Csoma împotriva României

Din 15 ianuarie 2013

• Situația de fapt:
Reclamanta, de profesie asistentă medicală, a rămas însărcinată în ianuarie 2002, evoluţia
sarcinii fiind monitorizată de dr. P.C., medic ginecolog la Spitalul Orăşenesc Covasna, iar în a
16-a săptămână a sarcinii fătul a fost diagnosticat cu hidrocefalie, ceea ce l-a determinat pe
medic să decidă întreruperea sarcinii. In acest scop, reclamanta a fost internată în Spitalul
Orăşenesc Covasna la data de 13 mai 2002, unde i s-a administrat prin perfuzie, iar a doua zi prin
injecţie abdominală, soluţie concentrată de glucoză care a determinat astfel moartea fătului.
În noaptea zilei de 15 mai 2002, reclamanta a avut febră şi frisoane, iar în dimineaţa zilei
următoare fătul a fost expulzat, după care pacienta a început să sângereze intens. In pofida celor
două chiuretaje efectuate de medic, hemoragia nu a putut fi oprită, reclamanta fiind diagnosticată
astfel cu Coagulare Intravasculară Diseminată (CID), ceea ce l-a determinat pe medicul său să
decidă trimiterea de urgenţă a pacientei la Spitalul Judeţean din Sfântu Gheorghe, situat la
aproximativ 30 de kilometri distanţă.
Deşi pacienta se afla într-o stare critică, pe parcursul transportului ea a fost asistată doar de o
asistentă medicală. Ajunsă la Spitalul Judeţean, medicii au trebuit să procedeze la o histerectomie
totală şi anexectomie bilaterală pentru a-i salva viaţa.

• Situație cronologică:
• 18 septembrie 2002: Apreciind că doctorul P.C. a comis erori medicale grave în
tratamentul efectuat, reclamanta a adresat o plângere Colegiului Medicilor Covasna,
care s-a finalizat cu următoarele concluzii:

• întreruperea sarcinii fusese corect indicată;

• injectarea soluţiei de glucoză pe cale abdominală impunea monitorizarea acesteia şi o
localizare precisă a placentei cu ajutorul unei ecografii care însă lipsea din foaia de
observaţie a pacientei; o atare metodă impunea o prealabilă informare a pacientei
asupra posibilelor riscuri şi complicaţii precum şi obţinerea unui consimţământ scris
al acesteia, care de asemenea lipsea din fişa medicală;
• CID nu reprezenta o consecinţă directă a injectării pe cale abdominală a soluţiei deşi
reprezintă o rară şi gravă complicaţie rezultată din folosirea acestei metode;
• luând în considerare că CID a fost detectată în timp util, ceea ce a permis transferul
pacientei către un alt spital cu consecinţa salvării vieţii acesteia, nicio neglijenţă
medicală nu a putut fi identificată.
• Totuşi, raportul constata anumite neregularităţi de natură procedurală, respectiv lipsa
consimţământului scris al pacientei, lipsa ecografiei pentru localizarea placentei,
inexistenţa rezultatelor testelor de laborator preliminare, precum şi faptul că în raport
de facilităţile şi resursele Spitalului Orăşenesc, cazurile cu risc potenţial ridicat ar fi
trebuit tratate în unităţi spitaliceşti dotate corespunzător.
• În cursul anului 2002:
• reclamanta a formulat plângere penală împotriva doctorului P.C. pentru săvârşirea
infracţiunilor de vătămare corporală gravă şi, respectiv, neglijenţă în serviciu, iar la 19
noiembrie 2002 s-a constituit parte civilă.
• La 4 decembrie 2002:
• la solicitarea organului de cercetare penală, Serviciul de Medicină Legală Sfântu
Gheorghe a finalizat un raport medical de expertiză prin care se concluziona lipsa oricărei
 neglijenţe medicale, subliniindu-se că metoda aleasă pentru provocarea avortului putea fi
realizată in orice unitate medicală cu profil ginecologic. De asemenea, se preciza că lipsa
menţiunilor privind rezultatele testelor de laborator din fisa medicală nu excludea
posibilitatea ca testele să fi fost efectuate în realitate fără a se fi notat însă rezultatul
acestora.

• La 15 ianuarie 2003:
• reclamanta a formulat obiecţiuni la acest raport de expertiză cu privire la care,
apreciindu-l incomplet, a solicitat să se răspundă printre altele la întrebările dacă doctorul
şi-a îndeplinit obligaţiile care îi reveneau în procedura de provocare a avortului, dacă
existau şi alte metode disponibile de întrerupere a sarcinii, dacă efectuarea ecografiei ar fi
putut influenţa cursul intervenţiei, precum şi dacă supunerea sa histerectomiei totale ar fi
putut fi evitată în condiţiile în care ea ar fi fost internată într-o unitate medicală dotată
corespunzător.

