Introducere

O etapă esențială pentru exprimarea consimțământului părților la actul

medical, cât și pentru nașterea contractului medical este informarea
pacientului de către medic. Dacă pacientul nu este informat corespunzător nu
se poate vorbi de un consimțământ valabil, astfel, dacă va fi realizată o
intervenție medicală în lipsa acordului deplin al pacientului, răspunderea
medicală va fi una extracontractuală.

1. Reglementare legală

A. Dispoziții aplicabile la nivel internațional

Codul European al Sănătății, care contopește mai multe acte normative

europene, reglementează atât dreptul pacientului de a beneficia de o
informare colectivă, precum și de o informare individuală.

În scopul de a proteja ființa umană, atât cu privire la demnitatea sa, cât și

la individualitatea sa, garantând respectarea drepturilor și libertăților
fundamentale față de aplicațiile biologiei și medicinei moderne, s-au adoptat o
serie de acte normative, cum ar fi:

Convenția de la Oviedo, care a fost semnată la 4 aprilie 1997, stipulând în

art. 5 principiul conform căruia oricare intervenție din domeniul sănătății nu
poate fi efectuată decât după ce pacientul a fost informat in mod prealabil,
exprimând un consimțământ liber și în cunoștintă de cauză. Așadar, pacientul
va fi informat cu privire la natura intervenției, cât și asupra urmărilor și
riscurilor acesteia. El se transformă într-un creditor al obligației de informare
stabilită în sarcina medicului.

Semnată la Nisa, Carta europeană a drepturilor pacienților din 15

noiembrie 2002, stipulează în preambul că, deși există diferențe între sistemele
naționale de sănătate ale tărilor europene, acestea supun atenției aceleași
drepturi1 ale pacienților. Carta reglementează dreptul la informare a pacienților
1
Printre aceste drepturi se amintesc: 1. dreptul la măsuri de prevenire a bolilor; 2. dreptul de acces la servicii
de asistență medicală în condiții de egalitate, fără discriminări (bazate pe resurse financiare, domiciliu, felul
bolii etc.); 3. dreptul la informare; 4. dreptul de a participa la decizii; 5. dreptul la libertatea alegerii; 6. dreptul
la intimidate și la confidențialitate; 7. dreptul la respectful timpului pacientului; 8. deptul la respectarea
normelor de calitate; 9. dreptul la securitate; 10. dreptul la îngrijiri paliative (tratament sau medicament care
amelioreaza sau înlătura simptomele unei boli pentru un timp scurt, fără a-i suprima cauza); 11. dreptul de a nu

1
și specifică în mod expres dreptul pacientului de a participa la deciziile privind
propria sănătate. Tot Carta de la Nisa reglementează faptul că toți cetățenii
europeni au dreptul de acces la informațiile referitoare la starea de sănătate, la
serviciile de sănătate și la modalitățile de acces la acestea, atât și la noutățile
tehnologice. Furnizorii de servicii medicale trebuie să pună la dispoziție și să
adapteze informațiile medicale în funcție de particularitățile etnice, lingvistice,
religioase, precum și de capacitățile specifice ale pacientului, de nivelul
informaților deținute de acesta, mai ales când este vorba de un vârstnic sau un
copil.

Avizul Comitetului economic și social european din 26 septembrie 2007

privind drepturile pacientului pune in discuție dreptul acestuia la informare,
mai ales a celui aflat în suferință, pe parcursul tratamentului. În același timp, se
acordă o importanță sporită informării acordată bolnavilor cronici, celor
dependenți, celor care au o anumită deficiență sau celor care urmează un
tratament pe lungă durată

B. Dispoziții aplicabile la nivel național

Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății reglementează

obligația de informare în art 660.

Analizând articolul, pacientul trebuie informat înainte de a i se obține

consimțământul cu privire la metodele de prevenție, diagnostic și tratament.
Informarea trebuie să se realizeze într-un limbaj accesibil pacientului, să
conțină diagnosticul, natura, scopul tratamentului, riscurile și urmările
tratamentului indicat, alternative viabile de tratament, riscul și consecințele
acestora, prognosticul bolii fără aplicarea tratamentului2. Tot în această lege, se
specifică faptul că informațiile furnizate pacientului trebuie menționate și în
formă scrisă.

