Secţiunea Ştiinţe Penale, Criminologie 373

PRINCIPIILE CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI ÎN CAZURILE

DE MALPRAXIS MEDICAL DIN ROMÂNIA
Lorena ZIDARU

Abstract : Legal and judicial shortcomings of the domestic justice system are undeniable given that in recent
years the European Court of Human Rights has repeatedly found the Romanian state guilty for violating several
articles of the European Convention. Numerous convictions have been given in medical malpractice cases developed
in sanitary facilities that have resulted in injuries of body integrity or death of the patients concerned. Even though
the Romanian state has solved most of the problems it faced at the time of the facts and which have, in fact, led to
violations of citizens' rights, as found by the Court, there are still issues for which no solutions have been identified.

Key words: medical negligence; health-care services; effective investigation; shortcomings of domestic law;
European Court of Human Rights case-law

De-a lungul timpului Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat statul român în repetate rânduri în
cauze în care s-au cercetat prezumtive culpe medicale care au produs vătămarea corporală sau chiar decesul
pacienţilor. În analiza acestor cauze Curtea a reţinut încălcarea mai multor articole din Convenţie care garantează o
serie de drepturi cetăţenilor din ţările europene şi a subliniat existenţa unor deficienţe la nivelul legislaţiei din
România aplicabile la data faptelor, dar şi la nivelul instrumentării cauzelor de către organele judiciare. Hotărârile
prezentate relevă atât principiile generale pe care Curtea le-a stabilit pentru acest tip de cauze, cât mai ales modalitatea
concretă de aplicare a principiilor, prin raportare la particularităţile fiecărui caz. Cunoaşterea, înţelegerea şi însuşirea
acestor reguli este esenţială pentru evitarea unor erori similare care ar putea conduce în viitor la noi încălcări ale
drepturilor cetăţenilor şi implicit la pronunţarea unor alte condamnări ale statului român de către Curtea Europeană.

1. În cauza Codarcea vs. României, ca situaţie de fapt reţinută, reclamanta a suferit în anul 1996 mai multe
intervenţii chirurgicale estetice la faţă în urma cărora a prezentat o pareză facială pe partea dreaptă şi alte câteva
sechele care au necesitat administrarea de medicamente, fizioterapie şi alte intervenţii chirurgicale la unităţi sanitare
private şi de stat până în 2006. Reclamanta s-a adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului invocând încălcarea art.
6 care garantează dreptul la judecarea cauzei într-un termen rezonabil şi art. 8 care garantează dreptul la viaţă privată.
Reclamanta a susţinut că articolele menţionate au fost încălcate ca urmare a duratei excesive şi ineficienţei procedurii
care viza angajarea răspunderii medicului care a supus-o unei intervenţii de chirurgie plastică la pleoape fără a-i
solicita în mod valabil consimţământul şi fără a o informa cu privire la posibilele consecinţe.
În analiza art. 6, Curtea Europeană a stabilit că începutul perioadei care este luată în considerare pentru a aprecia
termenul rezonabil al procedurilor se situează la momentul la care reclamanta s-a prevalat de dreptul său cu caracter
civil, adică de la constituirea ca parte civilă care a coincis cu formularea plângerii penale faţă de medic. Potrivit Curţii,
momentul de final al aceleiaşi perioade corespunde hotărârii definitive a curţii de apel care confirmă în materie civilă
dreptul reclamantei de a fi despăgubită de medicul care i-a cauzat un prejudiciu neputând fi luat in considerare
momentul la care s-a finalizat procedura penală pentru că aceasta nu a avut niciun rezultat în sensul ca s-a încetat
urmarirea penală pentru că a intervenit prescripţia răspunderii penale a medicului, iar acţiunea civilă a trebuit să fie
continuată în faţa instanţelor civile. Aplicând acest raţionament în calculul perioadei de timp, Curtea a constatat că
durata procedurii în cauză a fost de 9 ani, 6 luni şi 23 zile.
În aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri Curtea are în vedere circumstanţele cauzei şi
criteriile consacrate de jurisprudenţa acesteia, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al
autorităţilor competente şi miza litigiului pentru persoanele în cauză. În ceea ce priveşte o acţiune în răspundere civilă
delictuală pentru prejudiciul cauzat integrităţii fizice a reclamantei, Curtea a considerat că miza cauzei impunea o
diligenţă deosebită din partea autorităţilor, având în vedere că reclamanta avea 65 ani la momentul constituirii ca parte
civilă. În plus, a mai reţinut că deşi întrebările medicale puse în cauză aveau o anumită complexitate, o durată de peste
9 ani nu se justifică, mai ales că acţiunea penală s-a încheiat prin intervenţia prescripţiei răspunderii penale după mai
mult de 6 ani de la introducerea plângerii penale şi constituirea ca parte civilă. Pe de altă parte, deşi întârzieri
semnificative determinate de comportamentul reclamantei nu s-au reliefat, în ceea ce priveşte comportamentul
autorităţilor, deşi Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat în sensul că parchetul competent
trebuie să desfăşoare cu promptitudine urmărirea penală pentru soluţionarea cauzei, nu au existat măsuri concrete care
să accelereze procedura, iar cauza a fost casată cu trimitere spre rejudecare ca urmare a lipsei de competenţă a
instanţei. Aceste elemente au determinat Curtea să conchidă că în cazul reclamantei nu s-a respectat termenul
rezonabil, ceea ce a condus la încălcarea art. 6 alin.1 din Convenţie.

