Vasile Florea

RĂSPUNDEREA PENALĂ
PENTRU INFRACŢIUNILE MEDICALE

1
2
 ACADEMIA „ŞTEFAN CEL MARE”
A MINISTERULUI AFACERILOR INTERNE
AL REPUBLICII MOLDOVA

Vasile Florea

RÃSPUNDEREA PENALÃ
PENTRU INFRACÞIUNILE MEDICALE
(monografie)

Chişinău  EPIGRAF  2006

3
CZU 343.347
F 67

Vasile Florea, doctor în drept, conferenţiar universitar

Lucrarea este recomandată pentru publicare de Catedra de Ştiinţe Pe-

nitenciare, Drept Penal şi Criminologie şi de Senatul Academiei Ştefan
cel Mare a M.A.I. al Republicii Moldova (Procesul-verbal nr. 1 din 29
septembrie 2005).

Redactori ştiinţifici: M. Bîrgău, doctor habilitat în drept, profesor.

C. Eţco, doctor habilitat în medicină, profesor.

Recenzenţi: V. Cuşnir, doctor habilitat în drept, profesor.

V. Berliba, doctor în drept, conferenţiar.
Redactor: Alexei Palii, doctor în filologie.

© Editura Epigraf, 2006.

© Vasile Florea, 2006.

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Florea, Vasile
Răspunderea penală pentru infracţiunile medicale / Vasi-
le Florea. Ch.: Epigraf S.R.L., 2006. (F. E.-P. Tipogr. Centrală).
– 332 p.
ISBN 978-9975-903-01-1
– – 1. infracţiuni medicale – răspundere penală.
343.347

ISBN 978-9975-903-01-1
4
 În monografia de faţă sînt cercetate problemele răspun-
derii penale pentru infracţiunile medicale, noţiunea “infrac-
ţiune medicală” şi semnele acestor infracţiuni, delimitarea
lor de greşelile medicale, efectuarea expertizei medico-legale
independente şi obiective asupra cauzelor ce ţin de infracţiu-
nile din această categorie, noţiunea “eutanasie” şi răspunde-
rea pentru eutanasie în conformitate cu legislaţia Republicii
Moldova şi cu cea din alte ţări; este elucidat conceptul de
drept medical ca ramură autonomă a dreptului şi ca mijloc de
prevenire a infracţiunilor medicale.
Abordarea teoretică a problemei a fost realizată pe baza
studiului lucrărilor unor savanţi notorii (jurişti şi medici) din
Republica Moldova, Rusia, Ucraina, România şi din alte ţări,
în strînsă legătură cu practica de anchetă, judiciară şi de ex-
pertiză.
Monografia este destinată studenţilor, doctoranzilor şi
cadrelor didactice din instituţiile de învăţămînt superior (juri-
dic şi medical), practicienilor din organele de drept şi lucră-
torilor medicali, precum şi tuturor pacienţilor care se intere-
sează de problemele răspunderii penale pentru infracţiunile
medicale şi de măsurile de prevenire a acestora.

5
 Exprim sincere mulţumiri domnului Sergheev Iurii
Dmitrievici, doctor în medicină, profesor, şef al Cate-
drei de Drept Medical a Academiei Medicale „I. Sece-
nov” din Moscova, membru-corespondent al Academiei
de Ştiinţe Medicale din Rusia, medic legist de categorie
superioară, jurist emerit al Rusiei, preşedinte al Asocia-
ţiei Naţionale de Drept Medical, membru al Consiliului
Directorilor Asociaţiei Mondiale de Drept Medical, sa-
vant cu renume mondial; domnului Işcenko Evghenii
Petrovici, doctor în drept, profesor, şef al Catedrei de
Criminalistică a Academiei Juridice de Stat din Mos-
cova, jurist emerit al Federaţiei Ruse, academician al
Academiei de Ştiinţe Reale din Rusia; redactorilor şi
recenzenţilor prezentei monografii; colectivului Cate-
drei de Ştiinţe Penitenciare, Drept Penal şi Criminolo-
gie; membrilor Senatului Academiei „Ştefan cel Mare”
a MAI al Republicii Moldova pentru ajutorul acordat
la pregătirea acestei lucrări şi pentru aprecierea înaltă
a ei.
Autorul

6
 Выражаю сердечную благодарность Сергееву
Юрию Дмитриевичу, доктору медицинских
наук, профессору, заведующему кафедрой
медицинского права Московской Медицинской
Академии им. И.М. Сеченова, члену-корреспонденту
Российской Академии медицинских наук,
судебному медику высшей категории, заслуженному
юристу России, Президенту Национальной
ассоциации медицинского права, члену Со-
вета директоров Всемирной ассоциации меди-
цинского права, ученому с мировым именем;
Ищенко Евгению Петровичу, доктору юридических
наук, профессору, заведующему кафедрой кри-
миналистики Московской государственной юри-
дической Академии, заслуженному юристу
Российской Федерации, академику Российской
Академии естественных наук, редакторам, рецен-
зентам настоящей монографии, коллективу кафедры
«Пенитенциарные науки, уголовное право и
криминология», членам Сената Академии «Штефан
чел Маре» МВД Республики Молдова за оказанную
помощь, поддержку в подготовке данной работы и
ее высокую оценку.
Автор

7
 Prezenta lucrare cîştigă foarte mult prin abordarea în
complex a fenomenelor, fapt care îi ajută autorului să unească
într-un tot întreg caracteristica generală a infracţiunilor medi-
cale şi criteriile de delimitare a acestora de greşelile pasibile
de pedeapsă nonpenală, cu caracteristica penală a primelor şi
cu recomandările pentru descoperirea, cercetarea şi dezbate-
rea juridică a cauzelor vizînd infracţiunile medicale, precum
şi cu materialele ce ţin de infracţiunile respective.
Lucrarea se impune şi prin faptul că este elaborată pe un
fundament ştiinţific trainic şi pe date factuale bogate, adunate
pe parcursul studierii literaturii juridice şi a celei medicale, a
generalizării experienţei de anchetă şi judiciare acumulate în
Republica Moldova, în Rusia, Ucraina şi în alte ţări.
Sîntem absolut siguri că prezenta lucrare, fundamentală,
va suscita un interes viu al cadrelor din justiţie, al specialiş-
tilor în drept, al criminaliştilor şi criminologilor. Studiul dlui
Florea V.N. va fi foarte util şi în activitatea ştiinţifică, didacti-
că, practică, aducîndu-şi contribuţia la îmbunătăţirea deservi-
rii medicale a cetăţenilor din spaţiul postsovietic.
E.P. Işcenko, jurist emerit al Federaţiei Ruse,
doctor în drept, profesor
V.A. Obrazţov, doctor în drept
M.I. Iakovlev, candidat în ştiinţe juridice, conferenţiar

Monografia conferenţiarului Vasile Florea de la Academia

„Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova va servi drept
un excelent material informativ pentru studenţii şi cadrele di-
dactice de la facultăţile de medicină şi de drept, pentru prac-
ticieni, pentru organele de drept şi pentru cadrele medicale,
precum şi pentru actualii şi viitorii pacienţi, dar şi, în general,
pentru toţi cei care se interesează de problemele răspunderii
penale pentru infracţiunile medicale şi de măsurile de preve-
nire a acestora.
C. Eţco, profesor universitar;
doctor habilitat în medicină
8
 Domnul Vasile Florea poate fi numit novator în procesul
de elucidare pe bază analitică a diferitelor manifestări de leza-
re a drepturilor individuale ale pacientului cum ar fi: dreptul
la informaţie, dreptul la opinie, dreptul la confidenţialitate şi
protecţia demnităţii personale. El este un specialist competent
în domeniul protecţiei drepturilor pacientului, capabil să-şi
aducă contribuţia valoroasă la perfecţionarea cadrului legal
atît prin acţiunile practice, cît şi prin cercetările ştiinţifice pe
care le efectuează cu succes.
Valeriu Sava, conferenţiar universitar;
doctor în medicină

Monografia conferenţiarului universitar Vasile Florea va

fi, alături de alte lucrări de acest gen, cartea de căpătîi la for-
marea medicilor, juriştilor, managerilor din sănătatea publică
etc. În contextul unui sistem de responsabilitate juridică apare
necesitatea asigurărilor medicilor pentru practica pe care aceş-
tia o desfăşoară. Această instituţie juridică trebuie formată şi
în Republica Moldova.
Ion Mereuţă, profesor universitar;
doctor habilitat în medicină

Lucrarea domnului V. Florea este o operă de pionierat

în dreptul penal al RM, ea este actuală şi bine gîndită. În lu-
crare sînt analizate amplu opiniile multor savanţi din Rusia,
România, Franţa, Olanda etc., precum şi legislaţia penală a
multor ţări. Nu putem decît să susţinem această monografie
şi să-l felicităm pe autor pentru eforturile sale creative, ex-
primîndu-ne doleanţele pentru noi apariţii editoriale de ace-
eaşi calitate.
T. Carpov, conferenţiar universitar;
doctor în drept

9
 Pe parcursul întregii sale lucrări autorul analizează detaliat
şi întemeiat din punct de vedere ştiinţific experienţa judiciară
şi de anchetă şi legislaţia multor ţări în domeniul prestării ser-
viciilor medicale. Apariţia unor asemenea lucrări va accentua
atenţia societăţii publice şi a conducerii faţă de problemele
greşelilor medicale (iar uneori şi ale infracţiunilor), va contri-
bui la identificarea la timp a lacunelor din această activitate,
la adoptarea legislaţiei corespunzătoare în scopul prevenirii,
dezvăluirii şi înlăturării greşelilor medicale, precum şi în sco-
pul contracarării infracţiunilor în activitatea medicală.
Monografia deschide o serie de căi reale de prevenire a in-
fracţiunilor medicale şi propune un complex de soluţii noi cu
caracter de drept, economic, social, moral, informaţional.
N.Carpov, profesor universitar;
candidat în ştiinţe juridice
V.Corobenco,
docent la Catedra de Teorie a Dreptului Penal
a Academiei Naţionale a Afacerilor Interne a Ucrainei

Stimate domnule Florea, vă mulţumesc mult pentru cartea

Dvs. Sînt de acord cu toate afirmaţiile Dvs., susţinîndu-vă, că
infractorii în halate albe trebuie pedepsiţi cu toată asprimea
legii, iar dacă ei au „apărători” care îi ascund, aceştia din urmă
de asemenea trebuie să fie pedepsiţi.
Sînt o mamă moartă de suferinţe şi vă scriu în speranţa că
totuşi dreptatea va triumfa. […] Sînt indignată că Salvarea nu
i-a acordat fiicei mele primul ajutor medical. Medicul Petkova
nu i-a acordat prima asistenţă medicală unui om care moare în
drum avînd poliţă medicală. Aceasta este tragedia. Din cauza
acestor medici amărîţi, nepoata mea a rămas fără mamă, fiul
meu – fără soră, iar eu – fără fiică.
Cu tot respectul, Natalia Paziniuk

10
 CUPRINS

Introducere...............................................................................13

Capitolul I
NOŢIUNEA DE INFRACŢIUNE MEDICALĂ.
CLASIFICAREA INFRACŢIUNILOR MEDICALE..........20
1.1. Noţiunea de infracţiune medicală................................20
1.2. Clasificarea infracţiunilor medicale............................25
1.3. Greşelile medicale şi răspunderea pentru ele..............36
1.4. Riscul întemeiat în dreptul penal.
Riscul medical..............................................................59
Note şi referinţe...................................................................70

Capitolul II
RĂSPUNDEREA PENALĂ
PENTRU INFRACŢIUNILE MEDICALE..........................74
2.1. Temeiurile răspunderii penale pentru infracţiunile
medicale.........................................................................74
2.2. Contaminarea cu maladia SIDA
(art. 212 din CP al RM)................................................84
2.3. Încălcarea din neglijenţă a regulilor
şi metodelor de acordare a asistenţei medicale
(art. 213 din CP al RM)................................................88
2.4. Neacordarea de ajutor unui bolnav
(art. 162 din CP al RM)..............................................104
2.5. Constrîngerea persoanei la prelevarea organelor
sau ţesuturilor pentru transplantare
(art. 158 din CP al RM)..............................................136
11
 2.6. Primirea unei remuneraţii ilicite
pentru îndeplinirea lucrărilor legate...........................142
de deservirea populaţiei (art. 256 din CP al RM)
2.7. Lipsirea de viaţă la dorinţa persoanei
(eutanasia) (art. 148 din CP al RM)...........................151
2.8. Răspunderea pentru infracţiunile medicale
conform legislaţiei penale din diverse ţări.................174
2.9. Expertiza medico-legală cu privire
la infracţiunile medicale.............................................211
Note şi referinţe...............................................................220

Capitolul III
PREVENIREA INFRACŢIUNILOR MEDICALE...........230
3.1. Noţiunea şi metodele de prevenire
a infracţiunilor medicale.............................................230
3.2. Mafia medicală şi farmaceutică.................................236
3.3. Acordul pacientului asupra intervenţiei medicale,
exprimat în urma informării acestuia.........................244
3.4. Dreptul medical ca ramură independentă
a dreptului şi ca mijloc de prevenire
a infracţiunilor medicale.............................................252
3.5. Protecţia drepturilor pacientului – condiţia
principală a prevenirii infracţiunilor medicale...........257
Note şi referinţe...............................................................279

SINTEZA REZULTATELOR OBŢINUTE........................282

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI....................................287
Bibliografie.........................................................................293
Anexe..................................................................................318

12
 INTRODUCERE

“Nu există nici un fapt care nu ar putea fi un

obiect de discuţie şi faţă de care oamenii de
ştiinţă nu ar avea opinii contradictorii.”
David Hume, filozof englez (1711-1776)

Actualitatea temei abordate în prezentul studiu este deter-

minată de faptul că în ultimii ani au devenit tot mai frecvente
cazurile de deces al pacienţilor şi de vătămare gravă a inte-
grităţii corporale în urma atitudinii necorespunzătoare a unor
lucrători medicali faţă de obligaţiile lor, în urma unei neglijen-
ţe infracţionale, a unei atitudini indiferente faţă de rezultatele
muncii lor şi de soarta pacientului. Au apărut chiar şi medici
care au ca scop principal tendinţe carieriste şi dorinţa de a se
îmbogăţi pe contul nefericiţilor pacienţi care le-au încredinţat
sănătatea şi viaţa. S-a diminuat controlul de stat asupra ac-
tivităţilor instituţiilor curative şi preventorii, asupra calităţii
serviciilor medicale prestate. În urma întreruperii relaţiilor
ştiinţifice şi practice cu cele mai prestigioase centre ştiinţifice
din alte ţări şi, în primul rînd, din fosta Uniune Sovietică, a
scăzut nivelul profesional al cadrelor medicale, fapt care se
răsfrînge negativ asupra calităţii asistenţei medicale.
Pentru a stăvili cazurile de încălcare în masă a drepturi-
lor pacienţilor, de extorcare a banilor, de neacordare de aju-
tor pacienţilor care nu au bani, de încălcare a regulilor şi
metodelor de prestare a serviciilor medicale, Parlamentul şi
Guvernul au adoptat o serie de legi şi alte acte normative, me-
nite să-i protejeze pe pacienţi de nelegiuirea care domneşte, ca
13
să se ajungă la executarea întocmai a legislaţiei în vigoare de
către toate cadrele medicale.
La 10 iunie 1998, Codul penal al Republicii Moldova din
1961 a fost completat cu articolul 1151 cu următorul conţinut:
„Încălcarea de către un medic sau de un alt lucrător medical
a regulilor sau metodelor de acordare a asistenţei medicale,
ca rezultat a atitudinii neglijente sau al incompetenţei profe-
sionale în cazul în care a cauzat vătămarea gravă a integrită-
ţii corporale sau a cauzat moartea pacientului…” Ulterior, în
baza art. 1151 au fost pornite 14 dosare penale, unele dintre ele
finalizîndu-se cu sentinţe de condamnare a medicilor.
În noul Cod penal, din 2002, infracţiunea amintită mai
sus este prevăzută în articolul 213, intitulat: „Încălcarea din
neglijenţă a regulilor şi metodelor de acordare a asistenţei me-
dicale”. Însă, din păcate, măsurile întreprinse nu au reuşit să
diminueze numărul infracţiunilor respective, chiar dacă în anii
2004-2005 în baza art. 213 din Codul penal au fost intentate
19 cauze penale. E adevărat că nici una dintre sentinţele de în-
vinuire nu prevedea pedeapsa cu privaţiune de libertate.
Actualitatea problemei privind răspunderea pentru infrac-
ţiunile medicale este remarcată în mai multe cercetări; ea este
conştientizată la nivel de societate şi reflectată permanent în
mass-media, în activităţile unor organizaţii neguvernamenta-
le, cum ar fi „Managementul şi Asigurarea în Medicină”, crea-
tă cu susţinerea financiară a Fundaţiei Soros-Moldova, sub
conducerea lui Valeriu Sava, doctor în medicină, apoi a Alei
Ulianovschi, medic, jurist, cu participarea modestă a autorului
prezentei lucrări în calitate de expert netitular, care a elaborat
pentru prima dată în republică proiectul numit „Participarea
pacienţilor la procesul decizional privind starea sănătăţii lor”.
Mediatizarea intensă a problemei a permis ca opinia publică
să se informeze asupra scopurilor şi sarcinilor acestui proiect
şi să atragă atenţia conducerii ţării asupra necesităţii elaborării
şi adoptării legii cu privire la drepturile pacienţilor, care în
14
prezent funcţionează în multe ţări europene. Şi, în sfîrşit, în
prezent constatăm cu satisfacţie că prin Hotărîrea Parlamentu-
lui Republicii Moldova din 27 octombrie 2005 a fost adoptată
Legea cu privire la drepturile şi responsabilităţile pacientului
(Monitorul oficial nr. 176-181 din 30 decembrie 2005).
Gradul de studiere a temei de cercetare. Problema răs-
punderii penale pentru infracţiunile medicale constituie obi-
ectul de cercetare al multor savanţi-jurişti şi medici legişti.
De exemplu, în Rusia de problema în cauză s-au ocupat Iu.D.
Sergheev, V.I. Akopov, Iu.F. Berdicevski, A.P. Gromov, V.A.
Gluşkov, S.V. Erofeev, A.V. Kanunnikova, O.V. Leontiev,
M.N. Maleina, I.F. Ogarkov, V.P. Salnikov, S.G. Steţenko,
A.V. Tihomirov, M.Iu. Feodorova ş.a.
Printre cercetătorii moldoveni tineri, care au studiat aceas-
tă problemă, sînt L. Gîrlă, L. Roşculeţ, M.A. Tomuleţ, V. Ono-
frei, N. Sadovei. Din păcate, la cercetarea fenomenului nu iau
parte activă medicii legişti şi profesorii Catedrei de Medicină
Legală a Universităţii de Medicină şi Farmacie „N.Testemi-
ţanu”, care de altfel dispun de o bogată informaţie privind in-
fracţiunile medicale şi alte delicte cu urmări grave.
O activitate mai intensă de cercetare a temei respective au
realizat cadrele didactice de la alte catedre ale Universităţii de
Medicină – I. Mereuţă, C. Eţco, V. Sava, E. Popuşoi. Ei editează
revistele „Sănătate publică, economie şi management în medi-
cină” şi „Info-med”, pe ale căror pagini sînt publicate materiale
despre apărarea drepturilor pacienţilor şi despre răspunderea lu-
crătorilor medicali pentru diverse infracţiuni. Însă multe dintre
aceste cercetări au un caracter abstract, teoretic şi deseori se
reduc la reproducerea unor texte din normele juridice privitor
la răspunderea pentru infracţiunile medicale, fără analiza unor
cazuri concrete de asemenea delicte.
Obiectul prezentei cercetări îl constituie infracţiunile me-
dicale, factorii sociali care le determină şi condiţiile de preve-
nire a lor.
15
 Obiectivele prezentului studiu sînt:
– a formula noţiunea de infracţiune medicală şi a o deli-
mita de altele cum ar fi „eroare medicală” şi „accident medical
(nefericit)”;
– a studia experienţa istorică de la noi şi cea din alte ţări
privitor la reglementarea de drept şi la contracararea diverse-
lor manifestări infracţionale în domeniul serviciilor medicale;
– a defini temeiurile răspunderii penale pentru infracţiuni
medicale;
– a cerceta şi a generaliza practica judiciară şi cea de ex-
pertiză, din ţară şi de peste hotare, referitoare la această cate-
gorie de cauze;
– a elabora şi a întemeia principiile ştiinţifice orientate
spre perfecţionarea măsurilor de drept penal şi a celor crimi-
nologice de cercetare şi prevenire a acestor infracţiuni;
– a identifica particularităţile criminologice ale infracţiu-
nilor medicale şi ale personalităţii infractorului;
– a analiza cauzele şi împrejurările care contribuie la să-
vîrşirea unor asemenea infracţiuni, a elabora măsurile de pre-
venire a lor;
– a elabora unele propuneri în vederea completării Planu-
lui Naţional de Acţiuni în Domeniul Drepturilor Omului pen-
tru anii 2004-2008 (capitolul III, referitor la asigurarea drep-
tului de protecţie a sănătăţii).
Baza teoretică a lucrării. Studiul este întemeiat pe o serie
de principii filozofice fundamentale, pe lucrările ştiinţifice ale
juriştilor, medicilor, medicilor legişti, filozofilor, istoricilor şi
ale altor specialişti din Moldova şi din alte ţări. Autorul a ape-
lat la următoarele forme de cunoaştere ştiinţifică: logice, siste-
mice, istorice, comparativ-juridice, statistice şi sociologice.
Baza normativă a lucrării cuprinde: Constituţia Repu-
blicii Moldova, legislaţia penală din diverse ţări, normele de
drept internaţional. La studierea şi generalizarea experienţei
judiciare şi de anchetă, precum şi a celei de expertiză, au fost
16
utilizate pe larg hotărîrile în plen ale judecătoriilor supreme
ale URSS, Federaţiei Ruse, Republicii Moldova, care s-au re-
ferit la tema de cercetare.
Baza empirică include date statistice şi exemple de in-
fracţiuni medicale din diverse ţări; date obţinute pe parcursul
studierii unor cauze penale clasate de organele procuraturii şi
examinate în 1998 în instanţele din Chişinău, în instanţa de
apel şi în Curtea Supremă de Justiţie a RM; rezultatele anali-
zei materialelor publicate în mass-media din diverse ţări; date
obţinute în urma unor sondaje sociologice şi anchetării unui
număr de peste 3 mii de doctori şi pacienţi din diverse raioane
ale republicii, lucrători ai organelor de drept, cursanţi ai Aca-
demiei „Ştefan cel Mare” a Ministerului Afacerilor Interne al
RM.
Noutatea ştiinţifică a prezentului studiu constă chiar
în faptul că el constituie una dintre primele cercetări mono-
grafice din Republica Moldova, consacrată răspunderii penale
pentru infracţiunile medicale. Pentru prima dată, în Republica
Moldova, se face o analiză detaliată a normelor de drept pe-
nal care prevăd răspunderea pentru infracţiunile medicale şi o
generalizare a experienţei judiciare, de urmărire penală şi de
expertiză în materie de infracţiuni medicale.
Noutatea ştiinţifică mai constă în analiza comparativă a le-
gislaţiei penale a Republicii Moldova şi a altor state; în punerea
în circulaţie, în baza unor date teoretice şi empirice noi, a unor
principii ce caracterizează delictele medicale şi personalitatea
infractorului; în precizarea aparatului categorial şi în elabora-
rea unei întregi serii de propuneri în vederea perfecţionării unor
norme de drept penal (art. 21, 323 din CP al RM), pregătirii şi
adoptării unor legi cu privire la ocrotirea sănătăţii, la expertiza
judiciară, în vederea studierii şi generalizării experienţei judi-
ciare, de urmărire penală şi de expertiză care s-a acumulat în
domeniul respectiv şi dezbaterii acestei probleme la una din
şedinţele în plen ale Curţii Supreme de Justiţie a RM etc.
17
 În lucrare sînt definite, descrise şi explicate pentru pri-
ma dată în Republica Moldova:
1. Noţiunea de infracţiune medicală săvîrşită la acorda-
rea, acordarea necorespunzătoare sau neacordarea de asistenţă
medicală;
2. Semnele distinctive ale infracţiunilor medicale, care
determină locul deosebit al acestui fenomen în sistemul diver-
selor tipuri de infracţiuni şi care impune necesitatea studierii
lor teoretice şi empirice în vederea perfecţionării metodelor de
contracarare a lor;
3. Particularităţile cercetării infracţiunilor medicale, ale
efectuării expertizei medico-legale, ale stabilirii raportului
cauzal dintre acţiunile (inacţiunile) medicului şi decesul sau
vătămarea integrităţii corporale a pacientului;
4. Particularităţile criminologice de bază ale acestei ca-
tegorii de infracţiuni (gradul înalt al daunei cauzate; întinde-
rea mare a răspîndirii fenomenului în timp şi spaţiu; numărul
mare de forme de manifestare; gradul înalt al caracterului la-
tent; semnele distinctive, cu totul deosebite, ale personalităţii
infractorului);
5. Noţiunea de prevenire a infracţiunilor medicale şi me-
todele de prevenire a acestor infracţiuni; particularităţile com-
plexului de măsuri orientate spre prevenirea lor;
6. Măsurile de prevenire a infracţiunilor medicale (dispo-
nibilitatea Centrului de Medicină Legală, a Ministerului Sănă-
tăţii de a analiza infracţiunile medicale, plîngerile pacienţilor;
informarea pacientului despre riscul de deces la care va fi su-
pus în intervenţia medicală care urmează a fi întreprinsă; refu-
zul medicului de a executa o asemenea intervenţie şi aplicarea
unor metode alternative de tratament; încheierea unui contract
în scris între medic (instituţia curativă) şi pacient cu indicarea
drepturilor, obligaţiilor şi răspunderii în cazul unui sfîrşit ne-
fericit (sau fatal); completarea legislaţiei penale cu norme care
prevăd infracţiunile medicale).
18
 Importanţa teoretică şi practică a prezentei lucrări con-
stă în faptul că ea aduce o anumită contribuţie la dezvoltarea
teoriei dreptului penal şi a criminologiei, la soluţionarea prac-
tică a multor probleme de justiţie penală, completînd unele
lacune din cercetările anterioare.
A fost realizat un studiu comparativ al reglementării de
drept penal, în diverse ţări, a răspunderii pentru infracţiunile
medicale, atît în plan retrospectiv, cît şi actual; al activităţii
unor organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale din di-
verse ţări privind protecţia drepturilor pacienţilor, compensa-
rea prejudiciului produs prin decesul pacientului sau prin cau-
zarea unor vătămări grave ale integrităţii corporale, în vederea
prevenirii infracţiunilor medicale.

19
 Capitolul I

NOÞIUNEA DE INFRACÞIUNE MEDICALÃ.

