Referat

Tema:
’’Expertiza
medico-legală’’

Procedură Penală
Profesor: Denisa Barbu
Student: Carp Natalia
Drept III, Grupa 301
Universitatea Valahia din Targoviste
-2021-
 CUPRINS:
1. Introducere

2. Natura juridică a relației medic-pacient

2.1. Drepturile și obligațiile pacienților
2.2. Drepturile și obligațiile personalului medical
2.3. Exercitarea profesiilor medicale

3. Forma juridică a răspunderii civile medicale

3.1. Răspunderea civilă medicală
3.2. Formele malpraxisului medical

4. Formele răspunderii civile medicale în dreptul

român

5. Concluzie
Medicina și dreptul sunt printre primele cele mai vechi științe, înțelegerea
legăturii cauzale dintre cele două poate crea dificultăți pentru cetățeanul de
rând.
În epoca globalizării, a creșterii serviciilor medicale pe seama diversificării
activităților din viața curentă, dar și a îmbătrânirii populației, personalul
medical se confruntă permanent cu cazuri de malpraxis medical.
În exercitarea unei profesii cu un grad înalt de risc, probabilitatea erorii este
ridicată, însă angajarea răspunderii medicului și a personalului medical, este
justificată prin garantarea la nivel de principiu constituțional, a dreptului la
sănătate.[1]
Între necesitatea de apărare a societății, a pacientului, cu ajutorul răspunderii
civile medicale și independența profesionala medicului trebuie să existe un
echilibru.
Scopul acestui studiu e de a clarifica particularitățile conceptului de malpraxis
medical împreună cu celelalte elemente legale de care este legat. Pentru a-și
îndeplini obiectivul, această lucrare urmează să profileze raportul și natura
juridică a relației medic-pacient și formele de răspundere a medicului vinovat
de malpraxis medical.

1. Introducere
În contextul unei pandemii globale, relația dintre medic și pacient devine, inevitabil, mai
strânsă, relație care conduce la naștere unor drepturi și obligații pentru ambele părți. În lumina
evoluției ambelor ramuri, atât a științei juridice, cât și celei medicale, este necesară o
clarificare a raportului juridic dintre medic și pacient.
Eroare medicală poate îmbrăca forma unui diagnostic greșit, o eroare terapeutică, de
supraveghere sau de etică medicală. În consecință, în sarcina medicului se va naște obligația
de a repara prejudiciul cauzat sau prin angajarea răspunderii civile medicale.
Conceptul de malpraxis este definit (potrivit art. 642 alin. 1 lit. b) din legea nr. 95/2006, ca
fiind “eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic,
generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului
medical si a furnizorului de produse și servicii medicale”. Malpraxisul este eroarea
generatoare de prejudicii. Malpraxisul este de fapt sinonim cu eroarea medicală, cu culpa
medicală. Ambii termeni (malpraxis și culpă medicală) cuprind nu doar poziția subiectivă a
făptuitorului ci înglobează și fapta ilicită a acestuia.
În Franța, o lege din 10 martie 1803 distingea doctorii în medicină pentru care lipsa de
responsabilitate era regula, de ofițerii sanitari care erau responsabili.
[1]Constituția României completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr.
429/2003, din Art. 34.

Această inegalitate a dispărut în urma unui proces celebru: Thouret-Noroy contra Guigue.
Doctorul lezase artera unui bolnav în timpul unei sângerări, apoi îl abandonase în suferință.
Curtea de Casație la 18 iunie 1835 a respins recursul doctorului în medicină Thouret-Noroy
împotriva hotărârii primii instanțe care îl condamnase pentru neglijență și incompetență.
Începând cu acest caz, responsabilitatea medicală devine principiu.
Totodată, până în 1939, responsabilitatea medicală nu îmbracă decât forma răspunderii civile
delictuale.
În cele ce urmează, voi aborda relația medic-pacient, iar ca scop, îmi propun să analizez dacă
aceasta este de natură contractuală sau o obligație legală de a oferi servicii medicale. Acest
studiu își propune să clarifice caracteristicile erorii medicale precum și formele răspunderii
medicale.

