UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA SIBIU

FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA:
DREPT

DISCIPLINA:
Organizarea profesiilor juridice liberale
Conf. univ. dr. Sebatian Spinei

Student:Lăcău Rareș-Nicolae
Anul:I
Semestrul: I

1
 Răpunderea în cadrul profesiilor juridice liberale

1. INTRODUCERE
Profesiile liberale reprezintă o realitate de necontestat a societății contemporane, iar
cei care le exercită ocupă un  rol important în desfășurarea în condiții optime a raporturilor
juridice dintre persoanele fizice sau juridice și autorități. 
Potrivit definiției, profesia liberală reprezintă o ocupație intelectuală, exercitată de o
persoană pe cont propriu (liber-profesionistă) care face parte, în mod obligatoriu, dintr-un
ordin profesional. Deși nu există o reglementare care să definească aceste meserii în mod
concret, profesiile libere joacă un rol important în economie, contribuind la creșterea
câștigurilor și a numărului locurilor de muncă.
Cu toate acestea în cadrul legislativ românesc actual lipseşte o abordare coerentă si
consecventă privind definirea şi reglementarea profesiilor liberale. Legislatia românească
prezintă un mare gol în ceea ce priveşte cadrul general pentru stabilirea, reglementarea,
exercitarea şi controlul legalitătii practicării profesiilor liberale. Astfel avem în prezent:1
- profesii liberale aprobate ca atare în baza unor legi speciale organice
ordinare,aprobate de Parlament;
- profesii liberale recunoscute în baza unei Ordonante de Guvern privind asociatiile şi
fundatiile;
- profesii reglementate prin recunoaşterea diplomelor şi calificărilor profesionale.
In lucrarea de fata, va voi prezenta urmatoarele profesii liberale:
 Profesia de avocat;
 Profesia de notar public;
 Profesia de consilier juridic;
 Profesia de executor judecatoresc.

2. PROFESIA DE AVOCAT

1. Consideraţii introductive. Istoric

Avocatura este o instituţie cu o îndelungată tradiţie istorică. Se poate afirma că avocatura a
evoluat paralel cu justiţia şi a fost influenţată de organizarea politică şi statală.
Originea avocaturii este plasată, de majoritatea autorilor, în Roma. Instituţia avocaturii
este atribuită lui Romulus, în epoca căruia funcţionau aşa numiţii „patroni”; ei aveau misiunea
de a asista, în formă gratuită, pe justiţiabili. În epoca legii acţiunilor, „patronii” au fost
utilizaţi numai de către patricieni. Ulterior, în perioada procedurii formulare, avocatura a
dobândit valenţele unei adevărate profesiuni. În această epocă avocatura a încetat să fie un
serviciu gratuit. Ea a început să fie exercitată de adevăraţi jurisconsulţi, numiţi „advocati”. De
aici provine şi denumirea actuală a persoanelor ce exercită funcţia de apărare în faţa organelor
judiciare.2
În epoca lui Justinian avocatura era organizată în colegii şi corporaţii cu caracter
profesional. Funcţia avocaţială era retribuită prin plata de onorarii. Organizarea avocaturii pe
baze profesionale a început să fie o caracteristică a societăţilor moderne. Totuşi, nu au lipsit
tendinţele de desfiinţare a corporaţiilor profesionale de avocaţi. Aşa s-a întâmplat la
începuturile Revoluţiei franceze. Se considera în această tumultuoasă epocă istorică că
monopolul unor profesii legale constituie o „ofensă adusă libertăţii individuale”. Avocatura a
1
Les I. , Instituții judiciare contemporane, Editura C.H. Beck,București 2007, pag. 78
2
http://documents.tips/documents/referat-raspunderea-in-cadrul-profesiilor-juridice-liberale.html, accesat la data
de 06.06.2016

2
devenit astfel o profesie liberă într-un mod absolut: lipsită de condiţii profesionale şi de orice
control public. Prin urmare, justiţiabilul francez era liber să-şi aleagă un apărător din rândul
oricăror categorii de cetăţeni şi chiar fără nicio pregătire profesională. Experimentul a fost de
scurtă durată. Printr-o lege din 27 august 1830 s-a pus bazele organizării Baroului francez.
În istoria avocaturii s-a manifestat însă şi o altă tendinţă semnificativă pentru a fi
prezentată în această „schiţă evolutivă” a instituţiei. Luând în considerare rolul esenţial al
funcţiei avocaţiale în administrarea justiţiei, s-a evocat şi posibilitatea organizării unei
magistraturi avocaţiale similare ordinului judecătoresc. În această concepţie, avocaţii ar fi
trebuit să fie retribuiţi de stat, întocmai ca şi judecătorii, şi numiţi din oficiu pentru fiecare caz
în parte.
O încercare de organizare a unei „magistraturi a apărării” a avut loc în Prusia lui
Frederic cel Mare. Acesta a desfiinţat avocatura în anul 1781 considerând că o atare soluţie
reprezintă cel mai bun sistem pentru restabilirea justiţiei. În locul avocaţilor, organizaţi până
atunci într-o corporaţie profesională liberă, erau numiţi din oficiu de către tribunal consilieri
asistenţi (Assistenzrat) pentru fiecare caz în parte. Consilierii asistenţi erau numiţi dintre
membri tribunalului sesizat cu soluţionarea unei cauze concrete. Experienţa prusiană nu a dat
rezultate satisfăcătoare, iar în anul 1793 s-a revenit la sistemul anterior.
În ţara noastră organizarea avocaturii începe odată cu adoptarea Regulamentelor
organice. Pe baza Regulamentelor organice se constituie în Muntenia şi Moldova câte un corp
restrâns de avocaţi, care la început erau salariaţi de stat şi funcţionau pe lângă instanţele
penale. Avocatura a fost organizată pe baze moderne printr-o lege din anul 1864. Modelul
noii legislaţii a fost cel francez. Reglementarea impusă în anul 1864 stabilea că avocatura
poate fi exercitată numai de persoanele care deţin „diploma de studiul dreptului de la una din
facultăţile de drept române sau străine”.
Legislaţiei adoptate în anul 1864 i s-au adus succesive îmbunătăţiri prin actele
normative promulgate la începutul acestui secol. Una din cel mai importante legi a fost cea
pentru organizarea corpului de avocaţi din 19 februarie 1923. Principiile organizării pe baze
liberale a avocaturii s-au menţinut în întreaga perioadă interbelică. Prin Decretul nr. 281/1954
pentru organizarea şi exercitarea avocaturii s-a renunţat în mare măsură la sistemul liberal
tradiţional. În temeiul acestei reglementări, avocaţii erau organizaţi în birouri colective de
asistenţă juridică. Potrivit acestei reglementări, raporturile privitoare la acordarea asistenţei
juridice se stabileau între conducerea biroului colectiv de asistenţă juridică şi justiţiabil.
Avocatul era asimilat, în special în materia răspunderii juridice, cu funcţionarul de stat.3
În prezent s-a revenit la sistemul de organizare democratică a avocaturii. Actuala
reglementare este consacrată în Legea nr. 51/1995. Principiile organizării şi exercitării
profesiei de avocat au fost detaliate în Statutul adoptat de Consiliul Uniunii Naţionale a
Barourilor din România la data de 30 septembrie 1995. Legea nr. 51/1995 a suferit modificări
succesive, cea mai importantă fiind de dată recentă, respectiv cea realizată prin Legea nr.
255/2004.

