ȘCOALA MASTERALĂ DE EXCELENȚĂ ÎN ECONOMIE ȘI BUSINESS

DEPARTAMENTUL „DRЕPT”

CZU: 347.56:614.25(478)(043)

RUSNAC Crina

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN DREPTUL MEDICAL.

MALPRAXISUL MEDICAL.

TЕZĂ DЕ MASTER
Specialitatea 042. Drept
Program de master – Drept Economic

Аutоr:
АDMIS lа susţinеrе studеnta gr. DE 201m
Şеf departament”Drept” învăţămînt сu frесvеnţă la zi
Cоnf.univ. Alexandru Armeanic Rusnac Crina
___________________ ________________
”____”_____________ 2022 Соnduсătоr ştiinţifiс:
dr., conf.univ., Аlеxаndrа TIGHINЕАNU
___________________
Сhişinău - 2022

1
 CUPRINS:
Lista abrevierilor...........................................................................................................................3
INTRODUCERE..........................................................................................................................4

CAPITOLUL I REGIMUL JURIDIC ȘI EVOLUȚIA DREPTULUI MEDICAL..............7

1.1 Noțiunea și elementele dreptului medical.............................................................................7
1.2 Istoricul răspunderii juridice în dreptul medical.................................................................11
1.3 Raportul juridic de drept medical........................................................................................19

CAPITOLUL II PARTICULARITĂȚILE RĂSPUNDERII JURIDICE ÎN DREPTUL

MEDICAL.................................................................................................................................23
2.1 Condiții generale privind angajarea răspunderii juridice în dreptul medical........................23
2.2 Forme ale răspunderii juridice în dreptul medical................................................................31
2.3 Noțiunea și trăsăturile malpraxisului medical.......................................................................43

CAPITOLUL III ASPECTE COMPARATIVE PRIVIND MALPRAXISUL...................52

3.1 Studiu comparat privind soluționarea malpraxisului medical în diferite state
ale lumii......................................................................................................................................52
3.2 Jurisprudența internațională cu privire la malpraxis.............................................................59

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI............................................................................................65
BIBLIOGRAFIE.........................................................................................................................69
ANEXE
ADNOTARE
ANNOTATION
DECLARAȚIA PRIVIND PROPRIA RĂSPUNDERE

2
 Lista abrevierilor:

CP – Cod penal
CC – Cod civil
CM – Codul muncii
CEDO – Curtea Europeană pentru Drepturile Omului
ONIAM - Biroul Naţional pentru Compensarea Accidentelor Terapeutice
OMS – Organizația Mondială a Sănătății
CNAM - Compania Naţională de Asigurări în Medicină

3
 INTRODUCERE

Importanța și actualitatea temei cercetate: A vorbi despre viață și sănătate ca obiecte

de drept privat – bunuri personale nepatrimoniale ale unei persoane, a vorbi despre moarte ca
fapt legal - nu este o sarcină ușoară.
Fără sănătate bună, toate celelalte valori trec pe plan secundar și adesea încetează să
mai conteze. Viața și sănătatea unui cetățean ca valori terminale nu pot decât să determine
conținutul normelor juridice ale unui stat civil, cum este și Republica Moldova.
Carta Organizației Mondiale a Sănătății definește sănătatea ca „o stare de bunăstare
fizică, mentală și socială completă”. Trebuie subliniat faptul că funcționarea deplină a
sistemelor corpului uman, starea sa fizică și spirituală determină nivelul de viață al unui anumit
individ în ansamblu, fiind una dintre resursele importante pentru satisfacerea nevoilor fizice,
mentale, sociale și altele ale persoanelor.
Drepturile pacienţilor şi malpraxisul medical sunt două categorii juridice complexe,
care se regăsesc direct sau indirect în diferite acte normative naţionale şi internaţionale.
Aspecte importante referitoare la cele două categorii se regăsesc în Constituţia
Republicii Moldova, care în art.36 garantează dreptul la ocrotirea sănătăţii, drept ce include în
sine şi drepturile pacienţilor de a le fi respectate drepturile lor. În art.24 Constituția garantează
dreptul persoanei la viaţă şi dreptul la integritate fizică şi psihică (aspect foarte strâns legat din
punct de vedere juridic de malpraxis). Legislaţia penală, contravenţională şi civilă, la fel,
conţin în sine diferite reglementări ale relaţiilor din domeniul protecţiei drepturilor pacienţilor
şi al malpraxis-ului medical, în special, ce ţine de răspunderea juridică pentru încălcarea
legislaţiei din domeniu. Totuși este necesar studierea complexă și reglementarea malpraxisului
în Republica Moldova.
Gradul de studiere a acesteia în literatura de specialitate: Problema răspunderii
juridice în dreptul medical și a malpraxisului este studiată în literatura de specialitate din
străinătate, dar mai puțin în doctrina națională. În acest sens putem menționa lucrările autorilor
Baciu Gh., Ețco C., Midrigan V., Faigher A., Rotaru G., Sas A., Егоров К.В., А.С. Булнина,
Гараева Г.Х ș.a. La fel, la elaborarea tezei am utilizat actele normative în vigoare, precum și
studii, rapoarte, date statistice.

4
 Scopul și sarcinile tezei: Scopul lucrării vizează proiectarea cadrului teoretico-
normativ, iar, în temeiul lor, și a tezelor științifico-practice privind urmărirea penală în cauzele
penale de trafic de ființe umane.
Obiectivul general al studiului este de a determina situația existentă la nivel național cu
privire la răspunderea juridică în dreptul medical și malpraxisul medical și necesitățile actuale
pentru elaborarea unui cadru normativ eficient și aplicativ pentru țara noastră.
În acest sens ne propunem în lucrare să atingem următoarele sarcini:
• Analiza noțiunii și elementelor dreptului medical
• Studierea evoluției răspunderii juridice în dreptul medical
• Identificarea raportului juridic de drept medical
• Caracterizarea condițiilor generale privind angajarea răspunderii juridice în
dreptul medical
• Reflectarea formelor răspunderii juridice în dreptul medical
• Definirea malpraxisului medical
• Realizarea studiului comparat privind soluționarea malpraxisului medical în
diferite state ale lumii
Obiectul studiului: îl reprezintă particularitățile răspunderii juridice în dreptul
medical, formele și condițiile răspunderii, malpraxisul medical, subiecții răspunderii juridice în
dreptul medical.
Baza științfico-metodologică: Documentarea teoretică mi-a oferit o imagine clară
asupra teoriilor ştiințifice emise şi fundamentate în domeniul subsistemelor organizațional,
informațional, decizional şi metodologic.
Pentru o analiză riguroasă şi pentru cunoaşterea aprofundată a cadrului de manifestare a
răspunderii juridice în dreptul medical investigat am extins documentarea atât asupra surselor
de documentare clasice, cât şi asupra lucrărilor de specialitate actuale din literatura națională şi
internațională.
Baza metodologică a cercetării este constituită din metoda dialectică, general-științifică
de cunoaștere a realității înconjurătoare în corelația ei cu diverse fapte, evenimente, fenomene,
din interpretarea generală științifico-sistemică. Totodată, în cadrul tezei de master au fost
aplicate și asemenea metode de investigare particulare cum ar fi cea sistemică, comparativă,

5
statistică, logică, sociologică etc. Pentru a asigura obiectivitatea rezultatelor cercetării, aceste
metode au fost aplicate în complexitatea lor.
Elemente de inovare științifică constă în abordarea complexă a noțiunii răspunderii
juridice în dreptul medical, identificarea măsurilor necesare pentru consolidarea instituției
malpraxisului în Republica Moldova, toate fiind concentrate într-o lucrare de master.
Sumarul capitolelor tezei: Capitolul I Regmul juridic și evoluția dreptului medical
analizează regimul juridic și evoluția dreptului medical, caracterizând elementele dreptului
medical, raportul juridic de drept medical.
Capitolul II Particularitățile răspunderii juridice în dreptul medical, își propune să
studieze condițiile generale privind angajarea răspunderii juridice în dreptul medical, formele
răspunderii juridice în dreptul medical, noțiunea și trăsăturile malpraxisului medical.
Capitolul III Aspecte comparative privind malpraxisul include studiul comparat
privind soluționarea malpraxisului medical în diferite state ale lumii, precum și unele exemple
din jurisprudența internațională cu privire la malpraxis.

6
 CAPITOLUL I REGIMUL JURIDIC ȘI EVOLUȚIA DREPTULUI MEDICAL
1.1 Noțiunea și elementele dreptului medical

Sănătatea aparține unei persoane în totalitate de la naștere. Nu poate fi recreat de la zero

în caz de pierdere totală sau parțială; astăzi, numai metode de restabilire și menținere a
sănătății sunt disponibile pentru omenire. Astfel de metode sunt sfera de interese ale științei
medicale, menite să investigheze și să dezvolte metode de influențare a corpului uman în
scopul întăririi și menținerii sănătății, precum și activităților medicale nemijlocite, al căror
conținut este activitatea de organizare și furnizare a îngrijirii medicale propriu-zise1.
Domeniul profesional al activității medicale este o listă foarte extinsă de diverse
servicii (și uneori lucrări): odată cu dezvoltarea progresului științific și tehnologic, numărul
celor mai noi metode, mijloace, metode utilizate în implementarea acestuia continuă să crească.
În același timp, utilizarea tehnologiilor moderne duce la creșterea riscurilor în domeniul
medicinei. Numărul cazurilor de îngrijire medicală necorespunzătoare care au dus la prejudicii
vieții sau sănătății pacientului nu este în scădere în present.
Din ce în ce mai mult, pacienții sunt nevoiți să meargă în justiție pentru a-și proteja
drepturile încălcate, dar în niciun caz pretențiile nu sunt întotdeauna satisfăcute de către
instanțe, inclusiv din cauza lipsei de dovezi a prejudiciului cauzat, a relației de cauzalitate
dintre îngrijirea medicală acordată și consecințele care au urmat.
Furnizarea slabă a îngrijirii medicale duce, de asemenea, la decese ale pacienților. În
Republica Moldova, se constată încă un nivel destul de ridicat al mortalității generale, inclusiv
din cauza erorilor medicale și (sau) a altor deficiențe în furnizarea de îngrijiri medicale, care
sunt indicate în documentele medicale. Este important că încă nu există date oficiale cu privire
la numărul de decese cauzate de cauzele intervenției medicale inadecvate, totuși, datele extrase
din surse adiacente indică faptul că, din păcate, în realitate există multe astfel de cazuri.
Cele de mai sus determină relevanța și necesitatea pregătirii juridice pentru următoarele
categorii de specialiști:2

1
Егоров К.В., А.С. Булнина, Гараева Г.Х. и др. М. Медицинское право: Учебное пособие. [Электронное
издание] : Статут, 2019
2
Ibidem

7
 1) medici viitori și în exercițiu, precum și specialiști cu studii medii medicale
(specialiști în alte profesii legate de medicină) în vederea prevenirii sau reducerii numărului de
cazuri de îngrijiri medicale de proastă calitate, erori medicale;
2) viitori avocați și în exercițiu ale căror activități vor fi legate de protecția drepturilor
încălcate atât a pacienților (de exemplu, ca urmare a vătămării sănătății ca urmare a acordării
de îngrijiri medicale necorespunzătoare), cât și a medicilor și a altor lucrători medicali și
instituțiile medicale în general (de exemplu, în caz de abuz de către pacienți).
Dreptul aplicabil raporturilor juridice profesionale, patrimoniale sau nepatrimoniale,
care se stabilesc și ulterior se concretizează între cei care exercită anumite profesii de ordin
medical, pe de o parte și persoanele fizice sau juridice, ca subiecte ale raporturilor juridice
civile, izvorâte din aceste colaborări, pe de altă parte, poartă denumirea de drept medical.
În esență, acesta este un ansamblu de norme juridice omogene care reglementează
respectivele raporturi juridice profesionale în domeniul medical.
Dreptul Medical este o ramură de drept distinctă, ce se realizează având la bază
principiile dreptului civil, ca ramură generală de drept, fiind o știință aparte, recent
reglementată și care este consolidată în mod special pe următoarele elemente și drepturi
fundamentale, atât de ordin constituțional, cât și de altă natură cu caracter juridic.
Dreptul Medical: 3
(1) dreptul constituțional al fiecărei persoane privind ocrotirea sănătății și a relațiilor
sociale ce apar în sfera ocrotirii sănătății;
(2) relațiile sociale din domeniul medical sunt reglementate prin norme juridice proprii
acestui domeniu, distincte, care interferează într-un mod complex cu alte norme juridice de
natură civilă, administrativă, penală, sau chiar contravențională, după caz;
(3) în limitele ramurilor de drept enumerate anterior, nu este posibilă garantarea unei
reglementări calitative a intregului spectru de relații ce reglementează normele juridice ale
dreptului medical… si din aceste considerente este necesară și oportună aplicabilitatea
normelor specifice de drept medical, în raporturile juridice izvorâte din această ramură de drept
distinctă, apărută recent regelementativ, dar care faptic nu este deloc recentă, ca existentă în
societate.

3
https://avocat-sorin-maduta.ro/ce-este-dreptul-medical/

8
 Foarte multă lume asimilează Dreptul Medical cu știința aparte a medicine legale…care
este o stiință auxiliară ce are anumite conotații și interferențe în materia, la care fac referire în
prezentele rânduri.
Obiectul principal de reglementare a Științei Dreptului Medical, îl constituie în
principal relațiile sociale, raporturile juridice, ce se realizează între “prestatorii de servicii
medicale”, ca entități proprii distincte, sau aflate în raporturi de subordonare față de anumite
instituții publice și cei care beneficiază de aceste servicii, de natură medicală, denumiți în
continuare ca fiind “consumatori de servicii medicale”.
Dreptul Medical reglementează raporturile, sub forma unui șir de relații sociale, care au
în prim plan actul medical, mai exact procesul sau activitatea de acordare a serviciilor
medicale, pacienților care trebuie să fie si chiar sunt, de cele mai multe ori, beneficiarii
acestora.4
Există și servicii de natură medicală, sau care pot fi incluse în această sferă, conexe sau
auxiliare, celor enumerate anterior, acestea fiind serviciile de acordare a asistenței medicale și
anume: relațiile interumane privind asigurarea obligatorie de asistență medicală.
Aceste raporturi juridice care izvorăsc din descrierea exemplificativă anterioară,
constituie relațiile pe care Dreptul Medical le reglementează în complexitatea sa, ca materie
juridică distinctă și de proprie aplicabilitate.
Principalii participanți în raportul juridic considerat sunt: pacientul; personalul medical
(în special - medicul curant); instituția medicală (unități sanitare, institute de cercetare, institute
medicale și alte entități); organizarea asigurărilor medicale; asigurați (deținător de poliță);
organismele de reglementare și administrative ale statului în domeniul asistenței medicale
(Ministerul Sănătății al Republicii Moldova, Compania Națională de Asigurări în Medicină).
În plus, la relațiile juridice medicale pot participa următoarele entități: organismele care
eliberează instituțiilor medicale permisiunea de a desfășura activități medicale (licențe și
certificate); asociatii medicale; organizații de control (sindicate, societăți de protecție a
consumatorilor, comitet antimonopol etc.), instanțe judecătorești.
Rolul statului în asistența medicală din Republica Moldova este destul de puternic și
voluminos: în primul rând, statul proclamă dreptul de a proteja sănătatea cetățenilor și stabilete
minimul garantat de îngrijire medicală oferită gratuit în cadrul asigurării medicale obligatorii.

4
https://avocat-sorin-maduta.ro/ce-este-dreptul-medical/

9
În al doilea rând, stabilește standarde pentru acordarea asistenței medicale care sunt obligatorii
atât pentru instituțiile medicale publice, cât și pentru cele private. În al treilea rând, statul
controlează activitățile instituțiilor medicale: stabilește permisele necesare pentru furnizarea de
servicii medicale (licențe, certificate de instituții medicale; diplome și certificate de medici),
efectuează acreditarea activităților, stabilește o listă a organizațiilor de supraveghere. În al
patrulea rând, statul trage la răspundere persoanele vinovate de încălcarea drepturilor și
intereselor legitime. În al cincilea rând, statul își asumă dezvoltarea sistemului de sănătate de
către entitățile constitutive și le conferă autoritatea corespunzătoare pentru a face acest lucru.
În plus, statul determină gama de drepturi și interese legale ale unei persoane în domeniul
asistenței medicale, le protejează și garantează dreptul la protecție în cazul încălcării acestora.
Răspundere juridică medicală este o formă a responsabilităţii sociale, aceasta trebuie
abordată alături de răspunderea morală, etică, deontologică şi mistico-religioasă.
Răspundere juridică medicală reprezintă: capacitatea persoanei de a-şi asuma obligaţiile
ce rezultă din săvârşirea personal imputabilă a unei fapte, omisivă sau comisivă, care atrage
incidenţa uneia sau mai multor sancţiuni juridice
Premisele de ordin filosofic servesc în calitate de fundament logic şi moral al
răspunderii juridice medicale. Premisele date sunt cunoscute drept teorii ale răspunderii
juridice medicale. Teoriile în cauză sunt caracterizate de versatilitate spaţio-temporală („atunci
şi acolo, aici şi acum”)
Trei teorii ale răspunderii juridice medicale:
▪ teoria imunităţii profesionale;
▪ teoria strict liability (rigoristă);
▪ teoria responsabilităţii subiective.
Teoria imunităţii profesionale
Teoria imunităţii profesionale este bazată pe principiul binefacerii, în virtutea căruia
medicul este protejat a priori de răspundere, în realizarea profesiei sale acţionând exclusiv în
sensul binelui pacientului său.
Teoria imunităţii profesionale presupune că accesul în profesia medicală constituie, în
plan obiectiv şi subiectiv, dovada necesară şi suficientă a competenţelor.
Diploma de medic este abordată ca şi brevet de neimputabilitate.
Teoria strict liability

10
 Teoria strict liability priveşte obligaţia profesională a medicului drept obligaţie de
rezultat, iar nerealizarea rezultatului generează în sarcina medicului o prezumţie de culpă.
Este o varietate a răspunderii civile contractuale, cu o f. mică incidenţă în litigiile
medicale.
Posibilitatea aplicării teoriei rigoriste este operabilă în unele contracte de prestare a
serviciilor de sănătate, când răspunderea medicului este strict legată de obţinerea unui rezultat
concret.
Teoria responsabilităţii subiective
Teoria responsabilităţii subiective priveşte valorizarea greşelii profesionale a PSS,
sprijinindu-se pe trei temeiuri juridice ale dezdăunării victimelor greşelilor profesionale:
vinovăţia medicală, riscul medical şi solidaritatea profesională.
Vinovăţia medicală presupune existenţa laturii subiective a faptei. Riscul medical
presupune nerespectarea standardelor de practică medicală. Solidaritatea profesională
presupune nerespectarea obligaţiei consultării colegiale.
Pentru angajarea RJM este necesară întrunirea şi parcurgerea condiţiilor generale ale
răspunderii juridice medicale:
▪ existenţa subiectului obligat;
▪ existenţa unei fapte comisive sau omisive;
▪ săvârşirea faptei cu forma de vinovăţie cerută de lege;
▪ fapta să fie generatoare de prejudicii.

1.2 Istoricul răspunderii juridice în dreptul medical

Erorile mediсale întotdeauna au atras atenția soсietății. Pentru erori şi omisiuni în

munсa pe сare o exerсită, mediсii au fost supuși la diverse sanсțiuni. În principiu, putem
afirma că responsabilitatea în cadrul prestării de servicii medicale este subiectivă, astfel încât
trebuie să intervină un anumit nivel de vinovăție sau neglijență în conduita prestatorului de
servicii medicale. Reglementarea juridiсă a aсtivităţii mediсale, aсtualmente, neсesită
studierea dreptului în proсesul formării profesionale a medicilor.
Ghenadie Rotaru, în lucrarea „Probleme juridice în practica medicală şi medierea”,
amintește de Regele Hammurabi din Babilon – cel care a inclus responsabilitatea medicilor în
caz de deces sau rănire a pacientului, inclusiv şi vătămarea corporală. Trebuie menționat că

11
 Codul lui Hammurabi constituie un text aparent corect pentru perioada istorică în care este
aplicat, deoarece, în multe cazuri, se referă la Legea Talionului, o transmitere care a constituit
un progres juridic indubitabil prin introducerea, după cum am subliniat, principiul
proporționalității reacției legale.
Cu toate acestea, în ceea ce privește responsabilitatea medicală în sine (Paragrafele
196 [„Dacă un bărbat lasă un alt om cu un singur ochi, îl vor lăsa cu un ochi”] și 197 [„Dacă
rupe un os cu altul, vor rupe lui un os”] a constat în aplicarea pedepsei numai pe cauza
pagubei și bazându-se pe parificarea durerii inițiale cu cea cauzată actorului), ceea ce putem
înțelege ca pedeapsă capitală. În acest sens, alineatele 219 și 220 sunt remarcabile: § 219 –
„Dacă medicul face o incizie profundă la sclavul unei persoane comune și provoacă moartea,
el va restabili sclavul prin sclav”. § 220 – „Dacă îți deschizi templul cu un bisturiu din bronz
și îl lași cu un ochi, vei plăti jumătate din valoarea sa în argint”. În orice caz, responsabilitatea
profesională a medicului nu se va epuizată odată cu plata unei sume economice, dar Codul
prevede, de asemenea, sancțiuni fizice pentru medic, concentrându-se, în special, pe amputații
corporale. Astfel, prognoza de la punctul 218 este semnificativă: § 218 – „Dacă un medic face
o incizie adâncă la un bărbat cu bisturiul din bronz și provoacă moartea sau dacă deschide
tâmpla unui om cu bisturiul din bronz și lasă omul cu un ochi, lasă-l săși taie mâna”.5
Dincolo de pedepsele impuse, trebuie să subliniem că reglementarea responsabilității
medicale nu este o problemă nouă, având în vedere că, de-a lungul istoriei, profesioniștii din
domeniul sănătății, într-un fel sau altul și cu o intensitate mai mare sau mai mică în
conformitate cu concepțiile dominanți în fiecare timp, au fost impuși să răspundă pentru
erorile din practicile medicale desfășurate în activitatea lor obișnuită în fața șefului tribului, în
fața oamenilor înșiși sau, ulterior, în fața judecătorului.
De fapt, preceptele expuse demonstrează clar că responsabilitatea medicală a fost
întradevăr disciplinată în Codul Hammurabi prin clasificarea infracțiunilor și a pedepselor,
astfel încât au fost stabilite sancțiuni economice pentru erori minore și sancțiuni corporale
pentru malpraxisul medical mai grav6, care, la acel moment, variau în funcție de starea
individului. Astfel, în ceea ce privește responsabilitatea medicală, au fost distinse, cu adevărat,

5
Plotnic O., Ciochină E. Analiza istorică a răspunderii juridice pentru încălcarea drepturilor pacienților, în:
Culegere de articole ştiinţifice aleConferinţei Ştiinţific Internaţional ”Competitivitate şi Inovare în economia
cunoaşterii”, Ediţia a XXII-a , 25-26 septembrie 2020, Chişinău e-ISBN 978-9975-75-985-4, p.772
6
De Montalvo J.F., Del Barrio F. Responsabilitatea medicală ca un fenomen nou: analiza cauzelor și conceptelor,
Medicină înaintea legii: probleme de limbă și risc profesional, Dykinson, Madrid, 10 p.