2. Natura juridică a relației medic-pacient

Raportul juridic medical, ca orice raport juridic, înglobează cunoscutele elemente structurale:
subiectele, conținutul şi obiectul. Elementele structurale ale raportului juridic medical prezintă
particularităţi în funcţie de norma de drept incidentă: penală, administrativă, civilă. Raportul
juridic civil de drept medical, denumit în continuare raport juridic medical, reprezintă
totalitatea relaţiilor socio-umane stabilite între subiectele de drept medical ce cad sub
incidenţa legii civile.[2]
Raportul juridic medical este un raport juridic social, se stabilește între persoane care au o
calitate specială şi cărora legea le impune o anumită conduită. Deasemenea, acesta este un
raport juridic volitiv, care se naşte în principiu ca urmare a voinţei legiuitorului – concretizată
în norma juridică, cât şi ca urmare a voinţei părţilor – concretizată în manifestarea
consimţământului.
Este tratată natura contractuală, respectiv legală a raportului juridic medic-pacient, denumind
acord medical – actul juridic încheiat între medic și pacient. „Medicul are obligația de a
acorda asistență medicală sau îngrijiri de sănătate unei persoane doar dacă a acceptat-o în
prealabil ca pacient”. Aceste dispoziții se regăsesc în art. 652 alin 1 din Legea nr. 95/2006 și
constituie fundamentul acordului medical, a convenției care se naște între medic și pacient.

2.1. Drepturile și obligațiile pacienților

Drepturile pacienților sunt reglementate de Legea nr. 46/2003 și Normele de Aplicare
aprobate prin Ordinul Ministerului Sănătății Publice nr. 386/2004.
Pacienții au dreptul la îngrijirile medicale de cea mai înaltă calitate de care societatea dispune,
în conformitate cu resursele umane, financiare și materiale ale unității. Pacientul are dreptul
de a fi respectat ca persoana umană fără nici o discriminare.
[2] I. Lulă, Contribuții la studiul răspunderii civile delictuale, Ed. Cordial Lex, Cluj Napoca,
1997, p.71.
Printre drepturile pacientului se numără: dreptul de a primi îngrijiri, dreptul la un pachet de
servicii de bază, dreptul la informare al pacientului, de a alege furnizorul de servicii medicale,
dreptul la confidențialitate și la respectarea vieții private, dreptul la o a doua opinie medicală.
Obligațiile pacientului sunt de a informa personalul medical, de a respecta prescripțiile și
recomandările medicale și de a plăti contravaloarea serviciului medical prestat.
2.2. Drepturile și obligațiile personalului medical
Medicul are dreptul de a fi informat corect și complet de către pacient cu privire la starea de
sănătate a acestuia. Stabilirea unui diagnostic este precedată cu discuții cu pacientul referitor
la simptomele bolii și a istoricului acesteia.
Medicul are dreptul la onorariu potrivit prestației sale potrivit art. 160 din Codul de
Deontologie Medicală.
Obligațiile personalului medical sunt: obligația de îngrijire, obligația de securitate, de
informare, de confidențialitate, de a obține a o a doua opinie medicală, de a respecta viața
privată a pacientului și de nediscriminare între pacienți.
2.3. Exercitarea profesiilor medicale
Exercitarea profesiei de medic este reglementată prin titlul XII[3] din Legea nr. 95/2006
privind reforma în domeniul sănătății. Profesia de medic obligă persoanele interesate să se
înscrie în colegiul medicilor din România. O altă condiție obligatorie pentru exercitarea
profesiei de medic este obținerea autorizației de liberă practică.[4] Colegiul medicilor din
România exercită atribuții profesionale (reglementează iar exercitarea profesiei de medic,
elaborează ghiduri și protocoale de practică medicală), atribuții jurisdicționale (în calitate de
organ de jurisdicție profesională organizează judecarea abaterilor de la normele de etică și
deontologie medicală și de regulile de bună practică profesională), atribuții științifice
(formarea profesională a medicilor) atribuții de avizare a funcționării prestatorilor de servicii
medicale (avizează înființarea cabinetelor medicale autorizează practica medicală și atribuții
de reprezentare a medicilor.
Profesia de medic are la baza exercitării sale independența și libertatea profesională a
medicului, precum și dreptul asupra hotărârilor cu caracter medical. În situațiile în care
medicul este angajat în baza unui contract individual de muncă încheiat cu angajatorul unității
sanitare, se impune discutarea angajării răspunderii civile pentru fapta proprie a prepusului-
personal medical și respectiv angajării răspunderii civile a unității sanitare comitente pentru
fapta alte persoane. Răspunderea specială medicala unității sanitare apare ca urmare a
prejudiciului produs de personalul medical angajat în solidar cu acesta. Spitalul poartă
răspundere juridică pentru calitatea actului medical prestat de angajații săi precum și pentru
acoperirea prejudiciului cauzat de pacienți de angajații săi.