 Doctorand, Universitatea Bucureşti; e-mail: lorena_lacyk@yahoo.com

374 Dreptul românesc la 100 de ani de la Marea Unire. Dimensiuni şi tendinţe

În analiza art. 8 CEDO Curtea aminteşte că intră sub incidenţa acestui articol întrebările legate de integritatea
morală şi fizică a indivizilor, participarea acestora la alegerea actelor medicale care le sunt aplicate, consimţământul
lor în această privinţă şi accesul la informaţii care să le permită evaluarea riscurilor sanitare la care sunt expuşi. Se mai
reţine totodată că dacă încălcarea dreptului la viaţă sau integritate fizică nu este voluntară, obligaţia statelor de a
implementa un sistem judiciar eficient nu impune în mod necesar în toate cazurile un mecanism de natură penală
deoarece în contextul specific al neglijenţelor medicale o astfel de obligaţie poate fi îndeplinită şi dacă sunt luate
măsuri disciplinare împotriva cadrelor medicale vinovate şi dacă sistemul juridic naţional le oferă persoanelor în
cauză posibilitatea formulării unor cereri în faţa instanţelor civile, singure sau împreună cu cereri în faţa instanţelor
penale în scopul de a stabili răspunderea medicilor în cauză şi dacă este cazul, de a obţine aplicarea oricărei sancţiuni
civile corespunzătoare. În orice caz, Curtea stabileşte în sarcina statelor părţi obligaţia de a implementa un cadru de
reglementare care să impună spitalelor, publice sau private, adoptarea unor măsuri care să asigure protecţia vieţii
pacienţilor lor.
În ceea ce priveşte efectuarea unui tratament medical fără consimţământul pacientului în cazul în care acesta este
adult şi în deplinătatea facultăţilor mintale se consideră atingere adusă integrităţii fizice a persoanei, iar statele sunt
obligate să ia măsuri de reglementare necesare pentru ca medicii să îşi pună întrebări cu privire la consecinţele
previzibile pe care intervenţia medicală planificată le poate avea asupra integrităţii fizice a pacienţilor lor şi să îi
informeze în prealabil pe aceştia astfel încât să îşi dea acordul în cunoştinţă de cauză.
Aplicând aceste principii la cauza de faţă, Curtea a constatat că reclamanta nu a primit suma care i-a fost acordată
cu titlu de prejudiciu moral din cauza insolvabilităţii medicului, împrejurare agravată de absenţa în dreptul român la
data faptei a unui mecanism de asigurare de răspundere profesională a medicilor care alături de refuzul instanţelor de a
angaja răspunderea spitalului ca parte responsabilă civilmente au condus la lipsirea reclamantei de o protecţie juridică
eficientă. În consecinţă, fiind evident că reclamanta nu avea la dispoziţie niciun mijloc legal care să îi permită să facă
efectivă reparaţia, s-a încălcat art. 8 din Convenţie.