12
 două tipuri de reglementări: cea care a afectat prejudiciul cauzat unei persoane libere,
identificată cu responsabilitatea penală a medicului (amputația ambelor mâini), și cea legată
de daunele cauzate unui sclav, identificată cu responsabilitatea civilă a medicului (plata a
jumătate din sclav sau restituirea de către altul)7.
Așadar, curiozitatea persistă faţă de faptul că prima diferență între responsabilitatea
civilă și responsabilitatea penală în domeniul îngrijirii nu a răspuns atât la gravitatea conduitei
dăunătoare, cât și la starea subiectivă a părții vătămate.
După perioada civilizației mesopotamiene, cealaltă civilizație a Antichității a fost
perioada Egipteană deosebit de înfloritoare. În acest sens, trecem în revistă evoluția
importantă experimentată de medicina egipteană. De fapt, ca și în cazul altor arte și discipline,
medicina occidentală își are rădăcinile în Egiptul Antic. Egiptenii, pe baza relației strânse
dintre medicament și magie, s-au protejat de relele – boli, vrăji sau ghinion – prin amulete
folosite ca ornamente. Cu toate acestea, prin celebrele lor tehnici de îmbălsămare, au avut
ocazia să examineze amănunțit corpul și viscerele umane, în ciuda cărora nu au dezvoltat
cunoștințe anatomice vaste. Prin urmare, deși medicina și magia au continuat să fie strâns
legate, spiritul de observație al profesioniștilor egipteni antici a permis acumularea de
experiențe interesante care au dus mai târziu la medicina empirică. Astfel, ei au aflat
proprietățile vindecătoare ale multor medicamente, de la odihnă, de la îngrijirea care
accelerează recuperarea pacientului sau de la importanța igienei pentru prevenirea bolilor8.
Cea mai mare parte a cunoștințelor medicinei egiptene, precum recunoașterea inimii și
nu a ficatului ca organ vital – a fost obținută din manuscrisul pe papirus, două dintre ele având
o relevanță specială pentru analiza noastră istorico-juridică: Papirusul din Ebers și Smith
Papyrus, astfel numiți în onoarea descoperitorilor respectivi. Nu sunt singurele papirusuri ce
au conotații medicale din Egiptul Antic.
Astfel, doctrina a mai citat și altele:
a) Papyrusul Hearst, din 1550 î.Hr., care a fost dobândit în timpul unei expediții de
către Hearst în 1901 și se referă la boli genitourinare la femei, majoritatea conținutului său
fiind similară cu papirusul ebberic;

7
Parra S., Dario A. La evolución ético-jurídica de la responsabilidad médica. Acta bioethica, Santiago, v. 20,
ISSN 1726-569X.,2014 https://scielo.conicyt.cl/scielo.php?script=sci_arttext&pid=S1726-
569X2014000200008&lng=es&nrm=iso
8
Calvo S.G. La medicina en el antiguo Egipto, Pediatrica Volumen 5, n.º 1, 47-48 p., ISSN 1728-2403, 2003,
http://sisbib.unmsm.edu.pe/BVRevistas/Paediatrica/v05_n1/medicina.htm

13
 b) Marele Papirus din Berlin, cunoscut și sub denumirea de Papyrus Bruge, care
descrie probleme medicale, inclusiv boli de sân și remedii pentru infertilitate;
c) Papirusul Berlinului Mic, din anii 1300-1600 î.e.n., care conține vrăji pentru mame
și copii bolnavi, conținutul său fiind, în principal, de natură mistică sau magică și
d) Papirusul lui Chester Beatty, care prezintă, în principal,cu tratamentul bolilor
gastro-intestinaleși datează din dinastia XIX 1316-1200 ani î.Hr.9
În acest moment, este de interes special referirea la „Cartea sacră” din Egiptul antic,
prin care a fost reglementată acțiunea medicală. Într-adevăr, a fost un fel de cod elaborat de
preoții vremii, care, pe lângă stabilirea unei serii de dispoziții care reglementează activitatea
medicului, au oferit declarații cuprinzătoare despre simptomele unor boli. Nerespectarea
reglementărilor date în activitatea medicală ar putea conduce la impunerea de sancțiuni grave
medicului, inclusiv a pedepsei cu moartea. În orice caz, ceea ce a fost cu adevărat pedepsit,
mai mult decât prejudiciul cauzat, a fost nerespectarea preceptului10. Cu toate acestea, au fost
incluse și reguli care ar trebui urmate de pacient, iar neascultare cărora a exonerat medicul de
la eventuala sa responsabilitate, transferându-l către acesta din urmă, ceea ce a implicat una
dintre primele încercări istorice de echilibrare a relației medic-pacient. Medicii, care au
respectat riguros regulile artei prevăzute în Cartea Sfântă, au fost întotdeauna protejați de lege,
indiferent de rezultatul performanței lor medicale. Prin urmare, a fost suficientă respectarea
regulilor pentru a exonera medicul de răspundere. Pe de altă parte, dacă s-au abătut de la
reguli, au primit pedeapsa corespunzătoare indiferent de rezultatul obținut, deoarece ceea ce a
fost cu adevărat sancționat a fost omiterea sau nerespectarea normei, nu rezultatul în sine.
Medicii egipteni aparțineau marilor colegii preoțești și se bucurau de prerogativele de care
dispunea casta preoțească, templele fiind locurile frecvent alese pentru dezvoltarea practicii
medicale11.
Rotaru G. în lucrarea „Probleme juridiсe în praсtiсa mediсală şi medierea” faсe o
analiză și a altor perioade, astfel menționând сă în antiсhitate, preсum şi în Rusia, se întâlnește
Statutul lui Vladimir Sviatoslaviсi (X-XI) şi „Adevărul Rus” (IX-XI) сe сonțin dispoziții

9
Álvarez V.J. Pagina de la historia, Journal of Medical Humanities, Vol. 8, nr. 1, 2008, 1-2 p, 2008,
https://www.scribd.com/document/397991176/hmc100307
10
Llamas P. E. La responsabilidad civil del médico: aspectos tradicionales y modernos,Trivium, Madrid,100 p,
1988, ISBN 84-86440-96-3
11
Blas O.C. Responsabilidad profesional del medico, Enfoque para el siglo XXI. Editorial Bosch, Barcelona,384
p, 2003, ISBN 9788476986851

14
 referitoare la praсtiсa mediсală, iar în anul 1700 în Rusia a fost publiсată prima lege сare
furnizează sanсțiuni în сaz de inсompetență şi falsifiсări ilegale, utilizarea mediсamentelor
сare сauzează moartea paсienților. Pentru „fieсare doсtor”, сare în mod deliberat „va omori”
pe сineva, legea prevedea pedeapsa сu moartea12.
În aсeeași luсrare, Rotaru G. menționează сă spre deosebire de răspunderea сivilă, сea
penală, prevăzută pentru luсrătorii din domeniul sănătății, în diferite formațiuni soсial-
politiсe, a fost pusă în apliсare în moduri diferite. Astfel, în timpul Regelui Babilonului
Hammurabi, se prevedeau pentru un tratament сare a eșuat, în сazul în сare mediсul a fost
obligat să întoarсă bolnavului plata сheltuielilor de preț eсhivalent.
Dreptul privat roman prevedea pedepse pentru tratamentul inadeсvat sau moartea unui
bolnav. Сompensarea reglementată pentru prejudiсiul сauzat de praсtiсa mediсală este atestată
în artiсole separate, militare şi în „Сărţile Maritime”, preluate de сătre Petru I în 1716 şi în
1720. Astfel, la punсtul 9 din „Сarta Maritimă” (Морскaя Хaртия) se deсlara сă mediсul va fi
pedepsit în сazul tratamentului neefiсient. Până la 1857, în Rusia nu a existat niсi o lege uniсă
de reglementare a aсtivității mediсale.
Сarta şi Legile Imperiul Rus au definit drepturile şi responsabilitățile mediсilor. În
aсest timp, mediсal a fost supus, pentru o neglijență severă profesională, la răspundere penală
sau сivilă, dacă a survenit decesul pacientului.
Сonform Сodului Penal (1885), profesarea cu abateri a serviciului medicala fost
văzută сa o abatere administrativă. M.A. Pliusсhevski-Pliusсhik, în 1913, sсria сă este neсesar
să se faсă distinсție între neglijența profesională a unui mediс referitoare la metoda de
tratament şi nepăsare, сa o supraveghere în punerea în apliсare a unei aсțiuni pur tehniсe (de
ex.: mediсamentul сare a сauzat un prejudiсiu). Urmărirea penală a unui mediс pentru un
diagnostiс greșit și tratament inсoreсt poate duсe la o răspundere penală. Responsabilitatea
pentru un mediс vine doar din neglijență ordinară sau inadvertență.13
În Evul Mediu, în Europa, medicina a fost puternic influențată de două evenimente:
cultura arabă și creștinismul, musulmanii având un respect deosebit pentru medicină, anume
datorită răspunderii care însoțea această profesie. „Legământul medical” al lui Musa Ibn
Mimun, cunoscut și sub numele de Maimonide (medic care a avut printre pacienți pe sultanul

12
Rotaru G. Bаzele juridice lа reаlizаreа dreptului constituționаl lа ocrătireа sănătății,În: Revistа Științifico
Prаctică Info-Med NR.1(25),12 p, 2015,ISNN 1810-3936
13
Ibidem

15
 Saladin și pe Regele Richard Inimă de Leu), s-a bucurat de o faimă deosebită doar cu
„Jurământul lui Hippocrat”, un jurământ medical care abordează competenţa ca profilaxie a
răspunderii medicale şi care pledează pentru responsabilitatea medicului. Creştinismul a
influenţat şi determinat definitivarea unei atitudini faţă de boală şi bolnav, faţă de medici şi, în
consecinţă, a răspunderii medicale strict reglementate.
O schimbare critică, din punct de vedere ideologic, în conceptul de responsabilitate
medicală a avut loc în secolul al XIV-lea în Anglia, şi care a avut un impact enorm asupra
conceptului contemporan al malpraxisului medical.
Primul caz tipic de malpraxis medical descris în istorie a avut loc în 1374 în Marea
Britanie, la Curtea Regală de Justiţie a lui John Cavendish, când o acţiune înaintată de către
un pacient împotriva unui medic chirurg a fost susţinută, însă procesul a fost anulat din cauza
unei erori tehnice. Înainte de acest moment de reper – decizia Cavendish, un medic era
complet imun la orice cale de atac, cu excepţia cazurilor în care se putea dovedi că a existat
rea intenţia. Cavendish a elaborat şi aplicat conceptul neglijenţei profesionale, conform căruia
un prejudiciu produs din cauza neglijenţei medicului este considerat fiind recuperabil.
O legislaţie specială adresată domeniului exercitării profesiunii medicale a fost dată, în
1522, de Carol cel Mare şi cunoscută sub numele de Constitutio Carolina. Prin această lege s-
a delimitat, mai exact, rolul şi sarcinile medicinei în raport cu justiţia. În acest sens,
Constitutio Carolina stabileşte sancţionarea medicului, care, din neglijenţă sau nepricepere, a
cauzat moartea bolnavului, în special în cazurile când se demonstrează că a folosit
medicamente neautorizate sau interzise de practica medicală14.
În Rusia, prin Deсretul Împărătesei Elisabeta, anul 1758, normele mediсale înсălсate
de mediсi se pedepseau сu amendă de până la 400 ruble. În baza legislației civile, totuși, nu se
acordau despăgubiri morale pentru daune aduse vieții sau sănătății persoanei. Drept urmare a
acestei lacune legislative, societatea suferea din lipsa unei reglementări juridice depline în
situațiile în care, fiind în prezența unei neglijențe medicale, pacientul era afectat nu doar fizic,
dar și moral.
Jurispurdenţa Ţărilor Române abordează malpraxisul medical şi răspunderea medicală
în temeiul „pierderii meseriei” în caz de „sminteală a bolnavului prin nemeşteşug”. De

14
Ețco C., Mecineanu А. Evoluţiа mаlprаxisului medicаl din perspectivă istorică, Аnаlele Ştiinţifice аle USMF
„N. Testemiţаnu”. nr. 2(12), 2011.171-175 p., ISSN 1857-1719, p.171. 2011

16
 asemenea, sunt prevăzute şi condiţiile când medicul este exonerat de răspundere, şi anume:
dacă bolnavul refuză să-l asculte şi să urmeze sfaturile medicale, precum şi dacă rănitul refuză
îngrijirile medicale („sminteala morţii va fi spre cel rănit”). Aceste aspecte, alături de
precizările privind consideraţia de care beneficiau medicii, apreciindu-se opiniile lor ca
precumpănitoare faţă de alte mărturii apar în Pravilele împărăteşti ale lui Vasile Lupu, în
1646, şi Matei Basarab, în 1652.
Importante sunt şi prevederile care fac diferenţierea între răspunderea penală şi
răspunderea civilă, precum şi cele care stabilesc cuantificarea despăgubirii pentru reparaţia
prejudiciului în funcţie de întinderea acestuia.
Dezvoltarea conceptelor şi principiilor de răspundere medicală a avut loc, în special, în
baza dreptului civil. Astfel, Legiuirea Caragea (1818), codul de legi al Ţării Româneşti, a
formulat principiul general al răspunderii civile: „...care din ştiinţă sau cu neştiinţă, sau cu
greşeală va aduce stricăciuni altcuiva este dator a repara stricăciunea”.
Codul Callimachi (1817), codul civil al Moldovei reglementează „epitropia casei
doctorilor” şi stabileşte condiţii pentru responsabilitate: „oricare din doctori, fără mustrare de
cuget... va călca acest legământ, facându-se aceasta cunoscut la stăpânire, se va scoate din
numărul doftorilor şi tocmeala lui se va strica şi întru nimic nu se va socoti”.
Mai târziu, Regulamentul organic, legile sanitare din anii 1874, 1910, 1935 şi 1943
stipulează condiţii cu privire la activitatea desfăşurată de medici şi a căror încălcare atrage
răspunderea penală şi/sau civilă15.
Conceptul de neglijenţă profesională a fost pentru prima dată utilizat la baza deciziei
unei instanţe din SUA în anul 1853, cu citarea deciziei engleze anterioare. De asemenea,
conceptul de medic prudent şi cetăţean rezonabil: “Medicul prudent este analog cetăţeanului
rezonabil prin prisma dreptului comun” a proliferat în SUA, iar semnificaţia acestuia a
culminat, în 1914, prin decizia instanţei în cazul Schloendorff vs. Society of New York
Hospital, care a adus în prim plan dreptul individului de a decide privind internarea în secţia
de chirurgie. Judecătorul Benjamin N. Cardozo, în baza respectivului caz, a elaborat

15
Ibidem

17
 principiile juridice care fundamentează dreptul pacientului de a fi informat şi de a decide cu
privire la tratamentul terapeutic sau chirurgical.16
Respectiva decizie reprezintă baza necesităţii obţinerii, în prezent, a consimţământului
informat. Dreptul modern al responsabilităţii medicale s-a pronunţat, la data de 20 mai 1936,
referitor la fundamentul delictual sau contractual al responsabilităţii medicale, prin Hotărârea
Curţii de Casaţie franceze, care a decis să substituie fundamentul delictual prin cel
contractual, motivând că între medicul din sectorul liberal şi pacientul său se încheie un
contract şi că responsabilitatea medicului se apreciază în domeniul contractual şi nu delictual.
În Republica Moldova, malpraxisul medical tinde să devină un fenomen reglementat
prin lege de mai bine de 10 ani. Chiar dacă, în acest răstimp, adesea au existat reclamații
privind malpraxisul, ce vizează erori produse prin neglijența medicului, totuși până în present
nici una dintre inițiativele legislative nu au fost aprobate.
Acest lucru este determinat de mai mulți factori printre care cel ce marchează
incapacitatea completă de a demonstra culpa unui medic. Greșeala medicală ar trebui abordată
bidimensional, atât prin acțiunile și inacțiunile celui care realizează operația, determină
diagnosticul, prescrie medicamentul, cât și din perspectiva pacientului, care uneori nu
urmează întocmai planul de tratament, nu ia pastilele prescrise pentru că economisește bani
sau din alte motive psihologice, fiziologice, sociale, religioase etc.
Conform legii Nr.264 din 27.10.2005 cu privire la exercitarea profesiunii de medic
Art.8.1 „Exercitarea profesiunii de medic este incompatibilă cu:” „d) folosirea cunoștințelor
medicale în defavoarea sănătății pacienților sau cu scop criminal.”16, iar art.9.1 din aceeași
lege face referință la depunerea jurământului medicului, „La absolvirea instituției de
învățământ superior medical, se depune jurământul medicului.”17
Conform Codului Penal al RM, Partea Generală, Capitolul II, Articolul 1818, „Se
consideră că infracțiunea a fost săvârșită din imprudență dacă persoana care a săvârșit-o își
dădea seama de caracterul prejudiciabil al acțiunii sau inacțiunii sale, a prevăzut urmările ei
prejudiciabile, dar considera în mod ușuratic că ele vor putea fi evitate ori nu își dădea seama

16
Plotnic O., Ciochină E. Analiza istorică a răspunderii juridice pentru încălcarea drepturilor pacienților. În:
Culegere de articole ştiinţifice ale Conferinţei Ştiinţific Internaţional ”Competitivitate şi Inovare în economia
cunoaşterii”, Ediţia a XXII-a , 25-26 septembrie 2020, Chişinău e-ISBN 978-9975-75-985-4, p.775.
17
Legea Nr.264 din 27.10.2005 cu privire la exercitarea profesiunii de medic. Publicat: 23.12.2005 în Monitorul
Oficial Nr. 172-175, art. 839.
18
Codul Penal al Republicii Moldova Nr. 985 din 18.04.2002. Publicat: 14.04.2009 în Monitorul Oficial Nr. 72-
74, art. 195.

18
 de caracterul prejudiciabil al acțiunii sau inacțiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii
urmărilor ei prejudiciabile, deși trebuia și putea să le prevadă.”
Deși au fost făcute mai multe tentative de reglementare a malpraxisului medical în
Republica Moldova, până la moment nu avem reglementări clare care săstabilească condițiile
de răspundere juridical a personalului și instituțiilor medicale în cazul cauzării prejudiciilor
vieții sau sănătății persoanei. Anume din acest considerent, problema temeiurilor clare de
atragere la răspundere juridică a personalului medical și instituțiilor medicale.

1.2 Raportul juridic de drept medical

Reglementarea unei relaţii sociale printr-o normă de drept, transformă relaţia socială
respectivă intr-o relaţie de drept – raport juridic - cu toate consecinţele ce decurg din aceasta.
În spiritul acestui principiu general, dreptul medical poate fi definit ca o ramură a dreptului ce
cuprinde norme juridice de drept intern, comunitar şi internaţional, prin care sunt reglementate
relaţiile socio-profesionale patrimoniale şi nepatrimoniale ce se stabilesc intre subiectele de
drept medical. “Dreptul medical, disciplină de graniţă între medicină şi drept, susţine
realizarea dreptului la sănătate al omului, bazat pe faptul că persoana umană este intangibilă,
iar respectul vieţii merge până la respectul morţii. Dreptul medical devine un loc de întâlnire a
normelor juridice, morale sau tehnice ideale, cu realităţile medicale, concrete.”19
Ca orice raport juridic, raportul juridic medical, comportă cunoscutele elemente
structurale: subiectele, conţinutul şi obiectul. Elementele structurale ale raportului juridic
medical prezintă particularităţi in funcţie de norma de drept incidentă: penală, administrativă,
civila. Raportat la obiectul prezentei lucrări, ne vom opri la particularităţile raportului juridic
de drept medical ca raport juridic civil şi la consecinţele ce decurg din acesta.
În spiritul principiului enunţat la începutul lucrării, raportul juridic civil de drept
medical, denumit in continuare raport juridic medical, reprezinta totalitatea relaţiilor socio-
umane stabilite între subiectele de drept medical ce cad sub incidenţa legii civile.
Caracteristicile raportului juridic medical: Raportul juridic medical este un raport juridic
social, se stabileste între persoane care au o calitate specială şi cărora legea le impune o
anumita conduită. El este un raport juridic volitiv, acesta se naşte în principiu ca urmare a

19
Moldovan A. T. Dreptul medical – ramură distinctă de drept. În „Dreptul” nr. 7/2006, p. 139

19
 voinţei legiuitorului – concretizată în norma juridică, cât şi ca urmare a voinţei părţilor –
concretizată în manifestarea consimţământului20.
Părţile raportului juridic medical se află pe poziţii de egalitate juridică, respectiv nu
sunt în relaţii de subordonare una faţă de cealalată.
Subiectele raportului juridic medical: Unul dintre subiectele raportului juridic
medical persoana care necesită, utilizează sau solicită servicii de sănătate, indiferent de starea
sa de sănătate, sau care participă benevol, în calitate de subiect uman, la cercetări biomedicale,
astfel cum este definit în art.2 din Legea Nr.263 din 200521 şi în documentul “Principii ale
drepturilor Pacienților în Europa, un cadru comun” adoptat la Consultarea Europeana OMS
asupra drepturilor pacienților care a avut loc la Amsterdam 28-30 martie 1994.
Pe de altă parte, subiecţi ai raportului juridic medical sunt:
- persoanele fizice care acorda servicii medicale, respectiv, medicul, medicul dentist,
farmacistul, asistentul medical, moaşa personalul medical angajat;
- persoanele juridice implicate direct sau conex în acordarea asistenței şi serviciilor
medicale, respectiv unităţile sanitare publice sau private, în calitate de furnizori de servicii
medicale, producătorii de echipamente și dispozitive medicale, substanţe medicamentoase şi
materiale sanitare, furnizorii de utilităţi către unităţile sanitare publice sau private,
Continutul raportului juridic medical: Totalitatea drepturilor (subiective) şi
obligaţiilor (corelative) pe care le dobândesc, respectiv de care sunt ţinute părţile raportului
juridic de drept medical, în limitele normelor juridice de drept medical interne, comunitare şi
internaţionale.
Pacientul are dreptul la:
a) asistenţă medicală gratuită în volumul stabilit de legislaţie;
b) atitudine respectuoasă şi umană din partea prestatorului de servicii de sănătate,
indiferent de vîrstă, sex, apartenenţă etnică, statut socioeconomic, convingeri politice şi
religioase;
c) securitate a vieţii personale, integritate fizică, psihică şi morală, cu asigurarea
discreţiei în timpul acordării serviciilor de sănătate;

20
Sas A. Răspunderea civilă medicală-răspundere civilă delictuală, https://oaji.net/articles/2015/2064-
1432550307.pdf
21
Legea cu privire la drepturile şi responsabilităţile pacientului Nr. 263 din 27.10.2005. Publicat: 30.12.2005 în
Monitorul Oficial Nr. 176-181, art. 867.