2. Rolul avocatului în procedura judiciară.

Avocatul este persoana care, având o calificare juridică superioară, asigură apărarea
justiţiabililor în faţa instanţelor judecătoreşti sau a altor autorităţi publice, în condiţiile
determinate de lege. Rolul avocatului nu poate fi redus la apărarea intereselor legitime ale
justiţiabililor în faţa organelor judiciare. Este adevărat însă că acesta a fost sensul originar al
funcţiei avocaţiale. Trebuie să recunoaştem că această funcţie este primordială şi în dreptul
modern.

3
Les I. , Instituții judiciare contemporane, Editura C.H. Beck,București 2007, pag. 77

3
 Într-adevăr, în toate ţările civilizate avocatura a fost organizată cu scopul de a asigura
persoanelor implicate într-un proces o apărare corespunzătoare. Părţile litigante nu au, cel mai
adesea, pregătirea şi cunoştinţele necesare pentru a face faţă „duelului judiciar”. De aceea,
părţile sunt nevoite să recurgă la serviciile unor profesionişti ai dreptului, buni cunoscători ai
legislaţiei şi jurisprudenţei, abili mânuitori ai „verbului” şi a formelor de procedură.
Rolul avocatului nu poate fi redus însă, aşa cum am subliniat, la funcţia de
reprezentare sau asistare a justiţiabililor. El este unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai
judecătorului. Prin pasiune pentru adevăr şi justiţie, avocatul poate contribui într-o manieră
decisivă la o corectă stabilire a faptelor, la interpretarea adecvată a legii aplicabile conflictului
dedus judecăţii şi, în final, la pronunţarea unei hotărâri temeinice şi legale. Sunt motive
esenţiale ce au determinat considerarea avocatului ca un auxiliar al justiţiei. Iar o atare
caracterizare se întâlneşte şi în epoca contemporană.
Într-adevăr, în lipsa avocatului judecătorul ar putea întâmpina adeseori dificultăţi în
determinarea adevărului. Avocatul se interpune între parte şi judecător, iar prin activitatea sa
permite instanţei să se afle deasupra „duelului” dintre părţi şi să-şi păstreze obiectivitatea
necesară. El prezintă judecătorului cererile părţilor şi facilitează administrarea materialului
probatoriu pertinent şi concludent în soluţionarea cauzelor supuse judecăţii. O atare abordare,
firească, a profesiei nobile de avocat contribuie şi la o soluţionare rapidă a cauzelor.
Funcţiile activităţii avocaţiale rezultă, cu evidenţă, şi din reglementările actuale
privitoare la exercitarea profesiei de avocat. Astfel, potrivit art. (2) din Statutul profesiei de
avocat: „Scopul exercitării profesiei de avocat îl constituie promovarea şi apărarea drepturilor,
libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice de drept public şi privat. În
exercitarea dreptului de apărare recunoscut şi garantat de Constituţie, de lege, de pactele şi de
tratatele la care România este parte, avocatul are dreptul şi obligaţia de a stărui, prin toate
mijloacele legale, pentru realizarea liberului acces la justiţie, pentru un proces echitabil şi
soluţionat într-un termen rezonabil, indiferent de natura cauzei sau de calitatea părţilor”.
Textul citat enunţă, în primul său alineat, principala funcţie a avocatului, aceea de
„reprezentare” a justiţiabililor. El sugerează, în cel de-al doilea alineat, şi funcţia de
colaborare cu organele judiciare.4 Această din urmă funcţie poate fi dedusă şi din referirea
textului la „asigurarea liberului acces la justiţie” şi la dreptul la un „proces echitabil”.
Funcţia de colaborare cu organele de justiţie este însă foarte sugestiv determinată în
art. 7 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat. Textul precizează în acest sens că: „Într-o
societate democratică întemeiată pe valorile democraţiei şi ale statului de drept, avocatul are
un rol esenţial. Avocatul este indispensabil justiţiei şi justiţiabililor şi are sarcina de a apăra
drepturile şi interesele acestora”.
Realizarea celor două funcţii pare să fie ireconciliabilă. Aparent numai cele două
funcţii sunt antagonice. În realitate, apărarea intereselor justiţiabililor nu trebuie pusă în
antiteză cu obiectivele majore ale justiţiei. Funcţia principală a avocatului este şi va rămâne
aceea de apărare a intereselor legitime ale justiţiabililor. Din acest punct de vedere se poate
susţine că avocaţii îndeplinesc o funcţie de interes privat; avocaţii sunt auxiliari ai părţilor. O
atare calificare rezultă, în mod indirect, din reglementarea reprezentării judiciare în Titlul I
(intitulat „Părţile”) din Cartea a II-a din Codul de procedură civilă.
Funcţia de colaborare cu justiţia nu este mai puţin importantă, deşi trebuie să
recunoaştem că aceasta nu apare, adeseori, în prim planul activităţii avocaţiale. Ea este
considerată ca o funcţie de interes public, iar avocatul ca un auxiliar al justiţiei sau un partener
ori colaborator al judecătorului.
Realizarea unui echilibru între cele două funcţii nu este adeseori uşor de realizat.
Interese uneori convergente fac totuşi dificilă o armonizare posibilă şi deopotrivă necesară. Ea
4
http://documents.tips/documents/referat-raspunderea-in-cadrul-profesiilor-juridice-liberale.html, accesat la data
de 06.06.2016