2. În cauza Eugenia Lazăr vs. României, ca situaţie de fapt reţinută, în noaptea de 10/11 iulie 2000 reclamanta l-a
dus pe fiul său în vârstă de 22 ani care prezenta simptome de sufocare la spitalul judeţean, acesta a fost introdus la
2:30 în unitatea de primiri urgenţe, unde a fost examinat şi transferat la Serviciul ORL (Otorinolaringologie), iar la
2:45 a fost chemat un alt medic de la domiciliu care a decis efectuarea unei traheotomii începute în jurul orei 03:15, în
cursul căreia pacientul a făcut un stop respiratoriu şi a decedat.
Reclamanta s-a adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului invocând încălcarea art.6 din Convenţia Europeană
a Drepturilor Omului care garantează dreptul la un proces echitabil. Reclamanta a susţinut că acest articol a fost
încălcat deoarece decesul fiului său a fost provocat de disfuncţionalităţile secţiilor medicale ale spitalului, iar ancheta
iniţiată în urma plângerii sale penale a fost condusă defectuos de autorităţi.
Curtea Europeană a considerat că aspectele semnalate se circumscriu sferei de aplicabilitate a articolului 2 din
Convenţie şi le-a examinat din această perspectivă. Astfel, Curtea a reţinut că actele sau omisiunile autorităţilor în
cadrul politicilor de sănătate publică pot în anumite circumstanţe să angajeze răspunderea lor din perspectiva art.2,
reţinând totodată că atunci când un stat contractant a făcut ce trebuia să facă pentru a asigura un nivel înalt de
competenţă în ceea ce priveşte cadrele medicale şi pentru a garanta protejarea vieţii pacienţilor, aspecte precum o
eroare de judecată din partea unui cadru medical sau o coordonare necorespunzătoare a cadrelor medicale în
tratamentul unui pacient în particular nu sunt suficiente în sine pentru ca statul să răspundă în baza art.2.
În aprecierea Curţii, art.2 impune statului să instituie un sistem judiciar eficient şi independent care să permită
stabilirea cauzei decesului unei persoane care se află sub răspunderea personalului medical -fie în sectorul public, fie
privat- şi dacă este cazul obligarea acestuia să răspundă pentru faptele sale. Pentru cauzele de neglijenţă medicală o
cerinţă de promptitudine şi diligenţă rezonabilă este necesară întrucât cunoaşterea faptelor şi a erorilor eventual
comise în acordarea de îngrijiri medicale este esenţială pentru a permite instituţiilor în cauză şi personalului medical
să remedieze potenţialele deficienţe, să prevină erori similare, pentru siguranţa beneficiarilor de servicii de sănătate,
pentru păstrarea încrederii publicului şi prevenirea oricărei aparenţe de tolerare a actelor ilegale.
Existenţa în legislaţia naţională a dispoziţiilor care autorizează instituţiile de medicină legală competente să emită
avize care să eludeze cererile autorităţilor judecătoreşti şi să refuze să coopereze cu ele de fiecare dată când nevoile
anchetei impun acest lucru nu este conformă cu principala datorie a statului de a garanta dreptul la viaţă prin
instituirea unui cadru juridic şi administrativ eficient care să permită stabilirea cauzei decesului unui individ care se
află sub răspunderea personalului medical.
Curtea a constatat cu privire la cazul prezentat în faţa sa că respingerea de către comisia superioară a Institutului
Naţional de Medicină Legală a concluziilor instituţiilor subordonate potrivit cărora au existat disfuncţionalităţi în
protocolul de asistenţă medicală de urgenţă s-a limitat la descrierea protocolului medical aplicabil şi exonerarea de
răspundere a medicilor implicaţi, or Curtea a considerat că e necesar un raport fundamentat ştiinţific care să includă o
soluţie motivată în raport cu eventualele contradicţii între avizele institutelor de rang inferior, obligaţia de motivare
fiind cu atât mai importantă cu cât potrivit legislaţiei interne, formularea unui aviz de autoritatea naţională supremă în
Secţiunea Ştiinţe Penale, Criminologie 375

domeniu împiedica institutele de rang inferior să efectueze noi expertize sau să le completeze pe cele efectuate, iar ca
elemente de probă nu se utilizau avize ştiinţifice emise de alte instituţii independente. În consecinţă, imposibilitatea
instanţelor de a se pronunţa în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la motivele decesului fiului reclamantei şi
răspunderea eventuală a medicilor care l-au îngrijit în noaptea decesului a determinat încălcarea art 2.