CLASIFICAREA INFRACÞIUNILOR
MEDICALE

1.1. Noþiunea de infracþiune medicalã

Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994,
îi garantează fiecărui om drepturile şi libertăţile de bază, prin-
tre care pe primul loc stau dreptul la viaţă, la inviolabilitate
fizică şi psihică (articolul 24) şi dreptul la protecţia sănătăţii
(articolul 36) ca valori umane primordiale.
Detaliind aceste prevederi constituţionale, legislaţia pena-
lă a Republicii Moldova, alte ramuri ale dreptului şi în special
o ramură nouă, apărută relativ recent – dreptul la asistenţă me-
dicală – protejează prin mijloace specifice aceste valori umane
de primă importanţă de unele eventuale atentate şi tentative
infracţionale.
Mai mult deja de un deceniu, au devenit tot mai frecvente
cazurile de deces al pacienţilor, de mutilare a integrităţii cor-
porale a acestora şi situaţiile în care de la pacienţi şi de la ru-
dele lor se extorchează bani. Printre cauzele fenomenului pot
fi enumerate: neglijenţa infracţională şi încrederea exagerată
în sine a unor lucrători medicali; calificarea necorespunzătoa-
re a acestora; lipsa de răspundere (atitudinea indiferentă faţă
de soarta pacienţilor); interesele egoiste şi carieriste ale unor

20
lucrători medicali puse mai presus de datoria profesională; de-
teriorarea relaţiilor ştiinţifico-practice cu cele mai importante
centre medicale; lipsa de finanţe pentru achiziţionarea utilaje-
lor medicale costisitoare şi a medicamentelor, pentru ridicarea
calificării lucrătorilor medicali în afara republicii; controalele
insuficiente, efectuate de Ministerul Sănătăţii.
Lucrătorii medicali care s-au făcut vinovaţi de săvîrşirea
acestor infracţiuni, din cauza lipsei unei expertize medico-le-
gale independente şi a solidarităţii corporative fără precedent
a medicilor, deseori rămîn nepedepsiţi sau scapă doar cu pe-
depse care nu prevăd privaţiunea de libertate.
Circumstanţele arătate mai sus, precum şi altele, necesită
o cercetare ştiinţifică profundă a problemei răspunderii penale
pentru infracţiunile medicale, efectuarea unor expertize medi-
co-legale şi stabilirea unor pedepse pentru aceste infracţiuni.
Avem certitudinea că numai prin eforturile conjugate ale ju-
riştilor şi medicilor (savanţi şi lucrători practicieni cu facultăţi
absolvite la drept şi medicină, medici legişti) problema în cau-
ză ar putea fi soluţionată în strictă conformitate cu legea.
După cum arată pe bună dreptate S.G.Steţenko (a. 2004),
factorii-cheie care condiţionează faptul că societatea necesi-
tă cunoştinţe în sfera asigurării juridice a activităţii medicale
sînt:
1. schimbările cardinale operate în bazele normative de
drept ale ocrotirii sănătăţii din Rusia (şi din Moldova – V.F.) în
ultimul deceniu;
2. necesităţile apărute în activitatea practică a instituţii-
lor de profilaxie şi tratament, în care apar tot mai frecvent pro-
bleme complicate cu caracter medico-legal;
3. necesităţile practicii judiciare care demonstrează im-
portanţa crescîndă a cunoştinţelor speciale vizînd particulari-
tăţile reglementării juridice a activităţii medicale;
4. sporirea nivelului culturii de drept a populaţiei în do-
meniul serviciilor medicale, fapt care se observă inclusiv din
21
creşterea numărului de plîngeri şi cereri de chemare în judeca-
tă în cazurile unei calităţi necorespunzătoare a ajutorului me-
dical acordat.[1]
S.G.Steţenko (a. 2004) defineşte infracţiunea medicală
ca “faptă intenţionată sau din imprudenţă, săvîrşită de către
lucrătorii medicali care îşi exercită obligaţiile profesionale, in-
terzisă de legea penală sub ameninţarea cu pedeapsa”.[2]
Această definiţie, care în esenţa ei exprimă adevărul, nu
face altceva decît repetă noţiunea de infracţiune cuprinsă în
articolul 14, alineatul întîi din CP al FR, dar nu dezvăluie în
măsură deplină toate semnele componenţei infracţiunii medi-
cale.
Noţiunea de infracţiune medicală, numită şi „infracţiune
în domeniul asistenţei medicale” (V.A.Gluşkov, 1990) sau „in-
fracţiune profesională în activitatea medicală” (Iu.D.Sergheev,
2001) este derivată din noţiunea generală de infracţiune, dată
şi în articolul 14 din CP al Republicii Moldova, în art. 14 din
CP al Rusiei şi în art. 11 din CP al Ucrainei.
Articolul 14 din CP al RM defineşte infracţiunea ca “faptă
(acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea pe-
nală, săvîrşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsă penală”.[3]
Potrivit articolului 14 din CP al Federaţiei Ruse “1. Se
consideră infracţiune fapta socialmente periculoasă, săvîrşită
cu vinovăţie şi interzisă de prezentul Cod sub ameninţarea cu
pedeapsa”. Cu alte cuvinte, în CP al RM şi în cel al Rusiei,
definiţia infracţiunii conţine şi semnele distinctive ale ei: ca-
racterul vătămător, ilegalitatea, vinovăţia, pasibilitatea de pe-
deapsă penală.
Articolul 11 din CP al Ucrainei defineşte infracţiunea ca
“faptă socialmente periculoasă, prevăzută de prezentul Cod,
săvîrşită cu vinovăţie de subiectul infracţiunii”.[4]
Această definiţie nu conţine semnul referitor la caracte-
rul pasibil de pedeapsă. Probabil, legiuitorul Ucrainei a por-
nit de la faptul că, în primul rînd, nu toate infracţiunile sînt
22
descoperite, şi, în al doilea rînd, nu după fiecare infracţiune,
chiar fiind descoperită, urmează neapărat o pedeapsă, pentru
că în anumite condiţii vinovatul poate fi absolvit de răspunde-
re penală şi de pedeapsă.
În literatura juridică şi în cea medicală există diverse de-
finiţii ale infracţiunilor, dar toate au un loc comun constînd
în faptul că infracţiunile respective sînt săvîrşite în momentul
acordării asistenţei medicale pacienţilor şi deseori conduc la
decesul sau la mutilarea victimelor.
Profesorul V.A.Gluşkov (a. 1990) subliniază că “prin in-
fracţiune în domeniul asistenţei medicale trebuie să înţelegem
o faptă ilegală şi socialmente periculoasă, comisă în mod in-
tenţionat sau din imprudenţă, care este săvîrşită de către un
lucrător medical cu încălcarea obligaţiilor sale de serviciu
sau profesionale şi care a cauzat sau poate cauza o pagubă
substanţială intereselor statului socialist în domeniul ocrotirii
sănătăţii, relaţiilor sociale în ramura deservirii medicale a po-
pulaţiei, sănătăţii unor cetăţeni”.[5]
Această definiţie a infracţiunii medicale formulează mai
exact şi deplin conţinutul ei, incluzînd unele semne ale infrac-
ţiunii cum ar fi: socialmente periculos, ilegal, vinovăţia faptei.
Ea mai indică şi subiectul special al infracţiunii (lucrătorul
medical), urmările socialmente periculoase (“care au cauzat
sau poate cauza o pagubă substanţială”) şi obiectul infracţiu-
nii (“interesele statului socialist în domeniul ocrotirii sănătăţii,
relaţiile sociale în ramura deservirii medicale a populaţiei, să-
nătăţii unor cetăţeni”).
Definiţia infracţiunii în domeniul asistenţei medicale, dată
de către V.A. Gluşkov, poate fi în principiu acceptată ca fiind
corectă, însă ea necesită o anumită completare. În opinia noa-
stră, este mai exactă şi completă definiţia infracţiunii medicale,
propusă de Iu.D.Sergheev (a. 2001) şi S.V.Erofeev (a. 2001).
Prin infracţiune profesională în domeniul activităţii medi-
cale autorii înţeleg “o faptă socialmente periculoasă, săvîrşită
23
intenţionat sau din imprudenţă de către un angajat din perso-
nalul medical cu încălcarea obligaţiilor profesionale şi care a
cauzat (sau efectiv putea cauza) o daună substanţială sănătăţii
unor cetăţeni sau pune în pericol viaţa acestora”.[6] Această
definiţie a infracţiunilor medicale este mai aproape de obiectul
definit şi de alte definiţii întîlnite în literatura juridică. Din ea
se vede clar că autorii admit posibilitatea săvîrşirii acestor in-
fracţiuni atît în mod intenţionat, cît şi din imprudenţă. În afară
de aceasta, practica de urmărire penală şi cea judecătorească
cu privire la cazurile de infracţiuni medicale împotriva vieţii
şi sănătăţii pacienţilor arată că în majoritatea cazurilor ele sînt
săvîrşite din imprudenţă.
Dacă aceste infracţiuni, cum ar fi bunăoară omorul sau
leziunile corporale grave, sînt săvîrşite de către lucrătorul me-
dical în mod intenţionat, asemenea infracţiuni trebuie trecute
la cele cu o componenţă generală a infracţiunilor împotriva
personalităţii, dar nu la cele cu o componenţă specială a in-
fracţiunilor medicale.
Fireşte, există şi cazuri în care lucrătorii medicali săvîr-
şesc omoruri intenţionate. În Kazahstan şi în Sankt Petersburg
asemenea infracţiuni au fost săvîrşite de medicii de la Salvare,
în care pacienţii sînt foarte încrezători, ceea ce a facilitat ac-
cesul medicilor în spaţiile locative ale pacienţilor. În Ameri-
ca, Jack Kevorkean a fost pedepsit cu 25 de ani de privaţiune
de libertate pentru omorul unor pacienţi, cu acordul acestora,
în urma rugăminţilor lor (era vorbe de eutanasie). În Anglia,
medicul de familie Harold Shipman a fost pedepsit cu 15 con-
damnări pe viaţă pentru omorul unor paciente după ce acestea,
la rugămintea medicului, l-au inclus în lista moştenitorilor din
testamentele lor.[7]
După părerea noastră, este mai exactă şi completă urmă-
toarea definiţie a infracţiunii medicale: “faptă (acţiune sau in-
acţiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, săvîrşită cu
vinovăţie şi pasibilă de pedeapsă penală, săvîrşită de un lu-
24
crător medical în procesul acordării asistenţei medicale ori în
legătură cu acest ajutor, care atentează la viaţa, sănătatea sau
la patrimoniul pacientului, cauzîndu-i vătămare gravă a inte-
grităţii corporale sau a sănătăţii, decesul pacientului, pagube
importante materiale şi morale”.[8]
Fireşte, noi nu pretindem la adevărul absolut şi la caracte-
rul exhaustiv al acestei definiţii şi presupunem că pe parcursul
cercetării ştiinţifice a acestei probleme vor putea fi formulate şi
definiţii mai exacte ale acestor infracţiuni.

1.2. Clasificarea infracþiunilor medicale

În codurile penale ale RM, Ucrainei, Federaţiei Ruse
majoritatea infracţiunilor medicale împotriva vieţii şi sănătăţii
pacienţilor sînt incluse în capitolul privind infracţiunile contra
vieţii şi sănătăţii persoanei. Cea mai mare parte a acestor infrac-
ţiuni sînt incluse în CP al Ucrainei din 2001. Pentru comparaţie
dăm următorul tabel:
CP al Republicii Moldova,
CP al Ucrainei, 2001
a. 2002
Despărţitura II. Infracţiuni Capitolul II. Infracţiuni contra
contra vieţii şi sănătăţii per- vieţii şi sănătăţii persoanei
soanei (art. 115-145). (art. 145-163).
Art. 119. Omorul din impru- Art. 149. Lipsirea de viaţă din
denţă. imprudenţă.
Art. 128. Leziuni corporale Art. 157. Vătămarea gravă ori
grave sau mai puţin grave, cau- medie a integrităţii corporale
zate din imprudenţă. sau a sănătăţii, cauzată din im-
Art. 131. Exercitarea necores- prudenţă.
punzătoare a obligaţiilor pro- Art. 158. Constrîngerea persoa-
fesionale, care a cauzat molip- nei la prelevarea organelor sau
sirea persoanei cu virusul HIV ţesuturilor pentru transplantare.
SIDA sau cu o altă maladie Art. 159. Provocarea ilegală a
infecţioasă incurabilă (de către avortului.

25
un lucrător medical sau farma- Art. 160. Efectuarea ilegală a
cist). sterilizării chirurgicale (de că-
Art. 132. Divulgarea unor date tre medic).
privitor la efectuarea probelor Art. 161. Efectuarea fecundării
pentru depistarea contractării artificiale sau a implantării em-
virusului HIV SIDA sau altei brionului fără consimţămîntul
maladii infecţioase incurabile pacientei (de către medic).
(de către un lucrător al institu- Art. 162. Neacordarea de aju-
ţiei curative, inclusiv de către tor unui bolnav.
un asistent).
Art. 134. Avort ilegal.
Art. 138. Vrăciuire ilegală.
Art. 139. Neacordarea de aju-
tor unui bolnav de către un lu-
crător medical.
Art. 140. Exercitarea necores-
punzătoare a obligaţiilor pro-
fesionale de către un lucrător
medical sau farmcist.
Art. 141. Încălcarea drepturilor
pacientului.
Art. 142. Efectuarea unor expe-
rimente ilegale asupra omului.
Art. 143. Încălcarea modului
stabilit de lege de transplantare
a unor organe sau ţesuturi.
Art. 144. Obligarea silită de a
dona sînge.
Art. 145. Divulgarea ilegală a
secretului medical.
Despărţitura III. Infracţiuni Capitolul III. Infracţiuni contra
contra libertăţii, cinstei şi dem- libertăţii, cinstei şi demnităţii
nităţii persoanei (art. 146-151). persoanei (art. 164-170).
Art. 151. Internarea ilegală Art. 169. Internarea ilegală
într-o instituţie de psihiatrie. într-o instituţie psihiatrică.

26
Despărţitura V. Infracţiuni
contra drepturilor personale
elective, de muncă şi de altă
natură şi contra libertăţilor
omului şi ale cetăţeanului (art.
157-184).
Art. 184. Încălcarea dreptului
la asistenţă medicală gratuită.
Despărţitura XIII. Infracţiuni
în domeniul comerţului cu sub-
stanţe narcotice şi psihotrope,
cu substanţe analogice sau cu
precursorii acestora şi alte in-
fracţiuni contra sănătăţii po-
pulaţiei (art. 305-327).
Art. 319. Eliberarea ilegală a
unei reţete cu dreptul de a obţi-
ne mijloace narcotice sau sub-
stanţe psihotrope.
Capitolul VIII. Infracţiuni con-
tra sănătăţii publice şi convie-
ţuirii sociale (art. 211-222).
Art. 212, alin. (4). Contamina-
rea cu maladia SIDA ca urmare
a neîndeplinirii sau îndeplinirii
necorespunzătoare de către un
lucrător medical a obligaţiilor
sale profesionale.
Art. 213. Încălcarea din negli-
jenţă a regulilor şi metodelor de
acordare a asistenţei medicale.
Art. 214. Practicarea ilegală a
medicinii sau a activităţii far-
maceutice.
Art. 215. Răspîndirea bolilor
epidemice.
Art. 218. Prescrierea ilegală a
preparatelor narcotice sau psi-
hotrope.
Capitolul X. Infracţiuni econo-
mice (art. 236-258).
Art. 256. Primirea unei remu-
neraţii ilicite pentru îndeplini-
rea lucrărilor legate de deservi-
rea populaţiei.
27
Despărţitura XV. Infracţiuni
contra autorităţii de stat, or-
ganelor administraţiei locale
şi asociaţiilor de cetăţeni (art.
328-360).
Art. 345. Obţinerea unor re-
compense ilegale de către un
funcţionar al unei întreprin-
deri, instituţii sau organizaţii
de stat.
Din tabelul comparativ de mai sus, precum şi din anali-
za legislaţiilor din diverse ţări se vede că răspunderea pentru
infracţiunile medicale care atentează la viaţa şi sănătatea pa-
cientului este prevăzută în capitolele consacrate infracţiunilor
contra vieţii şi sănătăţii. Infracţiunile medicale atentează la
cele mai diverse relaţii sociale, însă cel mai mare pericol îl
prezintă infracţiunile contra vieţii, sănătăţii, libertăţii, cinstei
şi demnităţii personalităţii.
Obiectul acestor infracţiuni îl constituie relaţiile sociale
care vizează protecţia vieţii şi sănătăţii omului. Oamenii au
observat din cele mai vechi timpuri că viaţa este faptul prin
care lumea organismelor (adică plantele, animalele, omul) se
deosebeşte de cealaltă realitate. Acesta este sensul principal al
acestui cuvînt, din care decurg o serie întreagă de semnificaţii
speciale, care deseori se exclud reciproc.[9] Omul constituie
treapta superioară a organismelor vii pe pămînt. Prin corpul
său, omul aparţine mamiferelor. Iar dacă ne referim la suflet,
în acest plan omul se deosebeşte nu atît prin conştiinţă în ge-
neral, cît prin conştientizarea sinelui său, a caracterului său
istoric, a morţii sale care se apropie.[10]
Apariţia vieţii este legată de naştere. În literatura medi-
cală, problema ţinînd de momentul survenirii morţii omului
este discutată în mod controversat. Unii autori consideră că
moartea omului apare din momentul încetării respiraţiei şi
28
pulsaţiilor inimii. Alţii susţin că pulsaţiile inimii nu constituie
o probă absolută a vieţii. Este recunoscută ca indubitabilă sur-
venirea morţii din momentul apariţiei unor modificări organi-
ce în creier şi în sistemul nervos central.[11]
Obiectul nemijlocit al infracţiunilor medicale îl constituie
relaţiile sociale care vizează protecţia vieţii şi sănătăţii omu-
lui. Majoritatea infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii au şi un
obiect material al infracţiunii: corpul victimei.
Aspectul obiectiv al acestor infracţiuni, în majoritatea ca-
zurilor, se caracterizează prin acţiuni sau inacţiuni (de exem-
plu, infracţiunile prevăzute de art. 158 din CP al RM). În unele
cazuri infracţiunile sînt săvîrşite prin inacţiuni (art. 162, 163
din CP al RM).
Infracţiunile medicale contra vieţii şi sănătăţii pacienţi-
lor pot fi săvîrşite atît cu intenţie, cît şi din imprudenţă. Sub-
iectul infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii omului poate fi
orice persoană fizică responsabilă, care a atins vîrsta de 14
ani (pentru cele mai grave infracţiuni) şi de 16 ani – pentru
toate celelalte. Un subiect special al infracţiunilor medicale
este doctorul sau alt lucrător medical (asistenta medicală, fel-
cerul, moaşa). Semnul distinctiv cel mai sigur al infracţiunilor
medicale, care permite a le clasifica într-o categorie aparte de
infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii pacienţilor, este subiectul
special al infracţiunii.
Doctorul, ca subiect al infracţiunii, este indicat nemijlocit
în art. 160 din CP al RM, intitulat “efectuarea ilegală a ste-
rilizării chirurgicale”, şi în art. 161 – “efectuarea fecundării
artificiale sau a implantării embrionului fără consimţămîntul
pacientei”.[12]
Este discutabilă afirmaţia autorilor manualului “Drept Pe-
nal. Partea specială” (coordonator al colecţiei Cartier juridic
– Viorel Frunză) precum că subiectul infracţiunii prevăzute în
art. 162 din CP al RM, în cazul neacordării de ajutor unui bol-
nav, mai poate fi poliţistul, pompierul şi şoferul.[13] Aceeaşi
29
opinie o susţin şi autorii Comentariului la CP al RM din 2005
(coordonator: Viorel Frunză), p.247.
În acelaşi timp, în Comentariul la CP al RM din 2003 se
arată pe drept că subiectul acestei infracţiuni poate fi numai
doctorul şi alt lucrător medical.[14]
Aceeaşi opinie o susţin şi autorii Comentariului la CP al
FR, precum şi cei ai Comentariului ştiinţifico-practic la CP al
Ucrainei.[15]
Poliţistul, pompierul, şoferul, în cazul în care au lăsat în
mod intenţionat fără ajutor o persoană care se află într-o stare
periculoasă pentru viaţă, pot fi traşi la răspundere conform art.
163 din CP al RM (lăsarea în primejdie).
În Comentariul la CP al RM din 2005 este indicat în mod
eronat că subiectul infracţiunii prevăzute în art. 160 din CP al
RM, care stipulează răspunderea pentru efectuarea sterilizării
chirurgicale ilegale, poate fi orice persoană fizică responsabilă
care a atins vîrsta de 16 ani. Însă în art. 160 este indicat că sub-
iect al acestei infracţiuni este doctorul.
Lucrătorul medical ca subiect al infracţiunii este de ase-
menea indicat în art. 212, alin. (4) din CP al RM cu următorul
conţinut: “Contaminarea cu maladia SIDA ca urmare a neîn-
deplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare de către un lucră-
tor medical a obligaţiilor sale profesionale”.
În acest sens este caracteristic următorul exemplu: Co-
mitetul Crucii Roşii al Canadei s-a declarat oficial vinovat
de contaminarea mai multor mii de canadieni cu HIV şi cu
virusul hepatitei C. Conducătorul acestei organizaţii, Pierre
Duplessy, a declarat că el poartă răspundere directă pentru
distribuirea, în anii ’80 ai secolului trecut, a sîngelui neve-
rificat, pus la dispoziţie de către donatori. Aceste acţiuni nu
au fost premeditate; ele se explicau mai întîi de toate prin
necalificarea personalului medical. Transfuzia sîngelui in-
fectat a condus la contaminarea mai multor mii de oameni cu
HIV şi a circa 20 de mii de oameni cu hepatita C. Mai mult
30
de trei mii de bolnavi au decedat. Recunoaşterea vinovăţiei
a devenit un rezultat al unei înţelegeri cu procuratura după
negocieri de mai mulţi ani. În caz contrar, Crucea Roşie din
Canada era în pericolul de a fi învinuită de neglijenţă in-
fracţională. Acum, după un fel de “convenţie internaţională”,
Crucea Roşie va fi amendată cu o sumă simbolică, transmi-
ţînd de asemenea un milion şi jumătate de dolari canadieni
pentru cercetări medicale şi burse.[16]
Medicul, ca subiect al infracţiunii constînd într-un avort
ilegal, este de asemenea indicat în art. 86 din CP al Argentinei,
în art. 121 din CP al Elveţiei, în art. 214 din CP al Japoniei.
Toate acestea ne conving că denumirea infracţiune medi-
cală a delictelor săvîrşite de lucrătorii medicali este corectă şi
că este necesar ca aceste delicte să fie delimitate într-o catego-
rie separată de infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii pacienţilor.
În această categorie intră:
– neacordarea de ajutor unui bolnav (art. 162 din CP al
RM);
– efectuarea ilegală a sterilizării chirurgicale (art. 160
din CP al RM);
– efectuarea fecundării artificiale sau a implantării em-
brionului fără consimţămîntul pacientei (art. 161 din
CP al RM);
– contaminarea cu maladia SIDA (art. 212, alin. (4) din
CP al RM);
– încălcarea din neglijenţă a regulilor şi metodelor
de acordare a asistenţei medicale (art. 213 din CP al
RM);
– practicarea ilegală a medicinii sau a activităţii farma-
ceutice (art. 214 din CP al RM);
– prescrierea ilegală a preparatelor narcotice sau psiho-
trope (art. 218 din CP al RM).
Într-o altă categorie de infracţiuni, care pot fi săvîrşite atît
de către medicii, cît şi de către alte persoane, intră:
31
 – constrîngerea persoanei la prelevarea organelor sau ţe-
suturilor pentru transplantare (art.158 din CP al RM);
– provocarea ilegală a avortului (art. 159 din CP al
RM);
– internarea ilegală într-o instituţie psihiatrică (art. 169
din CP al RM);
– lipsirea de viaţă la dorinţa persoanei (eutanasia) –
art.148 din CP al RM.
Potrivit art. 16 din CP al RM, infracţiunile sînt clasificate
în următoarele categorii: uşoare, mai puţin grave, grave, deo-
sebit de grave şi excepţional de grave. Pornind de la această
clasificare, infracţiunile medicale se referă la următoarele ca-
tegorii:
art. 160, alineatele 1 şi 2 – infracţiune mai puţin gravă;
alineatul 3 – infracţiune gravă;
art. 161 – infracţiune uşoară;
art. 162, alineatul 1 – infracţiune uşoară; alin. 2 – infrac-
ţiune mai puţin gravă;
art. 212, alineatul 4 – infracţiune mai puţin gravă;
art. 214, alineatul 1 – infracţiune uşoară; alineatul 2 – in-
fracţiune mai puţin gravă;
art. 218, alineatele 1 şi 2 – infracţiune mai puţin gravă;
alineatul 3 – infracţiune gravă;
art. 148 – infracţiune gravă;
art. 158, alineatul 1 – infracţiune mai puţin gravă; alinea-
tul 2 – infracţiune gravă;
art. 159, alineatul 1 – infracţiune uşoară; alineatul 2 – in-
fracţiune gravă;
art. 169, alineatul 1 – infracţiune mai puţin gravă; alinea-
tul 2 – infracţiune gravă.
Cît priveşte definirea subiectului infracţiunii prevăzute de
art. 169 din CP al RM, în teoria dreptului penal există mai
multe opinii diferite.
32
 Autorii Comentariului la CP al RM din a. 2003 cred că
subiect al acestei infracţiuni poate fi numai un lucrător medical
(o persoană cu funcţii de răspundere sau un medic al instituţiei
de psihiatrie). Comentariul la un articol analogic din CP al FR
(art. 128) arată că în calitate de subiect al infracţiunii poate
fi şi judecătorul.[17] Noi considerăm că subiecţi ai infracţiuni
prevăzute de art. 169 din CP al RM pot fi atît lucrători medi-
cali, cît şi ofiţerul de urmărire penală, procurorul, judecătorul,
care sînt învestiţi cu împuternicirile prevăzute de art. 152 din
CPP al RM.
În capitolul doi sînt examinate constituentele infracţiuni-
lor care se întîlnesc mai frecvent în practica judiciară şi în
expertize şi care pot fi săvîrşite numai de către doctori, precum
şi constituentele infracţiunii care pot fi săvîrşite atît de către
doctori, cît şi de alte persoane.
Numai Codul penal al Ucrainei conţine asemenea infrac-
ţiuni cum ar fi încălcarea drepturilor pacientului (art. 141) şi
încălcarea dreptului la asistenţă medicală gratuită (art. 184),
drept care este încălcat permanent şi peste tot.
Potrivit datelor unei cercetări unice, realizată de către spe-
cialiştii Institutului Independent de Politică Socială din Ru-
sia, pe parcursul a doi ani în Europa de Vest au fost efectuate
foarte puţine plăţi neformale (ilegale) medicilor sau nu au fost
defel, ceea ce demonstrează o cultură juridică înaltă a pacien-
ţilor şi a medicilor.
În Federaţia Rusă, precum şi în Moldova, atitudinea po-
pulaţiei faţă de plăţile neformale pentru asistenţă medicală
este cu totul alta. Probabil, aceasta se explică prin psihologia
de servilism a omului ce stă în faţa oricărei uniforme (de poli-
ţist, de lucrător feroviar, de factor poştal) sau în faţa unui halat
alb (psihologie formată pe parcursul a 80 de ani).
Atitudinea populaţiei Rusiei faţă de sumele neformale
(ilegale), plătite pentru asistenţă medicală se poate vedea din
următorul tabel:
33
 Procentul din Procentul din
numărul de res- numărul de res-
Aprecierea plăţilor ilegale
pondenţi (trata- pondenţi (trata-
ment ambulator) ment staţionar)
Este o extorcare comisă
9,8% 8,6%
de lucrătorii medicali.
Este o compensare a sala-
riului mic al lucrătorilor 15,2% 14,5%
medicali.
Este o mulţumire pentru
o atitudine mai bună şi
24,4% 33,3%
pentru un tratament mai
calitativ.
Este unica modalitate de a
obţine serviciile medicale 49,5% 44,0%
necesare.
Directorul institutului indicat mai sus, S.Şişkin (a. 2003),
consideră că în unele condiţii „se poate obţine ca un anumit
standard de asistenţă medicală să fie asigurat pentru toţi oame-
nii în mod gratuit”.[18] În acelaşi timp, oamenii care au bani,
întotdeauna îşi vor dori să obţină servicii suplimentare costisi-
toare, plătind legal sau ilegal. „Privitor la mulţumirea pentru
doctorul care şi-a îndeplinit conştiincios munca sa cred că nu e
cazul să încercăm a înlătura aceste plăţi neformale”.[19]
Nu putem fi de acord cu părerea lui S.Şişkin (a. 2003)
conform căreia nu este cazul să se interzică doctorilor să pri-
mească în mod ilegal, fără a se trece prin casa instituţiei me-
dicale, plăţi pentru servicii executate bine. În acest caz, un
asemenea drept trebuie să fie oferit tuturor funcţionarilor de
stat. Adică, nu se poate legaliza ceea ce şi aşa există la scară
generală şi ceea ce în litera legii înseamnă corupţie. Aceasta
e în primul rînd. În al doilea rînd, dacă admitem că pentru
cerviciile medicale de înaltă calitate trebuie să se plătească
suplimentar înseamnă că admitem că serviciile pentru care nu
s-a plătit suplimentar pot fi de calitate joasă.
34
 Posibil, atitudinea tolerantă a lui S. Şişkin (a. 2003) faţă
de corupţia din instituţiile medicale se explică prin faptul că
din CP al Federaţiei Ruse, adoptat în 1996, a fost exclus ar-
ticolul 1562 care exista anterior în capitolul cu privire la in-
fracţiunile economice din CP al RSFSR din 1960, articol care
prevedea răspunderea penală pentru primirea unei recom-
pense ilegale de la cetăţeni pentru îndeplinirea unor lucrări
privitor la deservirea populaţiei. Acest articol a fost introdus
prin Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al RSFSR din 21
septembrie 1981. Probabil, acest articol a fost exclus din CP,
pentru că în cei 15 ani de existenţă (1981-1996) nimeni din
subiecţii enumeraţi în el, inclusiv medicii, nu a fost tras la răs-
pundere penală. Iar plăţile ilegale, la scară naţională, în dome-
niile economiei continuă să existe aşa cum existau şi anterior.
Cercetarea efectuată în Biroul Naţional al Drepturilor
Pacienţilor din Moldova de asemenea a arătat că în Moldova
doctorii iau mită sau, mai exact, primesc recompense ilegale,
care nu trec prin casa spitalului. Potrivit sondajului efectuat
de colaboratorii Biroului Naţional al Drepturilor Pacienţilor
din Moldova, în judeţele Bălţi, Orhei, Edineţ şi Chişinău de
la 44% pînă la 67,5% din respondenţi au declarat că doctorii
iau mită. 26%-46% din cei chestionaţi nu cunosc drepturile
pacientului la asistenţă medicală gratuită, mulţi bolnavi nu se
adresează la timp pentru o asemenea asistenţă şi, în urma unei
penurii de mijloace pentru tratament, decedează.[20]
Această reglementare detaliată a răspunderii penale pen-
tru infracţiunile medicale din noul CP al Ucrainei demonstrea-
ză un studiu ştiinţific aprofundat al acestei probleme de că-
tre savanţii-jurişti şi medicii legişti, eficienţa înaltă a acestor
cercetări cu influenţa lor directă asupra practicii legislative,
grija deosebită a legiuitorului orientată spre protecţia vie-
ţii şi sănătăţii tuturor pacienţilor şi, mai ales, a celor minori.
V.A.Gluşkov (a. 1990) delimitează infracţiunile medicale în
două categorii, iar această delimitare şi-a găsit reflectare în
35
noile coduri penale ale Ucrainei, Moldovei şi Rusiei. Acestea
ar fi: 1) infracţiuni în domeniul prestării de servicii medicale;
2) infracţiuni privind acumularea unor venituri ilegale de către
lucrătorii medicali, privind îmbogăţirea lor ilegală, ceea ce se
vede şi din tabelul comparativ de mai sus.
„O asemenea delimitare a infracţiunilor din sfera deservirii
medicale, remarcă autorul, ne permite să studiem mai profund
componenţa infracţiunilor, să depistăm cu mai multă claritate
problemele legate, pe de o parte, de necesitatea îmbunătăţirii
asistenţei medicale a populaţiei, iar pe de altă parte, de înteţirea
luptei împotriva extorcării (acumulării) de către lucrătorii medi-
cali a unor venituri ilegale”.[21]
Împărtăşind opinia lui V.A.Gluşkov cu privire la clasifica-
rea infracţiunilor medicale, în prezentul studiu vor fi de ase-
menea supuse analizei juridice, criminologice, judiciare, de
urmărire penală şi de expertiză unele infracţiuni contra vieţii
şi sănătăţii pacienţilor, care conduc la decesul sau la vătăma-
rea integrităţii corporale ori a sănătăţii, precum şi infracţiunile
legate de extorcarea de la pacienţi şi de la rudele acestora a
unor plăţi ilegale pentru tratament, chiar dacă acesta va avea
urmări grave.

