Universitatea de Vest Timişoara

Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor

Studenţi: Şerb Diana Ştefania

Simon Adelina Ioana

Seria 02, Grupa 2

TIMIŞOARA 2013
Cuprinsul lucrării:

1. Ce înţelegem prin malpraxis?................................................................................................................ 3

2. Care sunt normele încălcate prin săvarsirea actului de malpraxis? ..................................................... 3
3. Ce fel de obligaţii sunt încalcate prin săvârsirea actului de malpraxis?................................................ 4
4. Cine răspunde pentru malpraxis? ......................................................................................................... 5
5. Ce fel de răspundere intervine? ............................................................................................................ 5
5.1. Răspunderea civilă ........................................................................................................................ 6
5.1.1. Răspunderea personalului medical (Art. 642, 643, Codul Civil)............................................ 6
5.1.2. Răspunderea furnizorilor de servicii medicale, materiale sanitare, aparatură, dispozitive
medicale și substanţe medicamentoase și sanitare (Art. 644-648,Codul Civil) .................................... 7
5.1.3. Acordul consimţămâtului informat ....................................................................................... 8
5.1.4. Obligativitatea asistenţei medicale ....................................................................................... 9
5.2. Răspunderea penală ................................................................................................................... 11
5.3. Răspunderea disciplinară ............................................................................................................ 13
6. Ce poate să obtină cel prejudiciat? ..................................................................................................... 18

2
 1. Ce înţelegem prin malpraxis?

Din punct de vedere juridic, malpraxisul reprezintă încălcarea de către medic

(de către personalul medical, în sens larg) a unor obligaţii prevăzute de norme
legale.
Termenul de “malpraxis” vine din cuvintele latine “malus” ( rău) și
“praxis” (practică) și este folosit pentru a descrie “un tratament incorect sau
neglijent aplicat de un medic unui pacient, care îi produce acestuia prejudicii de
orice natură, în relație cu gradul de afectare a capacității fizice și psihice” (def.
DEX, 2009).

2. Care sunt normele încălcate prin săvarsirea actului de

malpraxis?

Profesiunea medicală, prin specificul ei, este supusă respectării unor norme
deontologice și juridice.

Normele deontologice (răspunderea disciplinară medicală) sunt

reglementate de Codul Deontologic al Colegiului Medicilor din România. Acesta
respectă normele internaţionale de deontologie medicală cuprinse în Declaraţia de
la Geneva din 1948 după Codul de la Nǖrnberg (1947) şi amendată în 1983 de
către Asociaţia Mondială Medicală.
Răspunderea profesională (disciplinară) medicală este rezultatul încălcării
normelor specifice profesiunii, fără a aduce prejudicii unei persoane.

Normele juridice sunt reglementate în Codul Civil, Legea nr. 95/2006 cu

privire la reforma din domeniul sănătătii, art. 642 și următoarele precum și
Normele metodologice din 14 martie 2007 de aplicare a titlului XV din Lege.
Potrivit art. 642 alin. 1 lit. b din Lege, „malpraxisul este eroarea profesională
săvârşită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de
prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical
şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare și farmaceutice”.

3
 Tot în categoria normelor juridice sunt incluse cele reglementate în Codul
Penal. Aceste norme vizează încălcarea unei relaţii sociale ocrotite de lege, cum ar
fi dreptul la sănătate, dreptul la viata, etc. Normele prevăzute în Codul Penal sunt
încălcate atunci cand se constată o infracţiune din culpă (vătămare corporală,
neglijentă în serviciu, ucidere din culpă, încălcarea secretului profesional, etc.) și
nu există prevederi legislative specifice profesiei medicale.

3. Ce fel de obligaţii sunt încalcate prin săvârsirea actului de

malpraxis?

Obligaţiile și responsabilităţile personalului medical se regăsesc, pentru

început, chiar în Legea Fundamentală, Constituţia României, sub forma garanţiilor
pe care statul le conferă cetăţenilor în ceea ce priveşte drepturile lor fundamentale
la viaţă şi la integritatea fizică şi psihică (art. 22) și de asemenea la ocrotirea
sănătăţii (art. 34). Este lesne de înţeles că, în esenţă, aceste garanţii nu pot fi
asigurate decât prin implicarea unui personal medical calificat care îşi exercită
atribuţiile în temeiul unor obligaţii.
Din punct de vedere juridic, în lege, în doctrină și în jurisprudenţă, obligaţia
medicului (a personalului medical, în sens larg), nu este o obligaţie de rezultat (sau
determinată), ci una de prudenţă şi diligenţă (sau de mijloace).
Obligaţia de diligenţă sau de mijloace : raport juridic în cadrul căruia
debitorul are sarcina de a face diligenţele necesare pentru realizarea unui anumit
scop, fiind socotit că și-a îndeplinit obligaţia chiar dacă, urmare a diligenţelor
făcute, scopul nu s-a realizat. De exemplu, pentru cei care exercită o anumită
profesie, jurisconsulţi, avocaţi, medici, obligaţia se privește ca îndeplinită dacă
aceștia fac dovada că au depus toate diligenţele necesare într-un proces sau, după
caz, în tratarea unui bolnav.
Aceasta înseamnă că obligaţia medicului constă în îndatorirea sa de a
întreprinde actul medical cu toată prudenţa și diligenţa sa, cu respectarea şi
aplicarea ştiinţei şi eticii medicale, în vederea atingerii rezultatului dorit –
însănătoşirea pacientului. Se acordă astfel o prezumţie de bună practică în favoarea
medicului, astfel încât, în cazul în care rezultatul dorit nu este atins, nu se
legitimează ideea lipsei de prudenţă și diligenţă din partea medicului, ci se

4
stabileşte în sarcina pacientului obligaţia de a face dovada culpei medicului. Prin
urmare, deşi obligaţia de diligenţă a medicului îi conferă acestuia o protecţie
juridică la momentul iniţial, operând ca o prezumţie, ea nu înlătură eventuala
răspundere a sa – administrativă, civilă sau chiar penală – pentru prejudiciile
cauzate prin actele sale.
Atunci când culpa medicală există și este demonstrată, iar prejudiciul adus
pacientului se identifică şi el printre urmări, se poate concluziona că suntem în
prezenţa unui caz de malpraxis.
Există totuşi şi situţia în care obligaţia medicului devine una de rezultat, in
cazul chirurgiei estetice.