3. În cauza Baldovin vs. României, ca situaţie de fapt reţinută, în anul 2002 s-a produs decesul copilului
reclamantei prin asfixie la două zile după ce a fost născut pe cale naturală, asfixie produsă în momentul naşterii de
cordonul ombilical. Naşterea naturală a fost provocată ca urmare a deciziei medicului de gardă deşi medicul ginecolog
care monitorizase sarcina de-a lungul timplui stabilise că este indispensabilă efectuarea operaţiei cezariană din cauza
poziţiei fătului.
Reclamanta s-a adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului invocând încălcarea art. 2, 6 şi 13 din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului deoarece în urma decesului fiicei sale nu s-a realizat o anchetă efectivă. Curtea
Europeană a considerat că aspectele semnalate se circumscriu sferei de aplicabilitate a articolului 2 din Convenţie şi
le-a examinat din această perspectivă. Curtea a reluat toate principiile stabilite anterior în cauza Eugenia Lazăr contra
României, concluzionând încă o dată că legislaţia la nivel naţional care reglementa activitatea de medicină legală nu
prezenta suficiente garanţii împotriva arbitrariului.

4. În cauza Florin Istrăţoiu vs. României, ca situaţie de fapt reţinută, în 2005, fiului reclamantului i s-a efectuat o
amigdalectomie, iar la scurt timp după intervenţie a suferit o hemoragie, a fost transportat la spital şi dus la unitatea de
urgenţe, dar nu a primit ajutor medical aici deoarece un cadru medical l-a direcţionat către secţia de pediatrie unde a
decedat în scurt timp. Reclamantul s-a adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului invocând încălcarea art. 2 şi 6
din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului deoarece decesul fiului său a fost cauzat de neglijenţa personalului
medical, iar ancheta condusă de autorităţi nu a fost efectivă şi promptă, răspunderea celor vinovaţi nefiind stabilită în
vreo formă.
În analiza art. 2 din Convenţie, Curtea a reţinut că activitatea corpului medical era reglementată, fiecare persoană
care îşi desfăşura activitatea la departamentul de urgenţe avea atribuţiile stabilite în fişa postului, iar o încălcare a
regulilor ar fi condus la aplicarea unor sancţiuni. Totodată, Curtea a observat că raportul medico-legal statuase că
tratamentul pre şi post operator au fost corespunzătoare şi pacientul nu a fost tratat neglijent, aşa încât statul nu
răspunde în temeiul art. 2 CEDO deoarece obligaţiile care revin statului în temeiul art. 2 impun un sistem judiciar
independent şi efectiv care să determine cauza decesului pacienţilor şi pe cei responsabili în sfera profesiilor medicale,
indiferent că e vorba despre sectorul public sau privat fără a fi obligatoriu să existe un remediu de drept penal pentru
fiecare caz atât timp cât e vorba de culpă.
Din punct de vedere al duratei anchetei derulate, Curtea a reţinut că perioada de 4 ani si 11 luni e considerată
rezonabilă atât timp cât au fost audiate toate cadrele medicale implicate şi alte persoane care aveau informaţii despre
operaţie, au fost audiaţi părinţii şi li s-au comunicat copii de pe rapoartele de expertiză medico-legală şi soluţiile
organelor de urmărire penală, în faţa instanţei au avut acces la dosar şi au putut să îşi susţină punctul de vedere în scris
şi oral, au existat mai multe rapoarte de expertiză medico-legală şi nu s-au identificat perioade de inactivitate a
organelor judiciare.
Deşi reclamantul a invocat că nu a putut obţine un nou raport de expertiză medico-legală, Curtea a observat că
faţă de cauza Eugenia Lazăr, rapoartele de expertiză medico-legală erau concordante sub aspectul cauzelor decesului
şi a corectitudinii tratamentului acordat, iar solicitările reclamantului de realizare a unui nou raport au fost respinse
pentru că acesta nu era necesar, ceea ce înseamnă că instanţele aveau suficiente elemente la dispoziţie pentru a
pronunţa o soluţie.
În consecinţă, în absenţa oricărui element de arbitrariu care să fie imputat autorităţilor în activitatea lor de
cercetare a cauzelor morţii, faptul că rezultatul cercetărilor a fost unul nefavorabil pentru reclamant nu este suficient
pentru a reţine că statul ar fi răspunzător în baza art. 2 CEDO, mai ales în condiţiile în care art. 2 nu garantează dreptul
de a obţine o condamnare penală a unei persoane. Mai mult, ca urmare a neepuizării căilor interne (civilă şi
disciplinară), Curtea a declarat cererea inadmisibilă.