1.3. Greðelile medicale ði rãspunderea pentru ele

În ştiinţa medicală în general şi în medicina legală în parte
se acordă o atenţie mare definirii corecte a greşelii medicale
cu urmări grave, precum şi întemeierii răspunderii sau absol-
virii de răspundere a lucrătorilor medicali care le-au comis.
Există deja o mulţime de definiţii şi evaluări ale greşe-
lilor medicale. În legătură cu aceasta, mulţi jurişti conside-
ră că pentru o greşeală medicală care a cauzat moartea sau
mutilarea gravă a pacientului lucrătorii medicali trebuie să
poarte răspundere penală, iar alţii susţin că o asemenea gre-
şeală este egală cu cauzarea din culpă a unei daune, a unui

36
accident nefericit, de aceea în acest caz doctorul trebuie ab-
solvit de răspundere.
Diverse definiţii ale greşelilor medicale sînt date în lu-
crările lui Iu.D.Sergheev, S.V.Erofeev (a.2001), A.P.Gromov
(a. 1992), V.A.Gluşkov (a. 1987), R.Righelman (a. 1994),
I.F.Ogarkov (a.1966), F.Iu.Berdicevski (a. 1970), N.V.Elş-
tein (a. 1998), A.V.Tihomirov (a. 1998), V.I.Akopov (a.2000),
I.G.Vermel (a. 1986), O.V.Leontiev (a. 2002), I.Mereuţă,
E.Popuşoi, C.Eţco (a. 1999), S.G.Steţenko (a. 2004) ş. a. Ace-
eaşi problemă a fost dezbătută pe larg la Congresul Întîi din
Rusia (Congres Naţional) consacrat dreptului medical, care a
avut loc la Moscova, la 25-27 iunie 2003.
Ţinîndu-se cont de cercetările anterioare, problema gre-
şelii medicale şi a răspunderii pentru ea este studiată mai
complet în monografia lui Iu.D.Sergheev şi S.V.Erofeev (a.
2001) „Urmări nefericite ale unor cazuri de asistenţă medi-
cală” (Moscova, 2001). Dicţionarul explicativ al limbii ro-
mâne (DEX, a. 1998) defineşte greşeala ca „faptă, acţiune
etc. care constituie o abatere (conştientă sau involuntară) de
la adevăr, de la ceea ce este real, drept, normal, bun (şi care
poate atrage după sine un rău, o neplăcere)”, iar cuvîntul gre-
şit – „eronat, incorect, inexact”.[22]
Autorii monografiei indicate mai sus susţin că „termenul
greşeală medicală indică în esenţă caracterul necorespunză-
tor, incorect al acţiunii medicilor, subliniind totodată faptul
că el exprimă ideea de caracter ilegal, incompetent, deşi în-
şişi medicii pun în acest termen un alt sens, contrar”.[23]
În monografie se propune utilizarea termenului rusesc
ятрогения (din gr. iatrós > fr. iatrogénie = generat de doc-
tor), care tocmai înseamnă greşeală medicală. În practica
medicală mondială de asemenea se dă preferinţă termenului
iatrogenie. Peste hotare (inclusiv în Rusia) noţiunea „gre-
şeală medicală” exprimă o acţiune ce atrage după sine răs-
pundere.
37
 Noţiunea „iatrogenie” trebuie să aibă o explicare clară,
fără echivoc, la toate etapele de evaluare a asistenţei medicale
şi trebuie să cuprindă concomitent trei criterii:
1) prezenţa faptului de interacţiune cu personalul medical
(administrativ, profesional, auxiliar);
2) prezenţa unei daune cauzate pacientului ca urmare a
acestei interacţiuni;
3) prezenţa directă sau indirectă a unei legături între dau-
na cauzată şi interacţiune.
Autorii propun ca în actul normativ al Ministerului Sănă-
tăţii al Rusiei să se utilizeze noţiunea unificată de iatrogenie.
Ei consideră de asemenea că ar fi mai bine ca în medicină să
nu fie utilizat termenul juridic caz, ci ar fi mai justificată de-
finiţia asistenţă medicală necorespunzătoare. Noi împărtăşim
această opinie, deoarece în medicină aceşti termeni juridici
sînt folosiţi pe parcursul mai multor decenii pentru a justifica
omorurile din imprudenţă a pacienţilor sau cauzarea din ne-
atenţie a leziunilor corporale.
Majoritatea pacienţilor nu consideră că în medicină cau-
zarea nevinovată a unei daune constituie un accident nefe-
ricit, dar sînt siguri de necesitatea apariţiei răspunderii: în
acest sens este suficient să dăm denumirea unei organiza-
ţii engleze prestigioase de ocrotire a drepturilor pacienţilor
– „acţiunea de susţinere a victimelor accidentelor medicale
nefericite”.[24]
Aceeaşi opinie privitor la calificarea greşelilor medicale o
au şi L.V.Kanunnikova, Ia.A.Frolov, E.V.Frolova. Ei remarcă
pe bună dreptate că „practica judiciară recunoaşte lipsa vino-
văţiei instituţiei curative (a lucrătorilor acesteia), iar răspun-
derea juridică nu apare dacă personalul medical nu a prevăzut
şi nu a putut să prevadă că acţiunile lui vor cauza o daună
sănătăţii pacientului.
Medicina este obligată să acorde ajutor bolnavului în toa-
te cazurile, conducîndu-se de unica tendinţă spre un final pozi-
38
tiv, fără a se ascunde după noţiunea de greşeală medicală, dar
depunînd eforturi să o excludă” [25].
Nu fiecare greşeală medicală este o infracţiune, dar numai
acea care îi cauzează pacientului decesul sau leziuni corporale.
Noi considerăm că termenul greşeală medicală care a
cauzat pacienţilor deces sau vătămări grave ascunde multe
infracţiuni din imprudenţă – omor din imprudenţă, leziuni cor-
porale grave din imprudenţă. Acest termen este inventat de că-
tre doctorii de calificare joasă, pentru a ascunde infracţiunile
săvîrşite şi a se eschiva de răspunderea pentru ele.
Greşelile comise de conducătorii Centralei atomo-electri-
ce de la Cernobîl au condus la o catastrofă la scară mondială şi
ei au fost condamnaţi la privaţiune de libertate pe termen lung.
Erorile căpitanilor celor două motonave („Amiralul Nahimov”
şi „Căpitanul Vasev”) au condus la coliziunea vaselor în timp
de zi, cu vizibilitate bună, fapt care a avut ca urmare decesul
a peste trei sute de pasageri. Căpitanii vinovaţi de asemenea
au fost condamnaţi la privaţiune de libertate. Greşelile con-
ducătorilor mijloacelor de transport auto de asemenea conduc
în fiecare an la decesul a zeci de mii de oameni şi vinovaţii,
numai dacă nu au reuşit să se ascundă, de asemenea sînt traşi
la răspundere.
Greşelile comise în domeniul medicinii, săvîrşite în majo-
ritatea cazurilor cu vinovăţie, în formă de imprudenţă infracţi-
onală, de asemenea trebuie pedepsite, chiar dacă nu întotdeau-
na în mod neapărat în conformitate cu legislaţia penală. Mai
există de asemenea răspundere disciplinară, administrativă,
civică, compensare benevolă a pagubelor materiale şi morale
printr-o înţelegere reciprocă dintre părţi.
Evident, trebuie folosite în deplină măsură toate mijloa-
cele de drept pentru prevenirea greşelilor medicale care atrag
după sine decesul sau mutilarea gravă a pacienţilor, dar în ca-
zul în care se constată vinovăţia unor lucrători medicali, aceş-
tia trebuie traşi la răspundere.
39
 O.V.Leontiev (a. 2002) subliniază că „în domeniul medi-
cinii, în pofida unui număr mare de instrucţiuni, ordine, alte
acte normative, lipseşte totuşi o reglementare strictă a acţiuni-
lor profesionale… la ora actuală nu sunt elaborate reguli obli-
gatorii, stricte şi acţiuni care ar evalua multiaspectual activita-
tea personalului medical”.[26]
Autorul remarcă în continuare că în unele lucrări consi-
deraţiile privind tema greşelilor medicale au un evident ca-
racter contradictoriu. Fără a le declara infracţiuni, sînt date
următoarele exemple de greşeli medicale: doctorul a amputat
din greşeală un picior sănătos, asistenta medicală a făcut o
clismă cu o soluţie de clor, ceea ce a cauzat decesul copilului,
sau în cavitatea pacientului operat au fost uitate instrumente
medicale. În opinia noastră, greşelile enumerate mai sus sînt
infracţiuni şi trebuie să fie calificate ca leziuni corporale grave
din imprudenţă şi cauzarea decesului copilului, de asemenea
din imprudenţă, ca formă de neglijenţă infracţională.
O.V.Leontiev consideră că asemenea „cazuri coincid pe
deplin cu noţiunea greşeală profesională din teoria dreptului
prin care sînt subînţelese urmările ce apar independent de ac-
ţiunile doctorului”.[27] În acest caz autorul se contrazice, pu-
nînd semnul egalităţii între cazuri (întîmplări) şi greşeli profe-
sionale, cu atît mai mult cu cît, în alt loc, el remarcă pe bună
dreptate că dincolo de „greşeli” profesionale deseori se ascund
infracţiuni medicale. Apoi adaugă: „… greşeala e o faptă ile-
gală, iar gradul de răspundere pentru săvîrşirea ei depinde de
pericolul ei pentru societate, de prezenţa vinovăţiei şi de gra-
dul daunei cauzate”.[28]
Şi mai departe: „Greşeala medicală este o eroare comisă
la îndeplinirea diverselor acţiuni medicale care, în funcţie de
gradul de pericol social, de prezenţa unei vinovăţii în formă de
imprudenţă a lucrătorului medical şi de dauna cauzată sănătă-
ţii pacientului, exclude sau atrage după sine diverse tipuri de
răspundere juridică”.[29]
40
 După părerea noastră, această definiţie este contradicto-
rie, pentru că include şi cazurile de cauzare a daunei fără vino-
văţie, adică cele care exclud răspunderea juridică, şi cazurile
infracţiunilor medicale din imprudenţă.
Într-o altă lucrare, O.V.Leontiev şi coautorii săi dau cîteva
exemple de infracţiuni medicale săvîrşite din imprudenţă.[30]
Medicii legişti şi cercetătorii-jurişti din România de ase-
menea studiază problema privind răspunderea pentru infracţi-
unile medicale şi delimitarea acestora de greşelile medicale şi
de accidentele nefericite din domeniul medicinii. În literatura
română de specialitate de asemenea nu există o unitate de opi-
nii în problema privind definirea greşelii medicale. De exem-
plu, profesorul Vladimir Beliş, în ediţia a patra a cursului de
medicină legală pentru facultăţile de drept, defineşte greşeala
medicală ca o acţiune a doctorului, care nu corespunde norme-
lor ştiinţifice, deontologice şi profesionale şi care conduce la
cauzarea neintenţionată a unei daune.[31]
După părerea sa, greşelile medicale în majoritatea cazuri-
lor sînt cauzate de lipsa de cunoştinţe, neatenţie, neglijenţă şi
superficialitate. Însă pentru a constata prezenţa componenţei
infracţiunii nu are importanţă dacă pacientul a murit din cauza
acţiunilor unui doctor începător, ale unui doctor în ştiinţe sau
ale unui medic de înaltă categorie.
V.Beliş enumeră o serie de cazuri în care, după infrac-
ţiunea medicală, poate să apară răspunderea penală. De
exemplu:
1) Nerespectarea normelor medicale de tratament, prescri-
erea unor medicamente contraindicate, aplicarea unor metode
necorespunzătoare de tratament care cauzează leziuni corpo-
rale sau altă daună, inclusiv leziuni corporale din imprudenţă,
care cer un tratament corespunzător.
Cînd încălcarea normelor de asistenţă medicală conduce
la decesul bolnavului, fapta trebuie calificată ca omor din im-
prudenţă (art. 178 din CP al României).
41
 2) Prescrierea unor medicamente, produse biologice, mij-
loace medico-tehnologice sau aparate medicale pentru apli-
carea şi utilizarea în condiţii care contravin legii se califică,
potrivit art. 246 din CP al României, ca abuz de încredere.
Aici trebuie să mai clarificăm că, potrivit articolului 327
din CP al Republicii Moldova, subiectul abuzului de putere
sau de încredere poate fi numai o persoană cu funcţii de răs-
pundere. Noţiunea de persoană cu funcţie de răspundere este
cuprinsă în articolul 123 din CP al RM. Din această definiţie
reiese că nu fiecare doctor este persoană cu funcţie de răspun-
dere.
Articolul 246 din CP al României prevede răspunderea
pentru abuzul de încredere împotriva intereselor personalităţii
şi are următorul conţinut: „Fapta unui funcţionar public care,
pe parcursul îndeplinirii obligaţiilor sale de serviciu, nu înde-
plineşte în mod conştient o anumită acţiune sau o îndeplineşte
necorespunzător şi prin aceasta produce o daună intereselor
unei personalităţi se pedepseşte cu privaţiune de libertate de la
6 luni pînă la trei ani”.
În articolul 147 din CP al României se dă o definiţie a
funcţionarului public şi a funcţionarului. Funcţionarul public
este orice persoană care ocupă, permanent sau temporar, orice
post, indiferent de modul în care a fost numită în acest post,
orice funcţie plătită sau neplătită, în orice instituţie indicată în
art. 145 din CP al României, specificată prin termenul public.
Analiza comparativă a normelor respective permite a se
trage concluzia că noţiunea „funcţionar public” cuprinsă în ar-
ticolul 147 din CP la României este mai largă decît noţiunea
„persoană cu funcţii de răspundere” cuprinsă în CP al Repu-
blicii Moldova (art. 123). Prin urmare, în România, orice doc-
tor este funcţionar public şi poate purta răspundere potrivit art.
246 din CP al României.
3) Primirea de către lucrătorul medical a unei recompense
ilegale în bani sau în alte valori materiale pentru acordarea asis-
42
tenţei medicale este calificată ca luare de mită (art. 254 din CP
al României) sau ca primire de recompensă ilegală (art. 256).
4) Falsificarea documentelor medicale (istoria bolii, cer-
tificatul de boală, rezultatele analizei probelor, reţeta, proce-
sul-verbal al intervenţiei chirurgicale etc.) atrage după sine
răspunderea conform art. 289 din CP al României.
Din păcate, V.Beliş de asemenea se reduce la o analiză
teoretică a acestei probleme fără să dea nici un exemplu con-
cret de săvîrşire a infracţiunilor medicale din practica judicia-
ră, de anchetă şi expertize din România.[32]
Aceasta e din cauza că potrivit mărturiilor unor savanţi
cunoscuţi, specialişti din România, doctori în drept, profesori
(V.Dobrinoiu, G.Nistoreanu, I.Suceava), în ultimii 50 de ani,
în România au fost doar două-trei cazuri de tragere la răspun-
dere penală a medicilor pentru cauzarea din imprudenţă a de-
cesului sau a leziunilor corporale grave.
Potrivit mărturiilor lui V.Beliş (a. 2003), contra doctori-
lor sînt primite multe plîngeri pentru greşelile comise de ei în
activitatea profesională. Plîngerile sînt supuse unor cercetări
administrative sau procesual-penale, iar în unele cazuri sînt
examinate la Colegiul Doctorilor şi Farmaciştilor.
Prin urmare, care este obiectivitatea cercetării departa-
mentale a infracţiunilor medicale? Vom încerca să dăm răs-
puns la această întrebare bazîndu-ne pe mai multe exemple
din practica expertizei medico-legale departamentale şi din
cea a Ministerului Sănătăţii al Republicii Moldova.
După cum afirmă cercetătorii în materie din România,
Colegiul Doctorilor şi Farmaciştilor din România, practic ni-
ciodată nu a expediat materiale despre infracţiuni medicale în
organele poliţiei sau procuraturii pentru cercetare şi tragere la
răspundere penală a vinovaţilor. În acelaşi timp, merită atenţie
crearea în România a Consiliului Suprem de Medicină Lega-
lă în componenţa căruia, în afară de medici legişti, intră şi
reprezentanţi ai Ministerului Justiţiei, Ministerului Afacerilor
43
Interne, ceea ce poate contribui la o cercetare şi la o exami-
nare judiciară mai obiectivă a cauzei privitor la infracţiunile
medicale.[33]
Pe parcursul unui an, peste 25 de mii de germani mor din
cauza aşa-ziselor reacţii secundare neprevăzute la preparate-
le medicamentoase [34] şi aproape întotdeauna se pomenesc
a fi vinovaţi… medicii care stabilesc în mod greşit diagnosti-
cul, care nu au ţinut cont de individualitatea pacientului sau,
pur şi simplu, nu s-au ostenit să citească atent instrucţiunea
în care producătorul preparatului enumeră acţiunile secundare
şi eventualele reacţii negative la acest medicament. Pericolul
pentru sănătatea şi viaţa pacienţilor se ascunde, cel mai des,
în combinarea nereuşită a preparatelor prescrise şi în incapa-
citatea medicului curant de a prevedea urmările administrării
concomitente a cîtorva medicamente.
Asemenea greşeli se comit deseori de către medicii ger-
mani cînd prescriu medicamente pentru tratamentul sistemu-
lui cardiovascular şi preparate citostatice (de regulă, ele sînt
recomandate bolnavilor de cancer).
Deşi aceasta sună paradoxal, practic toate combinaţiile de
medicamente care conduc la deces sînt cunoscute. Reacţiile
apărute în urma interacţiunii acestora sînt bine cunoscute şi
documentate. Această informaţie se păstrează în bazele de
date din calculatoarele speciale, la care are acces orice doctor
german. Însă nefericirea constă în faptul că doctorii-practi-
cieni se folosesc foarte rar de asemenea servicii de informare,
iar deseori, pur şi simplu, nu-şi dau seama că acestea există.
V.Popov şi N.Popova, autori din Rusia, manifestă o atitu-
dine foarte curioasă, uneori contradictorie în evaluarea greşe-
lilor medicale.[35]
Polemizînd cu opinia lui F.Berdicevski (a. 1970) privind
nepermisibilitatea greşelilor medicale, autorii afirmă că nu
e corect să se considere că greşelile medicilor se deosebesc
printr-un tragism deosebit. Ei cred că greşelile altor specialişti
44
nu sînt mai puţin tragice şi aduc în calitate de exemplu victi-
mele avariei de la CAE din Cernobîl şi victimele cutremurului
de pămînt din Armenia.
Însă, în acest caz, ei uită că conducătorii de la CAE din
Cernobîl, pentru greşelile comise cu consecinţe grave, au fost
condamnaţi la ani grei de privaţiune de libertate, iar vinovaţii
de greşeli medicale, care au cauzat decesul pacienţilor, în ţări-
le CSI deseori rămîn nepedepsiţi. V.Popov şi N.Popova susţin
că definiţia dată greşelii medicale de către I.V.Davîdovski în
anul 1928 (acum 76 de ani) este recunoscută de toţi şi pre-
supune „rătăcirea cu bună credinţă a doctorului, cauzată de
imperfecţiunea ştiinţei medicale şi a metodelor sale sau de
evoluţia atipică a maladiei, sau de pregătirea insuficientă a
medicului, dacă în acest caz nu sînt descoperite elemente de
neglijenţă, neatenţie sau de ignoranţă medicală”.[36] Această
definiţie, continuă autorii, este atît de acceptată, încît, cu unele
modificări neprincipiale, a intrat în enciclopedii medicale, în
majoritatea monografiilor şi manualelor.
Vorbind despre evoluţia atipică a maladiei, vom afirma
că acesta este cel mai preferat argument pentru justificarea ig-
noranţei medicale. În Moldova, aproape în toate cazurile de
deces al pacienţilor în urma neglijenţei infracţionale a medici-
lor, rudelor acestora li se răspunde că ei au decedat de o boală
foarte rară, necunoscută medicilor din republica noastră. Dar
dacă boala este cunoscută, se spune că ea în Moldova este in-
curabilă.
Înşişi autorii definesc greşeala medicală ca „o acţiune sau
inacţiune incorectă a medicului, săvîrşită la exercitarea obli-
gaţiilor sale profesionale de diagnosticare a bolii, de organiza-
re şi de desfăşurare a acţiunilor curative şi preventive”.[37]
În funcţie de gradul de prejudiciere a sănătăţii, greşeala
medicului poate fi evaluată ca o faptă nevinovată sau ca o in-
fracţiune. Însă răspunderea medicului depinde nu numai de
urmări, pentru că acestea pot fi cauzate fără de vinovăţie. Aici
45
se mai cere stabilirea vinovăţiei medicului şi prezenţa raportu-
lui cauzal dintre acţiunile (inacţiunile) sale şi urmări.
Sîntem pe deplin de acord cu afirmaţia autorului că per-
sonalitatea medicului, profilul său moral şi pregătirea profe-
sională — toate acestea, în ultimă analiză, determină succesul
atît al fiecărei intervenţii medicale în parte, cît şi al asistenţei
medicale publice la nivel naţional.
În continuare, autorii ar încerca parcă să justifice greşelile
medicale afirmînd că, „deşi nici un specialist nu are dreptul să
greşească, totuşi toţi greşesc”.[38] În acest caz, ei fac referire la
afirmaţiile unor clinicişti notorii precum au fost N.N.Pirogov,
S.P.Babkin, Iu.Iu.Djanelidze şi alţii, care recunoşteau deschis
că ei de asemenea au comis greşeli. Însă diferenţa dintre cei
mari şi cei ignoranţi constă exact în faptul că cei dintîi îşi re-
cunoşteau erorile şi învăţau din ele, iar cei din urmă le negau
categoric, oricît de evidente ar fi fost acestea. În toate cauzele
penale privind infracţiunile medicale nici un medic condam-
nat nu s-a recunoscut vinovat de cele săvîrşite. Nici chiar M.P.,
numit „Doctor Moartea” din Sankt Petersburg, condamnat la
privaţiune de libertate pe viaţă pentru omorul intenţionat al 12
pensionare, care pe parcursul anchetei şi la dezbaterile judi-
ciare îşi recunoştea vina, ulterior a început să o nege declarînd
că el s-a autocalomniat.[39]
O recomandare valoroasă şi pertinentă a autorilor constă
în faptul că „ar trebui să se dea preferinţă, dacă aceasta este
posibil, unor metode de cercetare mai inofensive şi nepericu-
loase”.[40] La metodele de cercetare noi vom mai adăuga: şi de
tratament. Aceasta este foarte important la luarea unor decizii
ţinînd de operaţiile planificate, care pot fi efectuate, dar pot fi
şi amînate sau chiar anulate pentru salvarea vieţii pacientului.
Fireşte, în situaţii excepţionale, cum ar fi cutremure de pă-
mînt, accidente, explozii, în cazul unui număr foarte mare de
victime, probabilitatea erorilor medicale este mai mare decît
atunci cînd avem posibilitatea să alegem metoda de tratament
46
în mod liniştit, echilibrat, în biroul confortabil de serviciu,
avînd în faţă rezultatele tuturor analizelor şi investigaţiilor.
V. Popov şi N. Popova identifică greşeli apărute din cauza
unor acţiuni foarte „curajoase” ale medicilor, numite şi „agre-
siuni chirurgicale”. Efectuarea unei operaţii este, într-o măsură
mai mare sau mai mică, o chestiune de tehnică, în timp ce re-
ţinerea de la operaţie este o activitate mai fină, a unei gîndiri
mai profunde, a unei critici severe şi a unei observări cu multă
atenţie.[41]
În practica penală „agresiunea chirurgicală” este numită
vină din imprudenţă în formă de încredere exagerată infracţio-
nală. În cazul unei operaţii planificate, deosebit de periculoasă
pentru viaţă, medicul prevede posibilitatea abstractă de deces
al pacientului. Însă el speră, în mod uşuratic, că în cazul dat
asemenea urmări tragice nu vor avea loc.
Dat fiind faptul că în ştiinţa medicală termenul eroare me-
dicală este folosit deseori pentru a justifica infracţiunile me-
dicale şi prin el se încearcă a-i elibera pe vinovaţi de răspun-
dere, este necesar a se lua în dezbatere şi problema privind
răspunderea penală pentru greşeală.
După părerea noastră, prin greşeală medicală trebuie să
înţelegem acţiunile incorecte, grăbite, negîndite ale doctoru-
lui sau ale altui lucrător medical (asistentă medicală, felcer,
moaşă), care sînt exercitate pe parcursul acordării de ajutor
pacientului, care constituie o urmare a atitudinii neglijente,
iresponsabile faţă de propriile obligaţii şi care au avut sau au
putut avea ca efect decesul pacientului, leziuni corporale de
o diversă gravitate, pierderea totală sau parţială a capacităţii
de muncă sau o altă daună.
Problema ce ţine de greşeală este strîns legată cu princi-
piul stării subiective de răspundere, adică cu părerea privitor
la prezenţa vinovăţiei, pentru că în conţinutul vinovăţiei in-
tră nu numai reprezentări autentice ale persoanei, dar şi greşi-
te, despre caracterul faptei şi despre importanţa ei socială. În
47
dreptul penal, prin greşeală se înţelege o rătăcire care ţine fie
de împrejurările de fapt, care determină caracterul şi gradul
pericolului social al faptei săvîrşite, fie de caracterul juridic al
caracteristicilor faptei.[42]
Greşeala juridică este o evaluare incorectă, făcută de către
persoana vinovată, a esenţei juridice a faptei săvîrşite sau a
urmărilor ei juridice.
Regula generală care se referă la importanţa greşelii ju-
ridice se reduce la faptul că responsabilitatea penală a per-
soanei apare în conformitate cu evaluarea faptei respective nu
de către subiect, ci de către legiuitor. De regulă, o asemenea
greşeală nu influenţează nici forma vinovăţiei, nici calificarea