20
 d) reducere a suferinţei şi atenuare a durerii, provocate de o îmbolnăvire şi/sau
intervenţie medicală, prin toate metodele şi mijloacele legale disponibile, determinate de
nivelul existent al ştiinţei medicale şi de posibilităţile reale ale prestatorului de servicii de
sănătate;
e) opinie medicală alternativă şi primirea recomandărilor altor specialişti, la solicitarea
sa ori a reprezentantului său legal (a rudei apropiate), în modul stabilit de legislaţie;
f) asigurare de asistenţă medicală (obligatorie şi benevolă), în conformitate cu
legislaţia;
g) informaţii cu privire la prestatorul de servicii de sănătate, profilul, volumul, calitatea,
costul şi modalitatea de prestare a serviciilor respective;
h) examinare, tratament şi întreţinere în condiţii adecvate normelor sanitaro-igienice;
i) informaţii exhaustive cu privire la propria sănătate, metodele de diagnostic,
tratament şi recuperare, profilaxie, precum şi la riscul potenţial şi eficienţa terapeutică a
acestora;
j) informaţie completă privind factorii nocivi ai mediului ambiant;
k) exprimare benevolă a consimţămîntului sau refuzului la intervenţie medicală şi la
participare la cercetarea biomedicală (studiul clinic), în modul stabilit de prezenta lege şi de
alte acte normative; etc.22
Pacientul are următoarele responsabilităţi:
a) să aibă grijă de propria sănătate şi să ducă un mod de viaţă sănătos, excluzînd
acţiunile premeditate ce dăunează sănătăţii lui şi a altor persoane;
b) să respecte măsurile de precauţie în contactele cu alte persoane, inclusiv cu lucrătorii
medicali, în cazul în care ştie că el suferă de o boală ce prezintă pericol social;
c) să întreprindă, în lipsa contraindicaţiilor medicale, măsuri profilactice obligatorii,
inclusiv prin imunizări, a căror neîndeplinire ameninţă propria sănătate şi creează pericol
social;
d) să comunice lucrătorului medical informaţii complete despre bolile suportate şi cele
curente, despre maladiile sale ce prezintă pericol social, inclusiv în caz de donare benevolă a
sîngelui, a substanţelor lichide biologice, a organelor şi ţesuturilor;

Legea Nr. 263 din 27.10.2005 cu privire la drepturile şi responsabilităţile pacientului. Publicat: 30.12.2005 în
22

Monitorul Oficial Nr.176-181 art. 867, art.5

21
 e) să respecte regulile de comportament stabilite pentru pacienţi în instituţia medico-
sanitară, precum şi recomandările medicului în perioada tratamentului ambulator şi staţionar;
etc. 23
Obiectul raportului juridic medical. Obiectul raportului juridic medical reprezintă
conduita părţilor, respectiv acţiunea sau inacţiunea concretă la care este îndreptăţit subiectul
activ –pacientul – şi la care este obligat subiectul pasiv – personalul medical, furnizorul de
produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice.

23
Ibidem, art.7

22
 CAPITOLUL II PARTICULARITĂȚILE RĂSPUNDERII JURIDICE ÎN DREPTUL
MEDICAL
2.1 Condiții generale privind angajarea răspunderii juridice în dreptul medical
Societatea cunoaște un proces continuu de diversificare și fortificare a acțiunilor
statului în toate sferele de activitate, însă în ultima perioadă a devenit absolut necesară
conceptualizarea ideii de răspundere juridică a statului în domeniul ocrotirii sănătății, or
anume acest domeniu este unul de importanță majoră pentru evoluția ulterioară a statului dar
și pentru siguranța națională a acestuia. Implicarea statului în domeniul ocrotirii sănătății
impune îmbunătățiri și perfecționări necontenite în structura sistemului de sănătate.
Afirmarea statului în ocrotirea sănătății populației s-a realizat dea lungul timpului prin
expresia acțiunilor întreprinse vizavi de nevoile sociale de a proteja comunitatea umană
împotriva bolilor, incapacității de muncă sau decesului prematur, pentru că întotdeauna și
pretutindeni, boala și suferința umană au constituit un dezavantaj pentru societate și un
handicap pentru individ, chiar dacă sistemele de valori diferite au făcut uneori ca răsunetul
social al bolii să fie ignorat. Efortul organizat și conjugat al statului în domeniul ocrotirii
sănătății, se reflectă ca o reacție la evoluția morbidității populației, la progresele medicinii, la
curentele social-politice, și nu în ultimul rînd și la imputarea din partea populației a
iresponsabilității statului pentru erorile comise în protejarea sănătății populației.24
Înfăptuirea ocrotirii sănătății, ca prioritate națională, ocupă un loc de seamă în
activitatea statului și dezvăluie una din trăsăturile esențiale ale unei societăți puternice, întrucît
ocrotirea sănătății depinde de progresul tuturor domeniilor de activitate în stat, este logic și
binevenit ca rezultatele înregistrate în oricare alt domeniu să nu afecteze sănătatea publică sau
individuală a cetățeanului, astfel încît să condiționeze angajarea răspunderii juridice a statului
pentru ilegalitățile ce se reflectă asupra ocrotirii sănătății25.
Autorul Pepelea I. Dimitrie, consideră că statul… poate pricinui prejudicii
particularilor, chiar și în domeniul ocrotirii sănătății, prin exercițiul multiplelor sale activități
care au tangență cu sănătatea publică, precum și prin funcționarii săi – încadrați în instituții

24
Gulian M. Responsabilitatea și răspunderea juridică în domeniul ocrotirii sănătății, Teză de doctor în drept,
Chișinău, 2017, p.93
25
Gulian M. State's legal liability in the field of healthcare. In: European Union's History, culture and citizenship.
Pitești: 2015, p.783

23
 publice din sistemul de sănătate26. Anume din acest considerent statul, la fel ca și particularul,
este obligat să-i despăgubească pe cei lezați în dreptul la ocrotirea sănătății, răspunderea
statului ținînd, după împrejurări, de principiile dreptului administrativ sau acelea ale dreptului
civil. Pe zi ce trece, teoria răspunderii puterii publice în domeniul ocrotirii sănătății prezintă
un interes ridicat pentru societate, astfel, nu trebuie să ridice semne de întrebare faptul că
daunele ce privesc sănătatea individului pot rezulta nu numai în raportul pe care îl are cu
instituția medico-sanitară, sau cu personalul medical, ci și din raporturile pe care le are cu
autoritățile publice, sau mai bine zis cu statul. În lipsa de texte legislative care să reglementeze
sub toate aspectele problema răspunderii juridice a statului în domeniul ocrotirii sănătății,
instanțele de contencios administrativ vin să fundamenteze principiul de echitate prin
jurisprudența pe care o creează, prin urmare, jurisprudența și doctrina încearcă să lărgească
domeniul răspunderii puterii publice, căutînd astfel să restabilească prin alocare de daune
interese, un echilibru economic rupt de puterea publică în detrimentul individului27.
Autorul Pepelea, I. Dimitrie, consideră că statul… poate pricinui prejudicii
particularilor, chiar și în domeniul ocrotirii sănătății, prin exercițiul multiplelor sale activități
care au tangență cu sănătatea publică, precum și prin funcționarii săi – încadrați în instituții
publice din sistemul de sănătate. Anume din acest considerent statul, la fel ca și particularul,
este obligat să-i despăgubească pe cei lezați în dreptul la ocrotirea sănătății, răspunderea
statului ținînd, după împrejurări, de principiile dreptului administrativ sau acelea ale dreptului
civil.28
Pe zi ce trece, teoria răspunderii puterii publice în domeniul ocrotirii sănătății prezintă
un interes ridicat pentru societate, astfel, nu trebuie să ridice semne de întrebare faptul că
daunele ce privesc sănătatea individului pot rezulta nu numai în raportul pe care îl are cu
instituția medico-sanitară, sau cu personalul medical, ci și din raporturile pe care le are cu
autoritățile publice, sau mai bine zis cu statul. În lipsa de texte legislative care să reglementeze
sub toate aspectele problema răspunderii juridice a statului în domeniul ocrotirii sănătății,
instanțele de contencios administrativ vin să fundamenteze principiul de echitate prin
jurisprudența pe care o creează, prin urmare, jurisprudența și doctrina încearcă să lărgească

26
Pepelea, Dimitrie I. Responsabilitatea statului și a funcționarului public. Iași: Ed. CERMI, 1997, p.36
27
Gulian M. State's legal liability in the field of healthcare. In: European Union's History, culture and citizenship.
Pitești: 2015, p.784
28
Pepelea, Dimitrie I. Responsabilitatea statului și a funcționarului public. Iași: Ed. CERMI, 1997, p.36

24
 domeniul răspunderii puterii publice, căutînd astfel să restabilească prin alocare de daune
interese, un echilibru economic rupt de puterea publică în detrimentul individului29.
Analiza și sineza diverselor definiții ale răspunderii juridice ne permite să identificăm
o definiție a răspunderii juridice și în domeniul ocrotirii sănătății, care considerăm că
constituie o cerință de a suporta rigorile legii în cazul prejudicierii sănătății oamenilor de către
subiecții de drept privat, precum și de drept public.
Este recunoscut faptul că nici o societate umană nu poate funcționa în lipsa unui
ansamblu de norme care să reglementeze comportamentul oamenilor și la capitolul ocrotirii
sănătății, deoarece sănătatea constituie valoarea cea mai de preț și componentaindispensabilă a
dezvoltării și prosperării sociale. Prin urmare, se relevă că sănătatea presupune, drept condiţii
indispensabile, securitatea economică şi socială, relaţii interpersonale şi sociale armonioase,
un mediu sigur şi sănătos de muncă şi de trai, calitate adecvată a apei potabile, a aerului şi a
solului, alimentare suficientă şi raţională, completate cu un stil de viaţă sănătos şi acces la
servicii de sănătate calitative. În domeniul ocrotirii sănătății, societatea nu poate să accepte
alte comportamente ale subiecților de drept decît cele prescrise de normele de drept, astfel se
intensifică lupta societății pentru contracararea intențiilor de prejudiciere a sănătății
populației30.
Răspunderea juridică în domeniul ocrotirii sănătății se întemeiază pe o constatare
oficială, realizată de regulă de către organele de stat, persoane oficiale special împuternicite.
Respectiv, răspunderea juridică în sistemul de sănătate intervine ca urmare a faptei ilicite și
derivă din sancțiunea pe care legiuitorul o prevede în conținutul normei juridice care
reglementează domeniul ocrotirii sănătății.
După cum explică autorul I. Albu31, prin actul medical defectuos se cauzează vătămări
integrității corporale și sănătății victimei, iar acest prejudiciu își are reflectare pe termen lung
asupra persoanei, întrucît recuperarea în anumite situații implică perioade mai îndelungate de
timp. În sistemul ocrotirii sănătății s-a abordat, în repetate rînduri, că orice act medical
presupune un risc substanțial. Rolul medicului este acela de a reduce acest risc conform

29
Gulian M. State's legal liability in the field of healthcare. In: European Union's History, culture and citizenship.
Pitești: 2015, p.784
30
Gulian Mariana, Responsabilitatea și răspunderea juridică în domeniul ocrotirii sănătății, Teză de doctor în
drept, Chișinău, 2017, p.94
31
Albu I. Răspunderea civilă contractuală pentru prejudiciile nepatrimoniale (daunele morale). În: Dreptul, nr.
8/1992, p. 32-33

25
 competențelor sale. Cu toate acestea, statisticile demonstrează un risc substanțial chiar și în
cazul unui tratament uzual în cadrul căruia au fost luați toți parametrii aparenți de risc. Un
exemplu ar fi cazul anesteziilor care provoacă paralizii imprevizibile pacienților cărora le-au
fost făcute. Așadar, există un domeniu al actului medical în care nu se poate regăsi sub nici o
formă principiul răspunderii întemeiate pe culpa medicului – accidentul medical. Riscul de
medicină este o varietate a riscului întemeiat32, care are loc în limitele îndeplinirii funcțiilor
profesionale de către medici. Lucrătorul medical trebuie să evalueze cele mai mici riscuri
printro atitudine prudentă și printr-o tehnică plină de acuratețe. Riscul oportun, calculat și
controlat, trebuie să evite riscul inoportun – necontrolabil; or, din punct de vedere juridic,
există riscuri supuse normării – susceptibile de o evaluare anticipată, și riscuri nesupuse
normării – imprevizibile, rezultate din situații de urgență, caz fortuit sau forță majoră33.
În opinia autorului G. Baciu34, cercetarea cazurilor de tragere la răspundere a
lucrătorilor medicali pentru deficiențele admise în activitatea profesională este foarte dificilă.
Mai întîi de toate, acest fapt se datorează lipsei la medici a cunoștințelor din domeniul
jurisprudenței, după cum și insuficienței de cunoștințe speciale medicale la colaboratorii
organelor de drept, totuși, documentele dovedesc că, în cadrul proceselor, judecătorii au apelat
la părerea medicilor, moașelor încă din epoca antică35.
Cercetarea temeiului răspunderii juridice în domeniul ocrotirii sănătății este un
fenomen complex, compus din mai multe categorii: temei juridic, răspundere juridică, stat,
domeniul ocrotirii sănătății. Deci, determinarea esenței fenomenului răspunderii juridice în
domeniul ocrotirii sănătății este posibilă exclusiv în condițiile în care sunt definite aceste
noțiuni, întrucît, fiecare dintre ele este tratată neunivoc în doctrina de specialitate. Statul își
asumă obligația garantării unui sistem de ocrotire a sănătății, prin care sprijină, în baza legii,
persoanele aflate în situații în care necesită ajutor.
Fapta ilicita – element obiectiv al răspunderii

32
Midrigan V.S. Condițiile legalității riscului medical. În: Revista Națională de Drept, nr. 10/2006. p.75
33
Faigher A. Riscul în activitatea medicală. În: Legea și viața, nr. 3, 2011, p.34
34
Baciu G. Abordarea juridică a cauzalității și divergențelor de diagnostic în malpraxis. În: Revista Institutului
Național al Justiției, nr. 4, 2013, p. 25
35
Baltaga E. Unele aspecte cu privire la evoluția cadrului normativ de reglementare juridică a „cunoștințelor
speciale”. În: Legea și Viața, nr. 9, 2011, p.39

26
 Dispoziţiile legale amintite permit doar identificarea unor categorii generale de acţiuni
sau inacţiuni ale subiecţilor raportului juridic medical, sancţionate de lege şi care antrenează
răspunderea civilă a acestora.
Personalul medical răspunde pentru prejudiciile cauzate pacienţilor de:
−eroarea profesională (malpraxisul) săvârşită in exercitarea actului medical sau
medico farmaceutic;
−depăşirea competenţelor, cu excepţia cazurilor de urgenţă în care nu este disponibil
personal medical ce are competenţa necesară;
−incălcarea dreptului la confidenţialitate şi viaţă privată a pacientului;
−incălcarea normelor privind consimţământul pacientului la actul medical;
−nerespectarea obligaţiei de acordare a asistenţei medicale.
În acordarea asistenţei medicale şi/sau a ingrijirilor de sănătate, personalul medical are
obligaţia aplicării standardelor terapeutice, stabilite prin ghiduri de practică în specialitatea
respectivă, aprobate la nivel naţional, sau, în lipsa acestora, a standardelor recunoscute de
comunitatea medicală (naţională şi/sau europeană) a specialităţii respective, ceea ce poate
permite intr-o oarecare măsură circumstanţierea faptei ilicite medicale.
Unităţile sanitare publice sau private, in calitate de furnizori de servicii medicale,
răspund pentru prejudiciile cauzate pacienţilor:
- produse în activitatea de prevenţie, diagnostic sau tratament, în situaţia în care
acestea sunt consecinţa:
• infecţiilor nosocomiale, cu excepţia cazului când se dovedeste o cauză externă ce nu
a putut fi controlată de de către instituţie;
• defectelor cunoscute ale dispozitivelor şi aparaturii medicale folosite în mod abuziv,
fără a fi reparate;
• folosirii materialelor sanitare, dispozitivelor medicale, substanţelor medicamentoase,
după expirarea perioadei de garanţie sau a termenului de valabilitate a acestora;
• acceptării de echipamente medicale şi dispositive medicale, materiale sanitare,
substanţe medicamentoase şi sanitare de la furnizori, fără asigurarea prevăzută de lege,
precum şi subcontractarea de servicii medicale sau nemedicale de la furnizori fără asigurarea
de răspundere civilă in domeniul medical.
- generate de nerespectarea reglementărilor interne ale unităţii sanitare.

27
 Producătorii de echipamente şi dispozitive medicale, substanţe medicamentoase şi
materiale sanitare răspund pentru prejudiciile cauzate pacienţilor:
- produse în activitatea de prevenţie, diagnostic sau tratament, generate in mod direct
sau indirect de viciile ascunse ale echipamentelor şi dispozitivelor medicale, substanţelor
medicamentoase şi materialelor sanitare, în perioada de garanţie/valabilitate.
Furnizorii de utilităţi către unităţile sanitare publice sau private, răspund pentru
prejudiciile create pacienţilor:
- generate de furnizarea necorespunzatoare a utilităţilor.
Prejudiciul
Prejudiciul ca element esenţial al răspunderii civile medicale constă în rezultatul
negativ suferit de pacient, în calitate de utilizator de servicii medicale, ca urmare a faptei
ilicite săvârşită de persoana fizică sau juridică prestatoare de servicii medicale.
Apreciem că în cazul răspunderii civile medicale, ca şi in cazul răspunderii civile
delictuale, prejudiciul trebuie să fie rezultatul încălcării unui drept subiectiv sau a lezării unui
interes apropiat în conţinut de un adevărat drept subiectiv.36
Prejudiciul rezultat in urma actului medical defectuos poate fi:
− patrimonial, determinat şi imediat evaluabil, constând, de exemplu, în cheltuieli
medicale necesare refacerii stării de sănătate, pierderea venitului curent, pierderea
veniturilor viitoare, cheltuieli necesare recuperării capacităţii de muncă,
compensării capacităţii de muncă etc.
− moral, fără conţinut economic, care constă în vătămarea adusă integrităţii corporale
şi sănătăţii. Prejudiciile morale sunt:
1. prejudicii corporale grupate astfel: prejudicii constând în dureri fizice sau psihice
(pretium doloris), prejudicii estetice( pretium pulchritudinis), prejudicii de agrement,
pierderea speranţei de viată, prejudiciu indirect (pretium affectionis), sensibilitatea fizică şi
psihică, sentimentele de afecţiune şi de dragoste,
2. prejudicii cauzate personalităţii umane rezultate din atingerea drepturilor referitoare
la demnitate şi onoare, prestigiul profesional, drepturile referitoare la secretul vieţii private la
confidenţialitate etc.37

Stătescu C., Bîrsan C. Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ediţia a IX a revizuită şi adăugită, Editura
36

Hamangiu 2008, p. 146-147

28
 De regulă prejudiciul, ca element al răspunderii civile medicale, este de natură morală.
De aceea repararea prejudiciului are character compensatoriu iar la stabilirea cuantumului
prejudiciului se va avea în vedere criteriul gravităţii prejudiciului moral precum şi criteriul
echităţii.
Prejudiciul este, aşadar, nu numai condiţia răspunderii civile medicale dar şi măsura
acestei răspunderi.
Raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu Pentru antrenarea
răspunderii civile medicale, ca şi în cazul răspunderii civile delictuale, este necesar ca între
fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate respectiv prejudiciul cauzat să fie
consecinţa faptei ilicite.
Potrivit doctrinei şi practicii judiciare, raportul de cauzalitate cuprinde atât faptele care
constituie cauza necesară şi directă cât şi faptele care au făcut posibilă acţiunea cauzală sau i-
au asigurat ori agravat efectele dăunătoare. Pentru stabilirea raportului de cauzalitate intre
fapta ilicită medicală şi prejudiciu este necesar a se stabili, pe baze ştiinţifice, toate corelaţiile
dintre fapte şi împrejurări, reţinându-se în câmpul cauzal doar acelea care au o contribuţie
directă sau indirectă, mediată sau nemijlocită la producerea prejudiciului şi care fac posibilă
identificarea cauzelor principale, secundare, interne, externe, concomitente (congruente sau
asociate) şi condiţiilor care au mediat acţiunea cauzelor.38
Vinovăţia – element subiectv al răspunderii
Specificul răspunderii medicale decurge din particularitatile acestei profesii şi din
caracteristica actului medical.
Doctrina a explicat responsabilitatea medicala pornind de la teorii diferite, dupa cum
urmează:
▪ potrivit teoriei rigoriste, actele medicului şi comportarea să trebuie judecate in
raport cu rezultatele muncii sale si nu cu mijloacele puse la dispoziţie în scopul
obţinerii vindecării.
Fundamentarea răspunderii medicale prin rezultatele muncii medicului are efecte
negative asupra acestei activităţi, prin dezafectarea relaţiei medic-pacient şi adoptarea unei
atitudini pasive faţă de obligaţiile medicului;

37
Vintilă, G., Furtună C. Daunele morale, studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Editura ALL Beck, 2002, p. 25-26.
38
Sas A. op.cit., p.89

29
 ▪ potrivit teoriei imunităţii medicului, faptele medicului sunt susceptibile doar de o
judecata profesională, deoarece grija acestuia faţă de om pleaca dintr-o intenţie de
binefacere, iar actul medical nu poate fi asimilat cu o lovire sau un omor. Nici aceasta
teză nu justifică ştiinţific responsabilitatea medicală, căreia îi conferă, în mod
neprincipial, o poziţie privilegiată în societate;
▪ potrivit teoriei responsabilităţii medicale bazate pe greşeală, faptele ilicite ale
medicului trebuie să fie sancţionate.
▪ potrivit teoriei riscului exercitării profesiei, medical trebuie să răspundă în toate
situaţiile în care a cauzat un prejudiciu pacientului său pentru că şi-a asumat riscul
profesiei sale.
Culpa profesională poate fi definită ca o formă a vinovăţiei în care medicul nu a
prevazut rezultatul faptelor sale, deşi putea şi trebuia sa îl prevada sau a prevăzut rezultatele
faptelor sale, dar a considerat în mod uşuratic că acestea nu vor apărea.
În ceea ce priveşte fundamentarea răspunderii medicale pe noţiunea de “eroare
profesională”, legea României nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății 39 se limitează
la o definiţie sumară a acesteia, respectiv defineşte malpraxis-ul ca fiind eroarea profesională
săvărşită în exercitarea actului medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra
pacientului. Malpraxis-ul se produce din eroare, neglijenţă, imprudenţă, cunoştinţe medicale
insuficiente, prin acte individuale în cadrul procesului de prevenţie, diagnostic şi tratament,
sau din depăşirea limitelor competenţelor, cu excepţia cazurilor de urgenţă.
Legislația Republicii Moldova nu reglementează noțiunea de ”malpraxis”
Rezultă, aşadar, că noţiunea de eroare profesională depăşeşte sfera culpei, erorii sau
bunei credinţe.
Rămâne ca jurisprudenţa şi dreptul medical să individualizeze cât mai precis
responsabilitatea medicală şi să realizeze principiul nulla poena sine culpa, să delimiteze
eşecul de eroare şi greşală, să facă posibilă cunoaşterea precisă a faptelor medicale şi
interpretarea acestora într-un context juridic, “la intersecţia adevărului ştiinţific, al relaţiei
dintre faptul incriminat şi cerinţele normei juridice.”