• La 27 martie 2003:
• Institutul de Medină Legală Târgu-Mureş a emis un aviz asupra cazului reclamantei în
care se specifica printre altele că nu se regăsea în documentele medicale formularul
necesar a fi completat şi semnat de doi medici specialişti şi de directorul spitalului în
cazul procedurilor de întrerupere a sarcinii mai mari de 14 săptămâni. De asemenea,
lipsea acordul scris al pacientei, necesar în intervenţiile medicale cu risc ridicat, tot astfel
cum lipseau şi rezultatele preliminare de laborator precum şi date privind localizarea
placentei prin ecografie.

• La 26 ianuarie 2004:
• I.N.M.L. Mina Minovici a confirmat raportul din 4 decembrie 2002, apreciind că nu a
existat neglijenţă medicală din partea medicului cu toate că, într-adevăr, acesta din urmă a
omis să discute cu pacienta despre riscurile pe care le implica intervenţia medicală şi să
obţină consimţământul scris al acesteia.

• La 27 februarie 2003:
• deci anterior emiterii punctului de vedere de către I.N.M.L. Mina Minovici, procurorul
din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Covasna a decis scoaterea de sub urmărire
penală a doctorului P.C., soluţie confirmată de procurorul ierarhic, precum şi de
Tribunalul Covasna la 29 septembrie 2004.

• Situația de drept:
Inițial, reclamanta a invocat in fața Curții încălcarea drepturilor sale prevăzute art. 2, 6 şi 13
din Convenţie prin faptul că nu a fost informată corespunzător asupra riscurilor intervenţiei şi
că, din cauza neglijenţei medicale, viaţa sa a fost pusă în pericol, fiind in imposibilitate de a
mai purta o sarcină.
Ulterior Curtea, arătând că este singura în măsură să califice în drept situaţia de fapt dedusă
judecăţii şi că poate analiza o cerere din perspectiva unui alt articol decât cel invocat de
reclamant (Guerra şi alţii c. Italiei, 19 februarie1998, par. 44), a apreciat oportună examinarea
cauzei din perspectiva art. 8 al Convenţiei.

• Admisibilitate:
Guvernul a invocat excepţia neepuizării căilor de atac interne, susţinând că reclamanta ar fi
putut introduce o acţiune în răspundere civilă delictuală (art. 998-999 şi art. 100 alin. 3 C.civ.),
reiterând aceleaşi argumente expuse în cauza Stihi-Boos c. României (cererea nr. 7823/06,
decizia din 1 octombrie 2011, par. 44-48), făcând referire la hotărâri ale instanţelor interne prin
care a fost angajată răspunderea medicilor şi a spitalelor pentru prejudiciile suferite de pacienţi
prin erori medicale.
 Curtea a apreciat că argumentele invocate de Guvern în acest sens sunt strâns legate de
fondul cauzei, motiv pentru care se impune unirea acestora cu fondul, declarând astfel cererea
admisibilă.

• Temeinicia cererii:
Reclamanta a invocat faptul că nu a fost informată cu privire la natura şi posibilele consecinţe
ale procedurii medicale, susţinând că împrejurarea că ea era asistentă medicală nu exonera
medicul de îndeplinirea obligaţiilor sale de informare şi obţinere a consimţământului pacientei.
Tot astfel, în condiţiile în care procedura de întrerupere a sarcinii nu era urgentă, nu există
justificare pentru lipsa de pregătire a intervenţiei, în special cu privire la omisiunea de a efectua
testele de laborator preliminare.
Guvernul a susţinut că nu poate fi angajată răspunderea statului pe temeiul art. 8 din
Convenţie dat fiind că, pe de o parte, autorităţile naţionale nu au identificat nicio culpă din
partea medicului, iar pe de altă parte reclamanta, internată voluntar în spital, a cunoscut
semnificaţia procedurilor medicale realizate asupra sa. Guvernul a recunoscut, însă, că singura
neglijenţă a medicului poate fi identificată în omisiunea sa de a obţine consimţământul scris al
pacientei, împrejurare care însă nu poate conduce la concluzia că pacienta nu fusese informată
cu privire la natura procedurii sau că a lipsit consimţământul acesteia.