4. Cine răspunde pentru malpraxis?

Pot răspunde pentru malpraxis:

1) Personalul medical
2) Furnizorii de servicii medicale, materiale sanitare, aparatură, dispozitive
medicale și substanţe medicamentoase și sanitare

Pe lângă personalul medical individual (medicul), răspunderea poate

apartine atât spitalului cât și Ministerului Sănătăţii.

5. Ce fel de răspundere intervine?

În urma actului de malpraxis pot interveni mai multe tipuri de răspundere,

respectiv:

 Răspundere juridică: civilă sau penală;

 Răspundere administrativ-disciplinară;
Răspunderea civilă este consecinţa nerespectării unor obligaţii civile izvorâte
fie din contract, fie din delict sau quasidelict civil.

5
 Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cu modificările şi
completările ulterioare, stabileşte, prin Titlul XV Răspunderea civilă a personalului
medical și a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare și farmaceutice,
cadrul legal al malpraxisului în România.
Răspunderea penală este consecinţa comiterii unei infracţiuni, care implică
obligaţia medicului de a da socoteală în faţa justiţiei şi de a executa pedeapsa în
caz decondamnare. Nu există prevederi legislative specifice profesiei medicale.
Răspunderea disciplinară a medicului apare atunci când au fost încălcate
principiile etice şi normele deontologice prevăzute în codurile profesionale. Ea
poate să fie unică sau poate coexista cu răspunderea juridică şi administrativă.
Încălcarea unei norme deontologice, fară a produce vreun prejudiciu
pacientului, poate atrage răspunderea disciplinară a medicului, însă în situaţia în
care conduita culpabila a medicului are drept rezultat producerea unei pagube pe
seama pacientului, intervine răspunderea juridică.

5.1. Răspunderea civilă

5.1.1. Răspunderea personalului medical (Art. 642, 643, Codul Civil)

(Art. 642) Personalul medical este medicul, medicul dentist, farmacistul,

asistentul medical și moaşa care acordă servicii medicale.
Personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse din eroare,
care includ și neglijenţa, imprudenţa sau cunoştinţe medicale insuficiente în
exercitarea profesiunii, prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenţie,
diagnostic sau tratament.
Personalul medical răspunde civil și pentru prejudiciile ce decurg din
nerespectarea reglementărilor prezentului titlu privind confidenţialitatea,
consimţământul informat şi obligativitatea acordării asistenţei medicale.
Personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse în exercitarea
profesiei și atunci când îşi depăşeşte limitele competenţei, cu excepţia cazurilor de
urgenţă în care nu este disponibil personal medical ce are competenţa necesară.
Răspunderea civilă reglementată prin prezenta lege nu înlătură angajarea
răspunderii penale, dacă fapta care a cauzat prejudiciul constituie infracţiune
conform legii.

6
 (Art. 643) Toate persoanele implicate în actul medical vor răspunde
proporţional cu gradul de vinovăţie al fiecăruia.
Personalul medical nu este răspunzător pentru daunele și prejudiciile
produse în exercitarea profesiunii:
a) când acestea se datorează condiţiilor de lucru, dotării insuficiente cu
echipament de diagnostic și tratament, infecţiilor nosocomiale1, efectelor adverse,
complicaţiilor şi riscurilor în general acceptate ale metodelor de investigaţie şi
tratament, viciilor ascunse ale materialelor sanitare, echipamentelor și
dispozitivelor medicale, substanţelor medicale şi sanitare folosite;
b) când acţionează cu bună-credinţă în situaţii de urgenţă, cu respectarea
competenţei acordate;

5.1.2. Răspunderea furnizorilor de servicii medicale, materiale sanitare, aparatură,

dispozitive medicale și substanţe medicamentoase și sanitare (Art. 644-
648,Codul Civil)

(Art. 644) Unităţile sanitare publice sau private, în calitate de furnizori de

servicii medicale, răspund civil, potrivit dreptului comun, pentru prejudiciile
produse în activitatea de prevenţie, diagnostic sau tratament, în situaţia în care
acestea sunt consecinţa:
a) infecţiilor nosocomiale, cu excepţia cazului când se dovedeşte o cauză
externă ce nu a putut fi controlată de către instituţie;
b) defectelor cunoscute ale dispozitivelor și aparaturii medicale folosite în
mod abuziv, fără a fi reparate;
c) folosirii materialelor sanitare, dispozitivelor medicale, substanţelor
medicamentoase și sanitare, după expirarea perioadei de garanţie sau a termenului
de valabilitate a acestora, după caz;
d) acceptării de echipamente și dispozitive medicale, materiale sanitare,
substanţe medicamentoase şi sanitare de la furnizori, fără asigurarea prevăzută de

1
Infecţie noscomială- infecţie dobândită de pacient în cursul spitalizării pentru o altă afecţiune (contaminarea
bacteriană anterioară internării cu manifestare clinică intraspitalicească nu reprezintă o infecţie nosocomială), cel mai
adesea manifestată clinic pe parcursul internării actuale, dar posibil şi după externare.

