1. Aspecte legislative și medico-legale în malpraxisul medical.

Drepturile pacienților

1.1. Terminologie

Noțiunea de "malpraxis" poate fi privită din trei perspective distincte și

anume etimologică, enciclopedică și juridică, care se întregesc și se completează
pentru a putea fi înțelease într-un mod cât mai complet.

Cuvântul "malpraxis" își are originea în limbile latină și greacă, termenul

latin "malus"/"mal" însemnând rău, iar termenul grec "praxis" însemnând practică.
Astfel, malpraxisul reprezintă o practică rea, greșită ori eronată.

Dicționarul explicativ al limbii române ne definește termenul de malpraxis

ca fiind "tratament incorect sau neglijent aplicat de un medic unui pacient, care îi
produce acestuia prejudicii de orice natură, în relație cu gradul de afectare a
capacității fizice și psihice".[https://dexonline.ro/definitie/malpraxis].

Definiția juridică a malpraxisului, regăsită în legea prvind reforma sănătății,

este "eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical sau medico-
farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea
civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale,
sanitare și farmaceutice"[3]. Malpraxisul medical, reprezintă, deci, acel
comportament neprofesional, inferior standardelor de competență și pricepere
unanim stabilite și acceptate de către profesioniști având la bază neglijența,
incompetența sau chiar rea voința, care duc la îngrijiri deficitare cu consecințe
materiale și morale asupra pacientului.[4] Definiția juridică a malpraxisului este una
incompletă și susceptibilă la interpretare prin lipsa de descriere a faptelor si a
prejudiciilor provocate ce intră sub incidența sa și prin restrângerea răspunderii la
cadrul civil, când, în realitate, aceasta poate fi de ordin disciplinar, administrativ
sau chiar penal.
 1.2. Aspecte legislative ale malpraxisului medical

Mai ales după aderarea la Uniunea Europeană, România a fost obligată să

adopte o legislație care să stipuleze malpraxisul medical. [y] În prezent, activitatea
medicală este reglementată de către Legea nr. 95/2006 privind reforma în
domeniul sănătății, Normele metodologice de aplicare a Titlului XV al Legii nr.
95/2006 cuprinse in Odinul Ministerului Sănătății Publice nr. 482/2007, Legea nr.
46/2003 privind drepturile pacienților și diferite ordine ale Ministrului Sănătății.
Aceste acte normative se subordonează Constituției României și se întregesc cu
Codul Civil, Codul Penal, Codul Muncii și Codul de deontologie medicală.

Există două sisteme majore de gestionare a malpraxisului medical la nivel

global. Într-unul dintre acestea, cunoscut sub numele de "sistem în baza greșelii"
(fault system), responsabilitatea medicală se bazează pe probarea și evaluarea
greșelii. În cadrul sistemului juridic al țării noastre, precum și în majoritatea
sistemelor juridice din întreaga lume, este necesară probarea greșelii, fie în cazul
în care sistemul juridic consideră că a fost comisă o infracțiune (o acțiune cu
pericol social, săvârșită cu vinovăție și pedepsită conform legii penale), unde
acuzatorul este statul, fie în cazul în care pacientul se consideră vătămat ca
urmare a unui serviciu medical necorespunzător, unde acuzatorul este pacientul
însuși. [2]

În cel de-al doilea sistem, anume "sistemul în lipsa greșelii" (no-fault

system), nu este necesară dovedirea greșelii personalului medical pentru ca
pacientul afectat să primească compensații materiale concrete. În acest sistem,
pacientul este despăgubit în cazul în care se stabilește că aplicarea unei metode
diferite de diagnostic, investigații sau tratament nu ar fi dus la prejudiciul suferit de
către acesta. Filozofia din spatele acestui sistem de evaluare a malpraxisului este
că atunci când se poate constata că o anumită procedură putea fi evitată, atunci
trebuie acordată compensație, fără a mai conta erorile sau greșelile care au avut
loc. Acest tip de gestionare a malpraxisului a fost inițial implementat în Suedia în
1975, extinzându-se apoi în celelalte țări scandinave. În 2002, a fost adoptat și în
Franța, iar în afara Europei se întâlnește în prezent doar în Noua Zeelandă.2]
 1.3. Drepturile pacienților

Drepturile pacienților sunt reglementate de Legea 46/2003, completată de

Legea 200/2022. Art. 2 și 3 din această lege subliniază faptul că "pacienții au
dreptul la îngrijiri medicale de cea mai înaltă calitate de care societatea dispune, în
conformitate cu resursele umane, financiare și materiale și că pacientul are dreptul
de a fi respectat ca persoană umană, fără nici o discriminare".[5]

După reglemetarea acestor două chestiuni de temelie ale Legii, mai departe
se face referire la dreptul pacienților la informație medicală, la consimțământul
pacientului privind intervenția medicală, dreptul pacientului la confidențialitatea
informațiilor și viață privată, dreptul de a fi uitat, drepturile pacientului în domeniul
reproducerii și drepturile pacientului la tratament și îngrijiri medicale. [5]

Capitolul VII face referire la sancțiunile pe care personalul medico-sanitar le

va suferi în caz de nerespectare a drepturilor pacienților prevăzute în prezenta
lege. Mai exact, se specifică faptul că "profesioniștii medicali vor putea fi trași la
răspundere pe cale disciplinară, contravențională sau penală, conform prevereilor
legale".[5]

Pacientul care consideră că a fost victima unui act medical defectuos are la
dispoziție mai multe pârgii pe care poate acționa. [6]

1. Reclamație la Comisia de monitorizare și competență profesională pentru

cazurile de malpraxis din cadrul Direcției de sănătate publică. Pacientul va trebui
să cuprindă în reclamație descrierea cazului pe care îl consideră malpraxis și să
prezinte în ce mod l-a prejudiciat acesta. Comisia din cadrul Direcției de sănătate
publică va desemna un grup de experți, sau un expert medic legist în vederea
analizării documentelor medicale. Comisia va emite o decizie în maximum 3 luni
care va stabili dacă a fost vorba sau nu de un caz de malpraxis. Această decizie
poate fi atacată în instanță de către pacient, asigurator sau medic.[6]

2. Soluționare pe cale amiabilă a litigiului. Ulterior obținerii documentelor

medicale, avocatul pacientulu va iniția procedura de soluționare a cazului prin
trimiterea unei invitații medicului suspectat de comiterea malpraxisului. Ulterior,
părțile implicate în litigiu își vor expune punctul de vedere cu privire la caz, iar în
urma acestor discuții, părțile vor putea ajunge la o înțelegere care va fi
consemnată în scris.[6]

3. Acțiune civilă în pretenții către instanța de judecată. Acesta va trebui să

dovedească existența unui act medical defectuos, vinovăția medicului, prejudiciul
suferit și legătura de cauzalitate dintre fapta medicului și prejudiciu.[6]

4. Dacă pacientul consideră că a fost victima unei greșeli medicale care a

dus la unul dintre cazurile amintite în Art. 194 din Codul Penal (o infirmitate, o
leziune traumatică cu afectarea sănătății care a necesitat, pentru vindecare, mai
mult de 90 de zile, un prejudiciu estetic grav și permanent, avortul sau punerea în
primejdie a vieții), se va putea adresa organelor judiciare penale cu o plângere
penală pentru comiterea infracțiunii de vătămare corporală din culpă. În cazul în
care pacientul a decedat, aparținătorii acestuia vor putea înainta o plângere penală
pentru comiterea infracțiunii de ucidere din culpă.[6]