5. În cauza Dorina Stihii Boos vs. României, ca situaţie de fapt s-a reţinut că în anul 2001, sora reclamantei, care
prezenta o tumoră abdominală şi o patologie cardio-vasculară, internată fiind în spital, a urmat tratament, însă în final
a decedat. Reclamanta s-a adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului invocând încălcarea art. 6 din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului deoarece decesul surorii sale a fost cauzat de lipsa de îngrijiri adecvate în timpul
spitalizării, iar ancheta autorităţilor cu privire la aspectele sesizate a fost condusă defectuos. Curtea Europeană a
considerat că aspectele semnalate se circumscriu sferei de aplicabilitate a articolului 2 din Convenţie şi le-a examinat
din această perspectivă.
Astfel, Curtea a constatat că în cursul anchetei au fost audiaţi toti medicii care îngrijiseră pacienta, se realizase un
raport de expertiză pentru a fi stabilite cauzele decesului, în cursul etapei judiciare reclamanta a avut acces la dosar şi
376 Dreptul românesc la 100 de ani de la Marea Unire. Dimensiuni şi tendinţe

a participat la dezbateri, iar durata de 4 ani si 2 luni nu pune în sine o problemă din perspectiva art. 2. Curtea reţine, la
fel ca şi în cauza Eugenia Lazăr că potrivit legislaţiei naţionale, după ce s-a pronunţat comisia superioară din cadrul
Institutului Naţional de Medicină Legală era imposibilă solicitarea unui nou aviz, însă faţă de cauza menţionată, în
prezenta speţă rapoartele de expertiză medico-legală erau în concordanţă, iar instanţele au considerat că au suficiente
elemente pentru a determina circumstanţele morţii sorei reclamantei.
Curtea a mai subliniat că reclamanta avea posibilitatea să sesizeze autorităţile administrative cu o plângere
disciplinară împotriva medicilor şi să introducă o acţiune în răspundere civilă delictuală aceasta din urmă neavând
doar o finalitate pecuniară, ci având ca scop în primul rând constatarea greşelii, în condiţiile în care art. 2 nu implică
dreptul de a obţine condamnarea penală a unui terţ. Faţă de faptul că deşi căile de atac puse la dispoziţia reclamantei
erau suficiente pentru a îndeplini obligaţiile procedurale ale statului, reclamanta nu le-a utilizat, cererea sa este
inadmisibilă.