infracţiunii, nici asprimea pedepsei.
Greşeala de fapt este o reprezentare incorectă a persoa-
nei despre împrejurările de fapt care joacă un rol al semnelor
componenţei infracţiunii respective şi care determină carac-
terul infracţiunii şi gradul de pericol social al ei. În funcţie
de conţinutul reprezentărilor incorecte, adică de percepţiile
şi evaluările false, delimităm următoarele tipuri de greşeli de
fapt: privitor la obiectul tentativei, la caracterul acţiunii sau
inacţiunii, la gravitatea urmărilor, la dezvoltarea raporturilor
cauzale, la împrejurările agravante ale răspunderii. În majo-
ritatea cazurilor, greşeala de fapt de asemenea nu îl absolvă pe
vinovat de răspundere, dar influenţează asupra calificării infrac-
ţiunii. Greşeala de obiect este o reprezentare incorectă a persoa-
nei despre esenţa socială şi juridică a obiectului tentativei. De
exemplu, dacă persoana manifestă o tentativă de furt a substan-
ţelor narcotice din farmacie, dar fură medicamente fără narco-
tice, acţiunile sale totuna vor fi calificate ca tentativă de furt al
mijloacelor narcotice (art. 229 din CP al FR).
O altă varietate de greşeli de obiect constă în necunoaşte-
rea împrejurărilor, cînd acestea există cu adevărat în realitate.
În aceste cazuri, infracţiunea este calificată ca fiind săvîrşită
fără împrejurări agravante. Dacă se porneşte de la o presupu-
48
nere greşită privitor la existenţa unei împrejurări agravante,
fapta trebuie calificată ca fiind tentativă de infracţiune în îm-
prejurarea agravantă respectivă.
Fără a intra mai departe într-o analiză minuţioasă a ero-
rilor de fapt, în cazul cărora răspunderea penală totuşi apare,
vom observa că, după cum a subliniat pe bună dreptate profe-
sorul Iu.D.Sergheev, termenul greşeală medicală în sens juri-
dic nici nu există în realitate, el nu este înregistrat nici într-un
act de drept. Profesorul Sergheev a propus calificarea acestei
noţiuni ca „oferire necorespunzătoare de ajutor medical”, care
are un sens juridic mai concret şi se apropie de neglijenţa de
serviciu, care de asemenea este definită ca neîndeplinire sau
îndeplinire necorespunzătoare de către o persoană cu funcţii
de răspundere a obligaţiilor sale în urma atitudinii neglijente
sau neconştiincioase faţă de ele (art. 329 din CP al RM).
Acordarea de asistenţă medicală necorespunzătoare pre-
supune că au fost încălcate anumite norme, reguli, standarde
de acordare corespunzătoare a asistenţei medicale şi constituie
un temei pentru răspunderea juridică a lucrătorului medical,
dar nu o împrejurare care îl absolvă de răspundere în cazul de
„eroare” medicală.
O particularitate a mărturiilor depuse de medicii bănuiţi
sau învinuiţi de săvîrşirea unor infracţiuni medicale constă în
faptul că aceştia, de regulă, nu recunosc că sînt vinovaţi de să-
vîrşirea lor.
În toate cauzele din această categorie pe care le-am stu-
diat, examinate de instanţele Republicii Moldova, în care au
fost pronunţate sentinţe de învinuire, precum şi în cauzele despre
care s-a scris în mass-media din diverse ţări (Rusia, Polonia, Ro-
mânia, Ucraina, SUA), nici pe parcursul anchetei, nici în instanţă,
medicii vinovaţi nu şi-au recunoscut vinovăţia şi nu au regretat
de cele săvîrşite. Aceasta o confirmă şi studiul realizat de me-
dicul american Richard Righelman.[43] Autorul subliniază că
atunci cînd medicii sînt întrebaţi despre erorile comise de că-
49
tre ei înşişi sau de cele ale colegilor lor, erorile colegilor erau
recunoscute aproape de către toţi. În unele cazuri aceste erori au
atras după sine decesul bolnavului. Doctorii, uneori justificîn-
du-se, îi învinuiau de greşeală pe înşişi bolnavii, certîndu-i pen-
tru expunerea neclară a datelor anamnezice, chiar şi atunci cînd
medicul nu a adunat aceste date cu toată stăruinţa. Bolnavul este
numit confuz sau neascultător, cînd recomandările medicale sînt
neclare. Mai rău chiar, bolnavul este poreclit „mormăit”, „plîn-
găreţ”, „imbecil” sau cu alte cuvinte ofensatoare, ceea ce poate
fi considerat deja un preludiu pentru a pune pe seama bolnavului
răspunderea pentru tratamentul nereuşit. Uneori aceasta se face
într-o formă de bravadă ieftină: „după operaţia strălucită, efectua-
tă de mine, bolnavul nu are dreptul să se simtă rău”.
R.Righelman îl citează şi pe un alt autor american: „nepu-
tînd să ne recunoaştem stîngăciile, noi încetăm a mai fi lecuitori.
Dacă nu ne-am învăţat să cerem scuze, nu vom obţine nimic.
Noi vom fi încăpăţînaţi, închistaţi şi creşterea noastră va în-
ceta”.[44]
Ce ar putea medicul să contrapună erorilor? Abordarea
corectă include trei faze obligatorii:
- recunoaşterea erorii;
- corectarea greşelilor care pot fi reparate;
- soluţionarea situaţiei prin cererea de scuze pentru ace-
ea ce poate fi iertat şi tendinţa de a nu repeta eroarea.
La prima vedere, nici unul din aceşti paşi în medicina mo-
dernă nu este posibil. Avocaţii, care îi apără pe medici în instan-
ţe, încearcă să demonstreze că nu este vorba de nici o greşeală,
iar clienţii lor contestă greşeala cu siguranţă. Doar rar putem
auzi că un medic şi-a recunoscut greşeala şi este gata să poarte
răspundere pentru ea. În medicină, nu întotdeauna este posibil
să rectifici o greşeală, bunăoară dacă pacientul a decedat sau
a rămas pentru toată viaţa schilod. Dacă eroarea nu este recu-
noscută, situaţia rămîne ca şi cum nesoluţionată şi iertarea este
imposibilă.
50
 „Dacă noi am fi recunoscut greşeala, ne-am fi străduit să
o corectăm şi să minimalizăm urmările, dacă am fi analizat
cauzele şi am fi tras concluzii pentru viitor, am putea spera că,
în orice caz, în conştiinţa noastră problema este soluţionată.
Lucrînd asupra propriilor greşeli, omul merită compătimirea
celor din jur şi eliberarea de învinuire”.[45]
Presupunem că una dintre cauzele din care medicii nu-şi
recunosc erorile care au determinat decesul sau mutilarea in-
tegrităţii corporale a pacienţilor, nu-şi recunosc vinovăţia de
săvîrşire a infracţiunilor este generală pentru vinovaţii de să-
vîrşirea tuturor infracţiunilor — teama de răspundere pentru
cele făcute şi nedorinţa de a purta răspundere.
De regulă, nu se recunosc vinovate persoanele care au să-
vîrşit infracţiuni fără martori – furt, viol, omor. Iar majoritatea
infracţiunilor medicale sînt săvîrşite fără martori. Dacă me-
dicul care se află la volan îl loveşte pe un pieton, îl omoară,
atunci la locul accidentului vine grupul operativ de cercetare,
expertul medico-legal, alţi specialişti, jurnalişti. Locul acci-
dentului este supus unei examinări riguroase, se efectuează
măsurări, sînt chestionaţi martorii, bănuitul, numai dacă aces-
ta nu a fugit de la locul accidentului, sînt sechestrate probe
materiale, automobilul se pune la parcarea cu amendă, şofe-
rul-medic este testat de stare de ebrietate.
Dacă în sala de operaţii pacientului i se ia viaţa în urma
unei neglijenţe medicale infracţionale, şi dacă mai este timp
de noapte, atunci nimeni nu face un control asupra acţiunilor
medicilor, iar despre vinovăţia sau nevinovăţia lor de decesul
pacientului se judecă ulterior, după aceleaşi note făcute de ei
înşişi în istoria bolii. În cazul în care pacientul a decedat, aces-
te note, în timp de o noapte, pot fi transcrise de mai multe ori
şi pot fi distruse uşor toate probele documentare.
Am propus de mai multe ori ca în cazurile de deces al
pacientului în urma intervenţiei medicului (aşa-zisele operaţii
„planificate”, cu infectare în cadrul spitalului) conducătorul
51
instituţiei curative să anunţe imediat despre aceasta procurorul
teritorial, conducătorul organului afacerilor interne, expertul
medico-legal pentru cercetarea operativă a împrejurărilor ce-
lor întîmplate.
La ora actuală însă, expertiza medico-legală pentru cau-
zele din această categorie este tergiversată cu anii şi se face tot
posibilul, în virtutea faptului că ea este subordonată Ministe-
rului Sănătăţii, ca vinovaţii să fie scutiţi de răspundere.
Medicii nu-şi recunosc vinovăţia şi pentru că, din cauzele
pe care le cunoaştem, în cazul în care reprezentanţii organe-
lor de drept dezvăluie anumite infracţiuni medicale cum ar fi
prelevarea de la pacienţii încă în viaţă a rinichilor pentru tran-
splant (asemenea cazuri au avut loc la Chişinău, Lvov, Mos-
cova, Habarovsk ş. a.), faţă de medicii bănuiţi nu se aplică
măsuri atît de aspre cum se aplică bunăoară faţă de poliţiştii
bănuiţi: medicii nu sînt reţinuţi, lor nu li se pun cătuşe, ei nu
sînt arestaţi, pe parcursul întregii anchete şi al dezbaterilor
judiciare ei rămîn în libertate şi au posibilitate prin diverse
aranjări, mituiri, ameninţări, să împiedice mersul anchetei şi
stabilirea adevărului obiectiv, contînd în acest caz şi pe tergi-
versarea îndelungată a anchetei, pe avizul justificator al medi-
cilor legişti şi aceste speranţe ale lor deseori sînt îndreptăţite.
La locul de lucru, în apartamentele şi la vilele medicilor
bănuiţi nu se efectuează percheziţii, documentaţia medicală
nu este sechestrată. Vilele, bijuteriile şi automobilele luxoase,
adunate de către medicii vinovaţi pe cale necinstită, nu sînt
sechestrate şi demonstrate la televizor. În caracteristicile stră-
lucitoare de la locul de lucru, eliberate medicilor bănuiţi (sau
vinovaţi), meritele lor în faţa medicinii se prezintă în mod exa-
gerat, se arată că ei sînt doctori în ştiinţe şi aproape că merită
a fi consideraţi ca avînd notorietate mondială, astfel încît ei nu
numai că nu pot fi încarceraţi în închisoare, dar parcă ar trebui
prezentaţi pentru distincţii guvernamentale. Însă de fapt toate
acestea ascund o solidaritate corporativă fără de precedent, un
52
profesionalism scăzut, o atitudine indiferentă faţă de soarta
pacientului, o tendinţă de îmbogăţire pe contul pacienţilor şi
rudelor acestora, o conştiinţă a unei lipse totale de control şi
de răspundere, o convingere eronată că infracţiunile medicale
nu pot fi demonstrate şi, prin urmare, nu sînt pasibile de pe-
deapsă.
Pentru o atitudine atît de iresponsabilă faţă de infracţiuni-
le medicale, mai ales dacă ţinem cont că în ţările CSI vinovaţii
de săvîrşirea lor doar rar sînt pedepsiţi cu privaţiune de liber-
tate, societatea plăteşte foarte mult – în fiecare an numărul
unor asemenea infracţiuni cu urmări grele creşte neabătut, iar
vinovaţii rămîn nepedepsiţi.
Anticipînd analiza şi evaluarea juridică a urmărilor nefe-
ricite ale tratamentului bolnavilor (de fapt, e vorba de decese
sau de mutilări grave), S.G.Steţenko (a. 2004) încearcă în anu-
mită măsură să justifice parcă asemenea acţiuni, afirmînd că
„astăzi lucrătorii medicali nu pot garanta lecuirea pacienţilor,
însă probabil este imposibil a se garanta lecuirea obligatorie,
îmbunătăţirea calităţii vieţii şi mărirea duratei acesteia pentru
oamenii bolnavi”.[46]
În această ordine de idei, opinia noastră este cu totul alta:
dacă medicul nu poate garanta însănătoşirea pacientului, el
trebuie să i-o spună clar şi să-l sfătuiască să se adreseze către
alt medic, care poate să i-o garanteze. Mulţi cetăţeni de rînd,
care se respectă, procedează anume aşa: neavînd încredere în
medicina din ţară, care nu poate garanta nimic, ei se adresează
după asistenţă medicală peste hotare, medicilor cu un profe-
sionalism mai înalt şi cu o atitudine mai responsabilă faţă de
sănătatea pacientului. Anume aşa a procedat şi academicia-
nul cardiochirurg Amosov: cînd a avut nevoie de o operaţie
pe cord, el ştia că nici cardiochirurgii din Kiev, nici cei din
Moscova nu-i pot garanta nimic, de aceea s-a adresat către
cardiochirurgii germani, care i-au garantat însănătoşirea, i-au
îmbunătăţit calitatea vieţii şi i-au prelungit viaţa.
53
 Dar în ce lumină va apărea cariera unui medic care îi va
răspunde fiecărui pacient că el nu-i poate nimic garanta? În
ultimă instanţă, el va rămîne fără pacienţi, fără salariu, fără
onorariu, fiind nevoit să-şi schimbe profesia.
În acelaşi timp, prin recunoaşterea sinceră a neputinţei lu-
crătorilor medicali şi, mai concret, a propriei sale neputinţe,
un asemenea medic va putea, prin neintervenţia sa, să-i garan-
teze bolnavului şi însănătoşire, şi îmbunătăţire a calităţii vieţii,
şi prelungirea ei.
Însă, în goană după un număr mare de pacienţi, în detri-
mentul calităţii deservirii lor, unii medici necuviincioşi şi cu
un nivel scăzut de calificare îi mint pe pacienţi extorcînd din
ei şi din rudele lor recompense ilegale.
Iată cum descrie V.Voina (a. 1998) nenorocirea lui care a
avut loc în Moscova. „În Moscova mi-am pierdut trei oameni
apropiaţi. Şi adevărul despre cancer nu mi l-au mai comuni-
cat… Dar ce-i cu medicii? Pentru a ajunge în renumitul Centru
Oncologic din Moscova (în popor el se numeşte Blohinvald,
după numele directorului Blohin) au fost plătite sume exor-
bitante. Medicii jupuiau cu sînge rece de pe pacienţi şi de pe
familiile acestora şapte piei. Ştiau că pacienţii vor muri, că le-
au rămas doar zile numărate, că medicina este neputincioasă
pentru a-i ajuta, dar minţeau, dădeau speranţe”.[47]
În SUA, precum şi în alte ţări civilizate bogate, avocaţii
pacienţilor pot obţine de la medic o compensaţie semnificativă
pentru pagube, dacă medicul a hotărît să-l mintă pe pacient.
Minciuna îl va costa scump, iar dincolo de medic se află com-
pania de asigurare care nu este interesată să plătească o amen-
dă pentru minciună suportînd pierderi de milioane.
La 18 ianuarie 2000, în Spitalul nr. 4 din Chişinău, bolna-
vei Elena Z. i-a fost prescrisă o operaţie simplă de înlăturare
a amigdalelor. Operaţia a fost efectuată de doctori de înaltă
categorie, în condiţii de anestezie generală şi, fireşte, pentru o
taxă prealabilă. După operaţie bolnava nu a putut să-şi revină
54
de sub influenţa anesteziei generale şi a decedat.[48] Asistenţa
medicală acordată a avut un defect.
S. G. Steţenko (a. 2004) defineşte defectul de acordare a
asistenţei medicale ca „efectuare necorespunzătoare a diag-
nosticării şi a tratamentului bolnavului, a organizării asistenţei
medicale care a condus sau a putut să conducă la o urmare ne-
fericită a intervenţiei medicale”. De cele mai dese ori un ase-
menea final înseamnă deces sau mutilare gravă a pacientului.
Autorul subliniază, pe bună dreptate, că este foarte dificil
a stabili gradul de răspundere a medicului pentru un asemenea
sfîrşit nefericit. Anume dificultăţile de acest gen au făcut ca în
practica examinării unor asemenea cazuri să apară în chirur-
gie principiul: „După acest fenomen înseamnă ca rezultat al
acestui fenomen”.
Cu alte cuvinte, în toate cazurile de deces ce urmează în-
dată după operaţie aceasta din urmă este calificată ca pricină a
decesului, iar medicul care a efectuat-o – ca un vinovat direct
de cele întîmplate.
O asemenea abordare este cea mai convenabilă pentru
victime, pentru că lor li se asigură imediat despăgubirea pen-
tru dauna materială şi morală şi nu le obligă să umble ani la
rînd, fără rezultat, prin instanţe în căutarea dreptăţii. După
cum mărturisesc mulţi autori, acest principiu se aplică şi în
prezent în ţările bogate din Apus, fapt care înseamnă un res-
pect pentru drepturile pacienţilor la viaţă, sănătate, ca valori
umane supreme.
În 1994, din iniţiativa comună a Organizaţiei Mondiale a
Sănătăţii (OMS) şi a Ministerului Sănătăţii din Olanda, a fost
adoptată „Declaraţia OMS cu privire la principiile asigurării
drepturilor pacienţilor din Europa”, numită şi Declaraţia de la
Amsterdam.
Finlanda a devenit prima ţară europeană care s-a obligat,
prin lege, ca toate instituţiile curative ale ei să-şi instituie func-
ţia de împuternicit pentru drepturile pacienţilor.[49]
55
 Preşedintele SUA, George Busch, s-a ocupat de o pro-
blemă foarte actuală a Americii – drepturile pacienţilor. În
prezent, companiile de asigurări fac ravagii printre medici,
interzicîndu-le ca aceştia să recomande pacienţilor variante
costisitoare de tratament. Ele propun ca medicii să ofere pa-
cienţilor dreptul de a-şi găsi dreptatea în instanţe. În afară de
aceasta, întocmai ca la noi, este foarte spinoasă şi problema
costului medicamentelor. Busch a propus ca statelor să li se
repartizeze 12 miliarde de dolari în calitate de subvenţii pentru
medicamente, destinate familiilor vulnerabile, precum şi alte
măsuri sub genericul „Un plan urgent – o mînă de ajutor”.[50]
În Finlanda, compensaţiile pentru leziunile corporale cau-
zate bolnavilor pe parcursul tratamentului medical sînt plătite
indiferent de vina sau neatenţia personalului medical, ceea ce
înseamnă că nimeni nu caută vinovaţi. Din a. 1997 pînă în a.
2001, Centrul de Asigurare a Bolnavilor a primit 80663 de
cereri de primire a compensaţiilor pentru vătămările cauzate
şi a adoptat hotărîri în legătură cu 75525 de cereri. Numărul
cererilor satisfăcute este de 26614 (35,2%), iar numărul celor
respinse – 46980 (62,2%).
Sînt compensate cheltuielile pentru tratamentul medical,
pentru pierderea venitului, pentru susţinere, pentru durere şi
suferinţă, pentru leziuni funcţionale permanente şi, în caz de
deces – pensia persoanei întreţinute şi cheltuielile pentru în-
mormîntare. Suma generală a compensaţiei, plătită în a. 2001,
a constituit 17 milioane de euro.[51]
Participanţii la Congresul I pentru Dreptul Medical din
Rusia au recomandat Dumei de Stat a FR să-şi activizeze
munca de examinare şi adoptare a legilor federale cu acţiune
directă: „Cu privire la asistenţa medicală din Federaţia Rusă”,
„Cu privire la drepturile pacientului”, „Cu privire la protecţia
socială şi juridică a lucrătorilor medicali şi asigurarea obli-
gatorie a activităţii lor profesionale”, „Cu privire la sistemul
privat de ocrotire a sănătăţii din Federaţia Rusă”.[52]
56
 Adoptarea unor legi analogice este prevăzută şi în Planul
Naţional de Acţiuni în Domeniul Drepturilor Omului pentru
anii 2004-2008, aprobat prin Hotărîrea Parlamentului Repu-
blicii Moldova din 24 octombrie 2003.[53] E adevărat însă că
Planul nu prevede măsuri de urgentare a reparării pagubelor
pacienţilor, cauzate prin infracţiuni medicale, aşa cum se obiş-
nuieşte în alte ţări.
Practica medicală demonstrează clar că cu cît e mai mare
probabilitatea de apariţie a deficienţelor în acordarea asisten-
ţei medicale, cu atît mai mare este suma cotei de asigurare
plătită de medic sau de instituţie medicală pentru asigurarea
răspunderii profesionale.[54]
S.G.Steţenko (a. 2004) subliniază pe bună dreptate că si-
tuaţiile în care deficienţele medicinii se ascundeau în esenţa
sistemului de protecţie a sănătăţii au rămas în trecutul istoric.
Vom observa doar că tăinuirea unor asemenea deficienţe avea
loc mai înainte, dar şi în prezent în ţările CSI – Moldova, Ru-
sia, Ucraina ş. a.
După cum am arătat mai sus, în ţările din Vest, activitatea
medicală şi răspunderea penală pentru ea este reglementată
strict prin acte normative care protejează viaţa şi sănătatea
pacienţilor contra infracţiunilor medicale şi altor delicte, iar
lucrătorii medicali vinovaţi de săvîrşirea acestora sînt traşi la
răspundere aspră.
În calificarea defecţiunilor de asistenţă medicală un factor
important este raportul cauzal dintre acţiunile medicului şi urmă-
rile negative suportate de sănătatea pacientului. Fireşte, aceasta
este una din problemele cele mai importante şi mai complicate
pentru a căror soluţionare juriştii deseori îi solicită pe experţii
medico-legişti. Uneori însă, raportul cauzal este destul de evi-
dent şi poate fi stabilit fără ajutorul expertului. De exemplu, în
Spitalul Orăşenesc din Permi, în urma efectuării unui bandaj
prea strîns pe mîna stîngă a unui nou-născut a fost cauzată mor-
tificarea a patru degete cu amputarea ulterioară a lor.[55]
57
 Analizînd greşelile medicale, S.G.Steţenko (a. 2004) sus-
ţine că munca fără de greşeli a medicilor este în principiu im-
posibilă, dacă ţinem cont de specificitatea medicinii.[56] Este
adevărat că nu greşeşte numai acela care nu face nimic. Gre-
şeli se comit şi în justiţie. De exemplu, în urma unor greşeli
de justiţie poate fi osîndit un nevinovat, chiar cu pedeapsa ca-
pitală. Greşesc poliţiştii, pompierii, şoferii, minerii, piloţii, în-
casatorii şi chiar cosmonauţii. Însă, cei care greşesc în aceste
domenii sînt, de regulă, traşi la răspundere, iar medicii, fiind
în aceleaşi condiţii, reuşesc să evite asemenea răspundere.
Aceasta e în primul rînd. În al doilea rînd, greşelile medicale
au cele mai grave urmări – decesul pacienţilor sau mutilarea
gravă a lor.
S.G.Steţenko (a. 2004) defineşte greşeala medicală ca
„defecţiune în acordarea asistenţei medicale, care este cauzată
de acţiunile incorecte ale personalului medical şi care se ca-
racterizează prin rătăcirea fără rea-credinţă în condiţiile lipsei
semnelor infracţiunii din intenţie sau din imprudenţă”.[57]
Pe de o parte, autorul parcă i-ar preveni pe lucrătorii me-
dicali că nu toate greşelile profesionale sînt nesancţionabile,
iar pe de altă parte, el defineşte aceste greşeli ca acţiuni erona-
te ale personalului medical, care se caracterizează prin rătăcire
fără rea-credinţă şi care nu sînt infracţiuni.
Da, nu fiecare greşeală fără urmări grave este o infracţiu-
ne, tocmai de aceea cel care greşeşte poate fi sancţionat nu nu-
mai pe cale penală, dar şi în mod administrativ, disciplinar; el
poate fi lipsit temporar de dreptul de a practica medicina. Este
important ca după fiecare greşeală să urmeze reacţia adecvată.
După cum, în cazul prevenirii infracţiunilor, reacţia la lovituri
poate preveni omorul, aşa şi reacţia la anumite greşeli me-
dicale nesemnificative poate preveni greşelile cu urmări mai
grave.
Considerăm nefondată propunerea lui S.G.Steţenko (a.
2004) de a stipula în lege prevederea că „greşelile medicilor,
58
cauzate de factori obiectivi (imperfecţiunea medicinii, lipsa
mijloacelor medicamentoase necesare şi a tehnicii medicale ş.
a.), nu sînt pasibile de pedeapsă pentru unii lucrători medicali
concreţi”.[58]
Aceasta ar însemna că nu numai greşelile, dar şi infracţiu-
nile medicale pot fi justificate prin factori obiectivi. La scară
globală, aceasta ar însemna că în toate ţările sărace sau chiar
în orice spital raional sau din vreun orăşel, unde există ase-
menea factori obiectivi, sînt permise orice greşeli, orice in-
fracţiuni medicale.
Răspunderea pentru infracţiunile din imprudenţă, în majo-
ritatea absolută a cazurilor, apare numai în prezenţa urmărilor
păgubitoare (socialmente periculoase). În funcţie de urmările
apărute, „greşeala medicală” poate fi calificată ca faptă pasibi-
lă de pedeapsă administrativă sau ca infracţiune.
La încheierea acestui compartiment, am dori să subliniem
în mod special că termenul greşeală medicală este utilizat nu-
mai în literatura şi în practica medicală. După părerea noastră,
greşelile medicale care au cauzat decesul pacienţilor sau leziu-
ni corporale de diferite grade nu sînt altceva decît infracţiuni
medicale comise din neglijenţă, iar termenul greşeală medica-
lă este inventat de medici, în special după cazul medicilor din
1953, pentru a-şi justifica aceste infracţiuni şi a se eschiva de
la răspunderea pentru săvîrşirea lor.

1.4. Riscul întemeiat în dreptul penal.

Riscul medical
Articolul 40 din CP al RM, intitulat „Riscul întemeiat”,
prevede că:
„(1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea
penală, care a cauzat daune intereselor ocrotite de lege în
cazul riscului întemeiat pentru realizarea scopurilor social-
mente utile.