• Principii aplicabile:
a)Dreptul la viață
Curtea a reiterat principiile generale statuate în jurisprudenţa sa privitoare la răspunderea
statelor pentru erorile medicale, subliniind că statele contractante trebuie să adopte reguli prin
care spitalele publice şi private să fie obligate să recurgă la măsuri apte să protejeze viaţa
pacienţilor.
b)Dreptul la respectarea vieții private și de familie
Curtea a reafirmat importanţa accesului la informaţii al persoanelor confruntate cu riscuri
privitoare la sănătatea lor, astfel ca aceste persoane să poată aprecia riscurile la care se expun
prin anumite tratamente medicale iar pe de altă parte consimţământul acestora să fie unul dat
în deplină cunoștinţă.
În măsura în care un risc previzibil se materializează fără ca pacientul să fi fost anterior
complet informat de către doctori, statul poate fi direct răspunzător în temeiul art. 8 din
Convenţie pentru lipsa acestor informaţii.
In registrul specific al neglijenţei medicale, Curtea admite că posibilitatea concretă oferită
victimei la nivel naţional de a avea acces deplin la procedurile civile sau disciplinare care să
conducă eficient la angajarea răspunderii pentru erorile medicale şi la despăgubirea adecvată a
victimei, poate fi în principiu suficientă pentru a exonera statul de răspundere.
Curtea, pornind de la faptul că prin intervenţia medicală efectuată de doctorul P.C., viaţa
reclamantei a fost grav pusă in pericol, cu consecinţa imposibilităţii pentru aceasta de a mai
putea rămâne însărcinată, a constatat că a existat astfel o ingerinţă în dreptul la viaţă privată al
reclamantei.
Pentru a stabili dacă statul şi-a îndeplinit obligaţiile sale pozitive impuse de exigenţele art. 8
din Convenţie, Curtea, fără a fi însă în poziţia de a contrazice soluţiile instanţelor naţionale
privind neangajarea răspunderii penale a medicului P.C., s-a raportat atât la circumstanţele
concrete în care a fost efectuată intervenţia medicală, reflectate în conţinutul rapoartelor de
expertiză efectuate de autorităţile naţionale, cât şi la posibilitatea legală pusă la dispoziţia
reclamantei, la nivel naţional, de a obţine un remediu eficient al vătămării suferite.
Astfel, Curtea, în primul rând, a luat act de faptul că toate rapoartele de expertiză converg în a
stabili că medicul a neglijat, anterior intervenţiei, să obţină consimţământul scris al pacientei şi
să efectueze testele de laborator preliminare. In acest context, nu a putut fi identificată o
explicaţie raţională a omisiunii medicului de a cere consimţământul scris al pacientei, Curtea
respingând argumentul Guvernului potrivit căruia calitatea de asistentă medicală a reclamantei
ar justifica lipsa de informare şi ar sugera existenţa în fapt a consimţământului acesteia.
Tot astfel, Curtea a constatat o inexplicabilă manieră de gestionare a situaţiei de către doctor,
care, deşi nu exista urgenţă în a proceda la întreruperea sarcinii, a neglijat să efectueze testele
preliminare obligatorii şi să aprecieze obiectiv dacă spitalul respectiv era dotat corespunzător
pentru a putea face faţă unor eventuale complicaţii. Tot din perspectiva lipsei urgenţei în
realizarea intervenţii medicale, Curtea a constatat că raportul de expertiză realizat în timpul
procedurilor judiciare nu a răspuns obiecţiunilor formulate sub aspect de reclamantă, în
condiţiile în care un răspuns detaliat asupra acestui aspect ar fi putut pune în lumină cursul
evenimentelor care au condus la pierderea suferită de reclamantă.
Privitor la remediile legale puse la dispoziţia reclamantei, Curtea, deşi a acceptat că
exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal ar fi suficientă prin ea însăşi să asigure
reclamantei o posibilitate reală de a obţine repararea prejudiciului, a apreciat totuşi că maniera
în care investigaţiile au fost derulate nu au satisfăcut anumite exigenţe.
Astfel, în rapoartele de expertiză s-a menţionat lipsa oricărei erori medicale din partea
medicului, în pofida unor evidente omisiuni ale acestuia, greşeli pe care de altfel rapoartele le
indicau.
La rândul său, procurorul nu a acordat atenţie contradicţiilor existente în rapoartele de
expertiză cu privire la culpa medicului, bazându-şi soluţia doar pe raportul realizat la cererea sa
(cel din 4 decembrie 2002), fără a lua în seamă raportul Colegiului Medicilor Covasna, deşi
acesta din urmă părea complet şi mai bine orientat pe aspectele procedurale analizate. Nu în
ultimul rând, Curtea a remarcat că procurorul nu a ajuns să cunoască punctul de vedere al INML
Mina Minovici, acesta neglijând totodată să se preocupe de obiecţiunile şi întrebările ridicate de
reclamantă cu privire raportul de expertiză realizat la 4 decembrie 2002.
In condiţiile în care, la momentul desfăşurării evenimentelor ce fac obiectul prezentei cauze,
nu era posibilă efectuarea unei noi expertize în cazul în care I.N.M.L. Mina Minovici emisese un
punct de vedere oficial, Curtea a constatat imposibilitatea reclamantei de a ridica, din nou, pe
calea unei proceduri, problema existenţei unei erori medicale. Acest aspect pune sub semnul
întrebării dacă acţiunea civilă formulată de către reclamantă în contradictoriu cu medicul ar fi
fost un remediu efectiv, mai ales având în vedere că raportul de expertiză medico-legală ar fi
fost un mijloc de probă esenţial în susţinerea acţiunii sale civile.
Curtea, deşi a remarcat o dezvoltare a jurisprudenţei naţionale în acest sens, totuşi a
constatat că instanţele naţionale nu au o practică bine stabilită privind răspunderea spitalelor în
cazurile de culpă medicală (cauza Stihi-Boos c. României, citată anterior, par. 64). Această
constatare coroborată cu nereţinerea vreunei culpe medicale în rapoartele de expertiză
efectuate, conduce la concluzia existenţei unei şanse minime pentru reclamantă de a fi putut
obţine un remediu eficient.
Cu toate că Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii a facilitat obţinerea de
despăgubiri de către victime chiar în lipsa stabilirii unei culpe a personalului medical, Curtea a
apreciat că ar fi disproporţionat a i se cere reclamantei să formuleze din nou o altă cerere în
despăgubiri în faţa instanţei civile, în condiţiile în care reclamanta, la momentul respectiv, nu a
rămăsese pasivă ci sesizase Colegiul Medicilor şi organele judiciare, în cadrul procedurilor
penale constituindu-se şi parte civilă.
Toate aceste argumente au fost suficiente pentru a determina Curtea să constate că
reclamantei i-a fost încălcat dreptul la viaţă privată prin lipsa de informare a acesteia asupra
riscurilor pe care le implica procedura medicală şi prin neimplicarea acesteia de către medic la
alegerea tratamentului medical administrat. Mai mult, statul nu şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă
de a asigura la momentul respectiv un sistem legal eficient prin care reclamanta să obţină o
reparare adecvată a încălcării dreptului său la viaţă privată.
A existat, astfel, o încălcare a art. 8 din Convenţie.
6.Concluzii
Semnificaţia prezentei hotărâri rezidă în maniera în care Curtea, trecând peste concluziile
rapoartelor de expertiză care excludeau culpa medicală, s-a raportat la conţinutul acestora în
care se menţiona existenţa unor greşeli procedurale în actul medical. Fără a contesta soluţia de
neurmărire penală dispusă de procuror, Curtea a sancţionat conţinutul contradictoriu al
rapoartelor de expertiză şi modul în care procurorul a omis analiza acestor contradicţii, dată
fiind miza acestor rapoarte asupra posibilităţii reale a reclamantei de a putea obţine ulterior
despăgubirile civile.