[3] Titlul XXII din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății: Exercitarea
profesiei de medic. Organizarea și funcționarea Colegiului Medicilor din România.
[4] Ordin nr. 979 din 30 iulie 2004 publicat în M. Of. nr. 724 din 11 august 2004 privind
eliberarea autorizației de liberă practică.
Acoperirea prejudiciului cauzate pacienților de angajații spitalului confirmă ideea de garanție
pentru riscul de activitate, termenul de acoperire fiind folosit cu sensul de garantare. Este
riscul de activitate pe care unitatea sanitară trebuie să-l suporte ca urmare a propriei sale
activități fiind inițiatorul și organizatorul activităților riscante.
3. Forma juridică a răspunderii civile medicale
3.1. Răspunderea civilă medicală
În dreptul civil român, răspunderea civilă se întemeiază, în principiu, pe ideea de culpă.
Există texte de lege cu caracter special, verde care doctrina și jurisprudența admit, existența
unor cazuri de răspundere de natură, obiectivă, fără culpă, bazată pe ideea de risc sau de
garanție. Culpa reprezintă fundamentul tradițional al răspunderii civile delictuale
deoarece sancționează conduita prin care s-au cauzat prejudicii altor persoane.
Atât neexecutarea unei obligații contractuale, cât și săvârșirea unei fapte ilicite extra
contractuale determină angajarea răspunderii civile, în primul caz a răspunderii contractuale
iar în ultimul al răspunderii delictuale.[5]
Răspunderea medicului este o răspundere delictuală pentru fapta proprie sau fapta sa
culpabilă. Conduita culpabilă a medicului impune încălcarea principalei obligații asumate de
către medic, aceea de acordarea îngrijirilor medicale. În scopul obținerii despăgubirilor,
pentru neglijența medicului, victima trebuie să dovedească prezența conduitei culpabile a
medicului.
Medicul are obligația organizării și conducerii activității de acordarea îngrijirilor medicale
prin prevenirea și înlăturarea oricărui risc de vătămare corporală pe întreaga durata de
desfășurare a actului medical.
Riscul terapeutic este acela care intervine în timpul unui act medical antrenând pentru individ
consecințe dramatice, pe care starea sa de sănătate inițială nu permitea să se întrevadă. Riscul
terapeutic nu este atestat printr-o acțiune rea și nu este consecința unei erori. Acesta operează
cu cauze inexplicabile și necunoscute. Riscul terapeutic poate fi definit ca partea de
nesiguranță inerentă oricărei intervenții chirurgicale sau oricărui act medical, chiar cel mai
bine realizat, reacțiile imprevizibile ale pacientului sau circumstanțele imparabile care nu pun
în cauză tehnica sau competența celor care îngrijesc. Specific actului medical este implicația,
în aproape toate situațiile a unui factor aleatoriu, respectiv a posibilității intervenirii unui
eveniment obiectiv (fără legătură cu comportamentul profesional al personalului medical)
care ar putea agrava starea pacientului, independent de corectitudinea manoperelor medicale
efectuate. În măsura în care acest factor nu a putut fi prevăzut și înlăturat, prin raportare la
nivelul cunoașterii medicale de la momentul exercitării actului medical, culpa personalului
medical va fi înlăturată, iar victima va suporta consecințele prejudiciabile. Este ceea ce în
jurisprudența franceză a fost denumit riscul accidental terapeutic, inerent actului medical și
care nu poate fi controlat.[6]
În general, orice intervenție chirurgicală este supusă unui anumit risc.

[5] G. Adrian Năsui, Malpraxisul medical, ed. II-a, Universul Juridic (2006) p.109.
[6] Felton, Therapeutic risk-taking: what is it? Rivista Sperimentale di Freniatria, 3: 89–104