Ordinul nr. 1411/20163 prevede în Anexa nr. 1, un model de formular

obligatoriu, în care furnizorii de servicii medicale notează informațiile

suporta suferințe sau dureri inutile; 12. dreptul la un tratament personalizat; 13. dreptul de a formula sesizări;
14. Dreptul de a fi despăgubit.
2
Art 660 alin. (2) și (3) Legea 95/2006 republicată și actualizată.
3
Ordinul nr. 1411 din 12 decembrie 2016 privind modificarea și completarea Ordinului ministrului sănătăţii
publice nr. 482/2007 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare.

2
comunicate pacientului, anterior exprimarii de către acesta a consimțământului
pentru actul medical.

Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacienților menționează dreptul la

informare a pacienților, conținutul și obiectul obligației de informare. De
asemenea, tot această lege prevede faptul că pacientul poate decide dacă mai
dorește să fie informat în cazul în care informațiile prezentate i-ar cauza
suferință4, precum și de a alege o altă persoană care să fie informată în locul
său.

Codul de Deontologie Medicală al Colegiului Medicilor din România

prevede la art. 14 obligația medicilor de a informa prealabil și adecvat persoana
care urmează să fie supusă unei intervenții medicale. Același articol prevede
faptul că informarea trebuie să fie raportată la persoana care urmează să-și
manifeste consimțământul, adică pe înțelesul lui.

2. Natura obligației de informare

Legislația actuală califică obligația de informare într-o obligație de
rezultat. Obligațiile de rezultat sunt acele raporturi de obligații în care debitorul
este ținut, prin conduita sa, să obțină un anumit rezultat, precis determinat, în
favoarea creditorului, mai mult, debitorul garantează creditorului că acel
rezultat va fi obținut5.

Obligația de informare are ca scop asigurarea protecției integrității

consimțământului partenerilor contractuali, care trebuie să încheie contractele
în deplină cunoștință de cauză asupra obiectului, conținutului și uneori a
identității cocontractanților. Când neîndeplinirea obligației de informare este
absorbită de un viciu de consimțământ (eroare sau dol) victima care și-a dat
consimțământul are un drept de opțiune. Poate introduce o acțiune în anularea
contractului sau poate să aleaga păstrarea contractului și promovarea unei
acțiuni în răspundere civilă delictuală pentru obligarea cocontractantului la
repararea prejudiciului prin despăgubiri bănești

Obligația personalului medical constă nu doar în furnizarea către pacient

a unor termeni medicali abstracți, ci accentul cade pe modul în care este
recepționată această informație de către pacient. Personalul medical trebuie să
4
Art. 7 din Legea nr. 46/2003.
5
L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile, vol. I, Regimul juridic general, Editura C.H. Beck, București 2015

3
se asigure că bolnavul a recepționat corect informațiile transmise, astfel încât
pacientul trebuie informat în raport cu capacitățiile lui de înțelegere, medicul
fiind cel care își adaptează limbajul la fiecare pacient în parte.

Această obligație este reciprocă, în sensul că pacientul trebuie să-l

informeze pe doctor cu privire la starea sa, iar doctorul cu privire la actul
medical.

Art. 1546 N.C.C. creează o neclaritate sub aspectul prezumției de culpă.

În cazul obligaților contractuale, culpa debitorului se prezumă prin simplul fapt
al neexecutării. Din această reglementare, putem trage concluzia că leguitorul
are intenția de a elimina diferența dintre cele două categorii de obligații (de
diligență și rezultat) în ceea ce privește prezumția de vinovație. Astfel, în
raporturile dintre personalul medical și pacient, în cazul neîndeplinirii obligației
de informare, personalul medical va putea fi exonerat de răspundere doar dacă
face dovada unei cauze străine.

3. Clasificarea obligației de informare

a) Informarea colectivă

Implică pe de o parte informarea populației cu privire la problemele

generale medicale, iar pe altă parte, dreptul individual al pacienților de a primi
informații generale despre serviciile medicale disponibile, modul de utilizare al
acestora, referitoare la furnizorii de servicii de sănătate și statutul profesional
al acestora. De obicei populația este informată asupra problemelor medicale de
interes general prin programe-cadru menite să prevină anumite afecțiuni.

Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului, prevede dreptul

pacientului de a fi informat cu privire la serviciile medicale disponibile și
modalitatea în care pot fi utilizate. Această obligație de informare colectivă
aparține furnizorilor de servicii de sănătate din România, Direcției generale de
asistență medicală, celorlaltor direcții din Ministerul Sănătății, Direcțiilor de
Sănătate Publică Județene, ministerelor și instituțiilor cu rețea sanitară proprie.

4
 b) Informarea individuală

Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului, prevede faptul că

personalul medical trebuie să-i transmită pacientului informațiile legate de
diagnostic, tratament, riscurile la care se supune cât și urmările printr-un limbaj
clar, respectuos, limbaj pe care pacientul să-l înțeleagă (raportat la capacitățile
sale), onest, adică să nu-i ascundă anumite informații.

Legea nr. 95/2006 stipulează că este necesar ca acordul scris al

pacientului care a consimțit la actul medical, să cuprindă descrierea pe scurt a
informațiilor furnizate. Chiar dacă sunt descrise pe scurt informațiile, nu
trebuie să lipsească diagnosticul, natura și scopul tratamentului, riscurile și
urmările tratamentului propus, precum si alternativele și riscurile acestora.

Proba informațiilor furnizate trebuie procurată împreună cu acordul scris

al pacientului în cazul oricărei activități de prevenție, diagnostic și tratament cu
potențial de risc, toate aceste dovezi scrise reprezentând proba exprimării
acordului de către pacient.

Pacientul trebuie informat in mod continuu, chiar dacă și-a exprimat

consimțământul privind activitatea de diagnostic și tratament, iar dacă pe
parcursul tratamentului apar elemente noi privind starea de sănăntate a
acestuia, medicul este obligat să-l informeze despre noile schimbări și/sau
despre necesitatea de a urma un alt tratament cu alte riscuri. Astfel, obligația
de informare medicală există atât în faza precontractuală, cât și în cea
contractuală, după ce între părți s-a născut contractul de îngrijiri medicale.

Refuzul pacientului de a fi informat

Este reglementat în art. 7 din Legea nr. 46/2003 “pacientul are dreptul de
a decide dacă mai doreşte să fie informat în cazul în care informaţiile
prezentate de către medic i-ar cauza suferinţă.” Deducem faptul că, personalul
medical se poate lovi de refuzul pacientului de a fi informat cu privire la situația
lui, așadar informațiile trebuie transmise astfel încât să nu afecteze starea
pacientului. Profesorul Mihai Voiculescu era de părere că “trebuie să ii spunem
atât adevăr cât îi face bine”6.

4. Excepții de la obligația de informare

6
D. Dumitrașcu, Medicina între miracol și dezamăgire, Ed. Dacia, Cluj-Napoca 1986

5
 Legea nr. 95/2006 prevede în art. 662 două excepții. Prima excepție
vizează cazul în care pacientul nu are discernământ, a cărui reprezentant legal
sau rudă apropiată nu pot fi contactate, însă datorită situației de urgență,
personalul medical poate solicita autorizarea efectuării actului medical
autorității tutelare.

A doua excepție prevede o situație de urgență în care se află pacientul și

pentru care intervalul de timp scurs până la exprimarea acordului ar pune în
pericol sănătatea și viața pacientului. În acest caz pot acționa fără autorizarea
autorității tutelare. se întocmește un raport scris în care se consemnează
imposibilitatea obținerii consimțământului pacientului sau autorizarea
intervenției, motivat de starea de urgență medicală. Așadar, în aceste cazuri
restrânse, medicul nu mai este împiedicat de obligația de informare prealabilă
a pacientului, ci poate recurge direct la aplicarea tratamentului, având în
vedere că primează interesul pacientului aflat în pericol. Prin modificările aduse
de Ordinul nr. 1441/2016 referitoare la Ordinul ministrului sănătății publice nr.
482/2007, la anexa nr. 2 este prevăzut modelul de raport scris care trebuie
întocmit de medic în cazuri de urgență.

Distanasia reprezintă menținerea în viață a unui bolnav aflat într-o stare

cvasiincurabilă cu ajutorul mijloacelor extraordinare destinate a înlocui unele
funcții ale organismului. În acest caz, bolnavii se află în imposibilitatea de a-și
exprima consimțământul referitor la actul medical.