59
 (2) Riscul se consideră întemeiat dacă scopul socialmente
util urmărit nu a putut fi realizat fără un anumit risc şi dacă
persoana care l-a admis a luat măsurile necesare pentru a pre-
veni cauzarea altor daune intereselor ocrotite de lege.
(3) Riscul nu poate fi considerat întemeiat dacă era cu
bună-ştiinţă îmbinat cu pericolul pentru viaţa persoanei sau cu
pericolul provocării unui dezastru ecologic ori social.”
Această normă este formulată într-un mod analogic şi în arti-
colul 41 din CP al FR, precum şi în art. 42 din CP al Ucrainei.
Cauzarea daunei, în condiţiile de risc întemeiat, este o îm-
prejurare independentă care înlătură caracterul penal al faptei.
Ea nu poate fi redusă la o necesitate extremă, pentru că se
deosebeşte de aceasta în esenţă: în cazul unui risc întemeiat
nu există o confruntare între două interese protejate de lege,
unde interesul mai important este salvat din contul celui mai
puţin important.
Însă, în cazul unui risc întemeiat, răspunderea penală poa-
te fi exclusă numai dacă sînt respectate o serie de condiţii pre-
văzute în art. 40 din CP al RM. Pe de o parte, aceste condiţii
sînt orientate spre a nu împiedica desfăşurarea a tot ce este
nou, progresist în domeniul ştiinţei, tehnicii, producţiei. Pe de
altă parte, legea trebuie să delimiteze limitele riscului permi-
sibil, să protejeze societatea de aventurieri, neprofesionişti,
ale căror acţiuni pot cauza mari daune oamenilor, societăţii,
statului.
Pînă a apela la art. 40 din CP al RM, trebuie, mai întîi de
toate, să clarificăm despre ce fel de risc este vorba. De fapt, ac-
tivităţile din cadrul fiecărei profesii, în linii mari, sînt însoţite
de un posibil risc, indiferent dacă e vorba de medic, de sudor
electric, de paznic, de şofer ş. a.m.d. Pentru a avea o securita-
te, adică pentru a exclude riscul din medicină, din producţie,
din transport, din construcţii etc. sînt stabilite anumite reguli.
Codul penal conţine mai multe articole cu dispoziţii pe blan-
chete în care este prevăzută răspunderea pentru cauzarea dau-
60
nei în urma încălcării unor asemenea reguli, bunăoară art. 213
(încălcarea din neglijenţă a regulilor şi metodelor de acorda-
re a asistenţei medicale), articolele 262-264 din capitolul XII
cu privire la infracţiuni din domeniul transporturilor, art. 223
(încălcarea cerinţelor securităţii ecologice) etc. Articolul 40
are în vedere un „alt risc”, acela pe care persoana şi-l asumă
în situaţii nestandarde, risc legat de aplicarea unor tehnologii
noi, a unor operaţii, experimente, care deocamdată nu sînt re-
glementate prin reguli de genul celor amintite mai sus.
Codul penal, introducînd o normă nouă, avea scopul să re-
glementeze o asemenea situaţie cînd omul, fiind intenţionat
să deschidă căi noi în medicină, tehnică etc., experimentul
inovator al lui a eşuat, cauzînd daune vieţii, sănătăţii omului
sau anumite pagube materiale.
În exemplele date de noi privitor la decesele pacienţilor
care au loc în urma neglijenţei infracţionale sau încrederii exa-
gerate a lucrătorilor medicali în forţele şi cunoştinţele lor nu
este vorba de nici o descoperire nouă în domeniul medicinii.
În aceste cazuri se încalcă, pur şi simplu, condiţiile unui risc
legitim, iar vinovaţii comit acest risc în mod neîntemeiat, din
motive de carieră, de îmbogăţire şi de satisfacere a unor pofte
josnice, fără să ţină cont de răspunderea care va veni pentru
urmările grave.
Dacă una dintre condiţiile legitimităţii, indicate în art. 40
din CP nu a fost respectată, un asemenea risc nu este conside-
rat ca fiind îndreptăţit, iar bunele intenţii ale persoanei care a
întreprins acţiuni riscante, potrivit CP al Rusiei, sînt evaluate,
la stabilirea pedepsei, ca circumstanţe atenuante (art. 61, alin.
1, lit. „ж” din CP al FR).[59]
A.G.Blinov de asemenea formulează anumite condiţii de
legitimitate ale riscului profesional în activitatea medico-bio-
logică. Printre acestea el remarcă următoarele:
1) riscul este admis în exclusivitate pentru a se ajunge la
un rezultat folositor;
61
 2) riscul este admis numai în cazul în care pacientul a fost
informat şi, ca urmare, şi-a dat consimţămîntul benevol şi con-
ştient de acţiunile riscante;
3) în cazul unui risc legitim, scopul urmărit nu poate fi
atins prin acţiuni tradiţionale, nelegate cu riscul;
4) acţiunile riscante ale lucrătorului medical trebuie să fie
asigurate prin cunoştinţele şi dexterităţile profesionale care
sînt capabile în mod obiectiv, într-o situaţie concretă, să previ-
nă apariţia unor urmări dăunătoare;
5) urmările dăunătoare sînt percepute de lucrătorul medi-
cal care riscă numai ca o variantă posibilă, secundară, a acţiu-
nilor sale;
6) lucrătorul medical care şi-a permis acţiuni riscante tre-
buie să ia măsuri suficiente pentru prevenirea daunelor cauza-
te intereselor pacientului, prevăzute de legea penală.[60]
Practica de urmărire penală a cauzelor cu infracţiuni me-
dicale şi datele privitoare la personalitatea infractorului arată
că vinovaţii întreprind acţiuni riscante nu din tendinţa spre
inovaţii, ci din scopuri mercantile, de îmbogăţire – de a lua
de la bolnav şi de la rudele acestora suma maximă posibilă
pentru „serviciile” prestate, chiar dacă vinovatul ştie din timp
că „ajutorul” lui nu costă nici o para şi el nu-i va ajuta cu nimic
pacientului, ba dimpotrivă, îl va prejudicia.
În literatura juridică se acordă o atenţie mare cercetării
condiţiilor riscului întemeiat şi, dacă aceste condiţii sînt în-
călcate, atunci riscul devine neîntemeiat, iar persoana care
şi l-a permis este trasă la răspundere penală. În acelaşi timp,
se subliniază pe bună dreptate că introducerea acestei norme
în noile coduri penale are ca scop „să protejeze societatea de
fapte aventuriste ale oamenilor iresponsabili, ambiţioşi, care
cauzează daune în goana după succese personale”.[61]
În acest sens, legea penală trebuie, pe de o parte, să nu frî-
neze progresul ştiinţific şi tehnologic care are loc în medicină,
iar pe de altă parte, în cazul constatării unei vinovăţii a experi-
62
mentatorului, să nu excludă răspunderea personală a acestuia
în limitele principiilor generale ale răspunderii penale.[62]
Riscul legitim, întemeiat poate avea loc în orice activitate
profesională, inclusiv în domeniul dreptului.
Semnele de bază ale riscului întemeiat, prin urmare şi le-
gitim, sînt:
1) efectuarea acţiunilor (sau inacţiunilor) în vederea atin-
gerii scopului folositor;
2) scopul folositor nu poate fi atins prin acţiuni nelegate
de risc;
3) persoana trebuie să întreprindă toate măsurile suficien-
te pentru prevenirea daunei intereselor protejate de lege;
4) riscul nu poate fi însoţit în mod intenţionat de ame-
ninţarea vieţii multor oameni, de ameninţarea cu o catastrofă
ecologică sau cu o calamitate socială (art. 41, alin. 3 din CP
al FR).
Din conţinutul art. 41, alin. 3 din CP al FR reiese că riscul
nu este întemeiat în cazul în care el a fost în mod deliberat
însoţit de ameninţarea vieţii multor oameni. Dar cum facem
dacă el este însoţit de ameninţarea vieţii unui singur om? Este
oare atunci riscul întemeiat? Unii savanţi-jurişti din Rusia
cred că „acţiunile riscante care creează o ameninţare pentru
un număr mai mic de victime, potrivit legii, pot fi considerate
întemeiate”.[63]
Credem că asemenea opinii nu sînt justificate; ele contra-
vin Constituţiei FR în care sînt stipulate drepturile personali-
tăţii la viaţă, sănătate, onoare şi inviolabilitate; drepturile şi
libertăţile ei sînt declarate ca valori supreme. De aceea credem
că este mai reuşită formularea art. 40, alin. 3 din CP al RM,
care declară că riscul este neîntemeiat dacă el a fost însoţit de
pericolul pentru viaţa măcar a unei singure persoane, ceea ce
se întîmplă cel mai des în cazurile de risc neîntemeiat în prac-
tica medicală.
63
 Articolul 42, alin. 3 din CP al Ucrainei nu recunoaşte că
riscul este întemeiat „dacă el creează în mod deliberat un peri-
col pentru viaţa altor oameni”.
Considerăm că în art. 40, alin. 3 din CP al RM este utili-
zat nu prea reuşit termenul cu bună ştiinţă în locul lui în mod
deliberat din CP al Rusiei şi din CP al Ucrainei, pentru că ter-
menul cu bună ştiinţă se apropie de forma intenţionată a vinei,
însă în cazul riscului neîntemeiat vina este din imprudenţă.
Între necesitatea extremă şi riscul profesional întemeiat
există anumite similitudini. Ele au aceleaşi semnificaţii de
drept şi sociale. Ambele constau în cauzarea unei daune in-
tereselor protejate de drept. Însă necesitatea extremă şi riscul
întemeiat sînt, în acelaşi timp, împrejurări diferite care exclud
infracţionalitatea faptei. Diferenţa dintre ele constă în urmă-
toarele:
1) în cazul necesităţii extreme, dauna cauzată este inevi-
tabilă pentru prevenirea pericolului, însă în cazul riscului în-
temeiat, dauna este doar virtuală, potenţială;
2) în cazul necesităţii extreme, dauna mare trebuie să fie
prevenită prin cauzarea unei daune mai mici. În cazul riscului
întemeiat pericolul ameninţător poate să nu fie prevenit.
În cazul în care lipseşte măcar una din condiţiile legitimi-
tăţii riscului întemeiat, este posibilă răspunderea pentru cauza-
rea daunei din imprudenţă. Noi considerăm că în cazul riscului
neîntemeiat vina persoanei este întotdeauna din imprudenţă,
în formă de încredere exagerată infracţională.
Autorii Comentariului la Codul penal al Ucrainei definesc
în calitate de condiţii legitime ale riscului întemeiat şi „obţine-
rea unui consinţămînt al persoanei a cărei viaţă sau sănătate este
pusă în primejdie”.[64] Cu alte cuvinte, întocmai aşa ca alţi lu-
crători medicali, ei consideră că acordul pacientului la o opera-
ţie deosebit de periculoasă îl eliberează pe medic de răspundere
penală în cazul în care bolnavul a decedat. În unele publicaţii
este demonstrată vulnerabilitatea unei asemenea abordări.[65]
64
 S.G.Steţenko (a. 2004) analizează în detaliu condiţiile le-
gitimităţii riscului întemeiat în activitatea medicală. Acestea
sînt:
1) dauna este cauzată sănătăţii pentru a se atinge un scop
social folositor;
2) acest scop nu poate fi atins cu mijloace obişnuite, ne-
legate de risc. Dacă se poate ca bolnavului să-i fie acordată o
asistenţă obişnuită, tradiţională, nelegată de risc şi dacă sănă-
tatea omului a fost prejudiciată, acţiunile medicului constituie
o infracţiune;
3) urmările dăunătoare, în cazul riscului, sînt percepute de
către lucrătorul medical doar ca o variantă secundară şi posi-
bilă a acţiunilor sale;
4) lucrătorul medical posedă cunoştinţele şi dexterităţile
corespunzătoare care îi permit în situaţia concretă să prevină
apariţia urmărilor dăunătoare;
5) lucrătorul medical a întreprins, după părerea lui, mă-
suri suficiente pentru a preveni prejudicierea vieţii şi sănătăţii
pacientului.
Credem că în ultima condiţie a legitimităţii riscului înte-
meiat trebuie să fie aplicat nu criteriul subiectiv de evaluare a
acţiunilor medicului, dar cel obiectiv.
După cum am remarcat mai sus, medicii uneori nu-şi re-
cunosc în nici un fel vina şi, în cazul riscului neîntemeiat, pa-
sibil de pedeapsă penală, vinovatul iarăşi se va justifica că,
după părerea lui, el a luat toate măsurile pentru prevenirea
daunei şi va insista asupra faptului că pentru el orice risc este
întemeiat. În asemenea caz, trebuie să se ţină cont nu numai
de opinia medicului, dar să se verifice dacă el a respectat re-
gulile şi metodele de acordare a asistenţei medicale prevăzute
în ordinele, instrucţiunile, recomandările medicale, adică în
diverse acte normative.
Aşadar, la efectuarea unei operaţii planificate, deosebit de
periculoase, medicul nu este în drept să-l supună pe pacient
65
unui risc neîntemeiat, din motive josnice, egoiste, carieriste
etc. Pentru decesul sau vătămarea integrităţii corporale a pa-
cientului el trebuie tras la răspundere.[66]
În practica clinică apar destul de frecvent diverse riscuri.
Însuşi faptul aflării pacientului în spital este legat de anumit
pericol, cum ar fi contractarea unor infecţii.
În cazul alegerii intervenţiei medicale, cînd medicul tre-
buie să ia o hotărîre clinică complicată, el trebuie să ţină cont
cît se poate de mult de riscurile posibile ale presupusei in-
tervenţii, să găsească cea mai potrivită soluţie, precum şi să
întreprindă măsurile necesare de minimalizare a riscului pe
parcursul întregii perioade de tratament.
Din punctul de vedere al cerinţelor de drept şi al celor
etice, procesul de luare a hotărîrii clinice trebuie, în mod obli-
gatoriu, să includă un cerc de participanţi necesari. În primul
rînd, la luarea deciziei trebuie să participe însuşi pacientul sau
reprezentanţii lui. În al doilea rînd, la luarea unei decizii com-
plicate trebuie atras tot personalul de profesionişti de care este
nevoie pentru a se elabora o tactică ştiinţifică.
Medicul curant este obligat, în măsura necesităţii, să-şi
invite colegii (să convoace consiliul, să se adreseze unor spe-
cialişti pentru recomandări, unui medic cu experienţă mai bo-
gată etc.). Din păcate, trebuie să recunoaştem că multe urmări
tragice apar din cauza încălcării acestei reguli, cînd pur şi sim-
plu dintr-o înfumurare infracţională sau din ambiţii personale
medicul nu foloseşte posibilităţile suplimentare pentru a mi-
nimaliza riscul intervenţiei medicale şi a lua o decizie clinică
mai calitativă.[67]
Sînt destul de frecvente cazurile cînd un medic-chirurg,
preferînd să trateze prin metode operatorii şi ignorînd posibi-
lităţile tratamentului nechirurgical, exercită diverse forme de
presiune şi, literalmente, „îl obligă” pe pacient să semneze ac-
tele necesare pentru a-l primi în sala de operaţii. Toate acestea
sînt încălcări grave.[68]
66
 Esenţa informării pacientului asupra riscurilor la care se
va expune constă în faptul că medicii trebuie să fie oneşti cu
pacienţii, dar nu în faptul că pacientul şi-a ales singur varianta
riscantă de tratament şi de aceea trebuie să-şi asume şi răspun-
derea. Medicul trebuie în permanenţă să ţină minte faptul că
bolnavul se află în situaţie de viaţă dificilă şi că o informare
indiferentă şi formală asupra riscurilor, cu obţinerea ulterioară
a acordului, poate influenţa negativ asupra pacientului: bol-
navul îşi poate forma foarte uşor o convingere că medicul îl
lasă singur în faţa problemei sale, eschivîndu-se astfel de la
participarea în soarta bolnavului.
În cazurile în care medicul întreprinde o intervenţie ris-
cantă, apare problema răspunderii pentru aceste acţiuni, mai
ales dacă acestea au condus la urmări nefericite. Aici pot fi
delimitate două tipuri de situaţii:
1) cazuri în care intervenţia a fost efectuată în mod plani-
ficat, nu imprevizibil, adică medicul şi pacientul au avut timp
suficient pentru a discuta tactica tratamentului;
2) cazuri în care intervenţia a fost efectuată după apariţia
anumitor semne care cer intervenţie neîntîrziată, adică după
cauze obiective, de fapt fără obţinerea consimţămîntului din
partea pacientului (sau al reprezentanţilor acestuia).
În cazurile unei intervenţii planificate, nu extraordinare,
medicul are posibilitate (şi trebuie) „să calculeze” în mod
competent riscul intervenţiei presupuse, fiind obligat să-şi
coordoneze intenţiile sale cu pacientul (sau cu reprezentantul
acestuia) şi să ia din timp toate măsurile preventive de mini-
malizare a riscului.[69]
Situaţiile extraordinare sînt însoţite foarte des de erori şi
insuccese. Însă în aceste cazuri, pacientul sau rudele acestuia,
la apariţia urmărilor dăunătoare, poate cere tragerea al răspun-
dere a medicului. La soluţionarea chestiunii privind răspunde-
rea trebuie să se ţină cont de toate împrejurările celor întîmpla-
te, inclusiv de prezenţa situaţiei imprevizibile, extraordinare.
67
 British Medical Journal consideră că deseori erorile au
loc din cauza că medicii sînt excesiv de activi: sînt prescrise
investigaţii inutile şi chiar operaţii care, în cel mai bun caz,
vor deveni inutile, sînt recomandate medicamente în plus.[70]
Credem că în aceste cazuri medicul acţionează în interese per-
sonale, fără a se îngriji de viaţa şi sănătatea pacientului.
În CP al Republicii Moldova a fost pentru prima dată
inclusă o normă a faptei nevinovate (art. 20 din CP al RM
– fapta săvîrşită fără vinovăţie). În CP al FR acest articol, 28,
este intitulat „Cauzarea cu nevinovăţie a daunei”. Legiuitorul
Ucrainei nu a introdus o asemenea normă în Codul penal, lă-
sînd soluţionarea acestei probleme în sarcina savanţilor-jurişti
şi a lucrătorilor practicieni.
Articolul 20 din CP al RM prevede că „Fapta se conside-
ră săvîrşită fără vinovăţie dacă persoana care a comis-o nu-şi
dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inac-
ţiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei
prejudiciabile şi, conform circumstanţelor cauzei, nici nu tre-
buia sau nu putea să le prevadă”. Art. 28, alin. 2 din CP al FR
este analogic articolului 20 din CP al RM. Însă art. 28, alin.
2 din CP al FR mai prevede că „fapta de asemenea se consi-
deră săvîrşită fără vinovăţie, dacă persoana care a săvîrşit-o,
deşi a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor socialmente
periculoase ale acţiunilor (inacţiunilor) sale, dar nu a putut să
evite aceste urmări în virtutea faptului că aptitudinile sale psi-
hofiziologice nu corespund cerinţelor extreme sau sarcinilor
de tensiune nervoasă şi psihică”.[71]
Presupunem că măsura în care capacităţile psihofiziolo-
gice ale bănuitului corespund sau nu cu cerinţele condiţiilor
extreme şi cu solicitările de efort nervos şi psihic va trebui
stabilită printr-o expertiză complexă medico-legală şi medico-
psihologică.
Folosind conjuncţia distributivă sau (rus или), în art. 28,
alin. 1 din CP al FR, legiuitorul a stabilit patru variante posi-
bile ale cauzării daunei fără vinovăţie:
68
 1) persoana nu a conştientizat pericolul social al faptei
sale şi, în împrejurările cazului, nu putea să-l conştientizeze;
2) persoana nu a prevăzut posibilităţile de apariţie a ur-
mărilor socialmente periculoase şi, în condiţiile cazului, nu
trebuia şi nu putea să le prevadă;
3) persoana nu a prevăzut posibilităţile apariţiei unor ase-
menea consecinţe, nu putea să le prevadă, deşi ar fi trebuit;
4) persoana nu a prevăzut posibilitatea apariţiei urmărilor
socialmente periculoase, dar ar fi putut să le prevadă, deşi nu
a fost obligată să facă acest lucru.[72]
Prevederea posibilităţii apariţiei urmărilor socialmente
periculoase apropie cazurile prevăzute de art. 28, alin. 2 din
CP al FR de nonşalanţă infracţională. Însă, spre deosebire
de nonşalanţă, legiuitorul prevede asemenea semne care ex-
clud atît tipul indicat de vină din imprudenţă, cît şi vina în
ansamblu. Sînt condiţii extreme care ies din cadrul obişnuit
sau o ambianţă complexă de condiţii care cere o atenţie deo-
sebită, o reacţie neîntîrziată (tsunami, cutremur de pămînt,
inundaţii, incendiu, alunecări de teren, alunecări de zăpezi
din munţi ş. a.).
Tensiunea psihică şi nervoasă este o stare deosebită a or-
ganismului uman (stare de suprasolicitare, stres, afect). Aşa-
dar, pentru a declara o persoană ca fiind nevinovată se cere
îmbinarea criteriului subiectiv al stării psihofiziologice a per-
soanei şi măcar unul din criteriile obiective – prezenţa condi-
ţiilor extreme sau a sarcinilor care solicită tensiune psihică şi
nervoasă.[73]
Nepedepsirea cauzării întîmplătoare a daunei este întîlnită
în majoritatea ţărilor. Însă în legislaţia penală a multora din-
tre ele sau lipseşte cu totul o normă specială de nevinovăţie a
cauzării daunei, sau această prevedere este stipulată în norma
cu privire la eroare.
Dacă chiar vom admite că medicii pot prin greşeală să-i
lipsească de viaţă pe mii şi mii de pacienţi, atunci aceste gre-
69
şeli cu urmări grave ar trebui măcar să fie recunoscute, luate în
calcul, analizate, ar trebui să fie elaborate măsuri de prevenire
a lor. Însă medicina din Moldova şi din alte ţări postsocialiste
nu are îndeajuns spirit autocritic, nici dorinţă de a-şi recunoaş-
te şi a-şi corecta greşelile. În SUA, potrivit datelor Institutului
Naţional al Sănătăţii, din cauza greşelilor medicale, în fiecare
an decedează o sută de mii de americani. În Moldova şi în
Rusia nu se face o asemenea statistică.[74] Dar atît timp cît nu
o avem, numărul greşelilor medicale cu urmări grave va creşte
în continuare în condiţiile de lipsă totală de pedeapsă a lucră-
torilor medicali pentru săvîrşirea acestora.

Note ºi referinþe
1
Стеценко С.Г. Медицинское право. Изд-во Юридический центр
пресс. Санкт-Петербург, 2004, pag. 13.
2
Idem, pag. 313.
3
Critica acestei definiţii este prezentată amănunţit în articolul: Bîrgău
M., Florea V., Comentariul la Codul Penal nou al Republicii Moldova,
în «Закон и жизнь», nr.12, 2002, pag. 20-23.
4
Уголовный кодекс Украины от 5 апреля 2001 г. Киев «А.С.К.»,
2001.
5
Глушков В.А. Проблема уголовной ответственности за об-
щественно опасные деяния в сфере медицинского обслуживания.
Диссертация на соискание ученой степени доктора юридических
наук. (Специальность 12.00.08) Киев, 1990 г., pag. 39.
6
Сергеев Ю.Д., Ерофеев С.В. Неблагоприятный исход оказания
медицинской помощи. Москва, 2001 г., pag. 12
7
A se vedea mai amănunţit: С. Баженов. Доктор Шипман и его
большое кладбище. «Эхо планеты», №32, август 2002 г.
8
Флоря В. Уголовная ответственность за врачебные преступ-
ления, Кишинев, 2004 г., pag. 9.
9
Философский энциклопедический словарь. Москва. Изд-во
ИНФРА-М, 2005 г., 576 с., pag. 158.
10
Idem, pag. 511.
11
Курс российского уголовного права. Общая часть. Под ред. В.Н.
Кудрявцева, А.В. Наумова. Изд-во Спарк, Москва, 2001 г., 767 с.,
pag. 108.
70
12
Brînză Sergiu, Ulianovschi Xenofont, Stati Vitalie, Ţurcanu Ion,
Grosu Vladimir. Drept penal. Partea specială. Vol. II, Chişinău,
Cartier, 2005, 804 p., pag. 48-51.
13
Brînză Sergiu, Ulianovschi Xenofont ş.a. Op. cit., pag. 130.
14
Codul penal al RM. Comentariu. Redactor A. Barbăneagră, Chişinău,
2003, pag. 337.
15
Комментарий к УК РФ. Редактор А.В. Наумов. Изд-во «Юристъ»,
Москва, 1997 г., pag. 329.
УК Украины. Научно-практический комментарий, 3-е издание.
Ред. С.С. Яценко. Изд-во «А.С.К.», Киев, 2003, pag. 325.
16
Бикбаев Рафаэль. Красный Крест покаялся. «Эхо планеты»
№24-25, июнь, 2005, pag. 4.
17
Codul penal al RM. Comentariu, redactor A. Barbăneagră, editura
ARC, Chişinău, 2003, p.351.
18
Шишкин С.Ф Интервью «Московским новостям». Платили и
будем платить? «Московские новости», №46, 9-15 декабря 2003
г., pag. 24
19
Ibidem.
20
Ульяновски А. Пациенты говорят, что врачи берут взятки.
«Молдавские ведомости», 2 июля 2003 г.
21
Глушков В.А. Проблемы уголовной ответственности за об-
щественно опасные деяния в сфере медицинского обслуживания.
Докторская диссертация. Киев, 1990 г., pag. 39-40.
22
Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX). Bucureşti, 1998.
23
Сергеев Ю.Д., Ерофеев С.В. Неблагоприятный исход оказания
медицинской помощи. Москва, 2001г. pag. 200-212.
24
Сергеев Ю.Д., Ерофеев С.В. Op cit., pag. 205.
25
Канунникова Л.В., Фролов Я.А., Фролова Е.В. О правовых проб-
лемах врачебной (медицинской) ошибки. Журнал «Медицинское
право», Москва, 2003 г., № 3, pag. 22 – 23.
26
Леонтьев О.В. Нарушения норм уголовного права в медицине.
Санкт-Петербург, СпецЛит, 2002 г., pag. 12-13.
27
Леонтьев О.В. Op. cit., pag. 13.
28
Idem, pag. 14.
29
Idem, pag. 15.
30
Леонтьев О.В. и др. Врач и закон. Эдиториал УРСС, Москва,
1998 г., pag. 44-45.
31
Beliş V. Medicina legală. Curs pentru facultăţile de drept. Ediţia a IV.
Editura juridică. Bucureşti, 2003, pag. 281.
32
Beliş V. Op. cit., pag. 282-283.

71
33
Organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină
legală. Ordonanţa Guvernului 1/2000, devenită Legea 459/2001. A
se vedea: Beliş V. Op. cit., pag. 287.
34
Лечение не на жизнь, а на смерть. «За рубежом», № 5, 2000 г.,
pag. 12.
35
Попов В., Попова Н. Правовые основы медицинской деятель-
ности. Изд-во «Деан», Санкт-Петербург, 1999 г., pag. 55-69.
36
Idem, pag. 57.
37
Idem, pag. 58-59.
38
Idem, pag. 60.
39
Петров Эдуард. Честный детектив. «Вести России», 7 февраля
2004 г.
40
Попов В., Попова Н., Op. cit., pag. 63.
41
Idem, pag. 64.
42
Уголовное право Российской Федерации. Общая часть. Под
ред. Здравомыслова Б.В. Изд-во «Юрист», Москва, 1996 г., pag.
193-194.
43
Ригельман Р. Как избежать врачебных ошибок. Изд-во «Прак-
тика», Москва, 1994 г., pag. 192-195.
44
Idem, pag. 194.
45
Idem, pag. 195.
46
Steţenko S.G. Op.cit., pag. 525.
47
Война В. Спасение не во лжи. «Новое время», №51, 20 декабря
1998 г.
48
A se vedea mai amănunţit: Флоря В. Врачебные преступления не-
доказуемы и ненаказуемы? Кишинев, «Реклама», 2001 г., с.33-35.
49
Фоллберг Ларс. Последствия Амстердамской декларации –
революция прав в Европе? Журнал «Медицинское право», №1,
2004 г., pag. 49.
50
Журнал «Новое время», 2001 г., №7, pag. 33.
51
Микконен Мартти. Профилактика ятрогенных повреждений
больного. «Медицинское право», №4, 2003 г., pag. 53.
52
«Медицинское право», №4, 2003 г., pag. 3.
53
Monitorul Oficial al Republicii Moldova din 28 noiembrie 2003.
Nr. 235-238.
54
Steţenco S.G. Op. cit., pag. 528.
55
Козминых Е. Обязательства вследствие причинения вреда
здоровью при оказании медицинской помощи «Российская
юстиция», 2001 г., №2, pag. 33.
56
Steţenko S.G. Op. cit., pag. 532.
57
Steţenko S.G. Op. cit., pag. 534.
58
Steţenko S.G. Op. cit., pag. 536.

