Nemes Amalia Denisa

AMG ANUL III, CLASA A

Malpraxisul in sistemul medical. Studiu de caz. Precizati speta si argumentati si precizati o

posibilă rezolvare cu argumente pro sau contra.

Malpraxisul medical este o eroare profesională generatoare de pagube pacientului, ce

implică răspunderea civilă a personalului medical sau a furnizorului de servicii și produse
medicale, sanitare sau farmaceutice.
Din punct de vedere etimologic, malpraxis este un termen alcătuit din latinescul „mal”,
„malus” – „rău” şi cuvântul de origine greacă „praxis” – „practică”, ceea ce îi dă sensul de
„practică rea, inadecvată, a practica profesia în mod greşit”.
În România termenul are de malpraxis este reglementat prin Legea nr. 95/ 2006 privind
reforma în domeniu sănătății.

Cine este răspunzător pentru malpraxis?

Personalul medical

Articolul 642, alin. (1), lit. b), din Legea nr. 95/ 2006 defineşte personalul medical ca fiind
medicul, medicul dentist, farmacistul, asistentul medical şi moaşa care acordă servicii
medicale.

În caz de malpraxis, aceștia vor răspunde civil pentru prejudiciile produse pacientului, care
includ atât neglijenţa, imprudenţa sau cunoştinţe medicale insuficiente în exercitarea
profesiunii, cât și actele individuale în cadrul procedurilor de prevenţie, diagnostic sau
tratament.

Totodată, personalul medical va răspunde civil şi pentru prejudiciile ce decurg din

nerespectarea reglementarilor legale privind confidenţialitatea, consimţământul informal şi
obligativitatea acordării asistenţei medicale, ori în cazurile în care personalul medical îşi
depăşeşte limitele competentei, cu excepţia cazurilor de urgenţă în care nu este disponibil
personal, medical ce are competenţa necesară.

Unitatea sanitară – independent sau împreună cu personalul medical

Unităţile sanitare, publice sau private, în calitate de furnizori de servicii de sănătate, răspund
civil pentru prejudiciile produse pacientului în activitatea de prevenţie, diagnostic sau
tratament, în situaţia în care acestea sunt consecinţa:

-infecţiilor nosocomiale;

-defectelor cunoscute ale aparaturii medicale;

-folosirii materialelor sanitare, dispozitivelor medicale și a altor substanţe medicamentoase şi

sanitare, după depășirea termenului de valabilitate sau a perioadei de garanție;
-acceptării de aparatură medical, materiale sanitare, substanțe medicamentoase și sanitare
de la furnizori, fără asigurarea prevăzută de lege;

-subcontractării de servicii medicale sau nemedicale de la furnizori fără asigurare de

răspundere civilă în domeniul medical.

Unităţile sanitare răspund în condiţiile legii civile pentru prejudiciile produse de personalul
medical angajat, în solidar cu acesta.

Producătorii de echipamente medicale sau de medicamente

Producătorii de echipamente şi dispozitive medicale sau substanţe medicamentoase răspund

pentru prejudiciile produse pacienţilor generate în mod direct sau indirect de defectele
ascunse ale echipamentelor şi dispozitivelor medicale, substanţelor medicamentoase şi
materiale sanitare, în perioada de garanţie/ valabilitate, conform legislaţiei în vigoare.

Subcontractorul de servicii medicale sau nemedicale care furnizează servicii sau produse
către o unitate sanitară

Furnizorii de servicii medicale sau nemedicale, subcontractați de către unităţile sanitare

publice sau private furnizoare de servicii medicale, răspund pentru prejudiciile cauzate
pacienţilor în mod direct sau indirect, ca urmare a serviciilor prestate.

Furnizorul de utilități (electricitate, apă, gaz, etc.)

Furnizorii de utilităţi către unităţile sanitare răspund civil pentru prejudiciile cauzate
pacienţilor generate de furnizarea necorespunzătoare a utilităţilor.

Soluţionarea cazurilor de malpraxis

În urma sesizării cazului de malpraxis la Direcția de Sănătate Publică, Comisia de monitorizare

şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis desemnează un expert/grup de
experţi care întocmeşte un raport asupra cazului, pe baza căruia Comisia va lua decizia.