6. În cauza Csoma vs. României, ca situaţie de fapt reţinută, reclamanta, de profesie asistentă medicală, a rămas
însărcinată şi a fost urmărită în evoluţia sarcinii de un medic ginecolog de la spitalul orăşenesc. În săptămâna 16 de
sarcină s-a descoperit că fătul avea hidrocefalie, reclamantei i s-au administrat substanţe pentru provocarea avortului,
iar după expulzarea fătului s-a declanşat o hemoragie şi a fost transportată la spitalul judeţean unde i s-a efectuat o
histerectomie totală pentru a-i salva viaţa, determinând incapacitatea sa de a avea copii.
Reclamanta s-a adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului invocând încălcarea art 2, 6 şi 13 din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului deoarece nu a fost informată despre natura şi posibilele consecinţe ale procedurii, iar
cercetarea cauzei de către autorităţi a fost superficială. Curtea Europeană a considerat că aspectele semnalate se
circumscriu sferei de aplicabilitate a articolului 8 din Convenţie şi le-a examinat din această perspectivă.
Curtea a subliniat că este important pentru persoanele care întâmpină riscuri pentru sănătatea lor să aibă acces la
informaţii care să le permită evaluarea riscurilor respective aşa încât statele trebuie să adopte măsurile normative
necesare pentru a garanta că medicii iau în considerare consecinţele previzibile ale unei proceduri medicale planificate
asupra integrităţii corporale a pacienţilor şi îi informează din timp pe pacienţii respectivi despre consecinţe astfel încât
aceştia să fie în măsură să ia o decizie informată deoarece dacă un risc previzibil de acest tip se concretizează fără ca
pacientul să fi fost informat corespunzător şi în prealabil de către medici, statul contractant poate fi direct răspunzator
pentru omiterea acestor informaţii.
În cauza prezentată, Curtea a reţinut că în urma procedurilor medicale într –un spital public viaţa reclamantei a
fost pusă în pericol şi aceasta a ajuns în incapacitate permanentă de a avea copii, deci art. 8 e aplicabil. În plus, a
observat că rapoartele sunt concordante în sensul că medicul a omis înainte de efectuarea procedurii să obţină în scris
consimţământul informat al reclamantei cu toate că legislaţia internă prevede expres dreptul pacientului de a primi
informaţii suficiente care să ofere pacientului posibilitatea de a-şi da în prealabil consimţământul informat faţă de o
procedură riscantă, medicul având obligaţia de a obţine acest consimţământ.
Curtea a considerat că faptul că reclamanta era asistentă medicală de profesie nu îl scutea pe medic de urmarea
procedurilor stabilite şi de informarea acesteia despre riscurile inerente procedurii, mai ales că din fapte reiese că deşi
avortarea fătului era o necesitate, nu era un caz de urgenţă extremă pentru efectuarea procedurii, deci medicul nu se
confrunta cu constrângeri de timp care să justifice faptul că nu a efectuat analizele preliminare efectuării procedurii şi
nu a evaluat dacă spitalul orăşenesc era dotat corespunzător pentru a rezolva posibilele complicaţii. Concluzia Curţii a
fost că reclamantei i-a fost încălcat dreptul la viaţă privată garantat de art. 8 CEDO prin faptul că nu a fost implicată în
alegerea tratamentului medical şi nu a fost informată corespunzător cu privire la riscurile inerente procedurii medicale,
fiind în acelaşi timp în imposibilitate de a obţine o reparaţie pentru încălcarea dreptului său.
Sub aspect procedural al anchetei, Curtea a constatat că procurorul nu a luat în considerare rapoartele medicale
care relevau deficienţe procedurale şi nici nu a răspuns întrebărilor reclamantei deşi acestea erau relevante şi
importante pentru clarificarea evenimentelor şi a considerat inadmisibil că a fost posibilă efectuarea unei operaţii fără
respectarea normelor şi mecanismelor de protecţie instituite chiar de sistemul intern.

7. În cauza Elena Cojocaru vs. României, ca situaţie de fapt reţinută, în 2001 fiicei reclamantei, însărcinată în
luna a 7-a la momentul respectiv i s-a administrat de medic un tratament în urma căruia i-a apărut o echimoză întinsă
pe picioare şi abdomen cauzată de crăparea vaselor sanguine, starea sa de sănătate înrăutăţindu-se treptat şi ducând în
final la decesul acesteia şi al copilului nou-născut imediat după operaţia de cezariană. Reclamanta s-a adresat Curţii
Europene a Drepturilor Omului invocând încălcarea art. 2, 6 şi 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
deoarece decesul fiicei şi nepoatei sale au fost cauzate de neglijenţa medicilor, iar ancheta condusă de autorităţi nu a
fost efectivă şi promptă. Curtea Europeană a considerat că aspectele semnalate se circumscriu sferei de aplicabilitate a
articolului 2 din Convenţie şi le-a examinat din această perspectivă.
Curtea a reţinut că probele disponibile la dosar relevă anumite probleme în coordonarea părţilor implicate în
tratarea pacientei, precum şi o întârziere în acordarea tratamentului de urgenţă adecvat stării sale de sănătate, fapt ce
indică o disfuncţionalitate a serviciilor de sănătate oferite de spitalele de stat. În privinţa anchetei derulate, Curtea a
Secţiunea Ştiinţe Penale, Criminologie 377