Întrucât faptele invocate de reclamantă se plasau în timp, anterior apariţiei Legii nr. 95/2006,
Curtea a avut în vedere sistemul legal existent la acel moment, în care răspunderea medicală
avea in dreptul român un caracter subiectiv si se baza doar pe eroarea medicală a persoanei în
cauză.

În forma actuală, Legea nr. 95/2006 distinge între, pe de o parte, răspunderea civilă a
personalului medical, care nu poate fi angajată decât în caz de malpraxis grefat pe o culpă
stabilită de instanţa de judecată şi, respectiv, răspunderea unităţii sanitare furnizoare de servicii
medicale, care poate fi angajată independent de culpa personalului medical.
Astfel, Curtea a concluzionat faptul ca noile prevederi legale ar trebui să se reflecteze într-o
practică judiciară consistentă prin care posibilitatea victimelor de a obţine repararea
prejudiciilor suferite prin serviciile medicale să nu fie limitată şi condiţionată de existenţa unei
culpe subiective a personalului medical.
Malpraxisul medical (definit de art. 642 alin. 1 lit. b din Legea nr. 95/2006 ca “o eroare
profesională săvârşită în exercitarea actului medical”) poate consta şi în omisiunea de a obţine
acordul scris al pacientului, obligaţie prevăzută expres de art. 649 din Legea nr. 95/2006 şi a
cărei neîndeplinire atrage răspunderea personalului medical în condiţiile art. 651 alin. 1 din
aceeaşi lege.
Așadar, datorită însumării concluziilor de mai sus, prin hotărârea din 15 ianuarie 2013
pronunţată în cauza Csoma c. României, Curtea a constatat încălcarea art. 8 din Convenţie prin
faptul că, pe de o parte, pacienta nu a fost complet informată cu privire la riscurile intervenţiei
medicale, nu s-a obţinut consimţământul scris al acesteia, s-a omis efectuarea testelor pre-
operative obligatorii, iar pe de altă parte, la momentul respectiv, statul nu asigura un cadrul
legal adecvat pentru reclamantă de a obţine un remediu efectiv pentru prejudiciul cauzat.