4
se face adeseori chiar şi în activitatea extrajudiciară a avocatului. Avem în vedere îndeosebi
munca preventivă a avocatului realizată în cadrul consultaţiilor juridice acordate de către
acesta şi care conduce nu arareori la evitarea unor litigii.
Dar „armonizarea” funcţiilor avocaţiale depinde de modul în care avocatul înţelege
să-şi îndeplinească obligaţiile sale profesionale.5 Pentru aceasta avocatul trebuie să dea
dovadă de o temeinică pregătire profesională, de o profundă cunoaştere a doctrinei şi
jurisprudenţei, de o verticalitate morală incontestabilă, respect faţă de lege şi pasiune pentru
adevăr.
Istoria avocaturii a ilustrat, prin nume a căror celebritate este cunoscută,
onorabilitatea şi prestigiul profesiei de avocat. Un Cicero în Roma, un Demostene, Pericle şi
Socrate în Grecia, un Raymond Poincaré sau un Alexandre Millerand la francezi (foşti
preşedinţi ai Republicii) au făcut parte din elita avocaturii. Şi la noi profesiunea de avocat a
fost onorată în mod strălucit de Take Ionescu, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Mircea I.
Manolescu, Ionel Teodoreanu, Alexandru Djuvara şi de Istrate Micescu.
Dar nu au lipsit nici vocile care s-au ridicat împotriva avocaţilor. Sunt cunoscute
criticile aduse corpului avocaţilor de Montesquieu, La Fontaine şi de Racine. Se impută
adeseori avocaţilor că apără pe oricine şi chiar pe criminali. Critici asemănătoare se aud şi azi,
uitându-se că şi criminalii au nevoie de apărare. Apărarea este întotdeauna utilă şi ea trebuie
făcută cu onestitate, demnitate şi echilibru. Ideea este foarte sugestiv exprimată de E.
Herovanu, care remarcă: „Ceea ce însă orice om de bun simţ trebuie să vadă şi să înţeleagă e
că, într-o societate liberă, oficiul de avocat, exercitat de cetăţeni luminaţi, oneşti şi
independenţi, e tot atât de indispensabil ideii de justiţie, ca şi acel de magistrat destinat la
rândul său celor ce reprezintă cumpătarea, demnitatea şi imparţialitatea”.

3. Răspunderea juridică
A. Răspunderea penală a avocatului
Obligaţiile impuse avocatului prin lege şi statut nu ne pot conduce la concluzia
neresponsabilităţii penale a avocatului în legătură cu activitatea sa profesională. Astfel, de
pildă, nerespectarea dispoziţiilor art. 37 alin. (5) din Legea nr. 51/1995, privitoare la
solemnitatea şedinţelor de judecată, la abţinerea de la folosirea unor expresii jignitoare la
adresa instanţei, părţilor sau celorlalţi avocaţi poate antrena răspunderea penală a persoanei
vinovate. Evident că fapta constituie infracţiune doar dacă sunt întrunite elementele
constitutive ale uneia din infracţiunile prevăzute de legea penală.
Reamintim însă că avocatul nu răspunde penal pentru susţinerile făcute în faţa instanţei
sau altor organe dacă acestea sunt „în legătură cu apărarea în acea cauză şi sunt necesare
stabilirii adevărului” .
Avocatul poate săvârşi, în exerciţiul funcţiei sale, şi alte infracţiuni, cum ar fi
infracţiunile de fals, încercarea de a determina mărturia mincinoasă etc. De asemenea,
avocatul poate fi subiect şi a altor infracţiuni prevăzute de legea penală, răspunderea urmând
să se stabilească în condiţiile dreptului comun.

B. Răspunderea civilă a avocatului

Legea nr. 51/1995 nu conţine prevederi legale privitoare la răspunderea civilă a
avocatului. Cu toate acestea, este evident că în cursul activităţii sale avocatul poate săvârşi
unele fapte de natură să aducă prejudicii părţilor din proces. Principial, problema răspunderii
civile a avocatului se poate invoca în raporturile acestuia cu propriul său client. De altfel, una
din obligaţiile fundamentale ale avocatului este aceea de a depune „toată diligenţa pentru
apărarea libertăţilor, drepturilor şi intereselor legitime ale clientului”. În acelaşi sens, art. 221

5
Spinei S., Organizarea profesiilor juridice liberale, Editura Universul juridic, Bucuresti, 2010

5
din Statut impune avocatului obligaţia de a depune toate diligenţele necesare pentru
îndeplinirea serviciului profesional ce i-a fost încredinţat.
Neprezentarea avocatului la proces, deşi s-a obligat prin contractul de asistenţă juridică să
asigure apărarea, pierderea unor termene procedurale (de exemplu, prescrierea dreptului la
acţiune, datorită nedepunerii cererii de chemare în judecată în termen, deşi avocatul avea
împuternicire în acest sens şi se afla în posesia tuturor actelor necesare), îndeplinirea unor acte
procedurale cu rea-credinţă etc. constituie împrejurări ce pot cauza adeseori clientului un
prejudiciu irecuperabil.
Răspunderea civilă a avocatului poate fi angajată numai în condiţiile dreptului comun. Ea
nu este însă operantă pentru simplul fapt al pierderii procesului. Ea trebuie să se raporteze la
obligaţiile avocatului, la conţinutul contractului de asistenţă juridică şi mai cu seamă la natura
obligaţiilor asumate de avocat. Obligaţiile avocatului nu sunt, în principiu, obligaţii de
rezultat, ci de mijloace. Pe de altă parte, poziţia avocatului faţă de client nu este una de strictă
subordonare, ci de relativă independenţă. Toate aceste elemente trebuie să fie avute în vedere
de instanţele judecătoreşti sesizate cu acţiuni în stabilirea răspunderii civile a avocatului. De
aceea, specificul activităţii de avocat nu justifică în niciun fel limitarea răspunderii pe care o
instituie art. 34 alin. (2) din lege, cu cât mai mult cu cât, pe plan civil, răspunderea avocatului
este aceea a unui specialist, împrejurare care, prin definiţie, nu poate conduce la înlăturarea
răspunderii pentru culpă.6
Potrivit art. 40 din Legea nr. 51/1995, avocatul este obligat să se asigure pentru
răspundere profesională, în condiţiile stabilite prin statutul profesiei. Statutul determină şi
limitele în care avocaţii sunt obligaţi să se asigure pentru răspundere profesională. Astfel,
avocaţii stagiari trebuie să se asigure pentru un risc asigurat în valoare de minimum 3.000 de
euro anual, iar avocaţii definitivi, pentru un risc anual în valoare de minimum 6.000 de euro
anual .
Primele de asigurare profesională, achitate de avocat şi de societăţile civile profesionale
de avocaţi reprezintă cheltuieli profesionale obligatorii, legal datorate şi integral deductibile
pentru anul fiscal în curs. Statutul determină şi care sunt consecinţele nerespectării obligaţiei
profesionale anterior menţionate. Potrivit art. 218 alin. 7 din Statut, neîndeplinirea obligaţiilor
de plată a primelor de asigurare poate atrage neînscrierea în Tabloul anual al avocaţilor cu
drept de exercitare a profesiei, cu toate consecinţele prevăzute de lege şi de statut.