7
lege, precum și subcontractarea de servicii medicale sau nemedicale de la furnizori
fără asigurare de răspundere civilă în domeniul medical.
Unităţile prevăzute anterior răspund în condiţiile legii civile pentru
prejudiciile produse de personalul medical angajat, în solidar cu acesta.
(Art. 645) Unităţile sanitare publice sau private, furnizoare de servicii
medicale, răspund civil și pentru prejudiciile cauzate, în mod direct sau indirect,
pacienţilor, generate de nerespectarea reglementărilor interne ale unităţii sanitare.
(Art. 646) Unităţile sanitare publice sau private, furnizoare de servicii
medicale, și producătorii de echipamente și dispozitive medicale, substanţe
medicamentoase şi materiale sanitare răspund potrivit legii civile pentru
prejudiciile produse pacienţilor în activitatea de prevenţie, diagnostic și tratament,
generate în mod direct sau indirect de viciile ascunse ale echipamentelor şi
dispozitivelor medicale, substanţelor medicamentoase și materiale sanitare, în
perioada de garanţie/valabilitate, conform legislaţiei în vigoare.
(Art. 647) Prevederile art. 646 se aplică în mod corespunzător şi
furnizorilor de servicii medicale sau nemedicale, subcontractate de către unităţile
sanitare publice sau private furnizoare de servicii medicale, în cazul prejudiciilor
aduse pacienţilor în mod direct sau indirect, ca urmare a serviciilor prestate.
(Art. 648) Furnizorii de utilităţi către unităţile sanitare publice sau private
furnizoare de servicii medicale răspund civil pentru prejudiciile cauzate
pacienţilor, generate de furnizarea necorespunzătoare a utilităţilor.

5.1.3. Acordul consimţămâtului informat

Din punct de vedere juridic, consimţământul este un acord de voinţă expres

sau tacit dat de o persoană cu discernământ, care să nu fie viciat prin înşelăciune şi
reprezentând concordanţă între voinţa internă şi cea declarată a pacientului.

Conform Codului Civil(Art. 649-651) , consimţământul informat reprezintă

obligaţia medicului de a informa pacientul şi de a obţine acordul acestuia în scris
înainte de a fi supus la proceduri de diagnostic și tratament, explicând pacientului
diagnosticul stabilit, natura și scopul tratamentului, riscurile și consecinţele
tratamentului propus, alternative de tratament , prognosticul bolii fără aplicarea
tratamentului.

8
 (Art. 649) Pentru a fi supus la metode de prevenţie, diagnostic și tratament,
cu potenţial de risc pentru pacient, după explicarea lor de către medic, medic
dentist, asistent medical/moaşă, pacientului i se solicită acordul scris.
În obţinerea acordului scris al pacientului, medicul, medicul dentist,
asistentul medical/moaşa sunt datori să prezinte pacientului informaţii la un nivel
ştiinţific rezonabil pentru puterea de înţelegere a acestuia.
Informaţiile trebuie să conţină: diagnosticul, natura și scopul tratamentului,
riscurile și consecinţele tratamentului propus, alternativele viabile de tratament,
riscurile și consecinţele lor, prognosticul bolii fără aplicarea tratamentului.
(Art. 650) Vârsta legală pentru exprimarea consimţământului informat este
de 18 ani. Minorii îşi pot exprima consimţământul în absenţa părinţilor sau
reprezentantului legal, în următoarele cazuri:
a) situaţii de urgenţă, când părinţii sau reprezentantul legal nu pot fi
contactaţi, iar minorul are discernământul necesar pentru a înţelege situaţia
medicală în care se află;
b) situaţii medicale legate de diagnosticul şi/sau tratamentul problemelor
sexuale și reproductive, la solicitarea expresă a minorului în vârstă de peste 16 ani.
(Art. 651) Medicul curant, asistentul medical/moaşa răspund atunci când nu
obţin consimţământul informat al pacientului sau al reprezentanţilor legali ai
acestuia, cu excepţia cazurilor în care pacientul este lipsit de discernământ, iar
reprezentantul legal sau ruda cea mai apropiată nu poate fi contactat, datorită
situaţiei de urgenţă.
Atunci când reprezentantul legal sau ruda cea mai apropiată nu poate fi
contactat, medicul, asistentul medical/moaşa pot solicita autorizarea efectuării
actului medical autorităţii tutelare sau pot acţiona fără acordul acesteia în situaţii
de urgenţă, când intervalul de timp până la exprimarea acordului ar pune în pericol,
în mod ireversibil, sănătatea şi viaţa pacientului.

5.1.4. Obligativitatea asistenţei medicale

Codul Civil conţine de asemenea prevederi legate de obligativitatea

asistenţei medicale.

9
 Medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa au obligaţia de a acorda
asistenţă medicală/îngrijiri de sănătate unei persoane doar dacă au acceptat-o în
prealabil ca pacient, criteriile de acceptare urmând a fi stabilite prin normele
metodologice de aplicare a prezentei legi.
Personalul medical nu poate refuza să acorde asistenţă medicală/îngrijiri de
sănătate pe criterii etnice, religioase şi orientare sexuală sau pe alte criterii
de discriminare interzise prin lege.
Personalul medical are obligaţia de a accepta pacientul în situaţii de urgenţă,
când lipsa asistenţei medicale poate pune în pericol, în mod grav și ireversibil,
sănătatea sau viaţa pacientului.
Atunci când medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa au acceptat
pacientul, relaţia poate fi întreruptă:
a) odată cu vindecarea bolii;
b) de către pacient;
c) de către medic, în următoarele situaţii:

 atunci când pacientul este trimis altui medic, furnizând toate datele
medicale obţinute, care justifică asistenţa altui medic cu competenţe
sporite;
 pacientul manifestă o atitudine ostilă şi/sau ireverenţioasă faţă de
medic.