În cazul în care pacientul sau oricare dintre părţile implicate nu este de acord cu decizia
Comisiei, o poate contesta la instanţa de judecată în raza căreia a avut loc actul de malpraxis
reclamat, în termen de 15 zile de la data comunicării deciziei.
În cazul în care pacientul, medicul și asiguratorul își doresc să evite comisiile medicale,
Colegiul medicilor, procuratura și judecătoria, aceștia pot apela la un mediator pentru a
ajunge la un acord reciproc avantajos.

Rezolvarea problemelor etice care se ridică în urma analizei problematicii malpraxisului:

• Procesele în justiţie având drept cauze probleme legate de malpraxis par să se bazeze pe
întinderea prejudiciului cauzat, şi nu pe gradul de neglijenţă constatat pe durata acordării
îngrijirilor medicale. Revendicările pot exista şi atunci când nu apare niciun prejudiciu ca
urmare a unei neglijenţe sau erori medicale şi instanţele pot despăgubi reclamantul atunci
când standardul de îngrijire a fost îndeplinit de către medic. Ca societate, trebuie să ne
întrebăm dacă instanţele încearcă să protejeze bunăstarea economică a unui reclamant la un
cost adecvat şi suportabil pentru societate privită în ansamblul său. Cu alte cuvinte,
indiferent de neglijenţă, instanţele pot concluziona că au responsabilitatea de a se asigura că
partea vătămată a avut parte de o recompensare materială suficientă pentru a trăi cu
dizabilitatea sau injuria apărută după actul medical.

• Funcţionarea adecvată a sistemului de asigurări de malpraxis este de interes social atât prin
mijlocirea reparării prejudiciului suferit de pacient, cât şi prin limitarea implicării medicului
într-un proces juridic anevoios, costisitor şi cu impact emoţional sever de ambele părţi. Rolul
fundamental al unui sistem de asigurări este de a prelua şi de a gestiona riscuri. Costul
asigurărilor trebuie să fie unul în acord cu veniturile şi riscurile din societatea în care
funcţionează.

• Legislaţia privind malpraxisul trebuie să fie în acord cu evoluţia societăţii, să fie funcţională
şi să asigure un echilibru între calitatea actului medical şi siguranţa pacientului pe de o parte
şi, pe de altă parte, să fie adaptată contextului specific sistemului medical românesc. Aspecte
procedurale clare şi care să crească accesibilitatea pacienţilor la obţinerea de despăgubiri
într-un termen rezonabil reprezintă deziderate importante. O legislaţie specifică prin care să
se promoveze o procedură similară medierii şi care limitează cercetarea de tip penal a
medicului, în absenţa unei fapte premeditate, ar putea diminua presiunea pe care o exercită
riscul litigios pe durata exercitării profesiei. Efectele ar putea să cuprindă şi aspecte privind
percepţia socială a profesiei de medic. Schimbările legislative numeroase în decursul timpului
în ceea ce priveşte principala lege care guvernează sistemul de sănătate (Legea 95/2006
privind reforma în sănătate) au condus către o percepţie publică de instabilitate, ridicându-se
nevoia unei legi unitare şi adaptate nevoilor actuale. Educarea medicilor şi a societăţii civile
în privinţa legislaţiei şi a problematicii malpraxisului se constituie ca o nevoie imperioasă.

• Adaptarea modurilor de comunicare ale organizaţiilor profesionale medicale şi ale

diverselor instituţii publice din domeniul sănătăţii ar putea aduce un echilibru în faţa noilor
moduri de comunicare din presă, conducând la o îmbunătăţire a imaginii publice a profesiei
de medic în raport cu valorile sociale pe care le ocroteşte: viaţa şi sănătatea oamenilor.

• Creşterea responsabilităţii statului în ceea ce priveşte condiţiile de practică medicală ridică

numeroase probleme de etică atât în cazul pacientului (autonomie, accesibilitate la servicii
medicale de calitate şi uniform distribuite în sistem), cât şi în ceea ce priveşte practica
medicală (recunoaşterea unui posibil malpraxis instituţional faţă de unul individual al
medicului).