C. Răspunderea disciplinară a avocatului

Principiul răspunderii disciplinare a avocatului este înscris în art. 70 din Legea nr.
51/1995. Potrivit acestui text: „Avocatul răspunde disciplinar pentru nerespectarea
prevederilor prezentei legi sau ale statutului, pentru nerespectarea deciziilor obligatorii
adoptate de organele de conducere ale baroului sau ale uniunii, precum şi pentru orice fapte
săvârşite în legătură cu profesia sau în afara acesteia, care sunt de natură să prejudicieze
onoarea şi prestigiul profesiei sau ale instituţiei”.
Textul citat are un caracter general. El este reluat, într-o formulare parţial diferită, în art.
252 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat. Din coroborarea celor două dispoziţii legale
rezultă că, virtual, orice încălcare a normelor de exercitare a profesiei constituie abatere
disciplinară. Pentru angajarea răspunderii disciplinare mai este necesar ca avocatul să
acţioneze cu vinovăţie, iar fapta sa să fie de natură a prejudicia „onoarea şi prestigiul profesiei
sau ale instituţiei”. Aşadar, condiţiile răspunderii disciplinare sunt cele de drept comun, astfel
că nu este cazul să insistăm în mod deosebit asupra lor.
Legea determină sancţiunile disciplinare ce pot fi aplicate avocaţilor. Acestea sunt:

6
Les I. , Instituții judiciare contemporane, Editura C.H. Beck,București 2007, pag. 78

6
 a) mustrarea;
b) avertismentul;
c) amenda de la 50 lei la 500 lei, care se face venit la bugetul baroului; Plata amenzii
se va face în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii
disciplinare. Neachitarea în acest termen atrage suspendarea de drept din exerciţiul
profesiei, până la achitarea sumei.
d) interdicţia de a exercita profesia pe o perioadă de la o lună la un an;
e) excluderea din profesie (art. 73 din Legea nr. 51/1995).
Organele de jurisdicţie disciplinară sunt: Comisia de disciplină a baroului, Comisia
centrală de disciplină şi Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România.
Comisia de disciplină a baroului are competenţa de a judeca abaterile săvârşite de
avocaţii din baroul respectiv. Ea este independentă de organele de conducere ale baroului şi
este alcătuită din 5 până la 11 membri, aleşi de adunarea generală pe o perioadă de 4 ani.
Comisia este condusă de către un preşedinte, ales de către membri acesteia. Funcţia de grefier
se îndeplineşte de către un secretar desemnat de consiliul baroului.
Comisia centrală de disciplină este alcătuită din reprezentanţii barourilor, desemnaţi de
adunările generale. Fiecare barou are dreptul la câte un reprezentant ales de Congresul
avocaţilor dintre candidaţii desemnaţi de adunările generale ale barourilor. Membrii Comisiei
centrale de disciplină se aleg dintre avocaţii cu o vechime mai mare de 15 ani în profesie.
Legea îi recunoaşte Comisiei centrale de disciplină atât o competenţă de fond, cât şi una
de recurs. Ca instanţă de fond, judecă abaterile săvârşite de decanii barourilor şi de membrii
Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România. În acest caz completul este format
din 3 membri. Completul instanţei disciplinare este format în acest caz din 5 membrii.
Contestaţia poate fi declarată de avocatul interesat, de decanul baroului şi de preşedintele
Uniunii Naţionale a Barourilor din România.
Consiliul Uniunii Naţionale a Barourilor din România se constituie, ca instanţă
disciplinară, în plenul său şi are competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva
deciziilor pronunţate, în fond, de Comisia centrală de disciplină.Împotriva hotărârilor
pronunţate de Plenul Consiliului, în condiţiile deja arătate, partea interesată poate declara
recurs la secţia de contencios a Curţii de Apel Bucureşti, a cărei hotărâre este definitivă şi
irevocabilă.
Apreciem că dreptul la sesizarea consiliului baroului aparţine şi oricărei persoane
interesate: avocat, client, parte adversă etc. O atare soluţie rezultă şi din prevederile art. 264
alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, potrivit căruia „plângerea îndreptată împotriva unui
avocat se adresează consiliului baroului pe al cărui tablou avocatul figurează cu drept de
exercitare a profesiei”. Subliniem că dreptul la exercitarea acţiunii disciplinare aparţine însă
numai consiliului baroului, respectiv Consiliul Uniunii.
După sesizare, consiliul baroului procedează la anchetarea abaterii. În acest scop,
consiliul va desemna un consilier pentru efectuarea cercetării disciplinare prealabile.
Anchetarea abaterii disciplinare a unui membru al Consiliului U.N.B.R. sau a unui decan se
efectuează de către Consiliul U.N.B.R. Consiliul va desemna pe unul dintre consilierii săi
pentru efectuarea cercetării disciplinare prealabile.
Dacă se decide că sunt motive pentru exercitarea acţiunii disciplinare consiliul baroului
va desemna şi consilierul însărcinat cu susţinerea acesteia în faţa instanţei disciplinare.
Statutul profesiei de avocat indică şi elementele pe care trebuie să le cuprindă acţiunea
disciplinară. Forma scrisă este obligatorie şi ea cuprinde, potrivit art. 268 alin. (4) din Statut,
motivele de fapt şi de drept, arătarea persoanelor ce urmează să fie audiate şi semnătura
decanului sau, după caz, a preşedintelui U.N.B.R.
Primind sesizarea, preşedintele comisiei de disciplină va fixa termen de judecată cu citarea
avocatului, a organului ce a exercitat acţiunea şi a celorlalte persoane indicate în cerere.