constat că autorităţile nu au dispus efectuarea unui raport de expertiză medico-legală cu privire la circumstanţele
producerii deceselor rudelor reclamantei deşi acesta reprezintă o probă esenţială în cauzele în care se cercetează o
posibilă infracţiune de ucidere din culpă şi este totodată necesar să fie solicitat atunci când se analizează posibilitatea
ca malpraxisul medical să fie cauza morţii. Curtea a reţinut în plus că autorităţile nu au lămurit aspecte esenţiale
precum cauza morţii, dacă medicul a administrat sau nu tratamentul în conformitate cu obligaţiile sale profesionale,
dacă acest tratament a fost sau nu adecvat şi motivul pentru care fiica reclamantei nu a fost însoţită pe parcursul
transferului între unităţile sanitare de către un medic în ciuda stării sale grave de sănătate. Cu privire la durata
anchetei, Curtea a constatat că aceasta s-a întins pe o perioadă de aproximativ 10 ani, ceea ce dovedeşte lipsa de
diligenţă a autorităţilor. În consecinţă, pentru motivele reţinute, Curtea a conchis că a fost încălcat art. 2 din
Convenţie.

8. În cauza Mihu vs. României, ca situaţie de fapt reţinută, în august 2005 reclamantul şi-a dus fiul de 42 de ani la
Spitalul Judeţean de Urgenţă Sibiu, unde a fost examinat de medicul de gardă şi i s-a pus diagnosticul de sindrom
icteric, diagnostic schimbat ulterior în ciroză hepatică cu hemoragie gastrointestinală. Deşi medicul a decis ca
pacientul să fie internat în secţia de gastroenterologie, cum aceasta se afla în altă clădire şi nu avea lift, pacientul a
rămas în unitatea de primiri urgenţe. Când starea acestuia s-a înrăutăţit, a fost consultat de un medic de la terapie
intensivă, care a recomandat continuarea tratamentului prescris şi a decis să i se facă transfuzii de sânge, acestea
fiind sistate însă în timpul nopţii. În condiţiile în care starea pacientului continua să se deterioreze, s-a decis
efectuarea unei endoscopii digestive superioare, procedură ce a eşuat din cauza sângerării masive gastro-intestinale,
pacientul fiind declarat decedat din cauza unui stop cardio-respirator.
Reclamantul s-a adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului invocând încălcarea art. 2 şi 6 din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului date fiind circumstanţele decesului fiului său şi lipsa unei anchete efective conduse
de autorităţi. Curtea Europeană a considerat că aspectele semnalate se circumscriu sferei de aplicabilitate a art. 2 din
Convenţie şi le-a examinat din această perspectivă. Deşi Curtea nu a reţinut încălcarea art. 2 din Convenţie din punct
de vedere substanţial, fiind imposibil ca pe baza probelor existente să stabilească dacă deficienţele în organizarea
spitalului au avut sau nu un rol în decesul persoanei, din punct de vedere procedural, ancheta nu a respectat
standardele impuse la nivel european.
Astfel, Curtea a observat că în afara solicitării unui examen medico-legal obişnuit pentru acest tip de caz şi a
audierii a doi medici şi a reclamantului, niciun alt act de urmărire penală nu a fost efectuat timp de aproape 12
luni în prima parte a anchetei, iar argumentele reclamantului nu au fost analizate şi avute în vedere de organele de
urmărire penală în această perioadă. Curtea a observat că soluţiile organelor de urmărire penală au fost desfiinţate de
trei ori de instanţele judecătoreşti pe motiv că circumstanţele decesului nu au fost clarificate, astfel încât ancheta
penală a fost redeschisă de trei ori. La a treia redeschidere majoritatea martorilor noi care au fost identificaţi şi audiaţi
nu au mai putut furniza vreo lămurire având în vedere că trecuseră deja 7 ani de la deces. În consecinţă, Curtea a
conchis că sistemul naţional în ansamblul său, confruntat cu prezenta cauză de presupusă culpă medicală care a
condus la decesul fiului reclamantului nu a fost capabil să desfăşoare o anchetă care să corespundă standardelor
impuse de art. 2 din Convenţie din punct de vedere al eficienţei şi celerităţii.