39
Legea României nr. 95 din 14 aprilie 2006 privind reforma în domeniul sănătății. Publicat în Monitorul Oficial
nr. 652 din 28.08.2015

30
 Personalul medical nu este răspunzător pentru prejudiciile produse în exercitarea
profesiunii in următoarele cazuri:
▪ când prejudiciul se datorează:
▪ condiţiilor de lucru,
▪ infecţiilor nosocomiale,
▪ efectelor adverse, complicaţiilor şi riscurilor general acceptate ale metodelor de
investigaţie şi tratament,
▪ viciilor ascunse ale materialelor medicale şi sanitare, echipamentelor şi
dispozitivelor medicale, substanţelor medicale şi sanitare;
▪ când acţionează cu bună credinţă in situaţii de urgenţă, cu respectarea
competenţei acordate.

2.2 Forme ale răspunderii juridice în dreptul medical

Identificarea formelor răspunderii juridice a instituţiei medico-sanitare şi a
personalului medical constituie o abordare complexă, care iniţial determină elucidarea
noţiunilor ce vizează instituţia medico-sanitară şi personalul medical în asociere cu elementele
răspunderii juridice. După trăsăturile caracteristice, constatăm instituţia medico-sanitară şi
personalul medical implicat în raportul juridic medical, vis-a-vis de care, pacientul îşi poate
revendica pretenţiile ce decurg din actul medical defectuos.
Nu orice conduită umană are relevanţă din punct de vedere juridic ci numai aceea care
cade, într-o formă sau alta, sub incidenţa normei juridice. Se pot distinge astfel mai multe
feluri de răspundere juridică medicală: penală, disciplinară, civilă, administrativă.
Efectul angajării răspunderii juridice a instituţiei medico-sanitare şi a personalului
medical, reprezintă naşterea de noi drepturi în favoarea beneficiarului serviciului medical.
Deoarece culpa instituţiei medico-sanitare sau a medicului este adesea cea mai ascunsă1 şi nu
poate fi cunoscută decât în circumstanţele bine elucidate, pacientul se loveşte de dificultăţi
insurmontabile în dovedirea încălcării drepturilor sale cu cauzarea de prejudicii.
Astfel, existenţa şi tipul răspunderii juridice a subiecţilor ce realizează actul medical
este interdependentă de natura juridică a prejudiciului cauzat bolnavului. Legislaţia în vigoare
nu oferă o reglementare exhaustivă a noţiunii de instituţie medico-sanitară şi a noţiunii de
personal medical, însă aceşti termeni sunt foarte utilizaţi în legislaţia ce reglementează

31
 domeniul ocrotirii sănătăţii. Noţiunea de instituţie medico-sanitară, o deducem din prevederile
Regulamentului- cadru de organizare şi funcţionare a instituţiei medico-sanitare private,
potrivit căruia instituţia medico-sanitară este o persoană juridică ce aparţine sistemului
sănătăţii şi activează sub orice formă juridică de organizare, prevăzută de legislaţia Republicii
Moldova în vigoare40.
Astfel, considerăm că noţiunea respectivă poate fi atribuită şi instituţiei medico-
sanitară publice, având specificul său de activitate. În sistemul asigurării obligatorii de
asistenţă medicală, instituţiile medico-sanitare, apar sub noţiunea de prestatori de servicii
medicale, care acordă asistenţă medicală, indiferent de tipul de proprietate şi forma juridică de
organizare, care activează în conformitate cu legislaţia41.
Prin urmare, conchidem că prestatori de servicii medicale sunt instituţiile medico-
sanitare, care acordă asistenţă medicală prin intermediul personalului medical angajat, iar
aceştia autorizat prestează servicii medicale beneficiarilor din numele instituţiei medicale în
care activează.
În concluzie, la noţiunea de prestatori de servicii medicale se atribuie instituţia
medico-sanitară şi personalul medical, care realizează împreună actul medical prin prisma
raportului juridic format între ei. În literatura de specialitate, instituţia medico-sanitară, se
regăseşte şi în contextul noţiunii de unitate sanitară, care asigură populaţiei asistenţa medicală
curativă şi profilactică prin următoarele unităţi sanitare din sectorul public şi privat: spitale,
dispensare medicale, policlinici, sanatorii, centre de diagnostic si tratament, ambulatorii
integrate spitalelor si de specialitate, preventorii, cabinete medicale de familie, cabinete
stomatologice, cabinete medicale de specialitate, cabinete medicale şcolare/ studenţeşti,
laboratoare medicale, creşe, farmacii şi puncte farmaceutice etc.
Personalul medical este medicul, medicul dentist, farmacistul, asistentul medical şi
moaşa care acordă servicii medicale. Tragerea la răspundere juridică a personalului medical
implică aplicarea sancţiunii în urma încălcării unei norme juridice.
Personalul medical răspunde juridic în situaţiile de: nepregătire-cunoştinţe medicale
insuficiente în exercitarea profesiunii, acordarea unei asistenţe medicale neadecvate,
nerespectarea reglementărilor privind confidenţialitatea, nerespectarea reglementărilor privind

40
Ordinul Ministerului Sănătăţii nr.609 din 26.07.2011 cu privire la aprobarea Regulamentului cadru de
organizare şi funcţionare a instituţiei medico-sanitare private.
41
Jugastru C. Reparaea prejudiciilor nepatrimoniale. Bucureşti: Editura Lumina Lex, 2001

32
 consimţământul informat, nerespectarea reglementărilor privind obligativitatea acordării
asistenţei medicale, depăşirea limitelor competenţei.
Prin prejudicierea unui pacient de către instituţia medico-sanitară sau personalul
medical, pot fi atrase diverse forme ale răspunderii juridice:
— răspundere civilă
— răspundere penală
— răspundere administrativă
— răspundere disciplinară.
Nimeni nu este perfect, nici chiar medicul. Ca cetăţean care îşi desfăşoară activitatea
în cadrul unui corp profesional bine organizat, el răspunde pentru actele sale.
Greşelile comise în exerciţiul artei medicale atrag răspunderea celui vinovat.
În cele ce urmează, abordările reflectate sunt concentrate asupra formelor răspunderii
juridice menţionate a instituţiei medico-sanitare şi a personalului medical.
Răspunderea civilă a instituţiei medico-sanitare şi a personalului medical, trebuie
înţeleasă ca un raport juridic obligaţional, în temeiul căruia o persoană juridică sau fizică-
profesionistă în domeniul sanitar, făcînd parte din personalul medical sau din cadrul instituţiei
medico-sanitară este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia (altora)-pacientului sau
urmaşilor acestuia în drepturi — prin fapta sa ori a aceluia pentru care este, potrivit legii sau
convenţiei, răspunzătoare42. În caz de atitudine neconştiincioasă faţă de activitatea sa, a
personalului medical, a instituţiei medico-sanitare în care activează specialistul dat, el este
obligat să compenseze prejudiciul cauzat sănătăţii pacientului. Această formă de raspundere
juridică intervine în situaţia in care persoanele fizice sau juridice implicate in actul medical
comit o faptă ilicită care are legatură cu exercitarea profesiei medicale sau asigurarea
condiţiilor pentru executarea actului medical.
Intervenţia medicală poate servi drept cauză atît a unui prejudiciu material, cât şi
moral. Dauna morală pricinuită cetăţeanului prin acţiuni ilegale este compensată în caz de
probare a vinovăţiei lucrătorilor medicali. Instituţia medico-sanitară răspunde pentru
prejudiciul cauzat de către medic urmare a acordării asistenţei medicale necalitativă.
Literatura şi jurisprudenţa nu defineşte prin lege termenii „comitent“ şi „prepus“, care
stabilesc un raport prin sintagma „în funcţiile încredinţate“. În practică este iniţiată ideea

42
Florin I.M. Malpraxisul medical. Răspunderea civilă medicală. Bucureşti: Editura Wolters Kluver, 2010

33
 răspunderii comitenţilor, care constă în obligaţia pe care o au de a garanta despăgubirea celor
care au suferit daune prin acţiuni comise de prepuşi, în exercitarea normală a atribuţiilor
specifice funcţiei încredinţate.
De-a lungul timpului, s-a tot discutat că raportul de prepuşenie nu poate fi disociat de
contractul de muncă, iar dreptul de supraveghere şi control al instituţiei medico-sanitare în
procesul acordării asistenţei medicale este o atribuţie exclusivă a acesteia. Această atribuţie
oferă anumite caracteristici, datorită specificului activităţii medicului. Instanţele de judecată,
stabilesc în procesele de judecată că instituţia medico-sanitară căreia i s-a adresat bolnavul,
este răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat de personalul medical.
Subordonarea este o consecinţă obiectivă şi o cerinţă în cadrul raportului juridic de
muncă, iar conţinutul concret al subordonării diferă în funcţie de profesie.
În literatura de specialitate s-au conturat atât opinii potrivit cărora răspunderea civilă
medicală este o răspundere civila contractuală, sau delictuala după caz43, cât şi opinii potrivit
cărora raspunderea civila medicala este intodeauna o raspundere civila delictuala44.
În sprijinul primei opinii s-a apreciat că raporturile dintre medicul din reţeaua sanitară
de stat şi pacient sunt de natura necontractuală şi sunt supuse regulilor răspunderii civile
delictuale, iar raporturile dintre medicul din sistemul privat de exercitare a medicinei şi
pacient sunt, de regulă, contractuale, supuse aşadar regulilor răspunderii contractuale.
În cadrul acestui contract părţile sunt pacientul şi unitatea sanitară privată la care este
angajat medicul care indeplineşte actul medical, conţinutul contractului medical referindu-se
la obligaţia medicului de îngrijire, securitate şi informare şi la obligaţia pacientului de plată a
prestaţiilor medicale, determinant pentru incheierea valabilă a contractului fiind
consimţamântul pacientului. Concluzia este însă că răspunderea contractuală, ca forma a
răspunderii medicale, operează doar în două cazuri, respectiv în raporturile dintre pacient şi
unitatea medicală privată şi în raporturile dintre pacient şi medicul care exercită individual
profesia.45
Opiniile potrivit cărora raspunderea civilă medicală este intodeauna o raspundere
delictuală pornesc de la ideea că “viaţa, sănătatea, integritatea fizică sau psihică nu pot face

43
Beligradeanu Ş., Răspunderea civilă a medicilor şi a unităților sanitare. În Dreptul nr. 3/1990, p. 6
44
Anghel I., Deak Fr., Popa M., Răspunderea civilă. București: Editura Științifică, 1970
45
Sas A. Răspunderea civilă medicală-răspundere civilă delictuală, https://oaji.net/articles/2015/2064-
1432550307.pdf

34
 obiectul unei convenţii şi dacă totuşi s-ar incheia asemenea acte juridice, acestea trebuiesc
socotite nule pe temeiul art.963 C.civil, potrivit căruia contractele nu pot avea ca obiect
lucruri care nu sunt in circuitul civil”
Răspunderea civilă medicală, ca raspundere delictuală, poate fi răspundere pentru fapta
proprie şi/sau răspundere pentru fapta altei persoane.
În cazul medicilor încadraţi în instituţii medico-sanitare, raportul de prepuşenie are un
caracter atipic, deoarece direcţia, controlul şi supravegherea de către comitent se fac într-o
formă incompletă. Criteriul direcţiei şi supravegherii, astfel cum a fost conturat în literatura
juridică, trebuie considerat un criteriu de orientare, deoarece el nu are un caracter de maximă
generalitate, atâta timp cât nu poate fi utilizat în cazurile când calitatea de prepus o au
categorii de persoane cum sunt medicii din unităţile sanitare46.
Alături de răspunderea delictuală a instituţiei medico-sanitare, s-a afirmat şi teza
răspunderii contractuale. Indiferent dacă asistenţa medicală se acordă în unităţi sanitare de stat
sau particulare, medicul îşi asumă obligaţia de a acorda în baza consimţământului
pacientului.47 Contractul i-a naştere între pacient şi unitatea sanitară, dacă medicul este
angajatul unităţii sanitare. Dacă medicul are un cabinet particular, raportul juridic se naşte
între el şi pacient.
Astfel în susţinerea ideii invocate, putem invoca şi prevederile Legii privind asigurarea
obligatorie de asistenţă medicală48, care prevede că între Compania Naţională de Asigurări în
Medicină şi prestatorii de servicii medicale se încheie contract de acordare a asistenţei
medicale (de prestare a serviciilor medicale), conform căruia prestatorul de servicii medicale
se obligă să acorde persoanelor asigurate asistenţă medicală calificată, în volumul şi termenele
prevăzute în Programul unic, iar Compania Naţională de Asigurări în Medicină se obligă să
achite costul asistenţei medicale acordate.
Aşadar, raporturile contractuale între prestatorul de servicii medicale şi Compania
Naţională de Asigurări în Medicină sunt foarte clar şi detaliat reglementate. Nu se poate spune
acelaşi lucru şi cu privire la relaţiile dintre personalul medical şi pacient, mai ales că în cadrul
acestor raporturi intervin uneori conflicte de ordin juridic. Instituţiile medico-sanitare

46
I.Lucă. Contribuţii la studiul răspunderii civile delictuale, Editura Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1997, p.157
47
E.Lipcanu. Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p-248-253
48
Legea cu privire la asigurarea obligatorie de asistenţă medicală, nr.1585 din 27.02.1998. Publicat: 30.04.1998 în
Monitorul Oficial Nr. 38/39 art. 280.

35
încadrate în sistemul asigurării obligatorii de asistenţă medicală, răspund în conformitate cu
legislaţia şi contractul încheiat cu Compania Naţională de Asigurări în Medicină, pentru
volumul şi calitatea serviciilor medicale prestate persoanelor asigurate, pentru refuzul de a
acorda asistenţă medicală persoanelor asigurate. Personalul medical poate fi exonerat de
răspundere juridică în contextul acordării asistenţei medicale pacientului în următoarele
situaţii, fiind angajată în situaţiile respective răspunderea instituţiei medico-sanitare de a
repara prejudiciul cauzat bolnavului:
— condiţiile de muncă precare-dotare insuficientă cu echipament de diagnostic şi
tratament;
— efecte adverse, complicaţii şi riscuri în general acceptate ale metodelor de
investigaţie şi tratament;
— infecţii nosocomiale;
— vicii ascunse ale materialelor sanitare, echipamentelor şi dispozitivelor medicale,
substanţelor medicale şi sanitare folosite.
Instituţiile medico-sanitare răspund în condiţiile legii civile pentru prejudiciile produse
de personalul medical angajat, în solidar cu acesta, dacă pacientul prejudiciat şi-a îndreptat
pretenţia împotriva amândurora, dar pacientul este în drept să solicite repararea prejudiciului
doar a unuia din ei. Dacă instituţia medico-sanitară acoperă singură prejudiciul cauzat de către
personalul său medical angajat, are dreptul la o acţiune în regres împotriva autorului faptei
ilicite şi prejudiciabile, iar medicul se poate apăra, demonstrând în cazul în care dispune de
probe veridice că prejudiciul s-a produs şi ca urmare a culpei instituţiei medico-sanitare sau i
se datorează chiar în întregime.
Evoluţia tehnologică a medicinii cere competenţă şi conştiinciozitate, îndeosebi în
sectoarele de înalt risc ale practicii medicale, în scopul evaluării ştiinţifice a riscurilor. Puşi în
faţa unor dileme datorate progresului tehnic, personalul medical trebuie să aplice nu numai
datele cunoscute ale ştiinţei, dar şi datele actuale ale ştiinţei pentru a preveni producerea unor
prejudicii pentru sănătatea pacienţilor.
Conformitatea actului medical cu datele ştiinţifice actuale face posibilă identificarea
greşelilor de diagnostic, de tratament, a greşelilor în executarea actului chirurgical, a
prelevării de organe sau ţesuturi, etc. Prejudicierea vieţii sau sănătăţii persoanei în timpul
acordării asistenţei medicale, în conformitate cu clauzele contractuale se despăgubesc

36
 conform regulilor prevăzute de Codul civil al Republicii Moldova49 , care reglementează de
asemenea şi mecanismul de reparare a prejudiciilor cauzate prin lezarea drepturilor consfinţite
prin lege.
Răspunderea penală a instituţiei medico-sanitare şi a personalului medical, este
abordată în literatură sub denumirea de răspundere medicală penală, care este răspunderea ce
se angajează în cazul săvârşirii unei infracţiuni cu subiect activ special un medic sau o
unitatea sanitară50.
Prin urmare, personalul medical-în calitate de persoane fizice şi instituţiile medicale
— în calitate de persoane juridice, poate săvârşi orice infracţiune, dacă legea penală nu
impune o anumită calitate specială pentru care se angajează răspunderea penală.
Această formă de raspundere juridică intervine în situaţia in care personalul medical
comite o faptă ilicită, incriminată prin lege ca infracţiune.51
Considerarea infracţiunii ca fenomen juridic conduce la o definiţie formală a ei, pentru
că aceasta reflectă, în mod exclusiv, evidenţierea juridică a faptei penale (încriminarea şi
pedeapsa), iar nu conţinutul său real (atingerea adusă unr valori sociale ocrotite de lege)52.
Conform art.14 din Codul penal al Republicii Moldova53 infracţiunea este definită ca o
faptă, (acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie
şi pasibilă de pedeapsă penală. Cu referire la personalul medical, infracţiunea este de
asemenea o acţiune sau inacţiune care aduce un prejudiciu sănătăţii cetăţenilor sau creează
posibilitatea de a-l pricinui.
În cazul în care persoana fizică având profesia de lucrător medical omoară o persoană,
conform Codului penal este angajată răspunderea penală prevăzută de art.145, iar în cazul în
care persoana fizică exercitând funcţii de lucrător medical ucide din culpă o persoană prin
nerespectarea măsurilor de prevenire pentru exerciţiul profesiei medicale, se angajează
răspunderea penală prevăzută de art.149 din Codul penal.

49
Codul Civil al Republicii Moldova Nr.1107 din 06.06.2002. În Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 66-
75 din 01.03.2019 (republicat).
50
Vida-Simiti I. Răspunderea civilă a medicului. Bucureşti: Editura Hamangiu, 2013
51
Gulian M. Formele răspunderii juridice a instituției medico-sanitare și a personalului medical,
https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/179-188.pdf
52
Mariţ A. Drept penal. Partea generală v.I. Chişinău, 2002
53
Codul Penal al Republicii Moldova Nr. 985 din 18.04.2002. Publicat: 14.04.2009 în Monitorul Oficial Nr. 72-
74, art. 195

37
 Pentru instituţiile medico-sanitare, în calitate de persoane juridice, răspunderea penală
se angajează independent de tipul de proprietate şi forma organizatoricojuridică a acestora.
Prin urmare, în temeiul art.21 alin.(3) din Codul penal, subiect al infracţiunii pot fi şi
persoanele juridice, cu excepţia autorităţilor publice. În acest context, aplicând prevederile
menţionate instituţiilor medico-sanitare, rezultă că majoritatea vor răspunde penal deoarece
activitatea lor de prestare a serviciului medical poate face obiectul domeniului privat.
Codul penal al Republicii Moldova pedepseşte infracţiuni al căror subiect activ poate
fi instituţia medico-sanitară în calitate de persoană juridică. Astfel, faptele ce se reţin în
sarcina instituţiei medico-sanitare sunt:
— răspândirea bolilor epidemice (art.215 Cod penal), care se pedepseşte cu amendă în
mărime de la 1000 la 2000 unităţi convenţionale cu (sau fără) lichidarea persoanei juridice;
— prescrierea ilegală sau încălcarea regulilor de circulaţie a substanţelor narcotice şi
psihotrope (art.218 Cod penal), care se pedepseşte cu amendă în mărime de la 1000 la 3000
unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate;
— încălcarea regulilor de circulaţie a substanţelor, materialelor şi deşeurilor
radioactive, bacteriologice sau toxice (art.224 Codul penal) care se pedepseşte cu amendă în
mărime de la 1000 la 3000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită
activitate.
În instituţiile medico-sanitare, fapta prejudiciabilă săvîrşită de către personalul medical
poate fi săvîrşită în majoritatea cazurilor din imprudenţă. Din art.18 al Codului penal al
Republicii Moldova, rezultă că imprudenţa poate fi definită ca o formă de vinovăţie ce se
caracterizează prin aceea că făptuitorul prevede rezultatul faptei sale pe care nu-l acceptă, ci
consideră fără temei că nu va produce sau nu prevede rezultatul faptei, deşi putea şi trebuia să-
l prevadă.
Prin urmare, culpa penală se înfăţişează în modalitatea uşurinţei ori a neglijenţei54. În
practica medicală se consideră uşurinţă situaţii de efectuare a unor injecţii sau puncţii greşite
sau neadecvate, apariţia efectelor nedorite cum ar fi arsuri după antiseptice, după radioterapie,
trecerea cu vederea a condiţiilor precare de lucru-ignorarea murdăriei, neverificarea
sterilizării55.

54
Zolineak M. Drept penal. partea generală. Iaşi: Editura Chemarea, 1994
55
Baltag D., Obadă V. Responsabilitatea juridică medicală, Chişinău, 2003

38
 Pentru elucidarea cauzei angajării răspunderii penale a personalului medical şi
concluzionarea abordării acestei forme a răspunderii juridice, este oportun de menţionat şi
infracţiunile ce ţin de activitatea profesională directă a lucrătorilor medicali, care sunt
următoarele: lipsirea de viaţă la dorinţa persoanei (eutanasia), lipsirea de viaţă din imprudenţă,
provocarea ilegală a avortului, efectuarea ilegală a sterilizării chirurgicale, efectuarea
fecundării artificiale sau a implantării embrionului fără consimţământul pacientei, neacordarea
de ajutor unui bolnav, internarea ilegală într-o instituţie psihiatrică, încălcarea inviolabilităţii
vieţii personale, contaminarea cu maladia SIDA, încălcarea din neglijenţă a regulilor şi
metodelor de acordare a asistenţei medicale, răspândirea bolilor epidemice, prescrierea ilegală
sau încălcarea regulilor de circulaţie a substanţelor narcotice şi psihotrope etc. 56
Abordarea răspunderii juridice a instituţiei medico-sanitare şi a personalului medical
poate fi în concluzie aliniată la principiul general, că oricine a comis o faptă prin care a
încălcat legea şi a produs un prejudiciu este responsabil pentru fapta sa. În dreptul penal, cel
care a săvârşit fapta gravă ce constituie infracţiune prevăzută de legea penală răspunde penal.
Răspunderea administrativă a instituţiei medico-sanitare şi a personalului medical,
revine pentru contravenţiile care atentează la drepturile cetăţenilor şi la sănătatea populaţiei
prin neexecutarea obligaţiilor funcţionale sau prin executarea defectuoasă a acestora.
Răspunderea administrativă ca instituţie a dreptului administrativ, spre deosebire de
răspunderea civilă şi cea penală, consacrată în anumite forme încă din antichitate, este relativ
tînără57.
Răspunderea administrativă este explicată de către unuii teoreticieni ai dreptului public
pornind de la concepul de constrângere. Astfel, constrângerea administrativă reprezintă
ansamblul de măsuri (acte juridice, operaţiuni administrative, fapte materiale), dispuse către
autorităţile administraţiei publice în temeiul legii, cu folosirea puterii de stat şi, dacă este
cazul, împotriva voinţei unor persoane, pentru a preveni săvîrşirea unor fapte antisociale, a
apăra drepturile cetăţenilor, precum şi pentru a sancţiona încalcarea normelor de drept
administrativ.