7
Citarea se face şi în faţa instanţei disciplinare prin scrisoare recomandată cu confirmare de
primire. În faţa instanţei disciplinare, avocatul se va prezenta personal. El poate fi asistat însă
de un alt avocat. Şedinţele de judecată ale instanţei disciplinare nu sunt publice. Toate
lucrările instanţei disciplinare se consemnează în încheieri. Lipsa părţilor regulat citate în faţa
instanţei disciplinare nu împiedică judecata.
Decizia disciplinară se adoptă cu majoritate de voturi. Odată rămasă definitivă, decizia
este obligatorie faţă de părţi şi faţă de organele profesiei. În acest sens, art. 272 din Statut
dispune chiar că o atare decizie are „autoritate de lucru judecat”. Decizia de aplicare a unei
sancţiuni disciplinare, precum şi cea de încetare a acţiunii disciplinare se comunică avocatului
în cauză, decanului baroului în care avocatul este înscris şi preşedintelui Uniunii Naţionale a
Barourilor din România.7
Procedura judecării abaterilor disciplinare este stabilită în statutul profesiei şi se
completează cu prevederile Codului de procedură civilă.
În cursul judecăţii, instanţa disciplinară poate dispune şi suspendarea avocatului din
profesie. Potrivit art. 74 din Legea nr. 51/1995: „În caz de abatere evidentă şi gravă, instanţa
disciplinară poate lua măsura suspendării avocatului din exerciţiul profesiei până la judecarea
definitivă a cauzei”. În acest caz instanţa disciplinară pronunţă, aşa cum o prevede în mod
expres textul menţionat anterior, o încheiere. Împotriva acestei încheieri se poate declara
recurs în termen de 5 zile de la comunicare. Aceasta înseamnă că instanţa disciplinară trebuie
să comunice încheierea şi avocatului în cauză.
Suspendarea prevăzută de art. 74 din Legea nr. 51/1995 vizează adoptarea unei măsuri în
cursul judecării acţiunii de către instanţa disciplinară. Prin urmare, legea are în vedere o
măsură aplicabilă „până la judecarea definitivă a cauzei”. În schimb, art. 272 alin. (1) din
Statutul profesiei de avocat consacră principiul autorităţii de lucru judecat a deciziei
disciplinare rămasă definitivă. Cel de-al doilea alineat al art. 272 din Statut se referă atât la
decizia de excludere, cât şi la cea de suspendare. Prima constituie o sancţiune disciplinară [art.
73 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 51/1995], iar cea de-a doua o măsură provizorie luată în cursul
judecăţii. Suspendarea din profesie este o măsură gravă, fapt pentru care legea a deschis calea
de atac a recursului împotriva încheierii.
Instanţa disciplinară de recurs exercită un control asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârii
atacate. Înaintea modificării Legii nr. 51/1995, prin Legea nr. 255/2004, s-au purtat discuţii cu
privire la posibilitatea atacării în justiţie a deciziilor disciplinare pronunţate de organele
disciplinare din cadrul profesiei. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi literatura de
specialitate au promovat punctul de vedere potrivit căruia actele organelor profesiei, pentru
care nu este instituită o cale de atac, în cadrul organizatoric al avocaturii, pot fi atacate în
justiţie conform art. 6 din Legea nr. 29/1990, respectiv la tribunalul sau curtea de apel în a
cărei rază teritorială îşi are domiciliul reclamantul. Atare soluţii au fost considerate ca fiind
singurele în concordanţă cu dispoziţiile art. 21 din Constituţie, privitoare la liberul acces la
organele de justiţie.
Actuala reglementare înlătură însă orice comentariu în această privinţă. Într-adevăr,
potrivit art. 72 alin. (4) din Legea nr. 51/1995, împotriva hotărârilor pronunţate potrivit alin.
(2) şi (3), partea interesată poate declara recurs la secţia de contencios a Curţii de Apel
Bucureşti, a cărei hotărâre este definitivă şi irevocabilă.
3. PROFESIA DE NOTAR PUBLIC

1. Consideratii introductive

7
Les I. , Instituții judiciare contemporane, Editura C.H. Beck,București 2007, pag. 88

8
 Activitatea notarială asigură persoanelor fizice şi juridice, potrivit chiar legii de
organizare a profesiei, constatarea raporturilor juridice civile sau comerciale nelitigioase,
precum şi exerciţiul drepturilor şi ocrotirea intereselor, în conformitate cu legea.
Dispoziţiile amintite nu sunt suficient de generoase în sublinierea rolului deosebit de
important pe care îl are activitatea notarială în sistemul nostru de drept, în sistemele de factură
romano-germanică în general, prin garantarea ordinii de drept, a securităţii raporturilor juridice .
Activitatea notarială, concretizată în principal în întocmirea actelor autentice, se desfăşoară
în domenii precum dreptul contractelor, dreptul succesiunilor, drepturile reale şi publicitatea
imobiliară, dreptul comercial şi dreptul afacerilor, etc. Aceste sumare consideraţii justifică în
mod deplin calificarea de serviciu public sau de interes public atribuită activităţii notariale.
Potrivit legislaţiei notariale, actul îndeplinit de notarul public, purtând sigiliul şi semnătura
acestuia, este de autoritate publică şi are forţa probantă prevăzută de lege . Exercitarea
activităţilor „notariale” de către o profesiune liberală specializată constituie o realitate a dreptului
modern, fără a fi însă, cel puţin la origini, de esenţa acestei activităţi .8
Într-adevăr, astfel cum s-a remarcat, activitatea de consemnare în scris a operaţiunilor
juridice a precedat instituţia notarului public în forma sa modernă . În Franţa medievală, scriptor
sau notarius erau grefieri ataşaţi jurisdicţiilor epocii, care aveau sarcina de a redacta anumite
înscrisuri.
În ţara noastră, în epoca modernă, activitatea notarială era îndeplinită de instanţele
judecătoreşti în cadrul procedurilor necontencioase. Activitatea notarială este, aşadar, o activitate
detaşată din activitatea judiciară şi delegată ori concesionată în principal unei profesiuni liberale
consacrate, notariatul, dar şi altor autorităţi publice ori instituţii iar mai recent, profesiei de
avocat. Relaţia dintre activitatea judiciară şi cea notarială poate fi evidenţiată şi prin examinarea
particularităţilor raporturilor existente în prezent între autoritatea judiciară, pe de o parte, şi
profesia de notar public şi actul notarial, pe de altă parte . Este vorba despre existenţa doar a unei
autonomii relative a profesiei, existenţa controlului profesional administrativ al justiţiei asupra
notarilor, etc.
În România, instituţia notarului îşi are originea, se pare, în sec. XII (în Transilvania) şi XIV
(în Ţara Românească şi Moldova). Cum am arătat, în epoca modernă, activitatea notarială era
îndeplinită, în Vechiul Regat, de instanţele judecătoreşti .

2. Răspunderea juridică a notarului

A. Răspunderea penală a notarului
În ipoteza în care notarul public aduce atingere, în cadrul şi în legătură cu activitatea sa
profesională, unor valori sociale ocrotite de legea penală, pot fi declanşate mecanismele
răspunderii penale .
În activitatea sa, notarul poate fi subiect activ al unor infracţiuni precum divulgarea
secretului profesional prevăzută de art. 196 C. pen.
Potrivit art. 42 din Lege: dacă hotărârea de condamnare a rămas definitiva si ea se
referă la infracţiunile prevăzute de art. 23 lit. f) din lege, la acea data ministrul justiţiei
dispune excluderea din profesie a notarului public condamnat.

B. Răspunderea civilă a notarului

Principiul instituit de art. 998 c.civ. operează şi în activitatea notarului public . El este
transpus în legislaţia notarială de un text expres (art. 38 al. 1 din Lege), care prevede că

8
Les I. , Instituții judiciare contemporane, Editura C.H. Beck,București 2007, pag. 85

9
răspunderea civilă a notarului public poate fi angajată, în condiţiile legii civile, pentru încălcarea
obligaţiilor sale profesionale, atunci când acesta a cauzat un prejudiciu .
Şi în cazul răspunderii civile a notarului a fost implementat un sistem de asigurare
obligatorie de răspundere profesională, fiind creată şi o instituţie care funcţionează în interiorul
profesiei (în cadrul Uniunii) şi care îndeplineşte rolul unei societăţi de profil – Casa de Asigurări
pentru Garantarea Responsabilităţii Civile a Notarilor Publici.9
Potrivit art. 16 din Statutul Casei, asigurarea acoperă :
a) prejudiciile cauzate de notarul public, din culpă, prin fapte proprii sau ale
angajaţilor săi, în exercitarea atribuţiilor profesionale;
b) prejudiciile produse de notarul public pentru valorile încredinţate în depozit, afară
de cazurile în care dispariţia, distrugerea sau pierderea acestora este urmarea unui caz fortuit
sau de forţă majoră;
c) prejudiciile produse de notarul public, ca urmare a pierderii, distrugerii sau
deteriorării documentelor originale date de clienţi în depozit, în vederea întocmirii actelor
solicitate, limitate la costul de refacere al documentelor.