Datoria medicului este de a evalua corect și de acceptare discurile utile, altfel spus, de a
cântări care este riscul de a realiza operația în balanță cu riscurile neintervenției, deoarece
răspunderea va fi angajată numai dacă medicul nu a realizat o operație care se impunea ar fi
realizată, sau dacă a realizat o intervenție chirurgicală nejustificată.
Medicul trebuie să acorde îngrijiri conștiincioase, și cu rezerva unor circumstanțe
extraordinare, conforme cu datele dobândite ale științei la timpul actual. Pentru a stabili dacă
îngrijirile date erau sau nu adaptate patologii pacientului. Medicul nu este judecat în raport cu
cunoștințele relevate și publicate după intervenția sa, și în raport cu acelea la care el avea în
mod normal acces și pe care el era obligat să le cunoască, altfel spus ,în raport cu metodele
folosite în mod obișnuit, într-un caz de acest gen și conforme nivelului de cunoștințe al
momentului. Prin expertize se poate verifica conformitatea îngrijirilor cu datele dobândite ale
științei. Un exemplu reprezentativ din practică poate servi când în necroza ischemică a
mușchilor gambei a fost provocată o formă rară și nemaiîntâlnită a fracturii suferită de victimă
și când în cursul tratamentului acest tip de leziune nu era în datele științei, respectiv medicul
nu putea pune diagnosticul corect. [7]Pe de altă parte, în cursul unei celioscopii, plasarea unui
trocar a cauzat o plagă a arterei aorte, ce a provocat o gravă hemoragie, acest risc a fost luat în
prezența unei neîndemânări medicale care preia răspunderea.
Un aspect important în relația bioetică și responsabilitate medicală se referă la nevoia
incriminării abuzurilor medicale. În ceea ce privește încercările terapeutice pe om, acestea nu
sunt întotdeauna legitimate de scopuri știitifice și deși ajută progresul medical, ele sunt uneori
legitimate numai de scopuri terapeutice și de salvare a vieții. Discutarea erorii în practica
profesională medicală duce la abordarea noțiunii de risc profesional. Este în afara oricărei
discuții faptul că nu există imputabilitate medicală pentru nereușita unor acțiuni profesionale.
Responsabilitatea cadrelor medico-sanitare se poate întâlni în orice domeniu de activitate. Ea
este mai pregnantă în unele specialități care datorită condițiilor particulare de lucru obligă la
maximă previziune. Stările de limită dintre viaţă şi moarte obligă la un diagnostic real de
moarte mai ales în epoca transplantelor de organe unice, în scopul de a nu oferi da imaginea
puterii absolute de decizie a medicului asupra vieţii şi a morţii. Dar respectul vieţii nu trebuie
dus până la absurd prin prelungirea agoniei şi a vieţii vegetative (vieţii fără speranţă) acest
respect trebuind să se substituie respectului calităţii vieţii iar demnitatea omului să se
substituie libertăţii de a dispune ,,nelimitat” de viaţă. [8]
Răspunderea întemeiată pe culpa subiectivă reprezintă principiul general al răspunderii civile
delictuale dar și al răspunderii civile medicale.

[7] Disponibil aici, accesat la 6 aprilie 2020.

[8] George J. Annas, American Bioethics: Crossing Human Rights and Health Law
Boundaries, Oxford University Press. [7] Disponibil aici, accesat la 6 aprilie 2020.
[8] George J. Annas, American Bioethics: Crossing Human Rights and Health Law
Boundaries, Oxford University Press.
În ceea ce privește delimitarea răspunderii civile delictuale și a răspunderii civile
contractuale, în cazul raportului juridic medical, există opinia că ar trebui făcută distincția
între raportul juridic din cadrul sistemului privat și sistemului public de sănătate. În sistemul
privat de sănătate răspunderea pentru malpraxis este una civilă contractuală, iar în cazul
sistemului public răspunderea ar fi una contractuală însă administrativă, contractul de bază
căruia se prestează serviciul medical fiind administrativ.[9]
3.2. Formele malpraxisului medical
Doctrina și jurisprudența în dreptul francez clasifică greșeală medicală în două mari domenii:
greșeala împotriva științei medicale și greșeala împotriva conștiinței medicale.
Deci, eroarea împotriva științei medicale cuprinde erorile de diagnostic, eroarea în alegerea
tratamentului, erorile tehnice și erorile de supraveghere. Eroarea împotriva conștiinței
medicale cuprinde nerespectare secretul medical, încălcarea datoriei de a informa și de a
consilia, refuzul sau necontinuitatea îngrijirilor, privarea de șansă.
În dreptul român nu există o clasificare consacrată a malpraxisului medical, însă există
doctrinari care oferă una. [10]Malpraxisul medical se împarte în culpa de tehnică medicală și
culpa de etică medicală.
Culpa de tehnică medicală cuprinde culpa comisivă, neîndeplinire a obligației de îngrijire,
neîndeplinirea obligației de securitate, culpa omisivă, privare de șansă.
Culpa de etica medicală cuprinde culpa comisivă, depășirea competenței profesionale,
practica neautorizată, efectuarea actului medical în lipsa consimțământului, nerespectarea
confidențialității și a secretului profesional, neîndeplinirea obligației de respectarea vieții
private a pacientului, discriminarea pacienților, culpa omisivă, neîndeplinirea obligației de
informare, refuzul acordării asistenței medicale, abandonul pacientului.
4. Formele răspunderii civile medicale în dreptul român
În ceea ce privește acordarea îngrijirilor medicale solicitate de către pacient, medicul are
independența deciziilor și a căutărilor cu caracter medical. În alte cuvinte, medicul are
libertatea de a alege metode de investigație, de diagnosticare și de tratament. Medicul este
obligat să utilizeze toate mijloacele disponibile și să depună întreaga sa diligenta, în vederea
obținerii rezultatului dorit, fără a se obliga sau a garanta obținerea acestui rezultat. Prin
urmare obligația de a acorda îngrijiri a medicului este de regulă una de mijloace.
Pentru a angaja răspunderea medicului, victima va trebuie să probeze culpa medicului, a
prejudiciului suferit și a legături de cauzalitate care există între greșeală și prejudiciu. Astfel
obligația medicului fiind obligație de mijloace, pacientul va trebui probeze că medicul nu a
pus în practică toate mijloacele adecvate sau nu a dat dovadă de suficientă prudență și
promptitudine. Când obligația este una de rezultat, reclamantul are de probat că obligația nu a
fost executată, greșeala fiind dedusă din această neexecutare.