72
59
Курс российского уголовного права. Общая часть. Под ред.
Кудрявцева В.Н. и Наумова А.В. Москва, издательство Спарк,
2001 г., 767, pag. 460-466
60
Блинов А.Г. Уголовно-правовая охрана прав пациента.
Издательство Саратовской Государственной Академии права,
Саратов, 2004 г. 288 с., pag. 160-161.
Блинов А.Г. Эффективность уголовного законодательства
Российской Федерации в сфере охраны прав и свобод пациента.
В сборнике: Научные труды II Всероссийского съезда (Наци-
онального конгресса) по медицинскому праву. Москва, 2005 г.,
pag. 308-313.
Трубецков А.Д. Вопросы информации о риске и медицинское
право, pag. 383-387.
61
Комментарий к УК Российской Федерации. Под ред. А.В. Нау-
мова. «Юристь». Москва, 1997, pag. 134.
62
Курс уголовного право, Том 1, Общая часть. Под ред.
Н.Ф.Кузнецовой и И.М. Тяжковой. Изд-во «Зеркало», Москва,
2002 г., pag. 493.
63
Уголовное право Российской Федерации. Общая часть. Под ред.
Б.В. Здравомыслова. Изд-во «Юристь» Москва, 1996 г, pag. 333.
64
Уголовный Кодекс Украины. Научно-практический Коммен-
тарий. 3-е издание. Под ред. С.С.Яценко. Киев. «А.С.К», 2003 г.,
1088 стр., pag. 95-97.
65
Курс уголовного права. Том 1. Общая часть. Под ред. Н.Ф.
Кузнецовой и И.М.Тяжковой, pag. 498.
66
Флоря В. Уголовная ответственность за врачебные престу-
пления. «Реклама», Кишинев, 2004 г., pag. 129-135.
67
Ушаков Е.В. Популярно о законах и правилах в медицине. В
помощь пациенту и врачу. Издательство КНОРУС, Москва, 2005
г., 208 с., pag. 129.
68
Uşakov E.V. Idem, pag. 131.
69
Uşakov E.V. Idem, pag. 134-136.
70
Кокурина Елена. Головоломка из лекарств. «Московские
новости», 2-8 сентября 2005 г., № 34.
71
УК Российской Федерации. 1996 г. Изд-во «Кодекс», Москва,
2004 г.
72
Курс уголовного права. Том 1. Общая часть. Учение о престу-
плении. Под ред. Н.Ф. Кузнецовой, И.М. Тяжковой. Издательство
«Зерцало», Москва, 2002, pag. 341.
73
Idem, pag. 342-343.
74
Лосото А. Интервью с Ю.Д. Сергеевым. «Российская газета», 10
ноября 2004 г.

73
 Capitolul II

RÃSPUNDEREA PENALÃ
PENTRU INFRACÞIUNILE MEDICALE

2.1. Temeiurile rãspunderii penale

pentru infracþiunile medicale
Problema privind răspunderea penală are două aspecte
– unul filozofic şi altul juridic.
Aspectul filozofic constă în faptul că cineva poartă răs-
pundere (nu numai penală, dar şi oricare alta) numai în cazu-
rile în care subiectul a avut posibilitate să aleagă între două
comportamente, adică el a avut posibilitate să procedeze în
conformitate cu prevederile legii, dar a ignorat această posibi-
litate, procedînd altfel şi încălcînd interdicţia legală. Problema
însă constă în gradul de libertate de care dispune omul pentru
a-şi alege comportamentul. Răspunsul la această întrebare ar
putea avea trei direcţii.
Susţinătorii uneia dintre aceste trei direcţii afirmă că
împrejurările exterioare îl constrîng pe om, îi condiţionează
comportamentul, obligîndu-l să procedeze într-un anume mod
şi nu în altul.[1]
Concepţia materialistă, simplificată, despre libertatea
voinţei omului, care leagă această libertate numai cu necesita-
tea, acea deja cunoscută, îl privează de fapt pe om de libertate.
Conform opiniei lui Buhner, această libertate este libertatea

74
omului cu mîinile legate, libertatea păsării care se află în co-
livie. Un infractor care se află în închisoare nu devine liber
chiar dacă “a cunoscut” această libertate.
Desigur, dacă totul este indubitabil necesar, dacă nu există
alte posibilităţi de manifestare decît cele impuse, dacă omul
acţionează ca un automat, în aceste cazuri nu mai este loc pen-
tru libertate.
Există şi o altă interpretare a libertăţii, opusă celei dintîi.
Se consideră că libertatea este “posibilitatea de a acţiona aşa
cum doreşti. Libertatea este libertatea voinţei. Iar voinţa, prin
însăşi esenţa sa, întotdeauna este liberă”.[2]
Există oare o libertate absolută, proclamată de unii filozofi-
teoreticieni? Existenţa unei asemenea libertăţi este îndoielnică.
Într-o legendă franceză se povestea despre judecata unui
om care, gesticulînd neatent cu mîinile, i-a rănit nasul altui
om. Învinuitul se justifica prin faptul că pe el nimeni nu-l poa-
te lipsi de libertatea de a da din mîini. Hotărîrea instanţei în
acest caz era formulată în felul următor: învinuitul este vino-
vat, pentru că libertatea unui om de a da din mîini se termină
acolo unde începe nasul altui om.
În filozofia deterministă, pe care o împărtăşim şi noi, li-
bertatea este înţeleasă ca posibilitate a omului să acţioneze
în conformitate cu interesele şi scopurile sale, bazîndu-se pe
cunoaşterea realităţii obiective. În asemenea caz, antonimul
termenului libertate este constrîngere, adică acţiune a omului
care se află sub influenţa unor forţe exterioare, în pofida sco-
purilor, intereselor şi convingerilor sale interioare.[3]
O acţiune a omului, cu adevărat liberă, se manifestă în
primul rînd ca o alegere dintre mai multe forme alternative de
comportament. Libertate este numai acolo unde există posibi-
litatea de a alege mijloacele care conduc spre atingerea sco-
purilor, de a alege faptele pe care le considerăm potrivite în
anumite situaţii de viaţă etc. Unul dintre aspectele manifestării
libertăţii umane este capacitatea (şi posibilitatea) omului de a
75
transforma realitatea care îl înconjoară, de a se transforma pe
sine şi comunitatea din care face parte.
Problema libertăţii de voinţă este strîns legată cu proble-
ma răspunderii morale şi juridice a omului pentru faptele sale.
O acţiune liberă a omului presupune întotdeauna răspunderea
acestuia, în faţa societăţii, pentru fapta sa.
Potrivit concepţiei filozofice despre lume, şi libertatea, şi
răspunderea pot fi concepute numai într-o lume în care există
o condiţionare a faptelor, numită determinism. Luînd o hotărî-
re şi acţionînd în baza cunoştinţelor despre necesitatea obiec-
tivă, omul este capabil în acelaşi timp să-şi formeze un simţ al
răspunderii în faţa societăţii pentru faptele sale.[4]
Aspectul juridic al problemei privind temeiul răspunde-
rii penale constă în precizarea cîtorva circumstanţe: pentru ce
anume, pentru care fapte şi în care condiţii trebuie să apară
răspunderea penală? Legislaţia prevede o formulare a temeiu-
lui pentru răspundere penală (art. 51 din CP al RM) din care
reiese următoarele concluzii:
1. Temeiul unic şi suficient al răspunderii penale constă
în prezenţa componenţei infracţiunii în fapta săvîrşită.
2. Fapta care întruneşte semnele infracţiunii trebuie să
fie dăunătoare (socialmente periculoasă), adică să încalce cu
adevărat raporturile sociale apărate de legea penală ori să le
pună în pericolul de a fi încălcate.
3. Pentru a constata un temei pentru răspunderea penală
este necesar a se compara fapta dăunătoare săvîrşită (social-
mente periculoasă) cu cea descrisă în CP. Dacă ele coincid,
înseamnă că în fapta săvîrşită există componenţa infracţiunii
şi, prin urmare, există temei pentru răspundere penală.
Temeiul pentru răspundere penală apare din momentul să-
vîrşirii faptei socialmente periculoase, care întruneşte semnele
infracţiunii.[5]
Articolul 51 din CP al RM prevede că:
76
 “(1) Temeiul real al răspunderii penale îl constituie fapta
prejudiciabilă săvîrşită, iar componenţa infracţiunii stipulată în
legea penală reprezintă temeiul juridic al răspunderii penale.
(2) Răspunderii penale este supusă numai persoana vino-
vată de săvîrşirea infracţiunii prevăzută de legea penală.”
În articolul 51, alin. 1 din CP legiuitorul prevede temeiul
real (de fapt) pentru răspundere penală (faptele dăunătoare să-
vîrşite), precum şi temeiul de drept (juridic) – semnele distinc-
tive ale componenţei infracţiunii, prevăzute în legea penală.
Semnele infracţiunii sînt suprapuse, în calitate de etalon,
peste fapta săvîrşită în mod real şi dacă împrejurările de fapt,
semnele subiectului şi cele ale atitudinii sale subiective faţă
de acţiunile (inacţiunile) sale şi faţă de urmările acestora co-
respund cu semnele indicate în legea penală, apare temeiul
pentru răspunderea penală.
Elementele şi semnele distinctive ale componenţei infrac-
ţiunii sînt expuse în articolele 17-22 din CP al RM (intenţia,
imprudenţa, subiectul infracţiunii, vîrsta, responsabilitatea ş.
a.), precum şi în alte articole din partea generală şi din cea spe-
cială ale CP. În cazul în care lipseşte măcar un singur element
sau semnul distinctiv principal al componenţei infracţiunii,
lipseşte şi temeiul juridic pentru răspundere penală.
Tocmai în aceasta constă principiul cel mai important
al dreptului penal, potrivit căruia „nullum crimen sine lege”
(nu există infracţiune fără lege) şi „nulla poena sine lege” (nu
există pedeapsă fără lege).
În articolul 51 din CP al RM sînt stipulate principiile de
bază ale dreptului penal – principiul legalităţii şi principiul
răspunderii persoanei pentru fapta săvîrşită, dacă este consta-
tată vinovăţia ei.[6]
După părerea noastră, temeiurile pentru răspunderea pe-
nală sînt formulate mai laconic şi mai corect în art. 8 din CP
al Federaţiei Ruse cu următorul conţinut: “Temeiul răspunde-
rii penale îl constituie săvîrşirea unei fapte care conţine toate
77
semnele distinctive ale componenţei infracţiunii prevăzute în
prezentul Cod”.
Răspunderea penală constituie măsurile cu caracter coer-
citiv, prevăzute de legea penală în calitate de reacţie a statului
la infracţiunea săvîrşită. În ultimă analiză, răspunderea penală
constituie aplicarea sancţiunii prevăzute de normele de drept
penal.
Uneori, semnele infracţiunii sînt consemnate în dispozi-
ţiile de blanchetă ale legii penale. De exemplu, art. 213 din
CP al RM prevede răspunderea penală pentru încălcarea din
neglijenţă a regulilor şi metodelor de acordare a ajutorului
medical. Însă aceste reguli şi metode sînt expuse în ordine,
instrucţiuni şi alte acte normative ale Ministerului Sănătăţii,
în recomandări ştiinţifice etc. În aceste cazuri, condiţiile răs-
punderii penale sînt cuprinse nu numai în normele dreptului
penal, dar şi în normele altor ramuri ale dreptului, bunăoară în
cele ale dreptului medical.
Această interdicţie de drept penal nu contravine caracte-
rului independent şi exclusiv al interdicţiei penale ca atare,
pentru că normele dreptului medical, fiind incluse în „ambala-
jul” dreptului penal, se transformă într-o parte componentă a
normelor de drept penal.
Dispoziţiile de blanchetă, care nu au caracter de norme
penale, se transformă în parte de prevedere a normei penale şi,
ca rezultat, în cadrul interdicţiei de drept penal, se transformă
în dispoziţie de drept penal.
Aplicarea normelor de drept penal, formulate cu ajutorul
dispoziţiilor penale de blanchetă, pune în sarcina celui care
le aplică anumite obligaţii suplimentare privind probarea în-
călcării de către vinovat a normelor respective şi a altor norme
de drept.[7]
Acestei probleme îi este consacrat un paragraf aparte în
primul manual rusesc de drept medical, elaborat de S.G.Ste-
ţenko, medic, doctor în drept.[8] Autorul subliniază, pe bună
78
dreptate, că importanţa studierii problemelor ce vizează răs-
punderea penală a lucrătorilor medicali este determinată de
următoarele cauze principale:
• Persoana care săvîrşeşte o infracţiune medicală pune ac-
ţiunile sale într-o opoziţie cu însăşi profesia de medic;
• Impactul social (negativ) al infracţiunilor medicale
este incomparabil mai mare decît al altor tipuri de
delicte medicale. Considerăm că în aceste cazuri tre-
buie să vorbim nu despre un impact social, ci mai
degrabă despre o daună gravă (de un pericol social)
a infracţiunii, avînd în vedere consecinţele nefaste şi
ireversibile;
• Constatarea şi argumentarea formei de vinovăţie a
unui cadru medical concret, bănuit de săvîrşirea unei
infracţiuni profesionale, deseori este foarte dificilă;
• Reprezentanţii organelor medico-legale nu au o imagi-
ne clară a trăsăturilor specifice ale infracţiunilor profe-
sionale săvîrşite de personalul medical.
Aceste dificultăţi sînt determinate, în primul rînd, de faptul
că ofiţerii însărcinaţi cu urmărirea penală, procurorii şi judecă-
torii nu au o specializare în cercetarea şi dezbaterea judiciară
a unor asemenea infracţiuni şi, în al doilea rînd, de faptul că
aceştia, motivînd că nu au cunoştinţe în domeniul medicinii,
pun argumentarea vinovăţiei medicilor tot în sarcina medici-
lor (a medicilor legişti), fără să manifeste în acest sens nici
o activitate de acumulare şi înregistrare a probelor. Deseori
medicii legişti au de soluţionat probleme juridice, bunăoară
privind prezenţa sau absenţa unui raport cauzal între acţiunile
(inacţiunile) medicului şi decesul pacientului.
În pofida acestor dificultăţi, atît în Republica Moldova, cît
şi în alte ţări din CSI, vinovaţii de săvîrşirea unor infracţiuni
medicale cu consecinţe grave totuşi au fost traşi la răspundere
penală, au fost declaraţi vinovaţi şi pedepsiţi. E adevărat însă
că în Moldova nici unul dintre aceştia nu a fost pedepsit cu
79
privaţiune de libertate, deşi articolele respective din CP al RM
prevăd şi o asemenea categorie de pedeapsă.[9]
S.G.Steţenko (a. 2004) subliniază că în cadrul expunerii
unor probleme de răspundere penală a cadrelor medicale este
important să vorbim anume despre infracţiuni profesionale,
adică despre acelea pentru care răspunderea cade pe seama
medicului pe motivul că 1) acesta a săvîrşit infracţiunea; 2)
persoana care a săvîrşit infracţiunea are profesia de medic.
Considerăm că noţiunea „obligaţie profesională” este cu
mult mai largă decît noţiunea „acordare a unui ajutor medi-
cal pacientului”. Probabil, un doctor care este şi profesor la
Universitatea de Medicină şi, totodată, lucrător în organele de
ocrotire a sănătăţii, de asemenea îndeplineşte anumite obliga-
ţii profesionale, însă acestea nu sînt legate nemijlocit de acor-
darea de ajutor medical unui pacient şi nu pot prezenta nici un
pericol pentru viaţa şi sănătatea acestuia.
În manualul lui S.G.Steţenko (a. 2004) sînt expuse detaliat
criteriile legitimităţii unui act de strictă necesitate în domeniul
activităţii medicale. Acestea sînt:
1) Pericolul trebuie să fie real. O stare patologică care a
cerut un ajutor medical de maximă urgenţă şi care este însoţită
de dăunarea sănătăţii omului, trebuie să corespundă cu bună
seamă adevărului. De exemplu, aceasta poate fi în cazuri de
accidente rutiere, de încăierări dintre multe persoane, cu văr-
sări de sînge, cu aplicarea armei de foc, de acte teroriste cu
multe victime etc.
2) Pericolul trebuie să afecteze în mod direct şi real (nu in-
direct şi nu peste un anumit timp) viaţa ori sănătatea omului.
3) În împrejurările date, pericolul dat nu poate fi înlătu-
rat cu alte mijloace decît cu cele care sînt legate de cauzarea
daunei.
Este vorba numai de intervenţii medicale de neamînat,
cînd se pune problema vieţii sau morţii, cînd amînarea în-
seamnă moarte. Toate celelalte variante de acordare de ajutor
80
medical (iar acestea constituie majoritatea), care nu au un ca-
racter deosebit de urgent, nu pot să-l absolve pe medic de răs-
pundere penală în cazul în care acesta a săvîrşit o infracţiune
medicală.[10]
R.Righelman (a. 1994) observă că timpul deseori este un
aliat al medicului, dar şi al bolnavului. Maladiile care trec de
la sine constituie cea mai răspîndită categorie de boli la prima
vizită la medic. Din fericire, medicii intuiesc că nu toate pro-
blemele necesită o soluţionare de neamînat şi nu orice amînare
are urmări nefaste. Uneori o reţinere premeditată este chiar
folositoare, pentru că ea permite să se facă anumite observări
asupra bolnavului. Iar observarea, dacă este utilizată în modul
optim, constituie o cale de transformare a timpului într-un fel
de test de diagnosticare.[11]
Profesia de medic, ca de altfel şi oricare alta, – de şofer,
pilot, cosmonaut, miner, marinar, încasator, poliţist, pompier,
muncitor la centrala atomo-electrică, soldat al unor forţe pa-
cificatoare sau de altă natură – este legată de un anumit risc.
Riscă şi pacientul care se pomeneşte în mîinile unui medic
iresponsabil şi necalificat, iar uneori poate fi şi un medic care,
pur şi simplu, s-a apucat să facă o operaţie ori să trateze un
pacient fiind în stare de ebrietate. Fiind într-o asemenea stare,
medicul poate în general să confunde grupa sangvină, bolna-
vii, organul bolnav cu cel sănătos, poate uita în cavitatea unui
pacient un instrument chirurgical, şerveţele de tifon sau alte
obiecte.[12]
Pentru a-i slăbi vigilenţa unui bolnav, după ce acesta a
fost speriat, şi a-l manipula mai uşor, medicii de rea-credinţă
folosesc deseori o metodă larg răspîndită de evaluare a unor
evenimente rare atît în America, cît şi în Moldova – compara-
rea riscului la care este supus pacientul cu un risc dintre cele
mai obişnuite din viaţa de toate zilele (de exemplu, a cădea pe
un drum lunecos (îngheţat), a te pomeni într-un autocar sau
tren de metro atacat de terorişti etc.). Deseori medicii folo-
81
sesc o comparaţie (iar uneori chiar fac abuz de ea), bunăoară
compară eventualitatea unui eveniment cu eventualitatea de
a cădea sub o maşină sau cu eventualitatea de a fi lovit de o
cărămidă în cădere.
Însă medicul trebuie să-şi dea seama că riscul de a muri
într-o catastrofă sau din cauza unui atac de cord, deşi este mare,
este totuşi întins în timp, pe cînd tratamentul propus (de exem-
plu, o operaţie teribil de riscantă) este un pericol direct (şi real)
pentru viaţă[13], ceea ce se întîmplă de fapt în realitate.
În literatura juridică românească de asemenea este tratată
problema privind temeiurile răspunderii penale pentru infrac-
ţiunile medicale.
Ca temeiuri ale răspunderii juridice sînt date următoarele
argumente:
• Medicina este o activitate socială şi nu poate rămîne
fără o reglementare de drept.
• Statul garantează dreptul la protecţia sănătăţii şi, în
cazul cauzării unei daune, vinovatul de săvîrşirea ei
trebuie să răspundă pentru fapta sa şi să repare paguba
adusă sănătăţii.
În acelaşi timp se subliniază că pentru pacient este deopo-
trivă de periculos atît un medic prost pregătit, iresponsabil şi
neatent, cît şi un medic fricos şi nehotărît, care nu întreprinde
acţiuni sigure în interesul bolnavului.
Se afirmă că în evoluţia răspunderii cadrelor medicale a
avut loc o trecere de la răspunderea pentru rezultate la răs-
punderea pentru mijloacele şi metodele folosite în tratamentul
bolnavului.
Dezbaterile privind răspunderea juridică a medicului din
România se reduc în prezent la următoarele teorii:
• Teoria imunităţii medicale, conform căreia medicul
nu poartă răspundere pentru orice delicte. Dar această
teorie nu-şi are susţinători.
• O altă teorie întemeiază răspunderea medicului în toa-
82
 te cazurile în care nu s-a atins rezultatul scontat. Susţi-
nătorii ei admit tragerea medicului la răspundere pen-
tru un rezultat rău, indiferent de vina acestuia, adică e
vorba de incriminarea obiectivă de răspundere, ceea ce
contravine principiului vinei, stipulat în art. 5 din CP
al Rusiei (din păcate, acest principiu nu este prevăzut
în CP al RM). Potrivit art. 5, alin. 2 din CP al FR „In-
criminarea obiectivă de răspundere, adică răspunderea
penală pentru cauzarea unei daune fără de vinovăţie,
nu se admite”.
• A treia teorie este teoria răspunderii pentru greşeală. În
susţinerea ei sînt aduse următoarele argumente:
– Răspunderea pentru greşeală este determinată de
progresul societăţii moderne;
– Greşeala se defineşte ca o anomalie în comporta-
mentul medicului, pe care un alt medic, în acelea-
şi condiţii şi cu aceeaşi calificare, nu ar fi comis-
o.[14]
Noi împărtăşim pe deplin afirmaţia că medicul răspunde
în toate cazurile în care el garantează un anumit rezultat. Fi-
reşte, e vorba de un rezultat pozitiv. Însă, anume garanţiile
iresponsabile şi promisiunile deşarte făcute pacientului con-
stituie una dintre condiţiile care favorizează săvîrşirea unor
infracţiuni medicale cu urmări grave.
Aşadar, atît în art. 51 din CP al RM, cît şi în art. 8 din
CP al FR este prevăzut că temeiul pentru răspundere penală îl
constituie săvîrşirea faptei care are componenţa infracţiunii.
Dar ce este componenţa infracţiunii? În articolul 52 din CP al
RM ea este definită ca „totalitatea semnelor obiective şi sub-
iective, stabilite de legea penală, ce califică o faptă prejudicia-
bilă drept infracţiune concretă”.
N.F.Kuzneţova (a. 2002), doctor în drept, profesor la
Universitatea din Moscova, analizînd noţiunea „componenţă
a infracţiunii”, propusă în diferite timpuri de corifeii penalişti
83
A.N.Trainin (a. 1957), V.N.Kudreavţev (a. 1999), A.A.Piont-
kovski (a. 1970), Ia.M.Brainin (a. 1963) ş. a., arată că pînă
în prezent această noţiune a rămas discutabilă şi prezintă
următoarea definiţie proprie: „Componenţa infracţiunii este
un sistem de elemente obiective şi subiective, care formea-
ză şi structurează o faptă socialmente periculoasă şi ale cărei
semne sînt descrise în dispoziţiile normelor penale din partea
generală şi din cea specială ale CP. Ca orice sistem, compo-
nenţa infracţiunii cuprinde o totalitate integrală de subsisteme
şi elemente. În componenţa infracţiunii sînt patru subsisteme:
obiectul, subiectul, aspectul obiectiv şi cel subiectiv”.[15]