C. Răspunderea disciplinară a notarului a notarului public intervine pentru următoarele

abateri :
a) întârziere sau neglijenţă în efectuarea lucrărilor;
b) lipsă nejustificată de la birou;
c) nerespectarea secretului profesional;
d) comportament care aduce atingere onoarei sau probităţii profesionale.
Sancţiunile disciplinare se aplică în raport cu gravitatea faptelor şi sunt următoarele :
a) observaţie scrisă;
b) amendă de la 50.000 lei la 200.000 lei;
c) suspendarea din funcţie pe o durata de maximum 6 luni;
d) excluderea din profesie.
Acţiunea disciplinară se exercită de Colegiul director şi se judecă de Consiliul de
disciplină. Acesta citează părţile şi pronunţă o hotărâre motivată, care se comunica acestora.
Împotriva hotărîrii părţile pot face contestaţie la Consiliul uniunii, în termen de 10 zile de la
comunicare. Hotărîrea Consiliului uniunii poate fi atacată la instanţa judecătorească
competentă. Hotărârea definitivă se comunică şi Ministerului Justiţiei.
Sancţiunile disciplinare de suspendare din funcţie şi de excludere din profesie se pun în
aplicare prin ordin al ministrului justiţiei.
Potrivit art. 67 din Statut, notarul public sancţionat disciplinar nu poate exercita funcţii
eligibile în cadrul profesiei, nu-şi poate depune candidatura pentru funcţii eligibile în
următorul mandat, nu va putea angaja şi îndruma notari stagiari timp de 1 an.

4. PROFESIA DE CONSILIER JURIDIC

1.
Consideratii generale
Cadrul juridic al reprezentării persoanelor juridice a fost statornicit, timp de aproape
cinci decenii, prin Decretul nr. 143/1955. Acest act normativ a constituit o reglementare care,
în perioada ulterioară Revoluţiei din decembrie 1989, nu a mai corespuns realităţilor social-
economice din ţara noastră.
Consilierii juridici şi-au desfăşurat activitatea, în trecut, în cadrul oficiilor juridice,
organizate, potrivit actului normativ menţionat, la nivelul ministerelor, organelor centrale ale
administraţiei publice, autorităţilor locale ale administraţiei, întreprinderilor şi organizaţiilor
economice cu mai mult de 300 de angajaţi. Oficiile juridice au fost organizate şi la nivelul
9
Moroianu G., Statutul profesiilor liberale, Editura Universul juridic, București 2008, pag. 50

10
organizaţiilor centrale şi locale ale cooperaţiei. La celelalte unităţi, organizarea oficiilor
juridice era posibilă doar dacă necesităţile practice o impuneau (volum mare de litigii pe rolul
instanţelor judecătoreşti etc.). Recent a fost adoptată o nouă reglementare privitoare la
exercitarea profesiei de consilier juridic. Ea este concretizată în Legea nr. 514/2003 privind
organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic. Noua reglementare determină modul
de exercitare a profesiei, condiţiile de admitere în profesie şi statutul consilierilor juridici.
Textul citat prezintă o dublă importanţă. Pe de o parte, el determină funcţiile principale
ale consilierului juridic, anume acelea de apărarea a drepturilor şi intereselor legitime ale
persoanelor fizice şi juridice precizate în acest prim articol al legii. Din acest punct de vedere
nu există deosebiri esenţiale între funcţiile foştilor jurisconsulţi şi cele ale actualilor consilieri
juridici.10 Pe de altă parte, legea determină sfera persoanelor fizice şi juridice a căror interese
pot fi apărate de consilierii juridici, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 514/2003.

2. Răspunderea juridică a consilierilor juridici

Dispoziţii importante, dar cu caracter general, cuprinde Legea nr. 514/2003 şi în privinţa
răspunderii juridice a consilierilor juridici. O dispoziţie de principiu este cea prevăzută de
art. 17 din lege, text potrivit căruia: „Consilierul juridic răspunde juridic pentru încălcarea
obligaţiilor profesionale, potrivit legii şi reglementărilor specifice ale domeniului activităţii
persoanei juridice în slujba căreia se află”. Două precizări importante sunt de făcut în legătură
cu semnificaţiile juridice ale textului citat.
Prima precizare constă în faptul că legea se referă, în termeni generali, la răspunderea
juridică „pentru încălcarea obligaţiilor profesionale”. Spre a stabili dacă ne aflăm sau nu în
prezenţa unei nesocotiri a obligaţiilor profesionale ale consilierului juridic trebuie să ne
raportăm atât la obligaţiile prevăzute în Legea nr. 415/2003, în Statutul profesiei de consilier
juridic, cât şi la cele statuate, după caz, de Statutul funcţionarului public sau de Codul muncii.
A doua precizare constă în faptul că răspunderea consilierului juridic operează în
condiţiile „legii şi reglementărilor specifice ale domeniului activităţii persoanei juridice în
slujba căreia se află”. În privinţa răspunderii civile va trebui să se ţină seama şi de prevederile
cuprinse în art. 77-78 din Statutul funcţionarilor publici şi ale art. 270-271 C. muncii.
Unele reglementări generale întâlnim în Legea nr. 514/2003 în legătură cu răspunderea
disciplinară a consilierilor juridici. Dispoziţiile alineatului următor al textului citat sunt şi mai
clare în această privinţă. Potrivit acestor prevederi legale, constatarea abaterii disciplinare,
cercetarea acesteia, procedura de judecată şi sancţiunile disciplinare sunt cele prevăzute în
reglementarea specifică persoanei juridice în slujba căreia se află consilierul juridic.
Dispoziţiile legale menţionate sunt elocvente în stabilirea principiului că şi în materie
disciplinară sunt incidente normele corespunzătoare din Statutul funcţionarilor publici şi din
Codul muncii.
Statutul a instituit însă autorităţi disciplinare, astfel cum am văzut, atât la nivel teritorial,
cât şi la nivel central. Astfel, comisia de disciplină constituită la nivelul colegiilor este
formată din 3-5 membri, iar cea centrală din 5-9 membri, aleşi de Congres pentru un mandat
de 4 ani. Membrii Comisiei centrale de disciplină se aleg dintre consilierii juridici cu o
vechime mai mare de 10 ani în activităţi juridice. Comisiile disciplinare funcţionează pe baza
unor regulamente proprii.11
Legat de răspunderea disciplinară a consilierilor juridici este necesar să menţionăm şi
două obligaţii profesionale importante care nu au fost prezentate în cele ce au precedat. Prima
obligaţie vizează evidenţele activităţii consilierului juridic. A doua obligaţie se referă la
respectarea dispoziţiilor legale privitoare la interesele contrare în aceeaşi cauză sau în cauze
10
Moroianu G., Statutul profesiilor liberale, Editura Universul juridic, București 2008, pag. 50
11
http://documents.tips/documents/referat-raspunderea-in-cadrul-profesiilor-juridice-liberale.html, accesat la
data de 06.06.2016