56
Gulian M.Formele răspunderii juridice a instituției medico-sanitare și a personalului medical,
https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/179-188.pdf
57
Prisacaru V. I. Tratat de drept administrativ roman, partea generală, ediția a II-a revăzută și adăugată, Bucureşti:
Editura ALL, 1996

39
 Prin prisma legislaţiei Republicii Moldova, răspunderea administrativă se regăseşte în
noţiunea răspunderii contravenţionale reglementată de Codul contravenţional al Republicii
Moldova.58
Astfel, în temeiul art.10 din Codul contravenţional, constituie contravenţie fapta
acţiunea sau inacţiunea-ilicită, cu un grad de pericol social mai redus decît infracţiunea,
săvîrşită cu vinovăţie, care atentează la valorile sociale ocrotite de lege, fiind prevăzută de
codul în cauză şi este pasibilă de sancţiune contravenţională.
Răspunderea administrativă a instituţiei medico-sanitară nu este prevăzută explicit, dar
existenţa ei se deduce din dispoziţiile articolelor Codului contravenţional, în care regăsim
fapta ilicită a unităţii sanitare.
Spre exemplu, contravenţia privind încălcarea regulilor de evidenţă, transport,
păstrare, utilizare şi înhumare a preparatelor biologice, chimice şi a altor substanţe toxice, care
se pedepseşte cu amendă de la 300 la 400 de unităţi convenţionale aplicată persoanei juridice
(în contextul descris-instituţia medico-sanitară) cu privarea dreptului de a desfăşura activitatea
pe un termen de la 6 luni la un an. Contravenţia respectivă derivă din seria obligaţiilor legale,
pe care instituţiile medico-sanitare trebuie să le execute în vederea ocrotirii sănătăţii populaţiei
şi în contextul serviciilor medicale prestate.
Conform art.3 alin.(2) din Legea privind evaluarea şi acreditarea în sănătate59, în
Republica Moldova au dreptul să desfăşoare activitate medico-sanitară unităţile care au
obţinut evaluarea şi acreditarea şi cărora li s-a eliberat certificat de acreditare. De asemenea,
instituţia medico-sanitară în scopul desfăşurării activităţii şi conform legislaţiei ce
reglementează domeniul sanitar, trebuie să dispună de autorizaţie sanitară de funcţionare.
În cazul în care instituţia medico-sanitară nu obţine licenţa (în cazul instituţiilor
medico-sanitare private), certificatul de acreditare, autorizaţia sanitară de funcţionare, sau
pentru încălcarea prevederilor legale ce ţin de domeniul de activitate al unităţilor sanitare le
sunt retrase actele respective, această măsură este echivalentă cu sancţiunea ce ţine de
răspunderea administrativă. Astfel de răspundere poate fi angajată pentru unităţile sanitare în

58
Codul contravenţional al Republicii Moldova, Publicat: 17.03.2017 în Monitorul Oficial Nr.78-84 art. 100
59
Legea privind evaluarea şi acreditarea în sănătate nr.552 din 18.10.2001. Publicat: 20.12.2001 în Monitorul
Oficial Nr. 155-157, art. 1234

40
 cazul încălcării normei de drept administrativ care reglementează condiţiile de existenţă,
activitate a persoanei de utilitate publicăinstituţia medico-sanitară.60
Răspunderea administrativă poate fi angajată şi personalului medical în contextul
exercitării atribuţiilor de serviciu cu încălcarea normei de drept administrativ.
Potrivit prevederilor Codului contravenţional, răspunderea administrativă a
personalului medical poate fi aplicată în condiţiile comiterii faptelor de discriminare privind
accesul la serviciile de asistenţă medicală şi la alte servicii de sănătate, divulgarea informaţiei
confidenţiale privind examenul medical de depistare a contaminării cu virusul
imunodificienţei umane (HIV) ce provoacă maladia SIDA, încălcarea regulilor de prescriere a
reţetelor, nerespectarea angajamentelor privind asigurarea instituţiei medico-sanitare cu
medicamente, încălcarea legislaţiei privind donarea de sînge, excesul de putere sau depăşirea
atribuţiilor de serviciu, favorizarea sustragerii detăţenilor de la îndeplinirea serviciului militar.
În sens restrâns sau direct, răspunderea administrativă a instituţiei medicosanitare şi a
personalului medical, presupune sancţiunile administrative aplicate în caz de săvîrşire a
contravenţiei prevăzută de Codul contravenţional.
Răspunderea disciplinară a personalului medical, este caracteristică lucrătorului
medical şi apare în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare cu vinovăţie a
obligaţiunilor de serviciu. Răspunderea disciplinară rezultă din încălcarea legislaţiei muncii,
regulilor şi normelor stabilite în actele interne ale instituţiilor medico-sanitare care sunt în
corespundere cu prevederile legislaţiei în vigoare.
Potrivit prevederilor art.206 din Codul muncii al Republicii Moldova, pentru
încălcarea disciplinei muncii, administraţia instituţiei medico-saniatre este în drept să aplice
următoarele sancţiuni disciplinare:
— avertisment
— mustrare
— mustrare aspră
— concedierea (în temeiurile prevăzute la art.86 alin.(1) lit.g)-r)).
Nu poate fi apreciată drept o încălcare a disciplinei de muncă, neîndeplinirea
obligaţiunilor de muncă din lipsa echipamentului corespunzător de diagnosticare, a calificării

60
Gulian M. Formele răspunderii juridice a instituției medico-sanitare și a personalului medical,
https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/179-188.pdf

41
 necesare a personalului medical şi din alte cauze de acest gen. Pentru orice încălcare
disciplinară nu poate fi aplicată decât o singură sancţiune, care este anunţată printr-un ordin
sau o dispoziţie pe instituţie şi este adusă la cunoştinţa lucrătorului sub semnătura acestuia.
În scopul angajării răspunderii disciplinare a medicului, este necesară şi suficientă
îndeplinirea unei singure condiţii: săvârşirea unei abateri disciplinare, care poate constitui o
faptă în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de
către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul
individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale
ale conducătorilor ierarhici. Răspunderea disciplinară a personalului medical are o funcţie
preventivă şi educativă. Principala sa funcţie este cea sancţionatorie, la fel ca şi în cazul
răspunderii penale, administrative, însă răspunderea disciplinară a personalului medical nu are
ca finalitate protejarea unui drept sau interes general, ci ocrotirea unui drept sau interes
individual al angajatorului. 61
Răspunderea disciplinară nu exclude răspunderea penală,
contravenţională sau civilă, conform prevederilor legale.
Rezultatul pozitiv al prestării serviciilor medicale, exclude angajarea oricărei forme de
răspundere juridică atât pentru instituţia medico-sanitară cât şi pentru personalul medical.
Conflicte etice şi juridice în activitatea instituţiei medico-sanitare şi a personalului medical
rămâne a fi o preocupare de actualitate, dat fiind faptul că tehnicizarea medicinii este într-o
continuă evoluţie, drepturile şi obligaţiile pacienţilor de asemenea au dimensiuni mari de
abordare, iar subiecţii ce realizează actul medical au responsabilitatea morală şi juridică să
acorde asistenţă medicală în volumul şi calitatea prevăzută de actele normative.
Răspunderea juridică a instituţiei medico-sanitară şi a personalului medical are valoare
pentru protejarea drepturilor persoanelor bolnave, pentru creşterea calităţii actului medical.
Având în vedere necesitatea creşterii calităţii actului medical în noile condiţii, instituţiile
medico-sanitare trebuie să fie dotate cu echipament de diagnostic şi tratament corespunzător
noilor evoluţii tehnice, iar personalul medical trebuie să fie bine remunerat după cum o merită,
căci depun eforturi mari pentru sănătatea oamenilor, şi nicăieri în lume asistenţa medicală nu a
fost acordată fără plată şi nu se poate face medicină performantă cu medici săraci. Dacă ar fi
posibil de urmat acest raţionament, ponderea de angajare a răspunderii juridice pentru

61
Gulian M. Formele răspunderii juridice a instituției medico-sanitare și a personalului medical,
https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/179-188.pdf

42
instituţiile medico-sanitare şi personalul medical ar fi în diminuare, generând astfel realizări
reuşite în activitatea medicală a acestor subiecţi de drepturi şi obligaţii.

2.3 Noțiunea și trăsăturile malpraxisului medical

Malpraxisul medical poate fi definit ca tratamentul incorect sau neglijent aplicat de un

medic unui pacient, care îi produce acestuia prejudicii de orice natură, în relație cu gradul de
afectare a capacității fizice și psihice. Malpraxisul este o greșeală, o neglijență profesională
care ar fi putut fi evitată și care a avut drept rezultat vătămarea sănătății, a integrității
corporale sau chiar pierderea vieții.
O definiție mai simplă a malpraxisului medical este cea de eroare profesională
generatoare de pagube pacientului, ce implică răspunderea civilă a personalului medical sau a
furnizorului de servicii și produse medicale, sanitare sau farmaceutice.
Literatura de specialitate ne confirmă că pot fi responsabili de malpraxis următorii
actori importanți în realizarea actului medical: personalul medical; unitatea sanitară –
independent sau împreună cu personalul medical; producătorul de echipamente medicale sau
de medicamente; subcontractorul de servicii medicale sau nemedicale care furnizează servicii
sau produse către o unitate sanitară; furnizorul de utilități (electricitate, apă, gaz, etc.).
Indiferent că este produs din eroare, din imprudenţă sau din cauza unor cunoştinţe
medicale insuficiente în exercitarea profesiei, prejudiciul există, iar pentru a garanta
acoperirea prejudiciilor rezultate în urma unui caz de malpraxis, în multe țări ale lumii,
personalul medical este obligat să încheie o asigurare de răspundere profesională, care va
cuprinde toate tipurile de tratamente medicale ce se efectuează în specialitatea şi competenţa
profesională a acestora.
În Republica Moldova eroarea medicală este o temă sensibilă și des întâlnită în ultima
perioadă. Subiecții care întrunesc postura de pacient, tot mai des inconștient au dubii cu
privire la diagnoza stabilită de către medic, precum și la avansarea sau stoparea unei maldii.
Din punct de vedere legal malpraxis-ul este o greșeală, or neglijență profesională ce
putea fi evitată și care a avut drept rezultat vătămarea sănătății, a integrității corporale sau
chiar pierderea vieții pacientului.

43
 Făcând referință la actul legislative, care oferă o descriere mai minuțioasă a termenului
de malpraxis este Legea privind drepturile și responsabilitățile pacientului, nr. 263 din 27
octombrie 200562, unde malpraxisul este asociat cu termenul de „eroare medicală”.
Potrivit acestei norme legale, eroarea medicală reprezintă: „activitatea sau inactivitatea
conştientă a prestatorului de servicii de sănătate, soldată cu moartea sau dauna cauzată
sănătăţii pacientului din imprudenţă, neglijenţă sau lipsă de profesionalism”.
Definiția dată conturează ideea că malpraxisul nu este o acțiune inconștientă a
medicului, ci din contra, conform prevederilor Legii nr.263 din 27 octombire 2005 privind
drepturile și responsabilitățile pacientului, este o activitate conștientă, ce cade sub incidența
unei infracțiuni.
Sistemul malpraxisului medical din Republica Moldova este un sistem „în baza
greșelii”. Astfel, pentru ca să fie stabilit cazul de malpraxis medical și realizată compensarea
pacientului prejudiciat, este necesar ca în cadrul sistemului judiciar să se facă proba greșelii.63
În Republica Moldova nu există o legislaţie specifică în domeniul malpraxisului medical care
să stabilească și să reglementeze răspunderea civilă a prestatorului de servicii de sănătate.
Deci, la momentul actual, în lipsa unui cadru juridic special reglementat în care pacientul
poate solicita o despăgubire ca expresie a unui proces de reparaţie faţă de încălcarea
drepturilor sale individuale, standardelor medicale sau rezultatelor medicale, managementul
malpraxisului medical se realizează în cadrul comun al legii civile.64
În prezent, baza normativ-legislativă a sistemului malpraxisului medical în Republica
Moldova este formată de reglementări în domeniul sănătăţii, într-o măsură mai mică, și
reglementări nespecifice domeniului sănătăţii, într-o măsură mai mare. Astfel, managementul
malpraxisului medical este realizat de un cadru normativ reprezentat de Legea ocrotirii
sănătăţii nr.411 din 28.03.1995, Legea cu privire la drepturile și responsabilităţile pacientului
nr. 263-XVI din 27.10.2005, Legea cu privire la exercitarea profesiunii de medic nr. 264-XVI
din 27.10.2005, Legea cu privire la expertiza judiciară, constatările tehnicoștiinţifice și
medico-legale nr. 1086 din 23.06.2000, Codul contravenţional al Republicii Moldova nr. 218

62
Legea Nr. 263 din 27.10.2005 cu privire la drepturile şi responsabilităţile pacientului. Publicat: 30-12-2005 în
Monitorul Oficial Nr. 176-181 art. 867
63
Eţco C., Mecineanu A., Rotaru D. ş. a. Malpraxisul medical: opţiuni pentru schimbări de politici în Republica
Moldova. Chişinău: Edit-Prest, 2011, pag. 64
64
Eţco C., Midrigan V. Specificul activităţii medicale. Clasifi carea erorilor comise de către lucrătorii medicali.
În: Sănătate Publică, Economie şi Management în Medicină. Chişinău: Epigraf, 2008, nr. 2, pag. 55-59;

44
 din 24.10.2008, Codul civil al Republicii Moldova nr. 1107 din 06.06.2002, Codul de
procedură civilă al Republicii Moldova nr. 225 din 30.05.2003, Codul penal al Republicii
Moldova nr. 985 din 18.04.2002, Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr.122 din
14.03.2003, Codul-cadru de etică al lucrătorului medical și farmaceutic și alte acte normative
care se referă la acest domeniu.
Conduita prestatorului de servicii de sănătate are relevanţă juridică doar în cazurile, în
care se găsește sub incidenţa normelor juridice. În acest sens, cadrul legislativ în vigoare
stabilește condiţia juridică, în care prestatorul de servicii de sănătate realizează o conduită
ilicită în raport cu pacientul, și anume eroarea medicală, care este definită ca fiind activitatea
sau inactivitatea conștientă a prestatorului de servicii de sănătate, soldată cu moartea sau
dauna cauzată sănătăţii pacientului din imprudenţă, neglijenţă sau lipsă de profesionalism.65
Această noţiune capătă particularizări în conformitate cu prevederile legislaţiei
contravenţionale, civile și penale, corelative caracterului și conţinutului faptei ilicite.
Plecând de la definiţia și elementele constitutive ale malpraxisului medical precizate de
doctrină, considerăm pasibile de malpraxis medical următoarele contravenţii: divulgarea
informaţiei confidenţiale privind examenul medical de depistare a contaminării cu HIV;
vătămarea ușoară a integrităţii corporale; neasigurarea păstrării sângelui donat, a derivatelor și
a preparatelor din sânge, precum și condiţiile corelative caracterului uman al profesiunii
medicale – injuria, vorbele sau faptele care înjosesc onoarea și demnitatea persoanei
(pacientului).66
Atât timp cât se impune o înţelegere a malpraxisului medical așa cum este definit de
doctrina și practica internaţională, prin prisma tuturor formelor de vinovăţie și nu doar prin
prisma culpei, considerăm că poate exista malpraxis în cazul următoarelor infracţiuni:
clonarea fiinţelor umane, lipsirea de viaţă la dorinţa persoanei (eutanasia), lipsirea de viaţă din
imprudenţă, vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, vătămarea
intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii, vătămarea gravă ori medie a
integrităţii corporale sau a sănătăţii cauzată din imprudenţă, constrângerea persoanei la
prelevarea organelor sau ţesuturilor, provocarea ilegală a avortului, efectuarea ilegală a
sterilizării chirurgicale, efectuarea fecundării artificiale sau a implantării embrionului fără

65
Legea Nr. 263 din 27.10.2005 cu privire la drepturile şi responsabilităţile pacientului. Publicat: 30-12-2005 în
Monitorul Oficial Nr. 176-181 art. 867
66
Codul contravenţional al Republicii Moldova. Publicat: 17.03.2017 în Monitorul Oficial Nr.78-84, art. 100.

45
 consimţământul pacientei, neacordarea de ajutor unui bolnav, internarea ilegală într-o
instituţie psihiatrică, încălcarea inviolabilităţii vieţii personale, contaminarea cu maladia
SIDA, încălcarea din neglijenţă a regulilor și metodelor de acordare a asistenţei medicale,
răspândirea bolilor epidemice, falsul în declaraţii.67
Sistemul „în baza greșelii” presupune, că orice pacient, care este prejudiciat prin
malpraxis, are dreptul de a reclama modul în care a fost exercitat actul medical, adresându-se
în instanţa de judecată. Intentarea procesului civil se realizează la cererea pacientului
prejudiciat de către instanţa judecătorească, care va stabili existenţa actului de malpraxis
medical, precum și întreaga întindere a celor două componente (patrimonială și
nepatrimonială) ale prejudiciului și va exercita apărarea drepturilor prin somarea la executarea
unor obligaţii.68
Pentru a fi constatat cazul de malpraxis medical în cadrul sistemului din Republica
Moldova, este necesar ca instanţa de judecată să cerceteze direct și nemijlocit probele, să
asculte explicaţiile părţilor, concluziile experţilor etc. Condiţia că pentru stabilirea
circumstanţelor ce pot avea importanţă probatorie sunt necesare cunoștinţe speciale în
domeniul medicinei reprezintă temeiul pentru dispunerea și efectuarea expertizei judiciare sau
constatării medico-legale.69
Conform cadrului normativ în vigoare, la efectuarea constatărilor medico-legale se
aplică aceleași reguli și metodici și se utilizează aceleași utilaje ca și la efectuarea expertizei
judiciare, iar rezultatele acestora au aceeași valoare juridică. Expertiza judiciară sau
constatarea medico-legală se efectuează prin ordonarea de către instanţa de judecată sau la
cererea părţilor. Datorită faptului că probarea greșelii prestatorului de servicii de sănătate este
în sarcina pacientului prejudiciat, anume acesta sau reprezentantul său legal va fi titularul
cererii pentru realizarea expertizei judiciare sau a constatării medico-legale.
Expertiza judiciară pe cazul de malpraxis medical se efectuează de către experţii
instituţiilor specializate de stat din sistemul Ministerului Justiţiei și/sau Ministerului Sănătăţii,
precum și de către alte persoane competente, desemnate de instanţa judecătorească.

67
Codul Penal al Republicii Moldova Nr. 985 din 18.04.2002. Publicat: 14.04.2009 în Monitorul Oficial Nr. 72-
74, art. 195.
68
Codul de procedură civilă al Republicii Moldova Nr. 225 din 30.05.2003. Publicat: 03.08.2018 în Monitorul
Oficial Nr. 285-294 art. 436
69
Legea Nr. 68 din 14.04.2016 cu privire la expertiza judiciară şi statutul expertului judiciar. Publicat: 10.06.2016
în Monitorul Oficial Nr. 157-162, art. 316

46
 Expertiza judiciară poate fi efectuată și de către experţii particulari incluși în Registrul
de stat al experţilor judiciari atestaţi. Expertiza medico-legală se efectuează de către Centrul
de Medicină Legală, instituţie în subordinea Ministerului Sănătăţii, în baza regulamentului
aprobat de guvern, iar expertiza psihiatrico-legală se efectuează în unităţile medico-sanitare
din sistemul Ministerului Sănătăţii.
Totodată, din punct de vedere normativ și procedural, expertiza medico-legală este
efectuată de experţii judiciari medici-legiști titulari și medici experţi delegaţi, care episodic
îndeplinesc statutul de expert sau consultant, având aceleași drepturi, obligaţii și grad de
responsabilitate.70 Nominalizarea expertului sau a grupului de experţi pentru realizarea
expertizei judiciare sau medico-legale în caz de malpraxis medical se face de către instanţa de
judecată sau de către conducătorul instituţiei de expertiză judiciară.71
În cazul în care, la efectuarea expertizei judiciare sau medico-legale, apare necesitatea
de a antrena un expert netitular, conducătorul instituţiei de expertiză judiciară solicită instanţei
de judecată acordul pentru antrenarea expertului. În cadrul sistemului malpraxisului medical
din Republica Moldova, procesul de expertizare, în funcţie de complexitatea cazului, poate lua
forma unei expertize individuale, expertize în comisie, expertize complexe, expertize
suplimentare, repetate și a unei contraexpertize.
Expertul nominalizat, în cazul stabilirii expertizei individuale, asigură examinarea
preventivă a materialelor cazului de malpraxis medical în termen de 2-3 zile, iar în cazurile
simple se pronunţă imediat asupra existenţei sau inexistenţei motivelor de autorecuzare,
suficienţei sau insuficienţei obiectelor cercetării, necesităţii antrenării unor specialiști
netitulari pentru soluţionarea deplină a problemelor puse în faţa expertizei judiciare sau
constatării medico-legale.
Expertiza individuală se finalizează cu întocmirea unui raport, în care sunt formulate
concluziile expertului. Expertiza în comisie pe un caz de mapraxis medical se efectuează de
persoane competente în același domeniu de activitate.
Membrii comisiei de expertiză stabilesc scopurile, succesiunea și volumul cercetărilor,
în funcţie de caracterul cazului de malpraxis. În contextul cazurilor de malpraxis medical, în
care pentru elucidarea faptelor sau circumstanţelor sunt necesare cunoștinţe din mai multe

70
Baciu Gh. Bazele legislative şi procedurale ale activităţii serviciului medico-legal din Republica Moldova. În:
Info-Med, 2004, nr. 2, pag. 9-17
71
Simion R. Malpraxisul medical: oportunitate sau realitate? Bucureşti: Humanitas, 2010