[10] G. Adrian Năsui, Malpraxisul medical, ed. II-a, Universul Juridic (2006) p.122.
Poate servi ca exemplu a răspunderii pentru neobținerea rezultatului obligația de exactitate a
gestului chirurgical.[11]În sarcina medicilor stomatologi există o obligație de precizie a
actului medical, care izvorăște din obligația de securitate. Pe de altă parte, când medicul
chirurg a uitat să îndepărteze o ustensila, cum ar fi foarfecele în cursul operației chirurgicale,
lipsa acestei prudențe antrenează răspunderea.
– Cauze exoneratoare de răspundere
Există unele fapte ilicite cauzatoare de prejudicii sănătății sau integrității corporale a
pacientului pentru care, personalul medical este exonerat de răspundere. Vor putea răspunde
însă celelalte persoane implicate în actul medical. Îl potrivit art. 643 alin. (2) din legea nr.
95/2006, personalul medical nu este răspunzător pentru daunele și prejudiciile produse în
exercitarea profesiuni când acestea se datorează: condițiilor de lucru, dotări insuficiente cu
echipament de diagnostic și tratament, infecțiilor nosocomiale, efectelor adverse,
complicațiilor și riscurilor în general acceptate ale metodelor de investigații și tratament, vicii
lor ascunse ale materialelor sanitare echipamentelor și dispozitivelor medicale substanțelor
medicale și sanitare folosite sau când acționează cu bună credință în situații de urgență, cu
respectarea competențelor acordate.
În condițiile prevăzute de lege, unitățile sanitare răspund ițele de lucru improprii și pentru
dotare insuficientă cu echipament de diagnostic și tratament, și pentru prejudicii le cauzate de
infecțiile nosocomiale.
– Procedura administrativă de stabilirea cazurilor de malpraxis
Legea nr. 95/2006 reglementează procedura de stabilire a cazurilor de răspundere civilă
profesională personalul medical și altor persoane din domeniul asistenței medicale. Sarcina
stabilirii cazurilor de malpraxis revine Comisiei de monitorizare și competență profesională
pentru cazurile de malpraxis.[12]
Ministerul Sănătății Publice aprobă la propunerea Colegiului medicilor în România pentru
fiecare județ și municipiul București, o listă națională de experți medicale în fiecare
specialitate, care vor fi consultați conform regulamentului de organizare și funcționare a
Comisiei. Procedura de stabilirea cazurilor de răspundere civilă profesională este deschisă
exclusiv persoanelor prejudiciate sau succesorilor în drepturi ale acestora.
Comisia desemnează, prin tragere la sorți, din lista județeană a experților, un grup de experți,
sau un expert, în funcție de complexitatea cazului, care va efectua un raport asupra cazului.
Iar apoi Comisia adoptă o decizie asupra cazului, cel târziu la 3 luni de la data sesizării.
Prin implicarea asiguratorului de răspundere civilă al personalului medical acuza de malpraxis
se pot soluționa pretențiile de natură civilă amiabil, astfel evitându-se procesul în instanța de
judecată. Doar în cazul în care victima nu a fost satisfăcută de decizia Comisiei, va putea
formula o acțiune în judecată împotriva medicului sau instituției sanitare.Victima se va putea
adresa la instanța competentă în termen de 15 zile de la data comunicării deciziei.