Cazul Karen Ann Quinlan - în speță este vorba de o tânără de 21 de ani

care după ce a consumat câteva pahare cu băuturi alcoolice combinate cu
câteva medicamente ajunge ân comă profundă la spital, unde doar un aparat
respirator o mai ținea în viață. Chiar dacă era într-o stare profundă, Karen
râdea sau plângea uneori și chiar ridica brațele. S-a stabilit ca aceasta se află
într-o stare vegetativă persistentă, iar șansele să-și revină erau minime. Timp
de câteva luni rudele au sperat că își va reveni. După acest timp familia dorește
să o deconecteze de la aparate, însă această cerere le este respinsă de instanță
pe motiv că așa s-ar deschide poarta către eutanasie.

Instanța Supremă de Justiție dn New Jersey a dat însă câștig de cauză

familiei Quinlan, recunoscând dreptul constituțional la intimitate. Ulterior

6
deconectării, Karen a început să respire, deși nu și-a recăpătat starea de
conștiență, supraviețuind în această stare timp de 10 ani.

O situație aparte o au bolnavii oncologici, unde medicii trebuie să fie

foarte precauți cu privire la informațiile furnizate, pentru a nu le spori
suferința, ținând cont de starea agravată în care se află. Având în vedere
impactul pe care aceste informații le pot avea asupra pacientului, personalul
medical trebuie să fie preocupat de îmbinarea factorilor subiectivi cu cei
obiectivi, vârsta pacientului, precum și de tipul, stadiul și evoluția bolii.

Art. 1546 N.C.C. creează o neclaritate sub aspectul prezumției de culpă.

În cazul obligaților contractuale, culpa debitorului se prezumă prin simplul fapt
al neexecutării. Din această reglementare, putem trage concluzia că leguitorul
are intenția de a elimina diferența dintre cele două categorii de obligații (de
diligență și rezultat) în ceea ce privește prezumția de vinovație. Astfel, în
raporturile dintre personalul medical și pacient, în cazul neîndeplinirii obligației
de informare, personalul medical va putea fi exonerat de răspundere doar dacă
face dovada unei cauze străine.

5. Neîndeplinirea obligației de informare

Malpraxisul, care reprezintă eroarea profesională în realizarea actului
medical sau medico-farmaceutic, este cel care cauzează prejudicii asupra
pacientului. Pe lângă prejudiciile deprinse din malpraxis, se mai raspunde
pentru prejudiciile corporale săvârșite din neglijență, imprudență, lipsa
cunoștințelor de specialitate privind prevenția, diagnosticul și tratamentul. De
asemenea se răspunde și în cazul în care personalul medical își depășește
competențele profesionale, exceptând situația în care personalul competent nu
este disponibil și există o situație de urgență. Răspund și dacă ignoră dispozițiile
legale referitoare la obligativitatea acordării asistenței medicale,
confidențialitatea și informarea pacientului în vederea obținerii
consimțământului pentru efectuarea oricărui act medical.

Cauzele care exonerează de răspundere: dotarea insuficientă cu echipament

de diagnostic și tratament, infecțiile nosocomiale, efectele adverse,
complicațiile și riscurile, dispozitivele și substanțele medicale folosite.

7
 6. Pierderea șansei în urma neîndeplinirii obligației de informare
Cauza Perruche privește nașterea unui copil cu handicap – medicul care a
efectuat amniocenteza (este o metodă prin care se scoate o cantitate de lichid
din sacul amniotic pentru a fi folosit la teste genetice) nu a pus în evidență
handicapul cu care s-a nascut un copil, astfel oferind un diagnostic prenatal
eronat. Dacă maladia genetică era descoperită în urma investigațiilor medicale,
femeia ar fi avut posibilitatea să recurgă la întreruperea sarcinii, pentru a evita
nașterea unui copil cu handicap. S-a dovedit faptul că medicul nu și-a îndeplinit
obligația de informare medicală având indicii suficiente cu privire la dezvoltarea
fătului, lipsa de mobilitate, antecedente familiale.Astfel, s-au născut două tipuri
de prejudicii, unul ce constă în nașterea copilului cu handicap, prejudiciu care
este suferit de părinți, și un al doilea prejudiciu, care este suferit de copil prin
faptul că s-a nascut cu handicap. Instanțele franceze au indemnizat ambele
prejudicii.