Medicul va notifica pacientului, în situaţia în care acesta manifestă o

atitudine ostila si/sau ireverenţioasă fată de medic, dorinţa terminării relaţiei,
înainte cu minimum 5 zile, pentru ca acesta să găsească o alternativă, doar în
măsura în care acest fapt nu pune în pericol starea sănătăţii pacientului.
Medicul, asistentul medical/moaşa, angajaţi ai unei instituţii furnizoare de
servicii medicale, au obligaţia acordării asistenţei medicale/îngrijirilor de sănătate
pacientului care are dreptul de a primi îngrijiri medicale/de sănătate în cadrul
instituţiei, potrivit reglementărilor legale.
Medicul poate refuza asigurarea asistenţei medicale în situaţiile menţionate
anterior, cu privire la intreruperea relaţiei de către medic.
În acordarea asistenţei medicale/îngrijirilor de sănătate, personalul medical
are obligaţia aplicării standardelor terapeutice, stabilite prin ghiduri de practică în

10
specialitatea respectivă, aprobate la nivel naţional, sau, în lipsa acestora,
standardelor recunoscute de comunitatea medicală a specialităţii respective.

5.2. Răspunderea penală

Răspunderea penală vizează încălcarea unei relaţii sociale ocrotite de lege,

cum ar fi dreptul la sănătate, dreptul la viaţă etc.
Răspunderea penală derivă din constatarea unei infracţiuni din culpă și nu
există prevederi legislative specifice profesiei medicale.
Uciderea din culpă
Uciderea din culpă a unei persoane se pedepsește cu închisoarea de la unu la
5 ani.
Uciderea din culpă ca urmare a nerespectarii dispoziţiilor legale ori a
măsurilor de prevedere pentru exercitiul unei profesii ori meserii ori pentru
efectuarea unei anumite activităţi se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
Fapta savârşită de o persoană în exerciţiul profesiei sau meseriei şi care se află în
stare de ebrietate se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 15 ani.

Dacă prin fapta săvârșită s-a cauzat moartea a două sau mai multe persoane,
limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate.

Vătămarea corporală din culpă

Fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii o vătămare ce
necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile se pedepseşte cu
închisoare de la o lună la 3 luni.
Când săvârşirea faptei prevazute anterior este urmarea nerespectării
dispoziţiilor legale sau a masurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau
meserii, ori pentru îndeplinirea unei anume activităţi, pedeapsa este închisoarea de
la 3 luni la 2 ani sau amenda. Dacă, în plus, persoana care săvârşeşte fapta se află
în stare de ebrietate, pedeapsa este închisoarea de la unu la 3 ani.
Dacă fapta a avut ca urmare pierderea unui simţ sau organ, încetarea
funcţionării acestora, o infirmitate permanentă fizică ori psihică, sluţirea, avortul,
ori punerea în primejdie a vieţii persoanei , pedeapsa este închisoarea de la 3 luni
la 2 ani.
11
 Dacă fapta prevăzută mai sus este urmarea nerespectării dispoziţiilor legale
sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru
îndeplinirea unei anume activităţi, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
Dacă, în plus, persoana care săvârşeşte fapta se află în stare de ebrietate, pedeapsa
este închisoarea de la unu la 5 ani.
Acţiunea penală se pune în miscare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate.

Întreruperea cursului sarcinii

Întreruperea cursului sarcinii săvârșită în vreuna dintre urmatoarele
împrejurări:
a) în afara instituţiilor medicale sau a cabinetelor medicale autorizate în
acest scop;
b) de către o persoană care nu are calitatea de medic de specialitate
obstetrică-ginecologie și drept de liberă practică medicală în această specialitate;
c) dacă vârsta sarcinii a depăsit 14 săptămani,
se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă și interzicerea
exercitării unor drepturi.
Întreruperea cursului sarcinii, săvârșită în orice condiţii, fară
consimţământul femeii insărcinate, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și
interzicerea exercitării unor drepturi.
Dacă prin faptele prevăzute mai sus s-a cauzat femeii însărcinate o vătămare
corporală, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și înterzicerea exercitării unor
drepturi, iar dacă fapta a avut ca urmare moartea femeii însărcinate, pedeapsa este
închisoarea de la 6 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
Când faptele au fost săvârsite de un medic, pe lângă pedeapsa închisorii de
va aplica și interzicerea exercitării profesiei de medic.
Nu constituie infracţiune întreruperea cursului sarcinii în scop terapeutic
efectuată de un medic de specialitate obstetrică-genecologie, până la vârsta sarcinii
de 24 de săptamani, sau întreruperea ulterioară a cursului sarcinii, în scop
terapeutic, în interesul mamei sau al fătului.

12
 Vătămarea fătului
Vătămarea fătului în timpul nasterii, care a împiedicat instalarea vietii
extrauterine, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 7 ani.
Vătămarea fătului în timpul naşterii, care a cauzat ulterior copilului o
vătămare corporală, se pedepsește cu închisoarea de la 1 la 5 ani, iar dacă a avut ca
urmare moartea copilului pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.
Dacă faptele prevăzute mai sus au fost săvârsite din culpă, limitele speciale
ale pedepsei se reduc la jumatate.
Nu constituie infracţiune faptele prevăzute mai sus săvârşite de un medic sau
de persoana autorizată să asiste naşterea sau să urmărească sarcina, dacă acestea au
fost săvârşite în cursul actului medical, cu respectarea prevederilor specific
profesiei și au fost făcute în interesul femeii gravide sau al fătului, ca urmare a
riscului inerent exercitării actului medical.

Divulgarea secretului profesional

Divulgarea fără consimţamântul pacientului a unor date de către cel căruia i-
au fost încredinţate (medic, asistentă, etc.) sau care a luat la cunoştiinţă în virtutea
profesiei dacă fapta este de natură a aduce prejudicii unei persoane, se pedespseşte
cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Acţiunea penală se pune în
mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar impacarea părţilor
înlătură răspunderea penală.
Prevederi legate de divulgarea secretului profesional sunt regăsite şi in
Codul deontologic al medicilor.