[11] Dsponibil aici, accesat la 13 aprilie 2020.

[12] Art. 668 alin (1) Legea nr. 95/2006.

Potrivit art. 676 din legea nr. 95/2006, instanța competentă de a rezolva litigiul e judecătoria
în a cărei circumscripție teritorială a avut loc actul de malpraxis reclamat. Potrivit art. 677 din
aceeași lege, actele de malpraxis se prescriu în termen de 3 ani de la producerea prejudiciului,
cu excepția faptelor penale.

5. Concluzie
Cazurile de malpraxis pot îmbrăca forma greșelii terapeutice, culpa comisivă, neîndeplinire a
obligației de îngrijire, de securitate, culpa omisivă, privare de șansă, precum și altele.
Răspunderea civilă medicală a primit o reglementare proprie, odată cu intrarea în vigoare a
Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, care consacră un titlu distinct
răspunderii civile medicale (Titlul XV-Răspunderea civilă a personalului medical și a
furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice)-acest act normativ
constituind un adevărat cod al sănătății publice în dreptul românesc. Neîndeplinirea
obligațiilor asumate de către medic potrivit art. 644 alin. (1) din Legea 95/2006 va atrage
răspunderea civilă contractuală, pe când art. 652 și art. 654 din aceeași lege va angaja
răspunderea delictuală. Fapta ilicită civilă constă în neîndeplinirea sau îndeplinirea
defectuoasă a obligației de îngrijire, sau a unei obligații asumate contractual de către
personalul medical.
Legea nr. 95/2006 reglementează procedura administrativă de stabilire a cazurilor de culpă
medicală, prin posibilitatea stabilirii de către o comisie de monitorizare a cazurilor de
malpraxis medical.
Din păcate, numărul de litigii de malpraxis medical în România a crescut exponențial în
ultima perioadă. Această tendință se poate explica prin condițiile precare în spitale, lipsa
personalului medical și exodul medicilor din străinătate.[13] România se clasează printre
primele state europene după numărul de infecții intraspitalicești. Legea nr. 95/2006 conține
multe formulări vage, și se impune reformularea unor texte de lege, pentru a fi mai ușor de
interpretat și de înțeles.
Reglementarea erorii medicale este una relativ nouă în dreptul românesc, și numărul lucrărilor
academice pe tema malpraxisului este extrem de restrâns comparativ cu alte țări europene, și
rămâne o problemă actuală ce necesită o abordare minuțioasă.

[13] Disponibil aici, accesat la 10 aprilie 2020.

 BIBLIOGRAFIE:
[1] Constituția României completată prin Legea de revizuire a Constituției
României nr. 429/2003, din Art. 34.
[2] I. Lulă, Contribuții la studiul răspunderii civile delictuale, Ed. Cordial Lex,
Cluj Napoca, 1997, p.71.
[3] Titlul XXII din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății:
Exercitarea profesiei de medic. Organizarea și funcționarea Colegiului
Medicilor din România.
[4] Ordin nr. 979 din 30 iulie 2004 publicat în M. Of. nr. 724 din 11 august 2004
privind eliberarea autorizației de liberă practică.
[5] G. Adrian Năsui, Malpraxisul medical, ed. II-a, Universul Juridic (2006)
p.109.
[6] Felton, Therapeutic risk-taking: what is it? Rivista Sperimentale di
Freniatria, 3: 89–104.
[7] Disponibil aici, accesat la 6 aprilie 2020.
[8] George J. Annas, American Bioethics: Crossing Human Rights and Health
Law Boundaries, Oxford University Press.
[9] I. Vida Simiti, Natura Juridică a răspunderii civile a medicului, Revista
Dreptul, nr. 8/2010, p. 133.
[10] G. Adrian Năsui, Malpraxisul medical, ed. II-a, Universul Juridic (2006)
p.122.
[11] Dsponibil aici, accesat la 13 aprilie 2020.
[12] Art. 668 alin (1) Legea nr. 95/2006.
[13] Disponibil aici, accesat la 10 aprilie 2020.