2.2. Contaminarea cu maladia SIDA

(art. 212 din CP al RM)
(1) Punerea intenţionată a altei persoane în pericol de con-
taminare cu maladia SIDA se pedepseşte cu închisoare de pînă
la 3 ani.
(2) Contaminarea cu maladia SIDA de către o persoană
care ştia că suferă de această boală se pedepseşte cu închisoare
de la 3 la 5 ani.
(3) Acţiunea prevăzută la alin. (2), săvîrşită:
a) asupra două sau mai multor persoane;
b) cu bună ştiinţă asupra unui minor, se pedepseşte cu
închisoare de la 5 la 8 ani;
(4) Contaminarea cu maladia SIDA ca urmare a neînde-
plinirii sau a îndeplinirii, necorespunzătoare de către lucrăto-
rul medical a obligaţiilor sale profesionale, se pedepseşte cu
închisoare de pînă la 5 ani cu (sau fără) privarea de dreptul de
a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate
pe un termen de pînă la 3 ani.
Obiectul juridic special al infracţiunii date îl reprezintă re-
laţiile sociale privitoare la necontaminarea cu maladia SIDA.
Obiectul material îl constituie corpul altei persoane.
84
 Latura obiectivă a infracţiunii în cauză include fapta pre-
judiciabilă constînd în acţiunea (inacţiunea) de punere a altei
persoane în pericol de contaminare cu maladia SIDA.
Cel mai des, modul în care o persoană este pusă în pericol
de contaminare cu maladia SIDA constă în administrarea in-
travenoasă a substanţelor narcotice sau psihotrope prin inter-
mediul unor seringi nesterile. Există şi alte căi de contaminare
cum ar fi: efectuarea transfuziei cu sînge infectat; contactul cu
preparatele de sînge contaminat; transplantarea de organe sau
ţesuturi umane prelevate de la donatori bolnavi; prin laptele
mamei.
Latura subiectivă a infracţiunii date se caracterizează prin
intenţie directă sau indirectă. Motivele infracţiunii pot consta
în: răzbunare, satisfacerea necesităţilor sexuale, năzuinţa de a
discredita victima etc.
Subiectul infracţiunii este persoana fizică responsabilă
care la momentul săvîrşirii infracţiunii a atins vîrsta de 16 ani
(alineatul 1, 2 sau 4) ori de la 14 ani (alineatul 3).
Urmările prejudiciabile ale infracţiunii prevăzute în ali-
neatul 4 al art. 212 trebuie să se afle în legătură cauzală cu
inacţiunea de neîndeplinire a obligaţiilor profesionale sau cu
acţiunea de îndeplinire necorespunzătoare a acestor obligaţii.
În ceea ce priveşte latura subiectivă, făptuitorul manifestă
intenţie sau imprudenţă faţă de acţiune (inacţiune) şi impru-
denţă în raport cu urmările prejudiciabile. Adică, este vorba
de o infracţiune cu două forme de vinovăţie (art.19 din Codul
penal al RM). Dacă făptuitorul manifestă intenţie faţă de ur-
mările prejudiciabile, cele comise trebuie calificate conform
art. 151 din CP al RM (vătămarea intenţionată gravă a integri-
tăţii corporale sau a sănătăţii).
Subiectul infracţiunii prevăzute de art. 212, alin. 4 din
CP al RM este unul special şi anume: un lucrător medical.
Noţiunea de „lucrător medical” este mai largă decît cea de
medic, referindu-se nu numai la deţinătorul unei diplome de
85
confirmare a studiilor medicale superioare, dar şi la o asistentă
medicală, o infirmieră, un felcer etc., care, de exemplu, prelevă
sînge pentru transfuzie, folosind instrumente nesterilizate.16
Conform legislaţiei în vigoare, pentru prejudiciul cauzat
prin vătămarea integrităţii corporale sau prin altă vătămare a
sănătăţii ori prin deces, lucrătorii medicali poartă nu numai răs-
pundere penală, dar şi civilă. Repararea prejudiciului material
şi a celui moral este reglementată de articolele 1419-1423 din
Codul civil al RM, adoptat la 6 iunie 2002. O astfel de cauză a
fost examinată de mai multe instanţe de judecată a Republicii
Moldova, inclusiv de către Curtea Supremă de Justiţie, care
au satisfăcut acţiunea civilă a pacientului P.V., înaintată Mi-
nisterului Sănătăţii şi Spitalului Raional din Călăraşi. Plenul
Curţii Supreme de Justiţie, care a examinat această cauză, prin
Hotărîrea nr.4-2 r/a-63/2001 din 17 septembrie 2001, a decis
că repararea prejudiciilor cauzate persoanei în urma infectării
revine instituţiei medicale, în care aceasta a fost infectată.
Iată textul complet al acestei hotărîri:
Repararea prejudiciilor cauzate persoanei în urma infectă-
rii revine instituţiei medicale, în care aceasta a fost infectată.
P.V. a acţionat în judecată Ministerul Sănătăţii şi Spitalul
Raional din Călăraşi, solicitînd repararea prejudiciului moral
şi material în mărime de 500 000 lei, care i-a fost cauzat prin
infectarea cu virusul HIV în urma transfuziei de sînge efectua-
tă de către medicii Spitalului Raional din Călăraşi în perioada
aflării la tratament.
Prin hotărîrea Judecătoriei Sectorului Centru din
05.04.2000 acţiunea a fost admisă parţial, şi anume dispunîn-
du-se încasarea a 100 000 lei – prejudiciu moral, iar în ceea ce
priveşte prejudiciul material – a fost respinsă.
Tribunalul Chişinău, prin decizia din 12.09.2000, a casat
hotărîrea instanţei de fond privind dauna materială şi a adoptat
o altă hotărîre, prin care a admis acţiunea în partea de încasare
a prejudiciului material în mărime de 12 000 dolari S.U.A.
86
 Colegiul Civil al Curţii de Apel, prin decizia din
12.12.2000, a respins recursul Spitalului Raional din Călăraşi
ca fiind netimbrat.
Recursul în anulare al procurorului general interimar de
asemenea a fost respins prin decizia Colegiului Civil al Curţii
Supreme de Justiţie din 06.07.2001, care a lăsat hotărîrile an-
terioare fără modificări.
Plenul Curţii Supreme de Justiţie, examinînd recursul în
anulare al procurorului general care a solicitat anularea tutu-
ror hotărîrilor anterioare şi trimiterea cauzei spre rejudecare în
fond, l-a respins din următoarele considerente.
Art. 36 din Constituţia Republicii Moldova garantează
dreptul cetăţenilor la protecţia sănătăţii. Acest drept al cetă-
ţenilor republicii este indicat şi în art. 17 din Legea ocrotirii
sănătăţii, iar art. 19 (3) din legea menţionată indică expres că
pacienţii au dreptul la repararea prejudiciului cauzat de unită-
ţile medico-sanitare prin nerespectarea normelor de tratament
medical, ce periclitează viaţa pacientului. În acest caz pacien-
tul are dreptul să ceară repararea prejudiciului moral şi mate-
rial ce i-a fost cauzat (art. 36 din Legea ocrotirii sănătăţii).
Soluţionînd litigiul, instanţele de judecată au concluzionat
în mod întemeiat că P.V. a fost infectat cu virusul HIV în pe-
rioada aflării sale la tratament în Spitalul Raional din Călăraşi,
în urma transfuziei de sînge de la D.S., care în acel moment
era infectat cu virusul SIDA.
Instanţele de judecată şi-au argumentat deciziile prin re-
zultatele expertizei din 22.01.1999, ordinul Ministerului Să-
nătăţii nr. 66 din 05.03.1999.
Admiţînd acţiunea lui P.V. către Spitalul Raional din Că-
lăraşi, instanţa a ţinut cont de prevederile art. 9 (2) din Legea
cu privire la profilaxia maladiei SIDA, conform căruia repa-
rarea prejudiciilor cauzate persoanei în urma infectării revine
instituţiei medicale în care a fost infectată.
Stabilind mărimea prejudiciului moral, instanţele de jude-
cată au ţinut cont de circumstanţele cauzei, de vinovăţia per-
87
soanelor responsabile, precum şi de gradul suferinţelor fizice
şi morale ale pacientului. Mărimea prejudiciului moral este
confirmată de probele respective, care au fost examinate în
şedinţa de judecată.
Argumentele recursului în anulare care susţin faptul că
P.V. a fost infectat pînă la internarea sa în spital, aici fiind doar
supus riscului de infectare, au fost combătute prin dovezile
obiective prezente în dosar. Conform certificatului eliberat de
Centrul SIDA la 30.08.2001, infectarea lui P.V. în spital a fost
confirmată încă o dată prin analiza din 25.05.1999: de aceeaşi
boală suferă şi D.S.
Mai mult decît atît, conform art. 1 şi 2 din Legea privind
donarea de sînge, examinarea medicală a donatorilor de sînge,
modul de recoltare a sîngelui ţin de competenţa instituţiilor
medicale, iar sîngele donat trebuie să fie inofensiv pentru re-
cipienţi.
Astfel, instanţele de judecată au concluzionat corect că
anume din vina personalului Spitalului Raional din Călăraşi,
în timpul exercitării funcţiilor sale, reclamantului i s-a cauzat
un prejudiciu sănătăţii, care în conformitate cu art. 475 şi 476
din CC urmează a fi reparat integral.
(Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 4 r/a-
63/2001 din 17 septembrie 2001)17