47
 domenii, va fi efectuată o expertiză complexă, fiecare expert realizând cercetări în limitele
competenţei sale.
Raportul de expertiză pentru un asemenea caz de malpraxis medical va conţine tipul
cercetărilor efectuate de către fiecare expert, volumul acestora, experţii, care au formulat
răspunsuri la întrebări și concluziile la care s-a ajuns. În cazul, în care concluziile expertului
sunt insuficient de clare sau incomplete, ori în urma unor cercetări incomplete au apărut
întrebări suplimentare, care au importanţă pentru emiterea hotărârii instanţei pe cazul de
malpraxis, se dispune efectuarea unei expertize suplimentare de către același expert sau de un
altul. Dacă concluziile expertului nu sunt întemeiate sau există îndoieli privind veridicitatea,
exactitatea și argumentarea acestora, sau dacă există contradicţii între concluziile mai multor
experţi, se dispune efectuarea expertizei repetate de către alt expert sau experţi, numărul
acestora nefiind mai mic de trei.
Termenele de efectuare a expertizei judiciare sau a constatărilor medico-legale sunt
stabilite conform regulamentelor privind organizarea și efectuarea acestora, ţinându-se cont de
termenele de procedură prevăzute de legislaţie și de termenele solicitate de instanţa de
judecată. Raportul de expertiză pe cazul de malpraxis este apreciat, în conformitate cu
legislaţia de procedură, sub aspectul exactităţii, obiectivităţii și plenitudinii cercetărilor,
precum și al eficienţei și caracterului fundamental al metodelor de cercetare folosite la
efectuarea expertizei.
Concluziile expertului nu sunt obligatorii pentru instanţa de judecată, însă respingerea
lor trebuie să fie motivată. Procesul constatării de către instanţa de judecată a cazului de
malpraxis medical presupune întrunirea condiţiilor angajării răspunderii civile medicale.
Sistemul „în baza greșelii” prevede existenţa unor condiţii obligatorii pentru angajarea
răspunderii civile medicale, și anume: conduita ilicită – faptul ilicit, prejudiciul – rezultatul
produs, legătura cauzală dintre conduita ilicită și rezultatul produs, vinovăţia subiectului
actului ilicit, inexistenţa cauzelor sau împrejurărilor care înlătură răspunderea juridical.72
Ori, într-o altă formulare:
1. trebuie să existe o îndatorire a prestatorului de servicii de sănătate faţă de pacient;

72
Novac-Hreplenco T., Dodon I. Bazele legislaţiei în sistemul sănătăţii publice. Chişinău: Bons Offices, 2006,
pag. 246

48
 2. respectiva obligaţie trebuie îndeplinită la un anumit nivel-standard, în funcţie de
specialitatea, specializarea și experienţa corespunzătoare categoriei, în care putem include
lucrătorul medical titular al obligaţiei;
3. trebuie să existe o încălcare a obligaţiei menţionate, în sensul neîndeplinirii sau al
îndeplinirii ei defectuoase, prin raportarea la standardul aferent;
4. s-a cauzat un prejudiciu pacientului;
5. între încălcarea obligaţiei și prejudiciul cauzat pacientului există un raport de tipul
cauză-efect.73
Malpraxisul este o greșeală, o neglijență profesională, care ar fi putut fi evitată și care a
avut drept rezultat vătămarea sănătății, a integrității corporale sau chiar pierderea vieții
pacientului. În privința mijloacelor legale de tragere la răspundere și reparare a prejudiciului,
este important să subliniem faptul, că personalul medical răspunde atât disciplinar, în fața
organelor de control intern ale profesiei, cât și civil și penal, în fața instanțelor de judecată și a
organelor de urmărire penală.
Răspunderea penală este o instituție fundamentală a dreptului penal (alături de
infracțiune și pedeapsă) și implică obligația unei persoane de a răspunde în fața organelor de
urmărire penală și apoi în fața instanței de judecată pentru fapta prevăzută de legea penală pe
care a săvârșit-o, obligația de a suporta măsurile de constrângere penală prevăzute de lege
pentru săvârșirea infracțiunii și obligația de a executa pedeapsa aplicată.
Personalul medical în general, medicul în special, poate să fie potențial subiect activ al
unor fapte prevăzute de legea penală, cum ar fi: omorul intenționat (art. 145 CP), lipsirea de
viaţă la dorinţa persoanei (eutanasia) (art. 148 CP), vătămarea intenţionată gravă a integrităţii
corporale sau a sănătăţii (art. 151 CP) ș.a.
Problema constă în faptul că legislația moldovenească nu conține noțiunea de ”eroare
medicală”, nu există o statistică a erorilor medicale, deși, conform estimărilor unor organizații
publice, greșelile medicilor curmă anual mii de vieți, în Republica Moldova nu există nici o
structură, care ar stabili gradul de severitate al acestor erori.
Codul penal reglementează unele aspecte din această categorie juridică. Spre exemplu,
conform art. 213 CP, încălcarea din neglijență de către un medic sau alt lucrător medical a

73
Baciu Gh. Bazele legislative şi procedurale ale activităţii serviciului medico-legal din Republica Moldova. În:
Info-Med, 2004, nr. 2, pag. 9-17

49
regulilor sau metodelor de acordare a asistenței medicale, care a provocat vătămări grave ori
decesul pacientului, se pedepsește cu privarea de libertate pe un termen de pînă la trei ani cu
sau fără privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau a practica o anumită activitate pe
un termen de la doi la cinci ani. Orice caz penal privind provocarea unor vătămări grave
sănătății sau a decesului persoanei în urma acțiunilor sau lipsei de acțiuni a personalului
medical începe cu numirea unui examen medico-legal ca sursă principală de dovezi. Însă
medicii nu întotdeauna sînt gata să confirme vinovăția colegului lor – funcționează faimoasa
solidaritate corporativă. Iar un sistem al experților independenți în Moldova lipsește de facto,
de aceea, organele de drept nu prea au de unde alege, unde să se adreseze pentru o expertizare.
Anume din acest motiv este atît de înalt procentul refuzurilor de a intenta un dosar
penal pe cererile cetățenilor. În plus, este dificil să demonstrezi o eroare medicală. Același
tratament aplicat unor pacienți cu simptome similare poate avea repercusiuni diferite. Mai ales
că nu toate cazurile de erori medicale apar din vina nemijlocită a medicului.
Subsumând cele expuse mai sus, am putea conchide, că în condiţiile sporirii numărului
de obiecţii și acţiuni în judecată din partea pacienţilor nesatisfăcuţi de calitatea serviciilor,
medicii trebuie să acorde o deosebită atenţie acţiunilor întreprinse. Doar controlul riguros
asupra acţiunilor proprii îi poate permite medicului să evite tragerea la răspundere în legătură
cu eventualele neajunsuri în activitate. Conchidem că, prin utilizarea standardelor de
tratament, formarea medicală continuă, nivelul înalt al cunoștinţelor în domeniul legislaţiei
sanitare, corecta perfectare a documentaţiei medicale, respectarea drepturilor pacientului,
inclusiv la informare, obţinerea consimţământului informat al pacientului și comunicarea
îmbunătăţită cu acesta sunt mijloace, care vor diminua esenţial cazurile de malpraxis și de
învinuire a personalului medical.
O soluție în acest sens ar fi asigurarea personalului medical. Experiența internațională
arată că medicii fiind asigurați de malpraxis se simt și protejați. Ei nu se stresează în discuții și
certuri cu pacienții. Pentru ei discută avocații companiei de asigurări.
Asigurarea pentru malpraxis ar oferi medicilor protecție și siguranță, este o posibilitate
de a nu rămâne 1:1 cu problema, atunci când un medic este acuzat.
Un medic asigurat va avea mai mult curaj să declare și să recunoască propria greșeală.
Totodată, aceasta va duce și la creșterea vigilenței medicilor, a instituțiilor medicale și a
sistemului în întregime. Totodată, asigurarea ar responsabiliza și managerii să angajeze un

50
 personal bine calificat, pentru a nu plăti mai apoi anumite prejudicii din cauza erorilor
angajaților. Asigurarea de malpraxis ar trebui să fie obligatorie pentru toți lucrătorii medicali,
să fie o condiție obligatorie la angajare. Totuși, trebuie gândită foarte bine modalitatea de
plată pentru această asigurare, deoarece medicii au salarii foarte mici.74
Necesită și o planificare chibzuită mecanismul de formare a fondului de asigurare de
malpraxis:
- contribuția CNAM (?),
- co-plata de la instituții (?).
Asigurarea de malpraxis se recomandă să fie achitată de ambele părți: atât instituția, cât
și personalul medical. Însă trebuie prevăzută o procedură concretă de determinare a proporției
vinovăției în plata pentru acoperirea prejudiciilor. Astfel, trebuie prevăzut clar în legea pentru
asigurarea de malpraxis modalitatea stabilirii responsabilității personale a lucrătorului medical
și a responsabilității instituției medicale. Trebuie responsabilitatea personalizată? Trebuie
aceasta să depindă de specialitatea medicului? De stagiul de muncă? (de ex. ”Trebuie gândită
bine asigurarea diferită pentru specialități diferite. Un chirurg care operează zilnic nu poate
avea aceeași asigurare ca și un medic de familie dintr-un sat”.)75
În stabilirea costurilor cotizațiilor pentru asigurare trebuie păstrat principiul de
repartizare echitabil. Totodată, reieșind din salariul mic al medicilor, rămâne o întrebare cum
va fi calculată rata pentru asigurare? Dacă va fi cotă dintr-un un salariu de câteva mii, atunci
aceasta va fi o sumă mică și nici un asigurator nu va dori să își asume așa cheltuieli, dar dacă
va fi o sumă fixă, aceasta poate fi prea mare pentru un medic cu o remunerare mică din
sistemul public. În plus, din cauza lipsei de medici în sistem, la moment lucrează mulți
pensionari.
În statele europene sunt companii de asigurare care acordă pachete de asigurare de
malpraxis pentru medici, iar acest fapt le oferă medicilor siguranță și protecție. (vezi anexa 1)

74
Studiu de evaluare a politicilor naționale în domeniul malpraxisului medical și asigurarea respectării drepturilor
pacienților în Republica Moldova. Concluzii și recomandări. IDOM, Chișinău, 2017
75
ibidem

51
 CAPITOLUL III ASPECTE COMPARATIVE PRIVIND MALPRAXISUL
3.1 Studiu comparat privind soluționarea malpraxisului medical în diferite state ale lumii

În funcţie de maniera de evaluare a cazurilor de malpraxis şi de rezolvare a acestora, la

nivel european se pot identifica două grupe de sisteme:
- sisteme bazate pe ideea de greşeală ( fault systems);
- sisteme care nu se bazează pe ideea de greşeală (nofault systems).
La momentul actual, în Europa se consideră că sistemele care au la bază ideea de
greşeală sunt contraproductive, deoarece urmăresc identificarea greşelilor individuale, a
indivizilor care au gresit, în condiţiile în care cercetările moderne arată că cele mai importante
cause ale greşelilor medicale sunt deficienţele în sistem sau rutina. În acest sens a fost adoptată
Recomandarea Rec (2006)76 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei privind
managementul siguranţei pacientului şi prevenirea efectelor adverse în sistemul sanitar.
Un veritabil sistem care nu se bazează pe ideea de greşeală ar trebui să acorde
compensaţii economice pacienţilor pentru orice prejudiciu produs în cadrul sistemului sanitar,
indiferent dacă acel prejudiciu putea fi evitat sau nu, daca s-a produs o greşeala/eroare sau nu.
Din acest motiv, este clar ca numai în Franţa există adevaratul sistem nebazat pe ideea de
greşeală, dar nu în totalitate, ci numai pentru acele prejudicii care pot fi compensate de
ONIAM. În ţările scandinave nu se practică, de fapt, un sistem nebazat pe ideea de greşeală,
pentru că în aceste ţări trebuie demonstrat că prejudiciul ar fi putut fi evitat de un specialist
experimentat pentru a se acorda compensaţii pacientului.
Există însă ţări in care fundamentarea răspunderii medicale este mult mai restrânsă.
Ţările scandinave practică mai degrabă un sistem în care medicii nu sunt învinovăţiţi, nu se
caută stabilirea individuală a vinovaţilor, ci identificarea deficienţelor sistemului care stau la
baza comiterii de greşeli.
În sistemele bazate pe greşeală (fault systems), de cele mai multe ori cazurile ajung în
justiţie, în timp ce sistemele care nu se bazează pe greşeală (no-fault systems) au la bază
rezolvarea plângerilor pe cale administrativă.
Rezolvarea cazurilor de malpraxis prin proceduri de mediere

76
Recomandarea Rec (2006) a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei privind managementul siguranţei
pacientului şi prevenirea efectelor adverse în sistemul sanitar

52
 Procesul de mediere în cazurile de malpraxis urmăreşte stabilirea unei înţelegeri cu
privire la o compensaţie economică, realizată în afara sistemului judiciar.
Există o serie de alternative de rezolvare a reclamaţiilor de malpraxis în afara
sistemului judiciar:
− stabilirea de înţelegeri amiabile – spre exemplu, comisiile de arbitraj din Germania
sau ONIAM din Franţa;
− medierea – de exemplu implicarea unui mediator specializat în Germania, camera
mediatorilor în Slovacia, sistemul de compensare din ţările scandinave, Litigation
Authority din Marea Britanie;
− Ombudsman în Georgia, Republica Moldova.
În Austria exista paneluri de conciliere, un prim forum în care pot fi rezolvate
conflictele dintre pacienţi şi doctori apărute în cursul tratamentului. Aceste paneluri sunt
organizate la nivelul colegiilor teritoriale ale medicilor, din regiunea unde s-a produs cazul, ele
suportând şi costurile. Procedurile sunt voluntare pentru ambele părţi şi pot fi declanşate printr-
o cerere informală; de regulă este solicitată opinia unui expert independent. Concluziile
panelului sunt considerate mai degraba recomandări, iar pacientul poate merge mai departe şi
să reclame în justiţie.
În Germania, la nivelul colegiilor medicilor exista comisii de mediere/ arbitraj sau
comisii de experţi, sau ambele, care se ocupă de cazurile de malpraxis. Este o procedura ieftină
şi rapidă, potrivită creşterii numărului de cazuri de malpraxis. Comisiile de mediere dau o
decizie cu privire la fundamentarea reclamaţiei, dar nu fac referiri la nivelul despăgubirii.
Comisia de experţi oferă o opinie cu privire la conformitatea unui anumit tratament
medical cu standardele în vigoare. Procedurile, în ambele comisii, sunt voluntare si gratuite;
nici medicul şi nici pacientul nu pot fi forţaţi să recurgă la această soluţie. Concluziile acestor
comisii nu sunt definitive, pacientul poate merge mai departe să reclame cazul în justiţie, dar,
de regulă, aceste decizii au o oarecare importanţă în deciziile instanţelor. Germania este
singura ţară europeană în care curtea de justiţie poate propune aranjamente extrajudiciare cu
ajutorul unui mediator specializat.
În Olanda, în spitale exista comisii de arbitraj ce analizează plângerile în care se
acordă despagubiri de pana la 4.500 de euro. Aceasta reprezintă o soluţie rapidă şi ieftină
pentru rezolvarea disputelor de mică anvergură.

53
 În Spania, în virtutea unei legi din 1988, există instituţii de arbitraj pentru medici,
psihologi, dentişti şi alţi profesionişti din domeniul sanitar.
Este de remarcat numarul mic de plângeri care ajung în faţa tribunalului (aproximativ
15%).
În Marea Britanie, la sfârşitul lui 2015, Departamentul de Sănătate a introdus în
Parlament un proiect de lege care să permită oferirea unei alternative pacienţilor în litigiile care
implică o sumă mică de bani. În prezent, functionează Litigation Authority, ce are rolul de a
rezolva pe calea medierii, cale administrativă, cazurile de malpraxis. Astfel, în Marea Britanie
doar 4% din plangeri ajung în justitie.
Franţa este singura ţară europeană care are un veritabil sistem ce nu este bazat pe
greşeală, dar aceasta numai pentru anumite prejudicii, care nu produc dizabilitaţi mai mari de
24%. Astfel, unele leziuni sunt despagubite indiferent de greşeală. Există posibilitatea de a
oferi compensaţii pentru accidente terapeutice şi infecţii produse în timpul spitalizarii, cazuri în
care nu este necesară stabilirea existenţei unei greşeli. Această abordare are la bază principiul
solidaritaţii. În faza iniţială a procedurii, pacientul se adresează unei comisii regionale de
conciliere şi compensare, care evaluează prejudiciul cu ajutorul unor experţi, verifică dacă
leziunea reclamată de pacient se încadrează pentru despagubire sub principiul solidaritaţii,
unde nu este necesară stabilirea existenţei vreunei greşeli.
Dacă leziunea intră în această categorie, biroul naţional pentru compensarea
accidentelor terapeutice (ONIAM) oferă pacientului o înţelegere pentru compensarea integrală
a leziunii. Dacă pacientul nu este de acord cu termenii întelegerii, poate apela la curtea de
justiţie. În conformitate cu un studiu din 2016, 98% dintre plângerile adresate la ONIAM au
fost soluţionate favorabil. Dacă ONIAM consideră că leziunea nu este eligibilă pentru
compensaţie sub principiul solidarităţii, dar un profesionist din domeniul sanitar sau o unitate
sanitară este responsabil/ă de producerea leziunii în virtutea principiului greşelii, societatea de
asigurări sau unitatea sanitară sunt obligate să prezinte pacientului o propunere de compensare
a leziunilor suferite.
În 2016, 40% dintre cazuri au ajuns la o înţelegere în acest mod. Dacă pacientul nu
acceptă propunerea, poate merge la curtea de justiţie (60% dintre cazuri în 2016).
În ţările scandinave se pleacă de la premisa că soluţia pentru rezolvarea cazurilor de
malpraxis şi creşterea calităţii sistemului este de a nu blama medicii. În aceste ţări, regula este

54
de a despăgubi numai pentru acele leziuni care ar fi putut fi evitate de un specialist
experimentat. În tarile scandinave, mai puţin de 1% dintre plângeri sunt rezolvate în curţile de
justiţie. Plângerea adresată de pacient ajunge la o comisie destinată analizării şi soluţionării
acestor cazuri, care analizează plângerea, apreciază dacă prejudiciul ar fi putut fi evitat de un
specialist experimentat şi stabileşte o compensaţie. Dacă pacientul nu este mulţumit, se poate
adresa unei instanţe superioare (Patients Injury Board of Appeal). Ambele instanţe işi
desfăşoară activitatea în mod gratuit pentru pacienţi. Desigur, pacientul se poate adresa şi curţii
de justiţie, dar aceasta presupune o serie de costuri şi un risc economic semnificativ. Din aceste
motive, circa 99% dintre plângerile de malpraxis în Suedia, Finlanda şi Danemarca sunt
rezolvate prin proceduri administrative.77
România. Preocuparea legată de practica medicală și de consecinţele negative ale
acesteia asupra pacientului a existat de mult în istoria Moldovei. Jurispurdenţa Ţării Moldovei
abordează malpraxisul medical și răspunderea medicală în temeiul „pierderii meseriei” în caz
de „sminteală a bolnavului prin nemeșteșug”. De asemenea, sunt prevăzute și condiţiile când
medicul este exonerat de răspundere, și anume: dacă bolnavul refuză să-l asculte și să urmeze
sfaturile medicale, precum și dacă rănitul refuză îngrijirile medicale („sminteala morţii va fi
spre cel rănit”).
Aceste aspecte, alături de precizări privind consideraţia de care beneficiau medicii,
apreciindu-se opiniile lor ca precumpănitoare faţă de alte mărturii, apar în Pravilele
împărătești ale lui Vasile Lupu, în 1646, și Matei Basarab, în 1652.78
Pentru a putea reflecta asupra problemei malpraxisului, se impune cercetarea
minuțioasă a cauzei date în diferite sisteme de drept. În această ordine de idei, miam propus să
compar malpraxisul în familia de drept common-law și romano-germanică, fiecare din ele
fiind reprezentate de țară respectivă. Studiind problema dată în România, am ajuns la ideea că
rata de eşec, acceptată în orice meserie, înseamnă în medicină suferinţa sau chiar viaţa unui
pacient.
Tot mai frecvent în ultimii ani, pacienţii din România nu-şi mai spun resemnaţi „Aşa a
fost să fie!“ sau „Aşa a vrut Dumnezeu!“, ci, ocolind birocraţia din instituţiile care, teoretic, se
ocupă de cercetarea unui caz de malpraxis, se adresează direct instanţelor de judecată,

77
Revista Medic.ro nr. 48, X/2008 – http://medic.plusmedia.ro
78
Trif Almos B., Astărăstoae V. Responsabilitatea juridică medicală în România. Iaşi: Polirom, 2000

55
 cerându-şi dreptatea menționează Sorin Lesnic-medic expert în malpraxis. Această
incertitudine este înnăscută și de neclaritatea legii cu privire la malpraxis, și anume, În Legea
nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, malpraxisul este definit drept „eroarea
profesională săvârşită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de
prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical şi a
furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice“.79
Legea sănătății care a fost asumată în 2006 a fost o lege care a avut peste 1000 de
modificări ce au determinat o lipsă de predictibilitate în activitatea medical. Numeroasele
erori, dau undă verde nașterii unor impedimente în aplicarea eficientă a acestei legi, cum ar fi:
- nevoia de definire a statutului personalului medical;
- o definire clară a serviciilor medicale, a obligațiilor medicului, inclusiv a pacienților;
- nevoia predictibilității de finanțăre.
Subsumând cele expuse anterior, ajungem la concluzia că malpraxisul are o abordare
destul de problematică în România, nefiind dezvoltate pârghiile necesare de tragere la
raspundere pentru comiterea unor asemenea erori medicale.
SUA. O evoluţie, considerată impozantă şi culminantă, a conceptului de malpraxis
medical a fost înregistrată în SUA. Cu toate că principiile de bază, în special conceptul de
neglijenţă s-au format iniţial în Anglia, dezvoltarea şi definirea noţiunilor conexe, şi în baza
jurisprudenţei, s-a realizat în SUA. Frey, însă, în 1982, într-o analiză a istoriei ştiinţei
medicale în SUA, atribuie originile răspunderii medicale moderne Italiei secolului al XVI-lea,
care, ulterior, au fost dezvoltate prin contribuţia franceză şi germană, influenţele conceptuale
din Anglia având un impact minor asupra elementelor de bază ale legii răspunderii civile
contemporane. Cazurile de malpraxis medical sunt întâlnite în sistemul juridic american încă
de la originile SUA, iar dezvoltarea cadrului juridic american în domeniu a avut loc în paralel
cu dezvoltarea medicinei şi a profesiilor medicale. În acest context, managementul
malpraxisului medical nu s-a realizat, de la început, într-un cadru legal şi instituţional bine
definit. Astfel, primul caz de malpraxis medical ajuns în instanţa de apel din SUA a fost în
1794, Connecticut, iar decizia instanţei s-a bazat pe principiile tradiţionale de drept comun.80

79
Legea României nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I,nr. 652 din 28 august 2015
80
Robertson W.O. Medical malpractice: a preventive approach, University of Washington Press, USA, 1986

56
 Un alt caz dezbătut în instanţă (Case Commonwealth v. Thompson), despre care există
informaţii, datează din 1809, când ca urmare a tratamentului administrat pacientul a decedat,
iar medicul a fost acuzat de omor.81 Pentru respectiva acuzaţie s-a pronunţat în final achitarea
inculpatului, deoarece s-a considerat că infracţiunea de omor trebuie reţinută doar atunci când
medicul în cauză ar fi trebuit să cunoască că tratamentul ales poate fi fatal; în schimb, atunci
când acesta a acţionat cu cele mai bune intenţii pentru a-l ajuta şi salva pe pacient, şi doar din
ignoranţă, din nepricepere, nu a obţinut un rezultat favorabil, ci, dimpotrivă, a determinat
decesul bolnavului, nu se poate vorbi de intenţia criminală caracteristică unei infracţiuni de
omor şi, astfel, nici de o asemenea încadrare juridică.82
Cazul respectiv a ridicat problema urmăririi de natură penală a medicilor în cazul unor
practici medicale nesatisfăcătoare şi necorespunzătoare şi necesităţii altor prevederi legale în
acest sens, care să permită, eventual, şi o alegere eficientă, de către pacienţi, a unor
profesionişti de încredere în domeniul medical.
Cercetând problema expusă în sistemul common-law, și anume, în SUA, subliniem
faptul că și acest areal al globului se confruntă cu eroarea medical, fiind des întâlnită în
perioada actuala. Factorul decisiv al unei asemeni dezvoltare preponderente este serviicile
medicale excesiv de costisitoare, în acest context înregistrându-se cele mai multe cazuri de
malpraxis. Susțin tema abordată, prin prezentarea unui raport care evedențiază existența unei
neglijențe medicale, precum: Un studiu recent, rezultat al examinării a 37 de milioane de
dosare medicale, publicat de o revistă americană de specialitate, a scos la iveală faptul că o
medie de 195 000 de morţi produse în spitale în anii 2000, 2001 şi 2002 în SUA au fost
datorate unor erori medicale care ar fi putut fi prevenite.
Într-un alt studiu din 2006, al Institutului de Medicină a Academiilor Naţionale din
SUA, s-a descoperit că erorile de tratament sunt printre cele mai comune greşeli medicale,
aducând prejudicii la cel puţin 1 500 000 de persoane, anual83.
Potrivit acestui studiu, greşelile de tratament care ar putea fi evitate produc anual 400
000 de victime în spitale, 800 000 în instituţiile de îngrijire de lungă durată şi 530 000 printre
pacienţii din ambulatorii. În raportul respectiv se afirmă că acestea sunt estimări moderate.