11
conexe ori la conflictul de interese pe care persoana juridică ce o reprezintă le poate avea. De
asemenea, consilierul juridic este obligat să respecte secretul şi confidenţialitatea activităţii
sale.
În finalul acestor consideraţii apreciem că în stabilirea oricăreia dintre formele de
răspundere juridică nu poate fi ignorat nici faptul că „activitatea desfăşurată de consilierul
juridic este o activitate de mijloace şi nu de rezultat” (art. 49 din Statut).

5. EXECUTORII JUDECĂTOREȘTI

1. Considerații generale
Executorii judecătoreşti sunt acele persoane cărora legea le-a încredinţat sarcina de a
proceda la executarea silită a dispoziţiilor civile cuprinse într-o hotărâre judecătorească ori
într-un alt titlu executoriu.12
În ultimele decenii, executorii judecătoreşti au fost consideraţi ca funcţionari publici
cărora legea le-a trasat sarcina de a proceda la urmărirea silită a creanţelor recunoscute prin
hotărâri judecătoreşti sau alte titluri executorii. Ei erau numiţi de ministrul justiţiei şi îşi
desfăşurau activitatea sub controlul administrativ al preşedinţilor de instanţe. Legiuitorul a
renunţat, în urmă cu mai puţin de un deceniu, la vechea reglementare şi a creat practic o
instituţie nouă organizată pe baze liberale.
Prin noua reglementare, concretizată în Legea nr. 188 din 1 noiembrie 2000 privind
executorii judecătoreşti, s-a urmărit, fără îndoială, o mai mare eficientizare a activităţii de
executare silită, dar, socotim noi, şi o degrevare importantă a statului de cheltuielile pe care le
implică un atare serviciu de interes public.
Economia românească se confruntă, adeseori, cu dificultăţi majore, unele dintre ele
determinate de neîncasarea unor creanţe la timp. Noua reglementare ar putea contribui la o
mai promptă urmărire a dispoziţiilor cuprinse în titlurile executorii. Ea poate determina o
schimbare a rolului executorilor judecătoreşti în realizarea executării silite şi considerarea lor
nu numai ca auxiliari ai justiţiei ci şi ai părţilor.
Într-adevăr, potrivit art. 2 din Legea nr. 188/2000, „executorii judecătoreşti sunt învestiţi
să îndeplinească un serviciu de interes public”. Pe de altă parte, „actul îndeplinit de executorul
judecătoresc, în limitele competenţelor legale, purtând ştampila şi semnătura acestuia, precum
şi numărul de înregistrare şi data, este act de autoritate publică şi are forţa probantă prevăzută
de lege”. În fine, mai este de observat că, în principiu, activitatea executorilor judecătoreşti se
desfăşoară la cererea persoanei interesate (art. 49 din Legea nr. 188/2000), iar pentru
serviciile prestate aceştia au dreptul la un onorariu (art. 37 din Legea nr. 188/2000).
Executorii judecătoreşti care funcţionează, în prezent, în conformitate cu dispoziţiile Legii
nr. 188/2000, nu sunt singurele persoane sau organe cărora li s-a conferit dreptul de a proceda
la executarea silită a titlurilor executorii. Într-adevăr, creanţele bugetare se execută de
organele financiare, în conformitate cu dispoziţiile cuprinse în Codul de procedură fiscală,
unele creanţe se execută de executorii proprii ai instituţiilor de credit, potrivit dispoziţiilor
O.U.G. nr. 99/2006, iar activele bancare se pot executa şi prin intermediul executorilor proprii
ai Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Bancare.

2. Răspunderea juridică a executorilor judecătorești

Dispoziţiile legale privitoare la răspunderea executorului judecătoresc sunt relativ
sumare. Mai exact, trebuie să arătăm că doar răspunderea disciplinară este tratată mai amplu
atât de Legea nr. 188/2000, cât şi de Regulamentul de aplicare a acesteia. Este evident că în