Într-o a doua speță, o persoană a fost îndemnată de către un medic să-și

facă o operație la mână, însă nu a fost informat în legătură cu consecințele
negative, care ulterior s-au produs. Așadar, instanța a decis că “neinformându-l
pe pacient cu privire la riscurile operației, medicul l-a privat pe acesta de șansa
de a evita un prejudiciu”, acordându-i o indemnizație victimei.

Într-o treia cauză, un cuplu l-a întrebat pe un doctor dacă afecțiunea

neurologică de care suferea bărbatul era susceptibilă de a fi transmisă ăe cale
genetică descendenților, susținând totodata că în acez caz ar renunța la
procereare. Medicul ii asigură ca maladia nu se transmite și aceștia decid să
aibe un copil. Copilul se dovedește a fi afectat de respectiva maladie.
Considerând că parinții nu ar fi luat această decizie daca ar fi fost corect
informați, instanța a condamnat medicul la indemnizarea integrală a
prejudiciului.

8
 7. Obligația de informarea în chirurgia estetică
În ceea ce privește chirurgia estetică, pacientului trebuie să i se ofere
suficiente informații cu privire la localizarea, ascpectul și dimensiunile
cicatricilor, durata de timp în care acestea vor persista, posibilitatea ca
perioada ulterioară operației să fie însoțită de dureri etc.

O speță interesantă în ceea ce privește chirurgia estetică, a fost întâlnită

în România, dintre Vica Blochina și chirurgul estetician Adina Alberts. În speță,
totul a început după ce Adina Alberts i-a pus Vicăi implanturi mamare.
Intervenția a decurs normal, Vica declarând public că operația a fost o reușită,
după care a plecat în Cipru, în vacanță. După o perioadă, iese în public și anuntă
că nu este mulțumită pentru rezultat și că a fost mutilată de către Adina
Alberts. După aceste declarații se prezintă la o consultație la Adina Alberts,
după trei programări anterioare în care nu s-a prezentat. În tot acest timp,
cazul este foarte mediatizat, iar Vica îi aduce acuzații foarte grave medicului.Se
ajunge la proces, unde Adina Alberts o dă în judecată pe Vica Blochina pentru
defăimare. Adina dovedește că și-a îndeplinit toate obligațiile mai ales cele cu
privire la informarea pacientului. Astfel în perioada ulterioară operației, Vica
Blochina a desfășurat activități total contradictorii, spre exemplu: expunerea la
soare, efort fizic, folosirea mușchiilor pectorali, lipsa bustierei medicale. Cu
aceste dovezi Adina Alberts câștigă procesul, iar Vica Blochina este obligată la
plata unor daune materiale și morale, plus cheltuieli de judecată, în total
20.000 de euro.

Informarea în cazul donării de organe, celule și țesuturi

Doar o informare prealabilă poate să dea naștere unui consimțământ

informat. Rolul informării în acest caz este dublu. Este o modalitate de a
dobândi consimțământul bolnavului și a donatorului, iar în al doilea rând de a
motiva cadrul medical să achiziționeze cele mai noi cunoștințe și tehnici în
specialitatea respectivă

Recurgerea la prelevare fără consimțământ informat constituie

infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. Fapta se
consumă în momentul prelevării neconsimțită legal. Acest viciu de
consimțământ nu poate fi acoperit, chiar dacă donatorul, ulterior prelevării, ar
exprima un consimțământ expres, scris si liber.
9
 8. Bibliografie

1. Consimțământul la prelevare și transplant, Prof. Univ. Dr. Călina-Felicia

Jugastru, 2010
2. Consimțământul în materia donării de organe, celule și țesuturi, Drd.
Vasile Gabriel Gicu, Pandectele Române, 2013
3. Obligația juridică de informare, Dorin Cimil, Revista Institutului Național
al Justiției, 2013
4. Pierderea unei șanse privită prin prisma condițiilor răspunderii civile,
Oana Gligan, 2014
5. Pierderea șansei în materie medicală. Câteva repede privind sursele
prejudiciului corporal, Prof. Univ. Dr. Călina-Felicia Jugastru, Revista
Universul Juridic, 2017
6. Informarea precontractuală a pacientului, Dr. Daciana Sîngeorzan, 2018
7. Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacienților
8. Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății

10