5.3. Răspunderea disciplinară

Răspunderea disciplinară a tuturor angajaţilor, indiferent de profesia lor, este

prevăzută, în primul rând în Codul Muncii, în care la articolul 263 se arată:
(1) Angajatorul dispune de prerogativă disciplinară, având dreptul de
a aplica, potrivit legii, sancţiuni disciplinare salariaţilor săi ori de câte ori constată
că aceştia au săvârşit o abatere disciplinară.

13
 (2) Abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca şi care
constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care
acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de
muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale
conducătorilor ierarhici.
Articolul 264 din Codul Muncii prevede sancţiunile disciplinare care pot fi
aplicate de către angajator, după cum urmează:
- avertisment scris,
- suspendarea contractului individual de muncă pe o perioadă de până la
10 zile,
- retrogradarea din funcţie cu acordarea salariului corespunzător
funcţiei la care s-a făcut retrogradarea, pe o durată de maxim 60 de zile,
- reducerea salariului de bază pe o durată de 1-3 luni, cu 5-10%,
- reducerea salariului de bază şi/sau a indenmizaţiei de conducere, după
caz, pe o durată de 1-3 luni, cu 5-10%,
- desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă.
La aliniatul (2) al articolului 264 este stipulat că, dacă prin statute
profesionale aprobate prin legi speciale sunt prevăzute alte sancţiuni disciplinare,
vor fi aplicate acestea.
În cazul medicilor, răspunderea disciplinară este reglementată de legea
95/2006, Titlul XII privitor la „Exercitarea profesiei de medic. Organizarea și
funcţionarea Colegiului Medicilor din România”, Capitolul III „Organizarea şi
funcţionarea Colegiului Medicilor din România”, Secţiunea a VI-a „Răspunderea
disciplinară”, art. 442-451. De asemenea, prevederi referitoare la răspunderea
disciplinară a medicului se regăsesc şi în Statutul Colegiului Medicilor din
România și în legea nr. 74/1995 privind exercitarea profesiunii de medic,
înfiinţarea, organizarea și funcţionarea Colegiului Medicilor din România.
Conform prevederilor legii 95/2006, art. 442 alin. (1), “medicul răspunde
disciplinar pentru nerespectarea legilor şi regulamentelor profesiei medicale, a
Codului de deontologie medicală și a regulilor de bună practică profesională, a
Statutului Colegiului Medicilor din România, pentru nerespectarea deciziilor
obligatorii adoptate de organele de conducere ale Colegiului Medicilor din
România, precum și pentru fapte săvârşite în legătură cu profesia, care sunt de
natură să prejudicieze onoarea şi prestigiul profesiei sau ale Colegiului Medicilor
din România”.
14
 Aşadar, temeiul răspunderii disciplinare rezidă în obligaţiile ce izvorăsc din
prevederile legilor și regulamentelor profesiei medicale, Codului de deontologie
medicală, regulilor de bună practică profesională, statutului şi deciziilor CMR1
Răspunderea disciplinară poate fi unică sau poate coexista cu răspunderea
juridică şi/sau administrativă a medicului. Astfel, urmare a aceleiaşi fapte, medicul
poate fi reclamat de către pacient/familia acestuia atât sub aspect disciplinar, cât şi
sub aspect civil şi/sau penal. În acelaşi timp, medicul poate fi chemat să răspundă
şi sub aspect administrativ pentru faptele sale. Aşadar, răspunderea disciplinară nu
se substituie răspunderii civile, penale sau contravenţionale a medicului.
O confuzie frecventă în practică este cea dintre răspunderea disciplinară şi
cea civilă. Între acestea există diferenţe fundamentale, pornind de la însăşi natura
normei de drept care reglementează obligaţia care a fost nerespectată, modului de
cercetare şi soluţionare a cazurilor și a consecinţelor.
O diferenţă importantă este aceea că răspunderea disciplinară există și atunci
când nu s-a produs un prejudiciu material cert pacientului, lucru care nu este
valabil în cazul răspunderii civile, în care trebuie demonstrat prejudiciul și legătura
de cauzalitate între fapta medicului/neimplicarea medicului şi prejudiciul suferit de
pacient.
În prezent, analizarea răspunderii disciplinare îi revine corpului profesional,
reprezentat de Comisiile de Disciplină ale Colegiului Medicilor din România.

Procedura cercetării disciplinare

Cu scopul analizării şi soliţionării cazurilor în care este implicată
răspunderea disciplinară a medicilor, au fost create Comisiile de Disciplină, pe
lângă colegiile medicilor judeţene şi Comisia Superioară de Disciplină, la nivelul
Colegiului Medicilor din România. Toate comisiile de disciplină sunt independente
de conducerea colegiilor judeţene, respectiv a Colegiului Medicilor din România.
Membrii comisiilor de disciplină sunt aleşi pentru o perioadă de şase ani, de
către Adunarea Generală a colegiului judeţean, respectiv de către Adunarea
Generală a CMR2 în cazul Comisiei Superioare de Disciplină. Membrii comisiilor
de disciplină pot fi aleşi din cadrul membrilor Colegiului care sunt medici primari
cu o vechime în profesie de peste 7 ani şi care nu au avut abateri disciplinare în
ultimii 5 ani. Dată fiind independenţa comisiilor de disciplină faţă de conducerea
1
CMR-Colegiul Medicilor din România
2
CMR-Colegiul Medicilor din România