12
Spinei S., Organizarea profesiilor juridice liberale, Editura Universul juridic, Bucuresti, 2010

12
acest caz legiuitorul are în vedere şi nesocotirea legii penale. Transgresarea legii penale poate
îmbrăca şi alte forme de manifestare, cum sunt falsul, uzul de fals etc.
În ceea ce priveşte răspunderea civilă a executorului judecătoresc aceasta este
reglementată în art. 42 alin. (1) din Legea nr. 188/2000. Potrivit acestui text: „Răspunderea
civilă a executorului judecătoresc poate fi angajată, în condiţiile legii civile, pentru cauzarea
de prejudicii prin încălcarea obligaţiilor sale profesionale”.
Cel de-al doilea alineat al textului citat este şi el de o importanţă cardinală, căci
stabileşte modul de realizare a asigurării de răspundere profesională a executorului
judecătoresc.13 Potrivit textului menţionat: „Asigurarea de răspundere profesională a
executorului judecătoresc se realizează prin Casa de asigurări constituită în acest scop, potrivit
art. 34”. Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000 prevede, în art. 59 alin. (2), că la
începutul activităţii sale executorul judecătoresc devine membru al casei de asigurări pentru
garantarea răspunderii civile, care funcţionează în cadrul Uniunii Naţionale a Executorilor
Judecătoreşti, potrivit statutului propriu.
Asigurarea de răspundere profesională a fost stabilită de lege după modelul
reglementărilor adoptate şi în legătură cu exercitarea profesiei de notar public [art. 38 alin. (2)
din Legea nr. 36/1995] şi de avocat (art. 40 din Legea nr. 51/1995). O atare asigurare este
benefică atât pentru executorul judecătoresc, cât şi pentru persoanele prejudiciate prin modul
defectuos de îndeplinire a sarcinilor profesionale. Pentru executorul judecătoresc asigurarea
de răspundere civilă evită dificultăţile legate de declanşarea unei proceduri judiciare împotriva
sa şi în final chiar obligarea sa la despăgubiri, desdăunarea părţii urmând să se facă din fondul
de asigurare pentru răspundere profesională. Sistemul de asigurare menţionat este deosebit de
avantajos şi pentru cetăţeanul prejudiciat căruia i se oferă astfel o cale mai rapidă şi eficientă
de despăgubire.
Despăgubirea părţii din fondul de asigurare pentru răspundere profesională este însă
condiţionată de săvârşirea unui fapt prejudiciabil de către executorul judecătoresc în legătură
cu îndeplinirea atribuţiilor sale profesionale. Cu alte cuvinte, condiţiile răspunderii civile
trebuie să fie întrunite, în prealabil, în persoana executorului judecătoresc respectiv. Această
precizare este importantă şi necesară, dar ea ridică şi problema de a cunoaşte care este natura
juridică a răspunderii executorului judecătoresc.14
Răspunderea disciplinară are, astfel cum am arătat, o reglementare amănunţită în
actele normative privitoare la exercitarea profesiei de executor judecătoresc. Acestea cuprind
norme privitoare la abaterile disciplinare, la sancţiunile disciplinare ce pot fi aplicate
executorilor judecătoreşti şi la procedura de aplicare a acestora.
Abaterile disciplinare ce pot fi săvârşite de executorii judecătoreşti sunt:
a) nerespectarea secretului profesional;
b) încălcarea incompatibilităţilor şi interdicţiilor prevăzute de lege;
c) săvârşirea unor fapte care aduc atingere onoarei, probităţii profesionale ori bunelor
moravuri;
d) neîndeplinirea obligaţiilor privind formarea profesională a executorilor judecătoreşti
stagiari, angajaţi pe bază de contract;
e) întârzierea sistematică şi neglijenţa în efectuarea lucrărilor;
f) absenţa nejustificată de la birou.
Enumerarea abaterilor disciplinare, în art. 44 din Legea nr. 188/2000, are un caracter
limitativ, unele dintre acestea fiind foarte riguros circumstanţiate la săvârşirea anumitor fapte,
cum sunt cele legate de nerespectarea secretului profesional; încălcarea incompatibilităţilor şi

13
Moroianu G., Statutul profesiilor liberale, Editura Universul juridic, București 2008, pag 55
14
Spinei S., Organizarea profesiilor juridice liberale, Editura Universul juridic, Bucuresti, 2010

13
interdicţiilor prevăzute de lege şi neîndeplinirea obligaţiilor privind formarea profesională a
executorilor judecătoreşti stagiari.15
Totuşi, constatăm şi existenţa unor abateri disciplinare ce permit încadrarea în
conţinutul lor a unui complex mai larg de împrejurări sau de fapte ce aduc atingere disciplinei
ce trebuie urmată de orice executor judecătoresc. Prima dintre aceste abateri este cea
privitoare la săvârşirea unor „fapte care aduc atingere onoarei, probităţii profesionale ori
bunelor moravuri”. Determinarea concretă a faptelor care se încadrează în spaţiul normativ al
acestei abateri nu poate fi făcută decât prin raportarea la gama relativ variată a obligaţiilor de
natură profesională şi de deontologie şi care sunt precizate în Legea nr. 188/2000, în
Regulamentul de aplicare, în Statutul Uniunii Naţionale a Executorilor judecătoreşti şi al
profesiei de executor judecătoresc.
Aşa fiind, considerăm că se încadrează în această abatere şi nesocotirea obligaţiilor
prevăzute de art. 12 din Statutul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti şi al profesiei
de executor judecătoresc, cum sunt cele privitoare la respectarea normelor eticii şi principiilor
deontologiei profesionale sau la un comportament demn atât în afara profesiei, cât şi în
exercitarea acesteia. Interpretarea noastră este legitimată şi prin dispoziţiile art. 50 din Statutul
Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti şi al profesiei de executor judecătoresc.
Potrivit acestui text: „Nerespectarea prevederilor prezentului statut constituie abatere
disciplinară”.16
A doua abatere având un caracter generic este cea prevăzută de art. 44 lit. e) din Legea
nr. 188/2000: întârzierea sistematică şi neglijenţa în efectuarea lucrărilor. Această abatere
disciplinară prezintă două modalităţi de realizare: întârzierea sistematică şi neglijenţa în
efectuarea lucrărilor. Oricare dintre aceste fapte poate antrena răspunderea disciplinară a
executorului judecătoresc vinovat. Prima modalitate se poate realiza numai în cazul unei
întârzieri „perseverente” în efectuarea lucrărilor, respectiv sistematice, formulă care
presupune după părerea noastră cel puţin trei asemenea întârzieri. Cea de-a doua modalitate
este şi cea care conferă un caracter de relativă generalitate abaterii analizate, întrucât se
raportează la o gamă variată de acţiuni de natură a reprezenta o exercitare defectuoasă a
obligaţiilor profesionale.17
Sancţiunile disciplinare ce pot fi aplicate executorilor judecătoreşti, potrivit art. 46 din
Legea nr. 188/2000, sunt:
a) mustrarea;
b) avertismentul;
c) amenda de la 500 la 3000 lei, care se face venit la bugetul Camerei executorilor
judecătoreşti în a cărei rază teritorială este situat biroul executorului judecătoresc respectiv;
d) suspendarea din funcţie pe o durată de la o lună la 6 luni;
e) excluderea din profesie.

6. CONCLUZIE

Profesiile liberale reprezintă o realitate de necontestat a societății contemporane.

Înființarea şi dezvoltarea profesiilor liberale în România a adus până în prezent, mai multe
15
http://documents.tips/documents/referat-raspunderea-in-cadrul-profesiilor-juridice-liberale.html , accesat la
data de 06.06.2016
16
Moroianu G., Statutul profesiilor liberale, Editura Universul juridic, București 2008, pag. 54
17
Les I. , Instituții judiciare contemporane, Editura C.H. Beck,București 2007, pag.89

14
tipuri de abordări, în funcție de factorii politici şi de interesele pe care diferitele grupuri
profesionale le-au promovat printr-un lobby mai mult sau mai putțin organizat şi eficient.

BIBLIOGRAFIE:

1. Moroianu G., Statutul profesiilor liberale, Editura Universul juridic, București 2008

15
2. Les I. , Instituții judiciare contemporane, Editura C.H. Beck,București 2007
3. Spinei S., Organizarea profesiilor juridice liberale, Editura Universul juridic,
Bucuresti, 2010
4. Legea nr. 29/1990
5. Legea nr. 51/1995
6. Legea nr. 188/2000
7. Legea nr. 514/2003
8. Legea nr. 255/2004
9. O.U.G. nr. 99/2006

INFOGRAFIE:
1. http://documents.tips/documents/referat-raspunderea-in-cadrul-profesiilor-juridice-
liberale.html, accesat la data de 06.06.2016

16