9. În cauza Ioniţă vs. României, ca situaţie de fapt reţinută, în anul 2005, fiul reclamanţilor, în vârstă de 4 ani şi 9
luni, a fost internat la Spitalul Judeţean de Urgenţă pentru a fi supus unei intervenţii chirurgicale de extirpare a
polipilor. Acesta a fost anesteziat şi operat, însă după ce a fost scos din sala de operaţii starea sa de sănătate s-a
înrăutăţit. Deşi s-a încercat resuscitarea, acesta a decedat din cauza insuficienţei cardio-respiratorii acute, produsă în
urma blocării căilor aeriene şi aspirării în plămâni a unei cantităţi de sânge.
Reclamanţii s-au adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului invocând încălcarea art.6 din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului invocând lipsa unei anchete efective condusă de autorităţi cu privire la decesul fiului
lor. Curtea Europeană a considerat că aspectele semnalate se circumscriu sferei de aplicabilitate a articolului 2 din
Convenţie şi le-a examinat din această perspectivă. Curtea a reţinut că, la fel ca în cauza Eugenia Lazăr contra
României, nu a existat posibilitatea obţinerii de către instanţe de la Institutul Naţional de Medicină Legală a unui nou
raport de expertiză care să clarifice cauzele producerii decesului. Mai mult, Curtea a constatat că autorităţile nu au
depus niciun efort pentru a identifica noul domiciliu de pe teritoriul Italiei în vederea audierii unui martor considerat
esenţial pentru aflarea adevărului, respectiv asistenta care supraveghease pe fiul reclamanţilor post-operatoriu. Curtea
a mai subliniat că instanţele de judecată naţionale nu au identificat existenţa unui caz de malpraxis în cauză, deşi
organele disciplinare au constatat că atât medicul chirurg, cât şi medicul anestezist nu solicitaseră pre-operatoriu
consimţământul scris al reclamanţilor pentru procedura chirugicală, deşi era obligatoriu potrivit dispoziţiilor legale din
dreptul român. Totodată, Curtea reţine că ancheta a durat mai mult de 6 ani şi jumătate, durată care nu se justifică prin
circumstanţele cauzei, iar posibilele erori intervenite în cursul acordării de îngrijiri medicale trebuie să fie stabilite cu
promptitudine astfel încât să fie aduse la cunoştinţa personalului medical în scopul prevenirii de erori similare şi
378 Dreptul românesc la 100 de ani de la Marea Unire. Dimensiuni şi tendinţe

garantării siguranţei beneficiarilor de servicii medicale. În consecinţă, Curtea a conchis că a fost încălcat art.2 din
Convenţie.
Analizând cauzele prezentate, se poate constata că o parte dintre aspectele semnalate de Curtea Europeană ca
fiind neconforme cu standardele impuse de Convenţie au fost remediate. Avem în vedere în mod special carenţele
existente la nivel legislativ care au fost înlăturate odată cu modificarea şi ulterior abrogarea vechilor acte normative,
urmată de intrarea în vigoare a unei noi legislaţii în materie. Totodată, în legislaţie au fost introduse remedii şi pentru
cealaltă categorie de deficienţe majore, respectiv cele referitoare la derularea de către organele judiciare a unor
anchete lipsite de efectivitate şi promptitudine. Astfel, în prezent, este reglementată posibilitatea formulării de către
persoanele interesate a unei contestaţii privind durata proceselor penale, astfel încât instanţa să stabilească un termen
rezonabil pentru finalizarea fazei de urmărire penală sau a judecăţii. Cu toate acestea, remediul menţionat este
aplicabil exclusiv proceselor penale începute după 1 februarie 2014, ceea ce lasă în afara sferei de aplicare şi implicit,
în afara protecţiei conferite de dispoziţiile legale procesele penale începute anterior. Prin urmare, în cazul acestora,
părţile nu au nicio posibilitate să determine accelerarea efectuării anchetei de către organele judiciare, lipsa
promptitudinii acestora putând genera noi condamnări ale statului român de către instanţa europeană.