81
Walston-Dunham B. Medical Malpractice, Law and Litigation, Ed. Thomson, USA, 2000
82
Simion R.M. Malpraxisul medical: oportunitate sau realitate?, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010
83
Sas Angelica, op. cit, p.98

57
 Doar în 2000, costurile extramedicale ale daunelor provocate de greşeli de tratament care ar fi
putut fi prevenite au ajuns la aproape 900 de milioane de dolari.84
Conform unui raport publicat in Statele Unite, de catre firma de avocatura Rosenbaum
si Asociatii, specializata in malpraxisul medical, ca urmare procesarii datelor statistice
oficiale, in perioada 2008-2018, au rezultat o serie de concluzii ingrijorătoare.
▪ Erorile chirurgicale reprezintă a treia cauză a deceselor în Satele Unite.
▪ Cel puțin 250.000 de persoane au decedat ca urmare a unei erori medicale în
fiecare an.
▪ Compensația bănească medie în cazul unui litigiu de malpraxis, în ultimii 10
ani, a fost de 309.908 dolari.
▪ Cei mai mulți bani au fost plătiți în New York, respectiv 7 miliarde de dolari,
in perioada 2009-2018.
▪ Din 2009 pană în 2018, valoarea totală a despagubirilor a fost de 38,5 miliarde
de dolari.
▪ Din sistemul de sănătate, medicii sunt cei mai vizatți de plîngerile de
malpraxis, inregistrîndu-se mai mult de 85.000 de plangeri în această perioadă,
numai împotriva lor.
▪ Cea mai mare despăgubire a fost plătită unui barbat în Florida pentru un
diagnostic greșit al unui accident vascular cerebral (216,7 milioane de dolari).85
Mai mult, conform revistei New England Journal of Medicine, 99% din medici sunt
vizati de cel putin o plangere impotriva lor, pana implinirea varstei de 65 de ani.
În medie, medicii petrec cel putin 10% din cariera profesionala in litigii, conform
Asociatiei Rand Corporation.
Timpul necesar soluționării unui litigiu de malpraxis variază. Conform unui studiu
publicat în 2006 de catre revista revistei New England Journal of Medicine, un proces dura în
medie 5 ani, calculați de la data producerii faptei pînă la finalizarea cauzei. Cu toate astea,
cercetările mai recente au indicat că majoritatea proceselor de malpraxis se finalizează în 1
sau 2 ani.

84
Devder Dj., Răspunderea penală pentru încălcarea din neglijenţă, în: Revista procuraturii Republicii Moldova, a
regulilor și metodelor de acordare a asistenţei medicale nr.3/2019, p.57-64
85
https://www.caplaiasu.ro/statistica-asupra-cazurilor-de-malpraxis-in-sua-2009-2018/

58
 3.2 Jurisprudența internațională cu privire la malpraxis

De cele mai dese ori, cetățenii nu sunt mulțumiți de rezultatele procesului de justiție din
țara sa și se adresează instanțelor internaționale. Astfel, Curtea Europeană pentru Drepturile
Omului a constatat că problema răspunderii statului în temeiul articolului 2 din Convenția
pentru apărarea drepturilor și libertăților omului poate să apară dacă sistemul juridic intern nu
este capabil să se asigure că cei responsabili sunt trași la răspundere pentru neglijență care
reprezintă o amenințare pentru viața sau moartea unei persoane.
Astfel, Curtea a concluzionat că în cazurile în care neglijența a cauzat decesul sau
vătămarea gravă a victimei, obligația statului de a lua măsuri corespunzătoare pentru a proteja
viața celor aflați sub jurisdicția sa include obligația de a înființa o justiție independentă
eficientă care să asigure disponibilitatea căilor de atac care să permit stabilirea faptelor,
aducerea făptuitorilor în fața justiției și acordarea despăgubirilor necesare victimei
În continuare vom prezenta câteva astfel de cazuri înaintate de diferite state.

Scripnic v. Republica Moldova

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărârea în cauza Scripnic v.
Republica Moldova. Cererea se referă la un presupus caz de neglijență medicală care a condus
la moartea unui nou-născut.86
Potrivit circumstanțelor cauzei, în anul 2003 reclamanta a fost internată în secția de
maternitate a unui spital din Chișinău. Ea a dat naștere unei fetițe, care a decedat în următoarea
zi. În același an, reclamanta și soțul său au depus o plângere la procuratură, solicitând tragerea
la răspundere penală a persoanelor presupus implicate în decesul fiicei lor. În anul 2009 un
medic a fost pus sub învinuire, însă în același an instanța a dispus încetarea procesului penal în
legătură cu expirarea termenului de prescripție, această hotărâre devenind definitivă.
În anul 2010 reclamanții au inițiat o acțiune civilă împotriva medicului și a spitalului,
solicitând despăgubiri. În anul 2011 instanța a admis parțial acțiunea și le-a acordat circa 3.700
de euro pentru prejudiciul moral și pentru costuri și cheltuieli. În anul 2012 Curtea de Apel a
menținut hotărârea primei instanțe și a dispus acordarea unei sume adiționale pentru

86
https://bizlaw.md/scripnic-v-republica-moldova-ctedo-s-a-pronuntat-intr-un-caz-de-malpraxis-care-a-dus-la-
moartea-unui-nou-nascut-in-urma-cu-18-ani

59
cheltuielile de înmormântare a copilului. În anul 2013 Curtea Supremă de Justiție a menținut
această hotărâre.
Bazându-se pe Articolul 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale, reclamanții au invocat că autoritățile naționale nu îndepliniseră
obligația pozitivă stabilită în baza acestei prevederi, ele încetând procesul penal inițiat în
legătură cu decesul fiicei lor, făcând referire la expirarea termenului de prescripție de tragere la
răspundere penală. De asemenea, reclamanții au afirmat că respingerea de către instanțele
naționale a acțiunii civile împotriva spitalului era neîntemeiată și că nu obținuseră despăgubiri
suficiente în legătură cu decesul fiicei lor, care ar fi fost provocat de neglijență medicală.
Guvernul a invocat neepuizarea remediilor naționale, susținând că reclamanții trebuiau
să depună o plângere penală împotriva spitalului în calitate de persoană juridică, ceea ce ar fi
determinat și tragerea acestuia la răspundere civilă. De asemenea, el a susținut că
responsabilitatea medicului implicat era atât de natură penală, cât și civilă, vinovăția sa fiind
demonstrată, chiar dacă nu fusese tras la răspundere penală din cauza expirării termenului de
prescripție, însă această constatare a permis, în final, tragerea lui la răspundere delictuală.
Reiterând principiile sale cu privire la obligațiile procedurale care rezultă din Articolul
2 din Convenție, Curtea a notat că reclamanții făcuseră uz atât de remediile penale, cât și de
cele civile. Curtea a reținut că reclamanții depuseseră o plângere penală la procuratură, fără a
specifica numele medicului sau al spitalului, ci doar solicitând tragerea la răspundere a
persoanelor responsabile de decesul fiicei lor, iar în final, autoritățile fuseseră cele care au
decis să tragă la răspundere penală doar medicul responsabil. Curtea a concluzionat că, având
în vedere obligația stabilită de Articolul 2, care impune instituirea unui sistem judiciar capabil
să responsabilizeze potențialii făptași pentru acțiunile lor, era sarcina organelor de urmărire
penală să identifice și să defere justiției persoanele responsabile, inclusiv persoanele juridice.
De asemenea, Curtea nu a susținut argumentul Guvernului, potrivit căruia stabilirea
vinovăției penale a spitalului era o condiție prealabilă pentru angajarea răspunderii delictuale a
acestuia, constatând că instanțele civile aveau posibilitatea de a aprecia toate probele în mod
independent și la intima lor convingere, fără a fi obligate de eventualele concluzii ale organelor
de urmărire penală. Prin urmare, Curtea a notat că reclamanții nu acționaseră în mod
necorespunzător la inițierea unei acțiuni civile împotriva spitalului, în lipsa constatării
vinovăției sale penale, respingând astfel obiecția preliminară a Guvernului.

60
 Cu referire la procesul penal împotriva medicului responsabil, Curtea a concluzionat că
ancheta respectivă nu putea fi considerată efectivă, iar prescripția penală a faptelor nu putea fi
reconciliată cu obligația autorităților de a acționa cu celeritate. În acest sens, Curtea a notat că
perioadele de trei ani în care procurorul ierarhic-superior anulase ordonanța de clasare a cauzei
penale și, respectiv, de doi ani pentru obținerea raportului de expertiză medico-legală nu erau
explicate de anumiți factori obiectivi sau de comportamentul reclamanților, iar cauza nu părea
a fi una deosebit de complexă.
Curtea a examinat și procedura civilă inițiată de către reclamanți, sub aspectul eficienței
sale. Notând că o acțiune civilă intentată doar împotriva medicilor acuzați de neglijență
medicală este, în principiu, suficientă pentru a îndeplini obligația procedurală în baza
Articolului 2 din Convenție, Curtea a considerat că singura problemă ridicată de către
reclamanți se referea la mărimea despăgubirilor acordate de către instanțele naționale pentru
prejudiciul moral. Făcând referire la jurisprudența sa în această privință, Curtea a concluzionat
că suma acordată era semnificativ mai mică decât cea acordată în cauzele versus Republica
Moldova în care a constatat o încălcare de ordin procedural a Articolului 2 din Convenție. În
acest sens, Curtea a observat că într-o altă cauză referitoare la răspunderea civilă în caz de
deces, suma acordată de către instanțele naționale fusese considerabil mai mare decât cea
oferită în prezenta cauză, astfel stabilind că procedura civilă inițiată de către reclamanți nu le
oferise acestora o reparație corespunzătoare.
Prin urmare, Curtea a concluzionat că, în pofida constatării de către autoritățile
naționale a neglijenței medicale care a condus la decesul fiicei reclamanților, sistemul național
în ansamblu nu a oferit un răspuns corespunzător, în conformitate cu obligația stabilită de
Articolul 2 din Convenție, constatând astfel o încălcare a acestui articol sub aspect procedural.
În acest sens, Curtea a acordat reclamanților 15.000 de euro pentru prejudiciul moral.
Eugenia Lazăr împotriva României
În fapt – Într-o noapte din iulie 2000, reclamanta l-a dus la spitalul judeţean pe fiul său
care prezenta simptome de sufocare. Acesta a fost internat la unitatea de primiri urgenţe la ora
2:30, apoi a fost transferat într-o secţie specializată unde medicul C. i-a administrat cortizon.
Spre ora 2:45, acesta din urmă a chemat un alt medic, care a decis efectuarea unei traheotomii
pentru eliberarea căilor respiratorii ale tânărului. Spre ora 3:15, cei doi medici l-au operat pe
fiul reclamantei, care a făcut stop respirator, nu a mai putut fi reanimat şi a decedat în jurul

61
 orei 5:00. La cererea procurorului, Comisia Superioară Medico-Legală a Institutului „Mina
Minovici” Bucureşti, autoritatea naţională centrală în materie de expertize medico-legale, s-a
pronunţat asupra avizelor celor două rapoarte medico-legale anterioare şi a concluzionat că
medicii nu au comis nicio eroare medicală87.
Ca urmare a plângerii reclamantei, au fost solicitate noi expertize, însă cele trei
instituţii de medicină legală au refuzat efectuarea lor, primele două pentru că a fost dat un aviz
de către comisia superioară, iar comisia superioară pentru că nu a apărut niciun element nou.
În consecinţă, s-a dispus neînceperea urmăririi penale şi orice altă acţiune a reclamantei
împotriva corpului medical nu a avut vreun rezultat.
Vo împotriva Franței este un caz din 2004 în fața Curții Europene a Drepturilor
Omului, care se remarcă prin faptul că ridică întrebarea dacă copilul nenăscut este considerat a
avea dreptul la viață în temeiul articolului 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Cazul a fost inițiat de către doamna Vo, o franceză cu rădăcini vietnameze. În timpul
sarcinii, Waugh a primit îngrijiri medicale necorespunzătoare, în parte din cauza confuziei cu
o altă femeie cu un nume similar și, de asemenea, din cauza faptului că Waugh nu putea vorbi
franceza. Această confuzie i-a determinat pe medici să încerce să îndepărteze o spirală
inexistentă din uterul ei, dar făcând acest lucru i-a deteriorat fătul. Acest lucru a dus la o
spitalizare de urgență și la moartea fătului, care avea între 20 și 21 de săptămâni la acea
vreme.88
Doamna Waugh a încercat să tragă la răspundere un medic pentru uciderea
neintenționată a copilului ei nenăscut. La 3 iunie 1996, o instanță penală franceză a declarat
medicul nevinovat deoarece fătul nu era considerat viabil și, prin urmare, nu era „uman” în
conformitate cu Codul penal francez (atunci articolul 319, acum articolele 221-226).
Curtea de Apel Lyon a casat decizia primei instanțe la 3 martie 1997. Această decizie
de recurs a fost casată din nou de Curtea de Casație la 30 iunie 1999.
Doamna Vaud a intentat un proces la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, acuzând
guvernul francez că nu a incriminat distrugerea accidentală a fătului, incompatibilă cu datoria
statului de a proteja dreptul la viață al copilului nenăscut în temeiul articolului 2. Cazul a fost
audiat de către Marea Cameră a Curții de la Strasbourg.

87
Cazul:Eugenia Lazăr împotriva României
88
Cazul:Vo împotriva Franței https://base.garant.ru/55021978/

62
 Nu există un statut clar al embrionului în dreptul francez şi nici un consens european
asupra situaţiei acestuia. De aceea, Curtea nu doreşte să clarifice statutul embrionului, prin
calificarea sau nu ca „persoană” în sensul art. 2. Curtea a constatat că într-o astfel de situaţie
interesele mamei şi ale copilului nenăscut coincid, iar atingerea adusă acestui interes nu este
obligatoriu să fie protejat pe cale penală. Statul poate să îşi îndeplinească obligaţiile pozitive
în mod valabil dacă permite cel puţin obţinerea unor daune interese civile pentru rezultatul
produs. În condiţiile în care dreptul civil francez permite aceasta, chiar presupunând că art. 2
este aplicabil embrionului uman, nu există o violare a art. 2.
Maruseva vs Federația Rusă
Fiul de șase ani al reclamantei, Serghei, suferea de o boală cardiacă congenitală gravă.
Pe 8 februarie 1995, a murit în timpul unei operații pe inimă la un spital public. Ea s-a adresat
cu o cerere la Procuratura din Smolensk pentru a deschide un dosar penal pentru moartea
fiului ei. Ea a bănuit că a murit din cauza neglijenței medicilor. Dosarul penal a fost inițiat și
încheiat de mai multe ori de către parchet pe motiv că vinovăția medicilor nu a fost dovedită.
Concluziile autorităților de anchetă s-au bazat, în special, pe rezultatele unei examinări
medico-legale efectuate după moartea lui Serghei Marusev. Reclamanta a contestat fără
succes refuzul de a urmări în justiție medicii. La 12 februarie 1997, Judecătoria
Zadneprovskiy din Smolensk (denumită în continuare Tribunalul Districtual) a menținut
decizia parchetului de a înceta dosarul penal. Decizia a fost menținută de Tribunalul Regional
Smolensk la 11 martie 1997.89
La 23 august 1995, reclamantul a introdus o acțiune civilă împotriva medicului M.,
care a efectuat operația, și împotriva spitalului nr.1 din Smolensk, unde a fost efectuată
operația. Ea a cerut despăgubiri pentru prejudiciul material și moral.
La 23 decembrie 1996, Tribunalul Districtual a respins cererea reclamantei, constatând
că moartea fiului ei a fost cauzată de cauze naturale. La 11 februarie 1997, această decizie a
fost menținută de Tribunalul Regional Smolensk.
Revenind la prezenta cauză, CEDO admite că litigiul dintre reclamant și spital a ridicat
probleme medicale complexe. În același timp, până la începutul procedurilor de supraveghere,
Judecătoria Zadneprovsky a primit rezultatele anchetei cauzei penale privind moartea lui

89
Дело "Марусева (Maruseva) против Российской Федерации" https://docs.cntd.ru/document/902168983

63
Serghei Marusev, efectuate de parchet, care au fost confirmate de instanțe în 1997. . Astfel,
chiar și presupunând că hotărârile anterioare ar fi fost eronate, până la 23 februarie 1999
(punctul de plecare în scopul calculării duratei procedurii) cauza ar fi trebuit să conțină o
cantitate semnificativă de informații și probe necesare. Cu alte cuvinte, nu trebuie
supraestimată complexitatea cazului.
În ceea ce privește acțiunile autorităților, Curtea observă că, în primul rând, instanțele
ruse au avut nevoie de mai mult de un an pentru a interoga în calitate de martori doi experți, a
căror locație, având în vedere statutul lor profesional, era binecunoscută. Mai mult, cauza a
fost trimisă spre un nou proces la judecătoria districtuală de cinci ori (o dată de Curtea
Supremă și de patru ori de către instanța regională).
În cele din urmă, Curtea observă că cauza a vizat moartea fiului reclamantei, o
problemă extrem de sensibilă care necesită de obicei o urgență deosebită.
Toate cele analizate mai sus, denotă că problema răspunderii juridice în dreptul
medical și în special malpraxisul medical reprezintă o problemă foarte complexă, care
necesită reglementări suplimentare în unele state, în altele o atitudine corespunzătoare din
partea instanțelor, în altele elaborarea unei proceduri clare de examinare a acestora. În
Republica Moldova însă, suntem la etapa elaborării legislației cu privire la malpraxis, care
durează de câțiva ani, iar acest fapt crează incertitudine atât în rândul pacienților cât și în
rândul personalului medical.