15
colegiilor medicilor, membrii acestora nu pot ocupa funcţii în organele de
conducere ale colegiilor.
Comisiile de disciplină de pe lângă colegiile judeţene sunt formate din 5-9
membri aleşi, plus un medic membru al colegiului numit de Direcţia de Sănătate
Publică judeţeană. Aceste comisii judecă în complete de trei, reclamaţiile primite la
Colegiul al cărui membru este medicul intimat.
Comisia Superioară de Disciplină este formată din 13 membri aleşi, plus
unul, medic, numit de către Ministerul Sănătăţii şi judecă în complete de 5
contestaţiile faţă de deciziile comisiilor de disciplină judeţene.
Plângerea împotriva unui medic trebuie adresată colegiului al carui membru
este acesta, în termen de maxim 6 luni de la momentul comiterii faptei sau de la
momentul cunoaşterii consecinţelor prejudiciabile ale acesteia. Plângerea trebuie să
îndeplinească o serie de condiţii de formă prevăzute în Statutul CMR1 și în
Regulamentul organizării şi desfăşurării activităţii Comisiilor de Disciplină, fără de
care nu se poate da curs acţiunii de cercetare disciplinară.
Procedura cercetării disciplinare, atât la nivel teritorial cât și la nivel
naţional, presupune analizarea reclamaţiilor primite la Colegiul Medicilor la trei
niveluri, începând cu Biroul Executiv al colegiului teritorial/al CMR, continuând
cu Comisia de Jurisdicţie Profesională, pentru a se finaliza prin decizia adoptată de
Comisia de Disciplină teritorială sau Comisia Superioară de Disciplină.
Biroul Executiv al colegiului teritorial/al CMR decide, în urma analizării
reclamaţiei, dacă acţiunea disciplinară poate fi pornită sau nu. Mai mult, Biroul
Executiv poate dispune începerea anchetei disciplinare şi din oficiu.
Dacă Biroul executiv aprobă începerea acţiunii disciplinare, comisia de
jurisdicţie procedează la informarea medicului intimat și la cercetarea faptelor. În
cercetarea întreprinsă, comisia de jurisdicţie va administra toate probele
considerate necesare, inclusiv audierea medicului, eventual a martorilor și a
persoanei care a facut plângerea. Cercetarea comisiei de jurisdicţie se finalizează
cu întocmirea unui referat în care expune faptele, datele rezultate din analizarea
cazului şi, funcţie de acestea, propune nesancţionarea sau sancţionarea medicului
reclamat. Acest referat este înaintat comisiei de disciplină și susţinut în faţa
membrilor acestei comisii de către un membru al comisiei de jurisdicţie. La rândul

1
CMR-Colegiul Medicilor din România

16
său, comisia de disciplină teritorială/Comisia Superioară de Disciplină analizează
dosarul, dacă este cazul adminsitrează probe proprii şi, în final, pronunţă decizia.
Sancţiunile disciplinare care pot fi aplicate, în conformitate cu prevederile
legale în vigoare sunt:
- Mustrare
- Avertisment
- Vot de blam
- Amendă 100-1500 RON
Aceste sancţiuni se radiază după 6 luni de la data executării lor.
- Interdicţia de a exercita profesia de medic sau anumite activităţi medicale
pe o perioadă cuprinsă între1 lună şi 1 an, sancţiune care se radiază după 1 an de la
expirarea perioadei de interdicţie.
- Retragerea calităţii de membru al CMR1, care se radiază după o perioadă
de timp stabilită prin hotărîre judecătorească definitivă privind interzicerea
exercitării profesiei. Medicul poate face o cerere de redobândire a calităţii de
membru al CMR după expirarea perioadei stabilite prin hotărâre judecătoarească
definitivă sau după doi ani de la aplicarea sancţiunii.
La aceste sancţiuni se poate adăuga obligarea la efectuarea anumitor cursuri
perfecţionare, cursuri EMC2, sau alte forme de pregătire profesională, radierea
sancţiunii fiind posibilă după ce medicul sancţionat face dovada efectuării
cursurilor sau altei forme de pregătire stipulate în decizia comisiei de disciplină.
Conform prevederilor legale, repetarea unei abateri disciplinare până la
radierea sancţiunii aplicate constituie o circumstanţă agravantă, care va fi luată în
considerare la pronunţarea noii sancţiuni.
Decizia adoptată de comisia de disciplină de la nivel teritorial este
comunicată părţilor, precum și biroului executiv al colegiului. Această decizie
poate fi contestată în termen de maxim 15 zile de la data comunicării. Contestaţia
se depune la colegiul teritorial unde a fost pronunţată decizia contestată, acesta
având obligaţia de a o trimite în termen de maxim 3 zile lucrătoare către Colegiul
Medicilor din România.
La nivelul Colegiului Medicilor din România, dosarul urmează aceeaşi cale,
în sensul că este supus analizei Biroului Executiv al CMR, care decide începerea
sau nu a acţiunii disciplinare. În continuare, în situaţia avizului favorabil al
1
CMR-Colegiul Medicilor din România
2
Cursuri EMC-cursuri de Educaţie Medicală Continuă

