un
interval de trei luni şi 28 de zile este incompatibil cu noţiunea de „termen scurt”. Curtea,
luând în considerare că soluţionarea într-un termen scurt constituia în cauză o garanţie
importantă împotriva relelor tratamente, iar în tot acest timp reclamantul s-a aflat sub
controlul total al autorităţilor statului, a apreciat că garanţia de celeritate statuată de
articolul 5 alin. 4 din Convenţie a fost nesocotită în cauză.
Curtea a analizat cauza reclamantului şi sub aspectul exprimat de articolul 5 alin. 5,
potrivit căruia persoanele care sunt victime ale unor privări de libertate contrare art. 5
au dreptul la reparaţie. În primul rând, Curtea a luat act de faptul că privarea de libertatea
a reclamantului a fost contrară prevederilor art. 5 şi că în 1999 reclamantul a pretins
despăgubiri la Judecătoria Timiş de două ori, în ambele situaţii fiind respinse cererile
sale, pe cale de excepţie (fie pentru prematuritatea cererii fie pentru intervenirea
prescripţiei).Totodată, Curtea a observat că nu există în România o cale judiciară pentru
despăgubiri care să aibă un caracter cert, datorită impreciziei cadrului juridic intern şi
inexistenţei unei jurisprudenţe solide în materie. Ca urmare, Curtea a concluzionat că
exercitarea efectivă a dreptului garantat de articolul 5 alin. 5 din Convenţie nu a fost
asigurată cu suficientă certitudine în cauză şi deci a existat o încălcare a art. 5 alin. 5 din
Convenţie.
În concluzie, în aplicarea art. 41 din Convenţie, Curtea a statuat că reclamantul are
dreptul la suma de 6000 EURO pentru cheltuieli de judecată şi 40.000 EURO pentru
prejudiciul moral şi material suferit ca urmare a încălcării de către statul român a
prevederilor Convenţiei.
 Bibliografie

1. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 3.06.2003

2. Articolele 3, 5, 6, 8, 41 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor

Omului şi a Libertăţilor Fundamentale

3. www.hotararicedo.ro

4. www.csm-just.ro