64
 CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

În contextul unei pandemii globale, relația dintre medic și pacient devine, inevitabil,
mai strânsă, relație care conduce la naștere unor drepturi și obligații pentru ambele părți. În
lumina evoluției ambelor ramuri, atât a științei juridice, cât și celei medicale, este necesară o
clarificare a raportului juridic dintre medic și pacient.
Eroare medicală poate îmbrăca forma unui diagnostic greșit, o eroare terapeutică, de
supraveghere sau de etică medicală. În consecință, în sarcina medicului se va naște obligația de
a repara prejudiciul cauzat sau prin angajarea răspunderii civile medicale.
Răspunderea juridică are multiple caracteristici în domeniul medical. În dreptul
medical, privit ca o ramură distinctă a dreptului, responsabilitatea medicală ocupă un loc
important și poate lua multe forme în funcție de valorile sociale protejate de normele legale
care reglementează diferite domenii ale vieții sociale.
În contextul controverselor şi frământărilor de la începutul secolului XXI, natura
responsabilităţii medicale rămâne obiect de controversă atât în jurisprudenţă cât şi în doctrina
juridică.
În doctrina juridică recentă, odată cu adoptarea Legii privind reforma în domeniul
sănătăţii recunoscut ca fiind un veritabil Cod al sănătăţii, se acreditează ideea configurării unei
noi ramuri de drept, dreptul medical, poziţionată la granite dreptului public cu dreptul privat.
Odată cu intrarea în vigoare a Legii privind reforma în domeniul sănătăţii, act nomativ
care include reglementări preluate din legi, ordonanţe de urgenţă sau ordonanţe simple ale
Guvernului, care statuau în această materie anterior apariţiei sale, dar şi reglementări noi,
armonizate în vederea realizării unei reforme reale în domeniul medical s-a realizat, în sfera
relaţiilor sociale din domeniul sanitar, o compatizare a normelor juridice calificată ca fiind o
veritabilă codificare.
Astfel, în contextul controverselor privind conturarea unei ramuri distincte de drept, în
această materie, prin adoptarea Legii privind reforma în domeniul sănătăţii3 destinată să ofere
răspunsuri întrebărilor lansate în domeniul medical, balanţa tinde să se încline în favoarea
partizanilor teoriei existenţei unei ramuri de drept distincte.
În literatura juridică autohtonă dreptul medical este definit ca fiind ,,suma normelor
juridice ce reglementează comportamentul profesional al personalului medical, precum şi

65
raporturile juridice specifice domeniului sanitar şi care conferă drepturi şi obligaţii
participanţilor la aceste raporturi“.
În accepţiunea altor susţinători ai conturării dreptului medical ca ramură de drept
distinctă ,,dreptul medical reprezintă ansamblul normelor juridice care reglementează
raporturile juridice profesionale, patrimoniale şi nepatrimoniale, stabilite între cei care exercită
profesiunile medicale şi pacienţi, precum şi raporturile specifice instituţiilor sanitare,
caracterizate prin poziţia de egalitate juridică a participanţilor la aceste raporturi juridice“ .
În urma studiului realizat putem realiza următoarele concluzii și propuneri:
a. În cadrul dreptului medical, privit ramură distinctă de drept, răspunderea
medicală ocupă un loc important, putând îmbrăca mai multe forme în funcţie de
valorile sociale protejate prin normele juridice care reglementează diferite
domenii ale vieţii sociale: civilă, penală, administrativă, disciplinară.
b. Malpraxis medical este comportamentul profesional incorect al medicului sau
actul medico-farmaceutic care generează rău pacientului și care implică
răspunderea civilă, penală, administrativă, disciplinară a personalului medical,
respectiv a furnizorului de servicii medicale și farmaceutice.
c. Malpraxisul este eroarea generatoare de prejudicii. Malpraxisul este de fapt
sinonim cu eroarea medicală, cu culpa medicală. Ambii termeni (malpraxis și
culpă medicală) cuprind nu doar poziția subiectivă a făptuitorului ci înglobează
și fapta ilicită a acestuia.
d. Există o serie de acte normative care reglementează elementele juridice
necesare organizării şi funcţionării sistemului malpraxisului medical în baza
principiului probării greşelii, respectiv: Legea ocrotirii sănătăţii nr. 411 din
28.03.1995; Legea cu privire la drepturile şi responsabilităţile pacientului nr.
263-XVI din 27.10.2005; Legea cu privire la exercitarea profesiunii de medic
nr. 264-XVI din 27.10.2005; Legea cu privire la expertiza judiciară, constatările
tehnico- ştiinţifice şi medico-legale nr. 1086 din 23.06.2000; Codul
contravenţional al Republicii Moldova nr. 218 din 24.10.2008; Codul civil al
Republicii Moldova nr. 1107 din 06.06.2002; Codul de procedură civilă al
Republicii Moldova nr. 225 din 30.05.2003; Codul penal al Republicii Moldova

66
 nr. 985 din 18.04.2002; Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr.
122 din 14.03.2003; Codul-cadru de etică al lucrătorului medical şi farmaceutic.
e. Legea privind drepturile şi responsabilităţile pacientului nr.263 din 27
octombrie 2005 defineşte noţiunea de „eroare medicală“. În accepţiunea acestei
legi eroarea medicală reprezintă activitatea sau inactivitatea conştientă a
prestatorului de servicii de sănătate, soldată cu moartea sau dauna cauzată
sănătăţii pacientului din imprudenţă, neglijenţă sau lipsă de profesionalism.
Potrivit acestei definiţii erorea medicală este o greşeală conştientă a lucrătorului
medical.
f. Din perspectiva transformărilor intervenite în Republica Moldova, pe tărâm
legislativ, se impune simplificarea, unificarea şi uniformizarea dispoziţiilor în
materie şi, nu în ultimul rând, codificarea dreptului medical, prin ordonarea
reglementărilor existente, raportat la particularităţile domeniului şi conturarea
unui mecanism care să permită normelor viitoare să se alinieze armonios la
corpusul existent.
g. Legislaţia Republicii Moldova nu reglementează expres noțiunea și esența
malpraxisului medical.
h. Mecanismele actuale de protecţie extrajudiciară a drepturilor pacienţilor sunt
slab eficiente şi nu sunt mecanisme veritabile de protecţie extrajudiciară.
i. La moment lipsa legii duce la lipsa încrederii a medicilor față de sistem și,
desigur, a pacienților. Atât timp cât nu există încredere, medicii nu vor raporta
greșelile lor și le vor ascunde, le vor mușamaliza.
j. Atât pacienții, cât și prestatorii de servicii medicale, medicul și alţi lucrători
medicali bănuiți de malpraxis rămân singuri în faţa sistemului de justiţie. În
acest sens, se propune dezvoltarea sistemelor de asigurare pentru malpraxisul
medical.
k. Asigurarea pentru malpraxis ar oferi atît pacienților cît și medicilor o protecție
și siguranță mai sporită în cadrul actului medical.
l. Asigurarea de malpraxis pentru personal ar trebui să fie o condiție obligatorie la
angajare.

67
m. Este nevoie de un cadru legal detaliat cu privire la cine și cum stabilește
prejudiciul, limitele acestuia, partea care o acoperă instituția și cum se
responsabilizează personalul vinovat.
n. Trebuie să fie descris un sistem posibil pentru împăcarea amiabilă, împăcare,
unde să fie prezentă medierea și consilierea.
o. Trebuie să existe funcția de mediator în instituția medicală. Mediarea în
instituție are câteva aspecte pozitive:

68
 BIBLIOGRAFIE:

Izvoare normative
1. Directiva 2011/24/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2011
privind aplicarea drepturilor pacienților în cadrul asistenței medicale transfrontaliere
2. Recomandarea Rec (2006) a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei privind
managementul siguranţei pacientului şi prevenirea efectelor adverse în sistemul sanitar
3. Codul Civil al Republicii Moldova Nr.1107 din 06.06.2002. În Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr. 66-75 din 01.03.2019 (republicat).
4. Codul Penal al Republicii Moldova Nr. 985 din 18.04.2002. Publicat: 14.04.2009 în
Monitorul Oficial Nr. 72-74, art. 195.
5. Codul contravenţional al Republicii Moldova. Publicat: 17.03.2017 în Monitorul
Oficial Nr.78-84, art. 100.
6. Codul de procedură civilă al Republicii Moldova Nr. 225 din 30.05.2003. Publicat:
03.08.2018 în Monitorul Oficial Nr. 285-294 art. 436
7. Legea Nr.264 din 27.10.2005 cu privire la exercitarea profesiunii de medic. Publicat:
23.12.2005 în Monitorul Oficial Nr. 172-175, art. 839.
8. Legea cu privire la drepturile şi responsabilităţile pacientului Nr. 263 din 27.10.2005.
Publicat: 30.12.2005 în Monitorul Oficial Nr. 176-181, art. 867.
9. Legea cu privire la asigurarea obligatorie de asistenţă medicală, nr.1585 din
27.02.1998. Publicat: 30.04.1998 în Monitorul Oficial Nr. 38/39 art. 280.
10. Legea privind evaluarea şi acreditarea în sănătate nr.552 din 18.10.2001. Publicat:
20.12.2001 în Monitorul Oficial Nr. 155-157, art. 1234
11. Legea Nr. 263 din 27.10.2005 cu privire la drepturile şi responsabilităţile pacientului.
Publicat: 30-12-2005 în Monitorul Oficial Nr. 176-181 art. 867
12. Legea Nr. 68 din 14.04.2016 cu privire la expertiza judiciară şi statutul expertului
judiciar. Publicat: 10.06.2016 în Monitorul Oficial Nr. 157-162, art. 316
13. Legea României nr. 95 din 14 aprilie 2006 privind reforma în domeniul sănătății.
Publicat în Monitorul Oficial nr. 652 din 28.08.2015
14. Ordinul Ministerului Sănătăţii nr.609 din 26.07.2011 cu privire la aprobarea
Regulamentului cadru de organizare şi funcţionare a instituţiei medico-sanitare private.

69
Monografii, articole de specialitate

1. Albu I. Răspunderea civilă contractuală pentru prejudiciile nepatrimoniale (daunele

morale). În: Dreptul, nr. 8/1992, p. 32-33
2. Anghel I., Deak Fr., Popa M. Răspunderea civilă. București: Editura Științifică, 1970
3. Baciu G. Abordarea juridică a cauzalității și divergențelor de diagnostic în malpraxis.
În: Revista Institutului Național al Justiției, nr. 4, 2013, p. 25
4. Baciu Gh. Bazele legislative şi procedurale ale activităţii serviciului medico-legal din
Republica Moldova. În: Info-Med, 2004, nr. 2, pag. 9-17
5. Baltag D., Obadă V. Responsabilitatea juridică medicală, Chişinău 2003
6. Baltaga E. Unele aspecte cu privire la evoluția cadrului normativ de reglementare
juridică a „cunoștințelor speciale”. În: Legea și Viața, nr. 9, 2011, p.39
7. Beligradeanu Ş., Răspunderea civilă a medicilor şi a unităților sanitare. În Dreptul nr.
3/1990, p. 6
8. Cepraga P., Tighineanu Alexandra. Malpraxisul medical în legislația Republicii
Moldova. Conferința ”Preocupări contemporane ale criminologiei, dreptului și
psihologiei în condiții de pandemie” Chişinău, 2020 CZU: 340.6(478) pag. 115-126
9. Crijanovschi S., Bîcu S. Unele precizări privind conceptul de malpraxis medical în
știința dreptului penal. În: Revista Națională de Drept nr. 12 (194) 2016, p.12-19
10. De Montalvo J.F., Del Barrio F. Responsabilitatea medicală ca un fenomen nou: analiza
cauzelor și conceptelor, Medicină înaintea legii: probleme de limbă și risc profesional,
Dykinson, Madrid, 2014.
11. Devder Dj., Răspunderea penală pentru încălcarea din neglijenţă. În: Revista
procuraturii Republicii Moldova a regulilor și metodelor de acordare a asistenţei
medicale nr.3/2019, p.57-64
12. Eţco C., Mecineanu A., Rotaru D. ş. a. Malpraxisul medical: opţiuni pentru schimbări
de politici în Republica Moldova. Chişinău: Edit-Prest, 2011
13. Ețco C., Mecineanu А. Evoluţiа mаlprаxisului medicаl din perspectivă istorică. În:
Аnаlele Ştiinţifice аle USMF „N. Testemiţаnu”. nr. 2(12), 2011.171-175 p., ISSN
1857-1719, p.171. 2011,
https://repository.usmf.md/bitstream/20.500.12710/4434/1/EVOLUTIA_MALPRAXIS
ULUI_MEDICAL_DIN_PERSPECTIVA_ISTORICA.pdf (accesat la 12.11.2021)

70
14. Eţco C., Midrigan V. Specificul activităţii medicale. Clasificarea erorilor comise de
către lucrătorii medicali. În: Sănătate Publică, Economie şi Management în Medicină.
Chişinău: Epigraf, 2008, nr. 2, pag. 55-59,
https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/Specificul%20activitatii%20medicale.pd
f (accesat la 22.12.2021)
15. Faigher A. Riscul în activitatea medicală. În: Legea și viața, nr. 3, 2011, p.34
16. Florin I.M. Malpraxisul medical. Răspunderea civilă medicală. Bucureşti: Editura
Wolters Kluver, 2010
17. Gulian M. Formele răspunderii juridice a instituției medico-sanitare și a personalului
medical, https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/179-188.pdf (accesat la
23.11.2021)
18. Gulian M. Responsabilitatea și răspunderea juridică în domeniul ocrotirii sănătății,
Teză de doctor în drept, Chișinău, 2017
19. Jugastru C. Reparaea prejudiciilor nepatrimoniale. Bucureşti: Editura Lumina Lex,
2001
20. Lipcanu E. Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului. Bucureşti: Editura
Lumina Lex, 1999
21. Lucă I. Contribuţii la studiul răspunderii civile delictuale, Cluj-Napoca: Editura Cordial
Lex,1997
22. Mariţ A. Drept penal. Partea generală v.I. Chişinău, 2002
23. Midrigan V.S. Conceptul și particularitățile malpraxisului ca formă a eșecului
profesional al lucrătorului medical. În: „Tribuna audientului”. Revista Institutului
Național al Justiției nr. 4 (19), 2011, nr. 1(20), 2021,p.93-96
https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/93_96_Conceptul%20si%20particularita
tile%20malpraxisului%20ca%20forma%20a%20esecului%20profesional%20al%20lucr
atorului%20medical.pdf (accesat la 01.01.2022)
24. Midrigan V.S. Condițiile legalității riscului medical. În: Revista Națională de Drept, nr.
10/2006. p.75
25. Moldovan A. T. Dreptul medical – ramură distinctă de drept. În: „Dreptul” nr. 7/2006,
p. 139

71
26. Novac-Hreplenco T., Dodon I. Bazele legislaţiei în sistemul sănătăţii publice. Chişinău:
Bons Offices, 2006
27. Pepelea D.I. Responsabilitatea statului și a funcționarului public. Iași: Ed. CERMI,
1997
28. Plotnic O., Ciochină E. Analiza istorică a răspunderii juridice pentru încălcarea
drepturilor pacienților. În: Culegere de articole ştiinţifice ale Conferinţei Ştiinţific
Internaţional ”Competitivitate şi Inovare în economia cunoaşterii”, Ediţia a XXII-a ,
25-26 septembrie 2020, Chişinău e-ISBN 978-9975-75-985-4, p.772
29. Prisacaru V. I. Tratat de drept administrativ roman, partea generală, ediția a II-a
revăzută si adaugată. Bucureşti: Editura ALL, 1996
30. Rotaru G. Bаzele juridice lа reаlizаreа dreptului constituționаl lа ocrătireа sănătății,În:
Revistа Științifico Prаctică Info-Med NR.1(25),12 p, 2015,ISNN 1810-3936
31. Sas A. Răspunderea civilă medicală-răspundere civilă delictuală,
https://oaji.net/articles/2015/2064-1432550307.pdf (accesat 01.12.2021)
32. Simion R. Malpraxisul medical: oportunitate sau realitate? Bucureşti: Humanitas, 2010
33. Stătescu C., Bîrsan C. Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ediţia a IX a revizuită
şi adăugită, Editura Hamangiu 2008
34. Vida-Simiti I. Răspunderea civilă a medicului. Bucureşti: Editura Hamangiu,2013
35. Vintilă G., Furtună C. Daunele morale, studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Editura ALL
Beck, 2002
36. Zolineak M. Drept penal. Partea generală. Iaşi: Editura Chemarea,1994
37. Егоров К.В., А.С. Булнина, Гараева Г.Х. и др. М. Медицинское право: Учебное
пособие. [Электронное издание] : Статут, 2019
38. Руководство по статье 2 Конвенции о защите прав человека и основных свобод.
https://www.echr.coe.int/Documents/Guide_Art_2_RUS.pdf (accesat la 01.12.2021)
39. Álvarez V.J. Pagina de la historia, Journal of Medical Humanities, Vol. 8, nr. 1, 2008,
1-2 p, 2008, https://www.scribd.com/document/397991176/hmc100307 (accesat la
11.11.2021)
40. Blas O.C. Responsabilidad profesional del medico, Enfoque para el siglo XXI. Editorial
Bosch, Barcelona,384 p, 2003, ISBN 9788476986851

72
 41. Calvo S.G. La medicina en el antiguo Egipto, Pediatrica Volumen 5, n.º 1, 47-48 p,
2003 ISSN 1728-2403,
42. Gulian M. State's legal liability in the field of healthcare. In: European Union's History,
culture and citizenship. Pitești: 2015, p.783
43. http://sisbib.unmsm.edu.pe/BVRevistas/Paediatrica/v05_n1/medicina.htm (accesat la
13.11.2021)
44. Llamas P. E. La responsabilidad civil del médico: aspectos tradicionales y
modernos,Trivium, Madrid,100 p, 1988, ISBN 84-86440-96-3
45. Parra S., Dario A. La evolución ético-jurídica de la responsabilidad médica. Acta
bioethica, Santiago, v. 20, 2014, ISSN 1726-569X,
https://scielo.conicyt.cl/scielo.php?script=sci_arttext&pid=S1726-
569X2014000200008&lng=es&nrm=iso (22.11.2021)
46. Revista Medic.ro nr. 48, X/2008, http://medic.plusmedia.ro (accesat la 04.10.2021)
47. Studiu de evaluare a politicilor naționale în domeniul malpraxisului medical și
asigurarea respectării drepturilor pacienților în Republica Moldova. Concluzii și
recomandări. IDOM, Chișinău, 2017
48. Robertson W.O. Medical malpractice: a preventive approach, University of Washington
Press, USA, 1986
49. Trif Almos B., Astărăstoae V. Responsabilitatea juridică medicală în România. Iaşi:
Polirom, 2000
50. Walston-Dunham B. Medical Malpractice, Law and Litigation, Ed. Thomson, USA,
2000

Resurse electronice:

1. DEX-malpraxis, https://dexonline.ro/definitie/malpraxis (accesat la 04.10.2021)

2. Ce este dreptul medical?, https://avocat-sorin-maduta.ro/ce-este-dreptul-medical/
(accesat la 10.10.2021)
3. Cauzele malpraxis-ului medical in SUA, https://www.caplaiasu.ro/statistica-asupra-
cazurilor-de-malpraxis-in-sua-2009-2018/ (accesat la 10.10.2021)

73
4. Cazul: Scripnic v. Republica Moldova, https://bizlaw.md/scripnic-v-republica-
moldova-ctedo-s-a-pronuntat-intr-un-caz-de-malpraxis-care-a-dus-la-moartea-unui-
nou-nascut-in-urma-cu-18-ani (accesat la 04.10.2021)
5. Cazul: Eugenia Lazăr împotriva României https://www.juridice.ro/wp-
content/uploads/2017/06/E-Lazar.pdf (accesat la 22.11.2021)
6. Cazul:Vo împotriva Franței https://base.garant.ru/55021978/ (accesat la 14.12.2021)
7. Дело "Марусева (Maruseva) против Российской Федерации"
https://docs.cntd.ru/document/902168983 ( accesat la 22.11.2021)
8. Iachimciuc A. În Moldova lipsește legislația care ar soluționa efectiv cazurile de
malpraxis, https://sputnik.md/radio_podcasturi/20190210/24593229/Avocat-in-
Moldova-lipsete-legislatia-care-ar-solutiona-efectiv-cazurile-de-malpraxis.html
(accesat la 02.12.2021)
9. Legea Drepturilor și Responsabilităților Pacientului,
https://ro.scribd.com/document/394562984/Legea-Drepturilor-Si-Responsabilitatilor-
Pacientului#fullscreen&from_embed (accesat la 02.12.2021)
10. Malpraxisul medical revine în legislația moldovenească.
https://sanatateinfo.md/News/Item/8164 (accesat la 04.10.2021)
11. Jurământul lui Hippocrate,
https://ro.wikipedia.org/wiki/Jur%C4%83m%C3%A2ntul_lui_Hippocrate (accesat la
04.10.2021)
12. Legile regelui Hammurabi, https://istoriiregasite.wordpress.com/2016/10/18/legile-
regelui-hammurabi/ (accesat la 08.10.2021)
13. Un cod săpat în piatră, https://istoriiregasite.wordpress.com/2012/12/02/un-cod-sapat-
in-piatra/ (accesat la 20.11.2021)
14. Codul lui Hammurabi – Infracţiuni şi pedepse,
https://istoriiregasite.wordpress.com/2012/08/02/codul-lui-hammurabi-infractiuni-si-
pedepse/ (accesat la 16.12.2021)

74
Anexa 1

75
 ADNOTARE
Rusnac Crina, ”Răspunderea juridică în dreptul medical. Malpraxisul medical”
Teză de master în drept, specialitatea 042.Drept, Chișinău, 2022
Structura tezei: teza este structurată în trei capitole, fiind însoțită de introducere, concluzii și
recomandări, bibliografie din 77 de titluri.
Cuvinte-cheie: răspundere juridică, drept medical, malpraxis, personal medical, eroare
medicală, neglijență, pacient, dreptul la sănătate.
Domeniul de studiu: Drept
Scopul lucrării: este de a elabora o lucrare originală la acest subiect, care să constituie un
material important și necesar pentru studenți sau alte persoane interesate de problema
răspunderii juridice în dreptul medical și malpraxisul în mod special.
Obiectivele lucrării: Obiectivul general al studiului este de a determina situația existentă la
nivel național cu privire la răspunderea juridică în dreptul medical și malpraxisul medical și
necesitățile actuale pentru elaborarea unui cadru normativ eficient și aplicativ pentru țara
noastră.
Elemente de inovație și originalitatea științifică: Caracterul novator al rezultatelor obţinute
este determinat de faptul că lucrarea de față se numără printre puținele încercări de a efectua o
analiză a răspunderii juridice în dreptul medical și malpraxisului, precum și studierea
aspectului comparativ al problemei.
Contribuția individuală: Pentru o analiză riguroasă şi pentru cunoaşterea aprofundată a
cadrului de manifestare a răspunderii juridice în dreptul medical investigat am extins
documentarea atât asupra surselor de documentare clasice, cât şi asupra lucrărilor de
specialitate actuale din literatura națională şi internațională.
Concluzii și recomandări: Legislaţia Republicii Moldova nu reglementează expres noțiunea
și esența malpraxisului medical. Mecanismele actuale de protecţie extrajudiciară a drepturilor
pacienţilor sunt slab eficiente şi nu sunt mecanisme veritabile de protecţie extrajudiciară. Atât
pacienții, cât și prestatorii de servicii medicale, medicul și alţi lucrători medicali bănuiți de
malpraxis rămân singuri în faţa sistemului de justiţie. În acest sens, se propune dezvoltarea
sistemelor de asigurare pentru malpraxisul medical.

76
 ANNOTATION

Rusnac Crina, “Legal Liability in Medical Law. Medical malpractice”

Master's thesis in law, specialty 042. Law, Chisinau, 2022
Thesis structure: the thesis is structured in three chapters, being accompanied by introduction,
conclusions and recommendations, bibliography of 77 titles.
Keywords: legal liability, medical law, malpractice, medical staff, medical error, negligence,
patient, right to health.
Field of study: Law
The purpose of this paper is to produce an original paper on this subject, which is an
important and necessary material for students or other people interested in the issue of legal
liability in medical law and malpractice in particular.
Objectives of the paper: The general objective of the study is to determine the existing
situation at national level regarding the legal liability in medical law and medical malpractice
and the current needs for the development of an effective and applicable regulatory framework
for our country.
Elements of innovation and scientific originality: The innovative nature of the results
obtained is determined by the fact that this paper is one of the few attempts to perform an
analysis of legal liability in medical law and malpractice, as well as studying the comparative
aspect of the problem.
Individual contribution: For a rigorous analysis and for an in-depth knowledge of the
framework of manifestation of legal responsibility in the investigated medical law, we
extended the documentation both on classical sources of documentation and on current
specialized works in national and international literature.
Conclusions and recommendations: The legislation of the Republic of Moldova does not
expressly regulate the notion and essence of medical malpractice. The current mechanisms for
out-of-court protection of patients' rights are inefficient and are not genuine out-of-court
protection mechanisms. Both patients and healthcare providers, the doctor and other medical
workers suspected of malpractice are left alone before the justice system. In this regard, it is
proposed to develop insurance systems for medical malpractice.

77
 Declarația pe propria răspundere

Subsemnata Rusnac Crina, absolventă a Școlii Masterale de Excelență în Business și

Economie a Academiei de Studii Economice din Moldova, Programul Drept economic, limba
de instruire – româna, declar pe propria răspundere faptul că teza de masterat cu tema
”Răspunderea juridică în dreptul medical. Malpraxisul medical.” a fost elaborată de mine
și nu a mai fost prezentată niciodată la o altă facultate sau instituție de învățământ superior din
țară sau din străinătate.
De asemenea, declar pe propria răspundere că sursele utilizate în teză, inclusiv cele din
internet sunt indicate cu respectarea regulilor de evitare a plagiatului:
- fragmentele de text sunt reproduse întocmai și sunt scrise în ghilimele, deținând
referințe precise ale surselor;
- redarea/reformularea în cuvinte proprii a textelor altor autori conține referințe
precise;
- rezumarea ideilor altor autori conține referințe precise ale originalului.

_____________________

”___” _______ 2022

78