17
Biroului executiv, procedura va fi continuată de către comisia de jurisdicţie a
CMR, care va adminsitra toate probele necesare, va întocmi un referat cu o
propunere de soluţie, pe care îl va înainta şi susţine în faţa Comisiei Superioare de
Disciplină.
Comisia Superioară de Disciplină are rolul de a soluţiona contestaţiile faţă
de deciziile pronunţate la nivel teritorial şi de a soluţiona plângerile depuse
împotriva unui membru în conducerea Colegiului Medicilor teritorial.
În soluţionarea unui caz, Comisia Superioară de Disciplină poate lua una
dintre următoarele decizii:
a. stinge acţiunea disciplinară dacă fapta nu constituie abatere disciplinară;
b. aplică una dintre sancţiunile prevazute de lege, menţionate mai sus;
c. stinge acţiunea disciplinară daca persoana care a făcut plângerea, deşi
anunţată, în mod nejustificat nu se prezintă la audierea fixată de comisia de
disciplină sau nu-şi precizează în scris poziţia faţă de solicitările comisiei de
disciplină ori nu se prezintă la expertiza dispusă în cauză.
Deciziile pronunţate de comisiile de disciplină de pe lîngă colegiile
teritoriale precum şi cele pronunţate de către Comisia Superioară de Disciplină
trebuie să îndeplinească anumite condiţii de fond şi de formă, prevăzute în
legislaţia şi normele în vigoare: numărul deciziei și data pronunţării; componenţa
comisiei de disciplină; descrierea pe scurt a faptei; prezentarea măsurilor de
cercetare a faptei (declaraţiile părţilor, martorii care au fost audiaţi, înscrisurile,
documentele cercetate şi reţinute în soluţionarea cauzei etc.); sancţiunea aplicată;
temeiul legal al adoptării ei; termenul de contestare şi instanţa competentă;
semnatura preşedintelui comisiei și ştampila comisiei de disciplină.
Decizia Comisiei superioare de disciplină, poate fi contestată de către
medicul sancţionat în termen de 15 zile de la comunicare, printr-o acţiune de
anulare la secţia de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia îşi
desfaşoară medicul activitatea.

6. Ce poate să obtină cel prejudiciat?

18
 În concluzie, de vreme ce există eroare medicală, opinăm că există și
răspundere, iar condiţiile de lucru improprii, dotările insufuciente sau buna –
credinţă devin factori de natură circumstanţială ce urmează a fi evaluaţi în favoarea
celui vinovat.
Potrivit Normelor metodologice, în situaţia în care Comisia a stabilit
existenţa unei situaţii de malpraxis, instanţa judecătorească competentă poate, la
cererea persoanei prejudiciate, să oblige persoana responsabilă la plata
despăgubirilor. Despăgubirile pentru un act de malpraxis se pot stabili pe cale
amiabilă în cazul în care rezultă cu certitudine răspunderea civilă a asiguratului. În
situaţia în care asiguratul, asigurătorul şi persoana prejudiciată nu cad de acord
asupra culpei asiguratului, cuantumul şi modalitatea de plată a prejudiciului cauzat
printr-un act de malpraxis se vor stabili de către instanţa judecătorească.
Prejudiciul se va acoperi de către asigurător în limita sumei asigurate, în baza
hotărârii judecătoreşti definitive, iar în cazul în care prejudiciul depăşeşte suma
asigurată, partea vătămată poate pretinde autorului prejudiciului plata diferenţei
până la recuperarea integrală a acestuia.
În încheierea unui subiect ce ar putea face cu uşurinţă subiectul unui tratat în
mai multe volume, amintim că în cele mai multe dintre cazurile de malpraxis se
provoacă o vătămare chiar integrităţii corporale ori sănătăţii persoanei, ceea ce
poate atrage incidenţa legislaţiei penale. Iar în ceea ce priveşte prejudiciul, pe lângă
cel patrimonial (ex. costuri de spitalizare, de tratament suplimentar, transport,
protezare, etc), există și se cuvine a fi avut în vedere și prejudiciul fără caracter
patrimonial, cunoscut sub denumirea de daune morale, la care de asemenea un
pacient vătămat poate fi îndreptăţit. Astfel, în practica judiciară s-a arătat că
prejudiciul nepatrimonial constituie o formă distinctivă a prejudiciului civil în
general şi un factor relativ independent de declanşare a răspunderii civile, prin care
se aduce atingere unor valori morale ale individului, adică acelea care vizează
nemijlocit persoana umană. Prejudiciul moral nepatrimonial constă în rezultatul
dăunător direct, de natură nepatrimonială, al unei fapte ilicite și culpabile, prin care
se aduce atingere valorilor cu conţinut neeconomic, care definesc personalitatea
umană. Prejudiciile nepatrimoniale sunt strâns legate de persoana umană, în sensul
că lovesc fie existenţa sa ca entitate bio-psihică, fie în sentimentele sale de
afecţiune.

19
 Tot in legea nr. 95/2006 sunt incluse și prevederi legate de asigurarea
obligatorie de răspundere civilă profesională pentru medici, farmacişti şi alte
persoane din domeniul asistenţei medicale (art. 656-667). Personalul medical care
acordă asistenţă medicală, în sistemul public şi/sau în cel privat, într-o locaţie cu
destinaţie specială pentru asistenţă medicală, precum şi atunci când aceasta se
acordă în afara acestei locaţii, ca urmare a unei cereri exprese din partea persoanei
sau a persoanelor care necesită această asistenţă ori a unui terţ care solicită această
asistenţă pentru o persoană sau mai multe persoane care, din motive independente
de voinţa lor, nu pot apela ele însele la această asistenţă, va încheia o asigurare de
malpraxis pentru cazurile de răspundere civilă profesională pentru prejudicii
cauzate prin actul medical.
O copie după asigurare va fi prezentată înainte de încheierea contractului de
muncă, fiind o condiţie obligatorie pentru angajare.
Asigurătorul acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguraţii
răspund, în baza legii, faţă de terţe persoane care se constată că au fost supuse unui
act de malpraxis medical, precum și pentru cheltuielile de judecată ale persoanei
prejudiciate prin actul medical.
Despăgubirile se acordă indiferent de locul în care a fost acordată asistenţă
medicală.
Asigurarea obligatorie face parte din categoria B clasa 13 de asigurări de
răspundere civilă şi va cuprinde toate tipurile de tratamente medicale ce se
efectuează în specialitatea şi competenţa profesională a asiguratului şi în gama de
servicii medicale oferite de unităţile de profil.
Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le
plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuieli de judecată persoanei sau persoanelor
păgubite prin aplicarea unei asistenţe medicale neadecvate, care poate avea drept
efect inclusiv vătămarea corporală ori decesul.
În caz de deces, despăgubirile se acordă succesorilor în drepturi ai
pacientului care au solicitat acestea.
Despăgubirile se acordă și atunci când asistenţa medicală nu s-a acordat, deşi
starea persoanei sau persoanelor care au solicitat sau pentru care s-a solicitat
asistenţa medicală impunea această intervenţie.

20
 Despăgubirile vor include și eventualele cheltuieli ocazionate de un proces
în care asiguratul este obligat la plata acestora; cheltuielile de judecată sunt incluse
în limita răspunderii stabilită prin poliţa de asigurare.
Despăgubirile se plătesc şi atunci când persoanele vătămate sau decedate nu
au domiciliul sau reşedinţa în România, cu excepţia cetăţenilor din Statele Unite
ale Americii, Canada și Australia.
În cazul în care pentru acelaşi asigurat există mai multe asigurări valabile,
despăgubirea se suportă în mod proporţional cu suma asigurată de fiecare
asigurător.
Asiguratul are obligaţia de a informa asigurătorul despre încheierea unor
astfel de asigurări cu alţi asigurători, atât la încheierea poliţiei, cât și pe parcursul
executării acesteia.
Limitele maxime ale despăgubirilor de asigurare se stabilesc de către
CNAS1, după consultarea asociaţiilor profesionale din domeniul asigurărilor şi
CMR2, CMDR3, OAMMR4 şi OBBC5, cu avizul Ministerului Sănătăţii Publice.
Nivelul primelor, termenele de plată şi celelalte elemente privind acest tip de
asigurări se stabilesc prin negociere între asiguraţi şi asigurători.
Despăgubirile se pot stabili pe cale amiabilă, în cazurile în care rezultă cu
certitudine răspunderea civilă a asiguratului.
În cazul în care părţile - asigurat, asigurător şi persoana prejudiciată - cad de
acord sau nu, este certă culpa asiguratului, despăgubirile se vor plăti numai în baza
hotărârii definitive a instanţei judecătoreşti competente.
Despăgubirile se plătesc de către asigurător nemijlocit persoanelor fizice, în
măsura în care acestea nu au fost despăgubite de asigurat.
Despăgubirile pot fi solicitate şi se plătesc și către persoanele care nu au
plătit contribuţia datorată la sistemul public de sănătate.
Drepturile persoanelor vătămate sau decedate prin aplicarea unei asistenţe
medicale neadecvate se pot exercita împotriva celor implicaţi direct sau indirect în
asistenţa medicală.
Aceste drepturi se pot exercita şi împotriva persoanelor juridice care
furnizează echipamente, instrumental medical şi medicamente care sunt folosite în
1
CNAS-Casa Naţională de Asigurări de Sănătate
2
CMR-Colegiul Medicilor din România
3
CMDR-Colegiul Medicilor Dentişti din România
4
OAMMR-Ordinul Asistenţilor Medicali şi Moaselor din România
5
OBBC-Ordinul Biochimiştilor, Biologilor şi Chimiştilor din România

21
limitele instrucţiunilor de folosire sau prescripţiilor în asistenţă medicală calificată,
conform obligaţiei acestora, asumată prin contractele de furnizare a acestora.
Despăgubirile nu se recuperează de la persoana răspunzătoare de producerea
pagubei când asistenţa medicală s-a făcut în interesul părţii vătămate sau a
decedatului, în lipsa unei investigaţii complete ori a necunoaşterii datelor
anamnezice ale acestuia, datorită situaţiei de urgenţă, iar partea vătămată sau
decedatul nu a fost capabil, datorită circumstanţelor, să coopereze când i s-a
acordat asistenţă.
Recuperarea prejudiciilor de la persoana răspunzătoare de producerea
pagubei se poate realiza în următoarele cazuri:
a) vătămarea sau decesul este urmare a încălcării intenţionate a standardelor
de asistenţă medicală;
b) vătămarea sau decesul se datorează unor vicii ascunse ale echipamentului
sau a instrumentarului medical sau a unor efecte secundare necunoscute ale
medicamentelor administrate;
c) atunci când vătămarea sau decesul se datorează atât persoanei
responsabile, cât și unor deficienţe administrative de care se face vinovată unitatea
medicală în care s-a acordat asistenţă medicală sau ca urmare a neacordării
tratamentului adecvat stabilit prin standarde medicale recunoscute sau alte acte
normative în vigoare, persoana îndreptăţită poate să recupereze sumele plătite drept
despăgubiri de la cei vinovaţi, alţii decât persoana responsabilă, proporţional cu
partea de vină ce revine acestora;
d) asistenţa medicală a părţii vătămate sau a decedatului s-a făcut fără
consimţământul acestuia, dar în alte împrejurări decât cele prevăzute la primul alin.
al articolului.
Asiguraţii sau reprezentanţii acestora sunt obligaţi să înştiinţeze în scris
asigurătorul sau, dacă este cazul, asigurătorii despre existenţa unei acţiuni în
despăgubire, în termen de 3 zile lucrătoare de la data la care au luat la cunoştinţă
despre această acţiune.

22
Bibliografie:

Codul Civil
Codul Penal şi 10 legi uzuale, Editura Hamangiu 2012
Codul Deontologic al medicilor din România
Bioetica în lume- Beatrice Ioan, Cristina Gavrilovici, Vasile Astărăstoae
Revista Universităţii „Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu, “Aspecte juridice
privind malpraxisul medical”- Cristian Iorga, Pantelimon Manta, Cristina
Puscu
Revista Societăţii de Medicină Internă , “Puţin despre Hipocrate şi mai mult
despre malpraxis”- Avocat Florin Cojocaru
http://www.pacientii.ro
http://www.cnas.ro
http://spitaldeva.ro
http://legeaz.net
www.cmr.ro

23