2.3. Încãlcarea din neglijenþã a regulilor

ði metodelor de acordare a asistenþei medicale
(art. 213 din CP al RM)
Potrivit articolului 213 din CP al RM „Încălcarea din ne-
glijenţă a regulilor şi metodelor de acordare a asistenţei medi-
cale, dacă aceasta a cauzat:
a) vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii;
b) decesul pacientului, se pedepseşte cu închisoare de pînă
la 5 ani cu (sau fără) privarea de dreptul de a ocupa anumite
88
funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de
la 2 la 5 ani”.
Obiectul de bază al infracţiunii îl constituie relaţiile soci-
ale care ţin de acordarea unei asistenţe medicale competente.
Un obiect suplimentar îl constituie relaţiile sociale care ţin de
protecţia vieţii şi sănătăţii pacientului.
La acţiunea directă a lucrătorului medical asupra corpului
bolnavului, acesta din urmă se va considera obiect material al
infracţiunii.
Victimă a acestei infracţiuni poate fi nu orice persoană,
dar numai pacientul, adică un om sănătos sau bolnav, care so-
licită ajutor medical.
Aspectul obiectiv include:
a) fapta care aduce daune în formă de acţiuni sau inac-
ţiuni ce încalcă regulile sau metodele de acordare a asistenţei
medicale;
b) urmările păgubitoare în formă de leziuni corporale gra-
ve sau de alte daune grave aduse sănătăţii, ori decesul pacien-
tului;
c) raportul de cauzalitate dintre dauna pricinuită prin faptă
şi urmările grave.
Regulile şi metodele de acordare a asistenţei medicale
care sînt încălcate de către subiect trebuie să aibă un caracter
normativ, indiferent de organul care le-a adoptat (Parlament,
Guvern, Ministerul Sănătăţii etc.).
Calificarea infracţiunii trebuie să fie întemeiată în mod
obligator pe articole concrete şi puncte din acte normative ce
conţin regulile şi metodele de acordare a asistenţei medicale
care au fost încălcate şi care există în ordinele, instrucţiunile,
recomandările metodice ale Ministerului Sănătăţii şi Protec-
ţiei Sociale.
Componenţa infracţiunii, prevăzută în art. 213 din CP al
RM, este o entitate materială. Infracţiunea se consideră săvîrşită
din momentul apariţiei urmărilor indicate în această normă.
89
 Aspectul subiectiv al infracţiunii se caracterizează printr-
o formă imprudentă de vină, exprimată prin neglijenţă sau în-
credere exagerată.
Subiectul infracţiunii este orice persoană fizică responsa-
bilă, care a atins vîrsta de 16 ani şi este lucrător medical.[18]
Potrivit articolului 140 din CP al Ucrainei – exercitarea
necorespunzătoare a obligaţiilor profesionale de către un lu-
crător medical sau un farmacist – sub aspect obiectiv, infrac-
ţiunea se caracterizează prin următoarele semne:
1. faptă exprimată prin neexercitarea sau exercitarea ne-
corespunzătoare a obligaţiilor profesionale de către un lucră-
tor medical sau un farmacist;
2. urmări grave pentru bolnav;
3. raport de cauzalitate între faptă şi urmări.
Infracţiunea se consideră terminată din momentul apa-
riţiei urmărilor grave pentru bolnav, care trebuie înţelese ca
leziuni corporale grave, o altă daună gravă cauzată sănătăţii,
înrăutăţirea esenţială a stării sănătăţii sau decesul pacientului.
Încălcarea din neglijenţă a regulilor şi metodelor de acordare
a asistenţei medicale trebuie înţeleasă ca neefectuarea de către
lucrătorul medical a anumitor acţiuni, pe parcursul acordării
asistenţei medicale bolnavului, pe care trebuia să le efectue-
ze, sau efectuarea anumitor acţiuni în măsură insuficientă, sau
efectuarea altor acţiuni decît cele care trebuiau efectuate (de
exemplu, un examen superficial, efectuat înainte de o operaţie
chirurgicală cu risc deosebit de înalt, alegerea incorectă a me-
todei de tratament, pronosticarea clinică incorectă etc.).
Neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obli-
gaţiilor profesionale de către lucrătorul medical, încălcarea
din neglijenţă a regulilor şi metodelor de acordare a asistenţei
medicale constituie o urmare a atitudinii neglijente sau neco-
respunzătoare faţă de ele, care trebuie înţeleasă ca o executare
rea, indiferentă, fără stăruinţa corespunzătoare, neatentă, fără
de acurateţe, nepăsătoare (de exemplu, graba şi neatenţia cu
90
care s-a efectuat o operaţie sau chiar efectuarea ei în stare de
ebrietate a făcut ca în cavitatea abdominală a bolnavului să
fie uitată o ustensilă chirurgicală; au fost confundate grupe-
le sangvine ale persoanelor operate; prepararea sau păstrarea
medicamentelor a fost incorectă; efectuarea inoportună a di-
verselor proceduri, bandaje, examinări etc.).
Sub aspect subiectiv, infracţiunea se caracterizează printr-
o vinovăţie din imprudenţă în formă de neglijenţă infracţiona-
lă ori încredere exagerată.
Componenţa infracţiunii prevăzută în articolul 213 din CP
al RM trebuie delimitată de componenţa infracţiunii prevăzută
în art. 162, alin. 2 din CP al RM care stipulează răspunderea
pentru neacordarea de nici un fel de asistenţă bolnavului de
către lucrătorul medical, fapt care a cauzat pacientului leziuni
corporale grave sau alte daune grave, sau decesul acestuia. Ne-
acordarea de asistenţă bolnavului, fără motive întemeiate, de
către lucrătorul medical nu este altceva decît neîndeplinirea de
către acesta a obligaţiilor sale profesionale, adică componen-
ţa infracţiunii prevăzute de art. 162, alin. 2 este una specială
în raport cu componenţa infracţiunii prevăzute în art. 213 din
CP al RM. Acest delict este cauzat în general de neexercitarea
propriilor obligaţii de acordare a asistenţei bolnavului, de ace-
ea în asemenea cazuri acţiunile vinovatului trebuie calificate
în conformitate cu prevederile articolului 162, alin. 2 din CP al
RM. Infracţiunile prevăzute în art. 213 şi 162 din CP al RM se
deosebesc de asemenea prin semnele aspectului subiectiv: ne-
acordarea de asistenţă bolnavului de către lucrătorul medical,
fără motive întemeiate (art. 162 din CP al RM), întotdeauna
este o acţiune premeditată, iar încălcarea din neglijenţă a re-
gulilor şi metodelor de acordare a asistenţei medicale – din
imprudenţă.[19]
Profesorul Iu.D.Sergheev (a. 2001) a propus de mai multe
ori ca în CP al FR să fie inclus un articol care ar fi fost ase-
mănător cu articolul 213 din CP al RM, însă legiuitorii n-au
91
acceptat propunerile savanţilor. Acum în Rusia pentru o ase-
menea infracţiune medicul poate fi tras la răspundere conform
art. 109 „Provocarea decesului din imprudenţă”.[20]
Iu.D.Sergheev include în aspectul obiectiv al acestei in-
fracţiuni următoarele tipuri de acţiuni (inacţiuni):
1. Anamneză necalitativă;
2. Examen funcţional insuficient;
3. Examen funcţional inoportun;
4. Evaluarea greşită a datelor clinice;
5. Evaluarea greşită a cardiogramei;
6. Evaluarea greşită a rezulatelor ultrasonografiei;
7. Evaluarea greşită a rezulatelor endoscopiei;
8. Evaluarea greşită a roentgenogramei;
9. Evaluarea greşită a rezulatelor cercetărilor clinice de
laborator;
10. Examen instrumental inoportun;
11. Consultaţie greşită;
12. Consultaţie inoportună;
13. Evaluarea greşită a datelor paraclinice;
14. Diagnostic fals;
15. Diagnostic inoportun;
16. Diagnostic incomplet;
17. Hiperdiagnosticare;
18. Evaluarea greşită a statutului;
19. Pronosticarea greşită a maladiei;
20. Operaţie mai devreme de momentul oportun;
21. Operaţie întîrziată;
22. Renunţarea la operaţie;
23. Pronosticarea greşită a rezultatelor operaţiei;
24. Defecte ale prescripţiilor medicamentoase;
25. Dezvoltarea maladiei medicamentoase;
26. Complicaţii ale manipulărilor invazive;
27. Complicaţii ale transfuziei de sînge;
28. Complicaţii ale anestezierii locale;
92
 29. Complicaţii ale anestezierii generale;
30. Operaţie cu vătămarea organului;
31. Operaţie cu volum insuficient;
32. Operaţie cu volum prea mare;
33. Operaţie cu lăsarea în cavitate a unui corp străin;
34. Complicaţii de reanimare;
35. Complicaţii ale procedurilor fizice;
36. Calitate joasă a produselor medicale.
Iu.D.Sergheev (a. 2001) a studiat peste o mie de dosare
penale privind învinuirea unor lucrători medicali de săvîrşirea
unor infracţiuni (neacordarea sau acordarea necorespunzătoa-
re a asistenţei medicale bolnavului), în care multe procese au
fost finalizate cu sentinţă de învinuire, deseori cu privaţiune de
libertate. La solicitarea autorului, dosarele au fost adunate din
toate regiunile ţării la Procuratura Generală a Ucrainei.[21]
Articolul 109, alin. 2 din CP al FR, intitulat „Cauzarea mor-
ţii din imprudenţă”, este prezentat în următoarea formulare:
„2. Cauzarea morţii din imprudenţă în urma exercitării
necorespunzătoare de către o persoană a obligaţiilor sale pro-
fesionale, precum şi cauzarea morţii din imprudenţă unei per-
soane sau mai multor persoane, – se pedepseşte cu limitarea
libertăţii pe un termen de pînă la cinci ani sau cu privaţiune de
libertate pe acelaşi termen, cu sau fără privarea de dreptul de
a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate
pe un termen de pînă la trei ani”.
Este analogică şi formularea articolului 118 din CP al FR,
care prevede răspunderea pentru cauzarea din imprudenţă a
unei vătămari grave sau mai puţin grave sănătăţii.
Pe parcursul cercetărilor, dezbaterilor judiciare şi califică-
rii infracţiunilor medicale cea mai complicată este problema
stabilirii raportului de cauzalitate dintre acţiunea (inacţiunea)
lucrătorului medical şi decesul pacientului. Deseori, ofiţerii
de urmărire penală şi judecătorii pun soluţionarea acestei im-
portante probleme juridice în sarcina experţilor medicali, iar
93
aceştia, la rîndul lor, răspund în mod raţional că soluţionarea
problemelor juridice privind prezenţa sau absenţa raportului
cauzal şi a vinovăţiei nu intră în competenţa expertului.
Stabilirea raporturilor cauzale în cazul infracţiunilor me-
dicale va deveni mai clară dacă ne vom adresa noţiunilor fi-
lozofice de „cauză” şi „efect”. Baza determinismului filozofic
este constituită tocmai din învăţătura despre condiţionarea
cauzală a tuturor fenomenelor. Raportul cauzal este o relaţie
între două fenomene, evenimente, unul dintre ele fiind cauză,
iar celălalt – efect. Raportul de cauzalitate poate fi definit ca
o relaţie genetică dintre fenomene, în care un fenomen, numit
cauză, dacă există anumite condiţii, îl generează cu necesitate
pe al doilea fenomen, numit efect sau urmare.[22]
Primul semn, fiind totodată şi cel de bază, al raportului
cauzal este prezenţa între două fenomene a relaţiei de generare
(de producere). Cauza nu precedă, pur şi simplu, în timp efec-
tul, dar îl generează, îl face să apară, adică îi condiţionează
genetic apariţia şi existenţa. În procesele de cauzare are loc un
transfer de materie a energiei şi informaţiei.
Un alt semn al raportului de cauzalitate: raportul de cau-
zalitate se caracterizează printr-un vector într-un singur sens
sau, altfel spus, printr-o asimetrie temporară. Aceasta înseam-
nă că formarea cauzei întotdeauna precedă apariţia urmării,
dar nu invers.
Al treilea semn obligatoriu al raportului cauzal este nece-
sitatea sa, adică apariţia cu necesitate a efectului, nu întîmplă-
toare. Raportul dintre cauză şi efect are un caracter de legitate,
iar însăşi necesitatea existentă între cauză şi efect constituie
legea cauzalităţii. O formulare a legii cauzalităţii: cauze egale
întotdeauna generează efecte egale.
Al patrulea semn al raportului cauză-efect este manifesta-
rea sa succesivă în timp şi spaţiu, adică contiguitatea sa.
În lume nu există fenomene şi evenimente care nu ar avea
cauze ale apariţiei şi existenţei lor. Dincolo de recunoaşterea
94
cauzalităţii în tot şi în toate este o veche maximă: „Nimic nu
poate să apară din nimic sau să se transforme în nimic”.
Caracterul general al cauzalităţii (sau al condiţionării)
fenomenelor se numeşte, de regulă, principiu al cauzalităţii.
Iată una dintre cele mai reuşite definiţii ale acestui principiu:
„Orice modificare care are loc în starea unui corp material
poate fi cauzată numai de o acţiune materială, determinată de
un proces material”.[23]
Dintr-un raport cauzal numaidecît derivă ceva, pe baza
lui se formează tipuri mai complexe de relaţii cauzale, numite
lanţuri de cauzalitate:
1) lanţuri de cauzalitate cu o singură linie;
2) lanţuri de cauzalitate în două linii, cu relaţie inversă;
3) lanţuri de cauzalitate ramificate.
Totalitatea lanţurilor cu o singură linie, cu două linii şi a
celor ramificate poate forma o reţea de cauzalitate.
Raportul de cauzalitate este o relaţie între fenomene real-
mente existente, în care fiecare fenomen se poate manifesta de
mai multe ori (dar în diferite raporturi) atît în calitate de cauză,
cît şi în calitate de efect.
Aşadar, baza determinării cauzale constă în relaţia ele-
mentară cauzală; relaţiile cauzale formează lanţuri de cauza-
litate; lanţurile de cauzalitate formează reţele de cauzalitate;
reţelele de cauzalitate pot forma complexe de cauzalitate care,
la rîndul lor, pot să se manifeste în calitate de cauză la un nou
nivel structural de organizare a materiei. Există o ierarhie in-
finită a relaţiilor cauzale.[24]
Cauza generează efectul numai în prezenţa anumitor condi-
ţii. Aceste condiţii favorizează generarea efectului de către cau-
ză, însă doar ele însele nu determină apariţia efectului. Condiţia
este o totalitate de factori de largă diversitate de a căror prezenţă
depinde apariţia, existenţa şi dispariţia lucrurilor, dar care ei în-
şişi nu produc efectul. Condiţiile favorizează apariţia efectului
nu în mod direct, ci prin intermediul cauzei. Cauza determină
95
posibilitatea reală a evenimentului, iar condiţiile favorizează
sau nu transformarea acestei posibilităţi în realitate.
În ultimul deceniu, ceea ce se numea altă dată cauză acum
se numeşte tot mai des cauză specifică, iar condiţia – cauză con-
diţională. Este pusă în circulaţie şi noţiunea „cauză deplină”.
Cauza deplină este totalitatea tuturor circumstanţelor, fac-
torilor în prezenţa cărora efectul dat apare cu necesitate.[25]
Componenţa cauzei depline: cauza specifică, cauza condiţiona-
lă, cauza producătoare (de pornire).
Cauza specifică este un factor genetic care generează şi de-
termină specificitatea calitativă (sau ceea ce este mai important
într-un comportament) a unei urmări sau a alteia.
Cauzele condiţionale (sau condiţiile) sînt factori externi
şi interni care aduc cauza specifică în stare activă, adică care
transformă posibilitatea fenomenului în realitate. Condiţii-
le nu determină de la sine calităţile, dar îşi pun amprenta pe
calitatea efectului. Spre deosebire de cauza specifică, ele sînt
variabile şi pot fi înlocuite.
Cauza producătoare (adică, un fel de pretext) este un fac-
tor sau altul, intern sau extern, care determină momentul apari-
ţiei efectului sub influenţa unei totalităţi de condiţii.
În dreptul penal, teoria raportului cauzal este elaborată pe
baza legilor filozofice şi a categoriilor de cauzalitate.[26] O
analiză profundă a raportului cauzal, a diverselor teorii pri-
vitor la cauzalitate, a realizat-o profesorul N.F.Kuzneţova (a.
2002). Autoarea arată că cercetarea raportului cauzal trece
prin următoarele faze:
1. Primul segment al lanţului de cauzalitate: cauza – ac-
ţiunea sau inacţiunea subiectului care are semnele dis-
tinctive ale dreptului penal;
2. Efectul ca cel din urmă segment al raportului cauzal
(adică urmările socialmente periculoase);
3. Acţiunea (inacţiunea) trebuie să anticipeze în timp
apariţia urmării;
96
 4. Acţiunea (inacţiunea) trebuie să fie asocială: nelegiti-
mă sau cu totul amorală, conţinînd un anumit risc de
apariţie a daunei;
5. În lanţul determinării, fapta trebuie să joace un rol de
condiţie necesară de apariţie a daunei;
6. Fapta trebuie să fie recunoscută nu numai în calita-
te de condiţie necesară, dar şi în calitate de cauză a
urmărilor, dar nu în general, ci în mediul concret al
săvîrşirii ei;
7. Cauza, care este legătura obiectivă dintre acţiune (in-
acţiune) şi urmare, nu trebuie confundată cu raportul
de vinovăţie dintre acestea în formă de intenţie sau de
imprudenţă. Mai întîi trebuie să se stabilească raportul
cauzal obiectiv, iar apoi – posibilitatea subiectului de
a-l prevedea.[27]
Din punct de vedere istoric, cele mai vechi teorii ale ra-
portului cauzal în dreptul penal erau două: teoria echivalen-
tă şi teoria adecvată. Prima se mai numeşte şi teorie a con-
diţiilor (conditio sine qua non – condiţie fără de care nu).
Susţinătorii acestei teorii recunoşteau în calitate de cauză a
urmărilor infracţionale orice acţiune (inacţiune) care con-
stituia condiţia necesară a apariţiei rezultatului infracţional.
În acest caz, toate condiţiile erau considerate ca fiind egale,
fără delimitare în principale şi secundare (de aici şi denumi-
rea teoriei – echivalentă). Neajunsul acestei teorii consta în
lărgirea peste măsură a temeiurilor obiective de răspundere
penală.[28]
În doctrina occidentală cu privire la raportul cauzal în
dreptul penal, de exemplu în cea germană, putem întîlni teo-
ria riscului. Ea consideră cauză a consecinţei infracţionale
asemenea acţiuni sau inacţiuni care conţin o anumită parte
de risc al apariţiei daunei. Partea pozitivă a acestei doctrine
constă în faptul că riscul sau virtualitatea sa (posibilitatea)
97
într-adevăr trebuie într-o măsură mai mică sau mai mare să
existe în cauză.[29]
În pofida complexităţii şi a caracterului multifactorial al
raportului cauzal, în cazul săvîrşirii infracţiunilor medica-
le şi al dificultăţilor de constatare şi argumentare a lor, în
toate cauzele penale din această categorie, studiate de noi,
în legătură cu care au fost pronunţate sentinţe de învinuire,
precum şi în cauzele despre care informaţia a fost publicată
în literatură şi în mass-media, s-a reuşit a se argumenta pre-
zenţa raportului cauzal şi vina lucrătorilor medicali de săvîr-
şire a acestor infracţiuni. Aceasta la rîndul său permite a se
răspunde afirmativ la întrebarea pe care am pus-o în 2001,
privitor la faptul că infracţiunile medicale pot fi demonstrate
şi trebuie pedepsite.
Totul constă în profesionalismul ofiţerilor de urmărire pe-
nală, al judecătorilor şi al experţilor medico-legali, în măsura
în care aceştia sînt interesaţi în cercetarea deplină, multiaspec-
tuală şi obiectivă a tuturor împrejurărilor cazului, în evaluarea
obiectivă a probelor adunate într-o totalitate a lor, în princi-
pialitatea şi capacitatea de a opune rezistenţă presiunilor din
exterior şi „dreptului de telefon”.
O altă problemă complicată în stabilirea aspectului
obiectiv al infracţiunii prevăzute în art. 213 din CP al RM
este clarificarea regulilor şi metodelor concrete de acordare
a asistenţei medicale care au fost încălcate. Aceste reguli sînt
expuse în legea RM cu privire la ocrotirea sănătăţii din 28
martie 1995, în ordinele şi instrucţiunile Ministerului Sănă-
tăţii, în recomandări metodice. Multe din ele sînt alcătuite în
baza unor precedente judiciare, deşi teoria dreptului penal
nu recunoaşte precedentul ca sursă de drept. Şi, desigur, din
experienţa medicilor notorii, care prin măiestria lor au salvat
mii şi zeci de mii de vieţi omeneşti. Despre asemenea medici
se zice că sînt de la Dumnezeu. Un asemenea specialist a
fost şi chirurgul rus N.I.Pirogov, a cărui operă, în mai multe
98
volume, consacrată chirurgiei militare de campanie, este şi
astăzi o carte de căpătîi pentru doctori.
Totuşi, care reguli şi metode de acordare a asistenţei me-
dicale sînt încălcate de către medicii de rea-credinţă? În toate
instituţiile medicale din Chişinău este încălcat art. 27 din Le-
gea cu privire la ocrotirea sănătăţii, care îi obligă pe lucrătorii
medicali să-i informeze în scris pe pacienţi despre riscul me-
todelor de tratament aplicate, despre metode alternative, des-
pre pronosticul clinic. Anume încălcarea dreptului pacientului
la informare în scris conduce la urmări grave, cînd lucrătorii
medicali, inducîndu-i în eroare pe pacienţi, înşelîndu-i, slăbin-
du-le vigilenţa, apelează la metode de tratament neîntemeiate
şi riscante, presupunînd că ei sînt în drept să-şi asume un risc,
atît întemeiat, cît şi neîntemeiat.
Despre acordul în scris al pacientului pentru efectuarea
operaţiei, despre încheierea unui contract între pacient şi in-
stituţia medicală V.V.Tomilin de asemenea nu pomeneşte. Dar
iată că renunţarea pacientului la asistenţă medicală „se con-
semnează în scris în documentaţia medicală şi este semnată de
către cetăţean sau de către reprezentantul său legal, precum şi
de către lucrătorul medical”.[30]
Posibilitatea refuzului pacientului de a accepta asistenţa
medicală este prevăzută şi în art. 23, alin. 7 din Legea cu pri-
vire la ocrotirea sănătăţii a RM, însă aici medicii s-au asigurat
şi mai mult. Refuzul este semnat de pacient sau de reprezen-
tantul legal al acestuia, de medic sau de echipa medicilor de
gardă, iar în cazuri excepţionale şi de conducătorul spitalului.
Specialiştii în anatomia patologică şi medicii legişti ştiu
bine care reguli şi metode de acordare a asistenţei medicale
sînt încălcate de către medici. Iată ce spunea unul din ei me-
dicilor: „Voi săvîrşiţi infracţiuni fără de pedeapsă pentru care
statul vă mai plăteşte şi salariu”. Medicul legist V.V.Tomilin
(a. 1996I) dă o listă, nici pe departe completă, a acestor încăl-
cări: „Examinarea insuficientă a bolnavului, acumularea grab-
99
nică şi superficială a datelor de anamneză, neîndeplinirea unor
investigaţii speciale, spitalizarea inoportună şi externarea mai
înainte de timp, pregătirea insuficientă şi efectuarea neglijentă
a operaţiilor chirurgicale şi a celorlalte acţiuni de susţinere a
ei, îngrijirea şi supravegherea necorespunzătoare a bolnavilor,
nerespectarea instrucţiunilor şi a regulilor medicale, admini-
strarea medicamentelor şi ţinerea neglijentă a documentaţiei
medicale, defecţiunile din organizarea asistenţei medicale şi
multe alte acţiuni”.[31]
Caracteristicile încălcărilor regulilor şi metodelor de acor-
dare a asistenţei medicale, arătate mai sus, sînt atît de asemă-
nătoare cu cele comise la noi, încît cel care le-a formulat parcă
ar fi luat cunoştinţă de spitalele republicii noastre.
În practică se întîlnesc şi multe alte încălcări, uneori greu
de imaginat: administrarea medicamentelor fără probe preala-
bile, fapt care poate conduce la decesul pacientului, introdu-
cerea medicamentului în regiunea ochiului cu vătămarea glo-
bului ocular, ceea ce conduce la pierderea vederii la un ochi,
îndreptarea echipei de psihiatri la o bolnavă de cord din cauza
că rudele acesteia se indignează de încetineala „urgenţei”, pa-
sarea unui bolnav de la un medic la altul, dintr-o secţie în alta,
în diverse spitale, ceea ce de asemenea se termină cu decesul
pacienţilor.
În clinicile britanice, în fiecare an mor de infecţii circa
5 mii de pacienţi, ceea ce înseamnă pentru serviciul naţional
de ocrotire a sănătăţii o sumă care atinge un miliard de lire
sterline. În total, în spitalele engleze infecţiile virotice atacă
anual peste o sută de mii de oameni. De asemenea date, ex-
puse într-un raport al Comitetului Parlamentar pentru Con-
trolul Mijloacelor Cheltuite, a reuşit să ia cunoştinţă Iaroslav
Karanov (Londra). Dar ca aceasta să nu aibă loc, s-ar cere
doar un fleac – ca personalul spitalelor să respecte regulile
elementare de igienă şi, în mod obligatoriu, să se spele pe
mîini înainte de proceduri. Din păcate, mărturisesc parla-
100
mentarii, majoritatea lucrătorilor clinicii nici nu-şi amintesc
despre aceasta.[32]
Constatarea altor elemente ale componenţei infracţiunilor
medicale (obiectul, subiectul, aspectul subiectiv) nu prezintă
dificultăţi deosebite.
În CP al RM, al Rusiei şi al Ucrainei majoritatea aces-
tor infracţiuni sînt prevăzute în capitolele privind infracţiunile
contra personalităţii şi, prin urmare, obiectul lor este viaţa şi
sănătatea pacienţilor.
Subiectul majorităţii unor asemenea infracţiuni poate fi
numai un angajat din personalul medical – doctor, farmacist,
felcer, asistentă medicală, moaşă şi alţi lucrători medicali,
inclusiv acei care nu funcţionează în instituţii medicale (de
exemplu, medicul care funcţionează la o revistă medicală sau
la o editură, medicii-pensionari şi cei care temporar nu lucrea-
ză).[33] Îi vom adăuga aici şi pe medicii care lucrează în orga-
nele de conducere din domeniul ocrotirii sănătăţii.
Aspectul subiectiv al infracţiunilor medicale se carac-
terizează, de regulă, prin vina din imprudenţă pentru urmări
– decesul sau vătămarea integrităţii corporale a pacientului.
Constatarea vinei intenţionate pentru urmările indicate atrage
după sine răspunderea pentru omorul din intenţie sau pentru
cauzarea din intenţie a leziunilor corporale de diferite grade.
La 1 aprilie 2004, N.M., 34 ani, asistenţă medicală, lo-
cuitoare a satului Bulboaca, raionul Anenii Noi s-a îmbolnăvit
brusc după un efort fizic, în urma căruia i-au apărut dureri
acute la coloana vertebrală, în regiunea toracică. La 4 aprilie
s-a adresat medicului de familie, care a stabilit diagnosticul
„Osteohondroză a regiunii toracice cu sindrom algic pronun-
ţat”. La 5 aprilie 2004, fiind examinată de medicul-neurolog,
i-a fost stabilit diagnosticul „Mionevralgie intercostală în re-
giunea toracică”. Însă nici de medicul de familie la 4 aprilie,
nici de medicul-neurolog la 5 aprilie 2004 pacienta n-a fost
101
internată urgent în spital, tratîndu-se în mod ambulator (acasă)
cu medicamente şi terapie manuală (masaj). Peste 3 zile, la 7
aprilie 2004 (ora 5.00) N.M. a fost spitalizată de urgenţă în
secţia terapie la Spitalul din Anenii Noi. Peste 24 de ore, la 8
aprilie, ora 5.30 a fost găsită moartă.
La 22 aprilie 2004, V.C., medic-şef al Spitalului din Ane-
nii Noi, a emis ordinul nr. 21 în care a indicat încălcările regu-
lilor şi metodelor de acordare a asistenţei medicale pacientei
N.M., care au condus la decesul ei. Prin acest ordin medicului-
neurolog V.B. i s-a aplicat mustrare aspră, medicului de gardă
V.R. – mustrare aspră, medicului de gardă A.N. – mustrare,
şefului secţiei terapie M.P. – mustrare, asistentei medicale de
gardă Z.F. – mustrare aspră, iar adjunctul medicului-şef a fost
preîntîmpinat.
De fapt, medicul-şef V.C. a indicat în ordinul său medicii
şi asistenta medicală din a căror neglijenţă pacientei nu i s-a
acordat asistenţă medicală corespunzătoare, ceea ce însemna
că tot atunci trebuia să fie pornită o cauză penală.
Cauza penală în temeiul acestui fapt a fost pornită peste
3 luni, la 1 iulie 2004, după semnele infracţiunii prevăzute de
art. 213, lit. (b) din Codul Penal al R. Moldova.
Tot la 1 iulie 2004, ofiţerul de urmărire penală al Comisa-
riatului Raional de Poliţie din Anenii Noi a dispus efectuarea
expertizei medico-legale, punînd experţilor spre soluţionare
următoarele întrebări:
1. Care este cauza decesului N.M.?
2. A fost corectă sau nu tactica de tratament a bolnavei
N.M., aplicată de medicii Spitalului Raional din Ane-
nii Noi?
5. Care este medicul ale cărui acţiuni neglijente au dus la
survenirea decesului?
Considerăm că întrebarea a cincea este de competenţa ju-
riştilor, nu a medicilor, deoarece se referă la stabilirea vino-
102
văţiei în formă de neglijenţă. Prin asemenea întrebări ofiţerii
de urmărire penală din Republica Moldova şi anchetatorii din
alte ţări ale C.S.I. îşi manifestă incompetenţa profesională în
faţa medicilor. Tocmai de aceea în cazul decesului pacientei
N.M. experţii medico-legişti au răspuns, pe bună dreptate, că
apreсierea unor acţiuni ca neglijente nu ţine de competenţa
unei expertize medico-legale.
Totodată, medicii-legişti au indicat că în cazul respectiv
au fost comise unele încălcări serioase ale regulilor şi meto-
delor de acordare a asistenţei medicale, care puteau servi ca o
probă suplimentară a atitudinii neglijente a medicilor în cazul
dat şi anume:
– absenţa supravegherii sistematice a pacientei (în fişa
medicală lipsesc date de examinare de la orele 5.00 (in-
ternare) pînă la 16.00, în ziua de internare, la 7 aprilie);
– examinarea insuficientă a bolnavei (a statutului neuro-
logic, lipsa consultaţiei specialiştilor, a investigaţiilor
paraclinice etc.);
– subaprecierea analizei sîngelui (VSH – 38 mm) şi a
temperaturii (la internare – 37,3, iar seara 38 – grade).
Aici concluziile medicilor-legişti au coincis cu concluzii-
le din ordinul medicului-şef V.C. din 22 aprilie 2004. Experţii
medico-legişti au menţionat de asemenea că prin diagnostica-
rea corectă şi oportună a mielitei cu spitalizarea de urgenţă şi
cu aplicarea tratamentului necesar decesul putea fi evitat, ceea
ce n-a fost întreprins în cazul pacientei N.M.
Considerăm că ofiţerul de urmărire penală şi procurorul
raionului Anenii Noi nu au dat o apreciere juridică corectă pro-
belor adunate şi au dispus în mod neîntemeiat clasarea acestei
cauze penale prin ordonanţa din 22 decembrie 2004.
În baza celor menţionate mai sus[34], considerăm că aceas-
tă ordonanţă poate fi anulată de către Procurorul General al
Republicii Moldova ca fiind neîntemeiată.
103
 2.4. Neacordarea de ajutor unui bolnav
Articolul 162 din CP al RM prevede că «(1) Neacordarea
de ajutor, fără motive întemeiate, unui bolnav de către o per-
soană care, în virtutea legii sau a regulilor speciale, era obliga-
tă să îl acorde, se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la
500 unităţi convenţionale sau cu arest de pînă la 6 luni.
(2) Aceeaşi faptă care a provocat din imprudenţă:
а) o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii;
б) decesul bolnavului,
se pedepseşte cu închisoare de pînă la cinci ani cu priva-
rea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o
anumită activitate pe un termen de pînă la 3 ani».
Obiect al infracţiunii îl constituie raporturile sociale care
ţin de viaţa şi sănătatea cetăţeanului.
Victima nu este orice persoană fizică, dar numai un om
care suferă de o boală şi are nevoie de asistenţă medicală. Ar-
ticolul 36 din Constituţia Republicii Moldova prevede că:
« (1) Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat.
(2) Minimul asigurării medicale oferit de stat este gratuit».
Acest nivel minim de asistenţă medicală este reglementat
în detaliu în Legea cu privire la minimul de asistenţă medica-
lă gratuită, garantat de stat, adoptată de Parlamentul RM la 3
februarie 1999.[35]
Latura obiectivă a infracţiunii se caracterizează prin in-
acţiune: lucrătorul medical, fără motive întemeiate, nu-şi în-
deplineşte obligaţiile prevăzute de lege de a acorda asistenţă
medicală bolnavului, chiar dacă are posibilitatea să acorde o
asemenea asistenţă. Este vorba de refuzul de a acorda asistenţă
medicală în general sau de refuzul de a acorda asistenţă medi-
cală într-un anumit volum, necesar în situaţia concretă.
Neacordarea asistenţei medicale poate consta în refuzul
de a spitaliza bolnavul pentru a-i acorda primul ajutor medical
în cazuri de accidente sau o îmbolnăvire acută; refuzul de a
104
vizita bolnavul la solicitarea acestuia; refuzul de a-l trata pe
bolnav în instituţia curativă; acordarea unei asistenţe medicale
într-un volum mai mic decît cel prevăzut unui bolnav care se
află în stare critică; întreruperea măsurilor active pentru sus-
ţinerea vieţii bolnavului pînă la starea ireversibilă de deces.
Prin motiv întemeiat de neacordare a asistenţei trebuie să în-
ţelegem o forţă de neînvins, o necesitate absolută, lipsa unei
calificări necesare pentru a acorda o asistenţă concretă, lipsa
medicamentelor necesare, starea de boală a însuşi lucrătorului
medical ş. a.
Nu poate fi considerat motiv întemeiat faptul că lucrătorul
medical este în concediu sau în afara orelor de program atunci
cînd acestuia îi este solicitată asistenţa medicală.[36]
Sub aspect subiectiv, acţiunile vinovatului sînt de rea-
credinţă, el conştientizează faptul că nu acordă asistenţă unui
bolnav care are nevoie de ea. Atitudinea faţă de urmări este
din imprudenţă.
Motivele infracţiunii pot fi diverse, dar cel mai des – lipsa
de compătimire, indiferenţa faţă de soarta pacientului, egois-
mul şi aviditatea de bani în cazul în care pacientul sau rudele
acestuia nu au bani pentru a-i oferi medicului o recompensă,
atitudinea neglijentă faţă de obligaţiile profesionale.
Subiect al infracţiunii poate fi numai o persoană obliga-
tă să acorde bolnavului asistenţă medicală, adică un lucrător
medical, inclusiv orice persoane care au diplomă de doctor, de
felcer, asistentă medicală, moaşă.[37]
Potrivit articolului 64, alin. 2 din CP al RM, o unitate con-
venţională de amendă este egală cu 20 de lei.
Trebuie remarcată înăsprirea răspunderii pentru infracţiu-
nea arătată mai sus în conformitate cu noul CP al RM, pentru
că articolul analogic 115 din CP al RM din 1961 pentru in-
fracţiunea arătată la alineatul 1 prevedea o amendă de pînă
la 70 de salarii minime, iar pentru infracţiunea prevăzută în
alineatul 2 – privaţiune de libertate de pînă la 2 ani.
105
 Articolul analogic 124 din CP al FR prevede pentru aceea-
şi infracţiune o pedeapsă mai puţin aspră. În afară de aceasta,
articolul 124, alin. 1 cere apariţia anumitor urmări cum ar fi:
dacă aceasta a avut ca urmare, din imprudenţă, cauzarea unei
vătămări de grad mediu. Iar articolul 139 din CP al Ucrainei
evită formularea „persoana care este obligată să acorde asis-
tenţă în baza legii sau a regulilor speciale” şi indică direct sub-
iectul acestei infracţiuni. Acest articol este intitulat: „Neacor-
darea de asistenţă bolnavului de către lucrătorul medical”.
Condiţia în care apare răspunderea penală a lucrătorului
medical, potrivit acestui articol, este dacă el ştie din timp că
acest fapt poate avea consecinţe grave pentru bolnav. Ni se
pare că această cerinţă este de prisos, pentru că medicii ştiu
încă de la facultate că neacordarea asistenţei medicale unui
bolnav, chiar în cazul unei îmbolnăviri uşoare (de exemplu,
de gripă), poate avea urmări grave. Iar dacă el nu a ştiut acest
lucru, nu poate funcţiona ca medic.
Un comentariu mai detaliat al acestei norme îl găsim în
Comentariul ştiinţifico-practic asupra CP al Ucrainei.[38]
Potrivit articolului 24, alin. 4 din legea RM cu privire la
ocrotirea sănătăţii din 28 martie 1995, lucrătorii medicali şi
farmaciştii sînt obligaţi să acorde primul ajutor medical de ur-
genţă în stradă, pe drumuri, în orice loc public, acasă, la orice
oră de zi sau de noapte.
Neacordarea de ajutor poate consta: în refuzul de a primi
bolnavul în instituţia de tratament sau în preventoriu pentru a-i
acorda primul ajutor de urgenţă în caz de accident sau de îm-
bolnăvire acută; în neprezentarea la bolnav la solicitarea aces-
tuia; în refuzul de a-l trata pe bolnav în instituţia curativă; în
acordarea unei asistenţe medicale, într-un volum mai mic decît
cel necesar, unui bolnav care se află în stare critică; în întrerupe-
rea măsurilor active pentru susţinerea vieţii bolnavului pînă la
apariţia stării ireversibile de deces. Însă autorii Comentariului
la CP al Ucrainei nu indică cine trebuie să stabilească starea
106
bolnavului ca moarte ireversibilă. Aceasta trebuie să o facă
medicul-reanimatolog, de unul singur, fiind fără de control în
garda de noapte, sau comisia de medici în prezenţa avocatului
bolnavului, a rudelor acestuia, sau instanţa, după cum se face
în Anglia?
Prin cauze motivate ale neacordării de ajutor trebuie să
înţelegem împrejurările ce îl împiedică pe lucrătorul medi-
cal să acorde ajutor bolnavului: forţa de neînvins, necesita-
tea extremă, lipsa unei calificări şi a cunoştinţelor necesare
pentru tipul concret de ajutor, lipsa medicamentelor necesare,
a utilajului medical, a instrumentelor şi aparatelor necesare,
îmbolnăvirea lucrătorului medical etc. Problema dacă împre-
jurările (cauzele) la care face referire lucrătorul medical sînt
cu adevărat motive se soluţionează în fiecare caz concret pe
baza evaluării tuturor împrejurărilor cazului. Credem că nu
toate cazurile de neacordare a asistenţei medicale, enumerate
de către autorii Comentariului la CP al Ucrainei, sînt motivate.
Pentru că orice medic de rea-credinţă poate face referire la
lipsa calificării necesare sau a cunoştinţelor, la lipsa medica-
mentelor, a tehnologiilor medicale, mai ales în situaţia sărăciei
din spitalele noastre. Şi atunci, orice neacordare de asistenţă
medicală va fi considerată motivată după cum de fapt se întîm-
plă în prezent în majoritatea cazurilor în care medicii vinovaţi
trebuie traşi la răspundere.
Avînd la îndemînă mijloacele moderne de legătură şi co-
municare, oricare medic, fie chiar neexperimentat şi prost pre-
gătit, este obligat să facă de urgenţă legătură cu colegii săi
din ţară şi de peste hotare, să solicite echipa salvării, aviaţiei
sanitare, să ia orice măsuri pentru salvarea pacientului, dar nu
să facă referire la lipsa cunoştinţelor, a medicamentelor, apa-
ratelor, rămînînd în neputinţă şi inacţiune.
În acest sens, este caracteristic faptul că articolul 14, alin.
3 din Legea cu privire la ocrotirea sănătăţii a RM prevede răs-
punderea lucrătorilor medicali pentru incompetenţa lor profe-
107
sională şi necorespundere. Şi aceasta e bine. Dacă un absol-
vent al instituţiei de învăţămînt medical superior nu are cunoş-
tinţe suficiente după mulţi ani de studii, înseamnă că acesta nu
poate fi medic.
Autorii Comentariului indică, pe bună dreptate, că proble-
ma privind motivarea cauzelor neacordării de asistenţă medicală
trebuie să fie rezolvată pe baza evaluării tuturor circumstanţelor
cauzei, dar nu numai de către expertiza departamentală sau cea
medico-legală, după cum aceasta se întîmplă în prezent. Doar
e ştiut că aceste comisii departamentale ale organelor de ocro-
tire a sănătăţii, iar uneori şi expertizele medico-legale, găsesc
întotdeauna o mulţime de cauze pentru a-şi justifica neglijenţa
medicală infracţională care provoacă decesul sau vătămarea in-
tegrităţii corporale a pacienţilor. Aceasta se poate vedea şi din
exemplul cauzelor penale ale unor infracţiuni medicale exami-
nate în instanţele Republicii Moldova.[39]
Iu.D.Sergheeev şi S.F.Erofeev (a. 2001) arată că „atunci
cînd comparam rezultatele cercetărilor medico-legale şi ale
celor clinice şi de expertiză, noi nu am aşteptat să depistăm
două fapte esenţiale:
– între concluziile comisiilor exista o diferenţă de 31,4
– 37,0%;
– diferenţa dintre rezultatele evaluării calităţii asistenţei
medicale aproximativ în o treime dintre cazuri avea
o stabilitate clară indiferent de nivelul organului de
ocrotire a sănătăţii, care a efectuat verificarea”.[40]
Cercetarea realizată de noi ne permite să fim de acord cu
afirmaţia lui A.V.Tihomirov (a. 1998), cu care, fireşte, autorii
citaţi mai sus nu sînt de acord. De exemplu: „Departamentul
medical exprimă interesele corporative ale lucrătorilor medi-
cali. Instituţia expertizei medico-legale este un exponent al
departamentului medical, de aceea merită încrederea Minis-
terului Sănătăţii. Dar merită oare şi încrederea pacienţilor, co-
respunde oare ordinii de drept moderne?” [41]
108
 De cele mai dese ori, medicii din Republica Moldova şi cei
din Ucraina (dar şi cei din Rusia), în cazurile unor infracţiuni
medicale, transcriu concluziile neobiective ale comisiilor mi-
nisteriale care nu sînt interesate să-şi scoată gunoiul din casă,
iar ofiţerii de urmărire penală, procurorii şi judecătorii, casînd
în mod absurd aceste dosare, transcriu şi ei cuvînt cu cuvînt
concluziile experţilor medico-legali fără a ţine cont de alte
probe şi închid dosarul pentru lipsa componenţei infracţiunii.
În aceste cazuri, problemele juridice privitor la vinovăţia me-
dicilor, la prezenţa raportului cauzal între acţiunile (inacţiuni-
le) lor şi decesul pacienţilor le soluţionează nu juriştii, ci înşişi
medicii, în folosul lor şi în interesele lor corporative.[42]
Componenţa infracţiunilor medicale este analizată şi
în lucrările unor savanţi din domeniul medicinii legale. De
exemplu, este analizată componenţa infracţiunii prevăzută
de art. 124 din CP al FR – neacordarea asistenţei medicale
unui bolnav. Iu.D.Sergheev (a. 2001) şi S.V.Erofeev (a. 2001)
susţin că pericolul social al acestei infracţiuni este determinat
prin faptul că săvîrşirea ei presupune o încălcare flagrantă de
către lucrătorul medical a datoriei sale profesionale, în urma
căreia apar urmările negative pentru viaţa şi sănătatea omului
care are nevoie de asistenţă medicală urgentă, de neamînat şi,
vom adăuga noi, calificată.[43]
Aspectul obiectiv al faptei examinate se exprimă prin in-
acţiune, adică prin eschivarea conştientă a lucrătorului medi-
cal de la îndeplinirea obligaţiilor sale, prin tăinuirea profesiei
sale. Aceasta se poate întîmpla atît în situaţii extreme (acci-
dente rutiere, cădere de la înălţimi, rănire de cuţit sau de armă
de foc, electrocutare, asfixie mecanică, îmbolnăvire subită), cît
şi în cele în care este vorba de refuzul neîntemeiat de a primi
bolnavul într-o instituţie de tratament, de a întreprinde măsu-
rile necesare de diagnosticare şi tratament, precum şi în cazuri
de nevizitare a bolnavului la solicitarea acestuia. Nu poate fi
considerat motivat refuzul din asemenea cauze cum ar fi soli-
109
citarea în timp de noapte sau în orele din afara programului,
în zile de concediu, lipsa cunoştinţelor necesare în cutare sau
cutare domeniu al medicinii etc. Problema dacă aceste cau-
ze constituie un temei pentru neacordarea asistenţei medicale
este soluţionată în fiecare caz concret de către instanţă, luîndu-
se în calcul avizul specialiştilor şi al medicilor-legişti.
Pînă la momentul apariţiei răspunderii penale trebuie să
apară urmările arătate în lege care sînt legate în mod cau-
zal cu neacordarea asistenţei. Subiect al infracţiunii poate fi
numai un lucrător medical obligat să acorde ajutor, inclusiv
orice persoană cu diplomă de doctor, precum şi felcerul, asis-
tenta medicală, moaşa. Alte persoane din cadrul personalului
medical, de exemplu, supraveghetorul, infirmiera, laboranta,
nu poartă răspundere potrivit acestui articol. Inacţiunea unor
asemenea persoane, în anumite condiţii, poate fi calificată în
conformitate cu art. 125 din CP al FR – lăsarea în primejdie
(art. 163 din CP al RM).
Din punct de vedere subiectiv, inacţiunea vinovatului este
intenţionată, el trebuie să conştientizeze că el nu acordă ajutor
unui bolnav care are nevoie de el. Atitudinea faţă de urmări
(decesul victimei sau cauzarea daunei sănătăţii acestuia) este
o imprudenţă în formă de atitudine iresponsabilă sau de ne-
glijenţă.
Considerăm că legiuitorul şi savanţii-jurişti din Moldova
şi cei din Rusia definesc corect aspectul subiectiv al acestei
infracţiuni. Articolul 124, alin. 2 din CP al Rusiei şi art. 162,
alin. 2 din CP al RM prevăd răspunderea pentru aceeaşi faptă,
dacă ea a atras după sine, din imprudenţă, decesul bolnavului
sau i-a cauzat o daună gravă sănătăţii acestuia.
Aşadar, aspectul subiectiv – intenţia în raport cu acţiunile
şi imprudenţa în raport cu urmările sînt indicate chiar în lege.
Adică, e vorba de o infracţiune cu două forme de vinovăţie.
Subiect al infracţiunii este lucrătorul medical ca persoană
care funcţionează în instituţia medicală, dar şi ca lucrător me-
110
dical care desfăşoară o activitate de întreprinzător în domeniul
ocrotirii sănătăţii.
Potrivit articolului 8 din Legea cu privire la ocrotirea sănă-
tăţii a RM, profesia de medic-sanitar şi cea de farmacist o pot
practica persoanele care au diplomă, atestat sau adeverinţă de
absolvire a unei instituţii de învăţămînt superior sau mediu de
specialitate din republică sau de peste hotare. Subiect al infrac-
ţiunii pot fi medicii, felcerii, asistentele medicale şi moaşele.
În alt fel sînt soluţionate problemele privind răspunderea
penală pentru neacordarea de ajutor unui bolnav în România.
În CP al acestei ţări, din 1969 lipseşte articolul cu privire la
răspunderea pentru asemenea infracţiuni. Răspunderea medi-
cului în asemenea cazuri poate să apară potrivit articolului 246
care prevede răspunderea funcţionarului public pentru abuzul
de serviciu împotriva intereselor personalităţii.
Definiţia noţiunii de „funcţionar public” sau, pur şi sim-
plu, de „funcţionar” este cuprinsă în articolul 147, ea fiind mai
largă decît definiţia „persoanei cu funcţie de răspundere” pre-
văzură în articolul 123 din CP al RM. Funcţionarul public,
potrivit art. 147 din CP al României, este orice persoană care
exercită, permanent sau temporar, orice funcţie indiferent de
modul în care a fost angajat în această funcţie, orice muncă
plătită sau neplătită în orice instituţie publică.
Într-un caz concret, instanţa nu l-a declarat vinovat pen-
tru neacordarea de asistenţă unui bolnav pe medicul de sector
care a refuzat să viziteze bolnavul la domiciliu, pentru că soli-
citarea a fost făcută după expirarea zilei de muncă şi, conform
graficului, în acea zi el nu era obligat să acorde asistenţă me-
dicală urgentă pe acest sector.
Comentînd acest caz, profesorul V.Dobrinoiu (a. 2000) îşi
exprimă dezacordul cu o asemenea hotărîre a instanţei şi sub-
liniază că, potrivit legii, lucrătorul medical din România, ca
şi cei din alte ţări, este obligat să acorde asistenţă medicală
bolnavului în orice timp şi în orice loc.[44]
111
 Articolul 140 din CP al Ucrainei prevede răspunderea
penală pentru exercitarea necorespunzătoare a obligaţiilor
profesionale de către personalul medical sau de către farma-
cişti, care parcă ar concretiza articolul 139 şi este în raport
cu acesta şi cu articolul 367 (neglijenţa de serviciu) o normă
specială. Şi numai CP al Ucrainei conţine articolul 141 care
prevede răspunderea penală pentru încălcarea drepturilor pa-
cientului cu următorul conţinut: „Efectuarea experimentelor
clinice a mijloacelor medicamentoase fără acordul în scris
al pacientului sau al reprezentantului legal al acestuia sau
efectuarea experimentelor asupra unei persoane minore sau
incapabile, dacă aceste acţiuni au provocat moartea sau alte
urmări grave, – se pedepseşte cu limitarea libertăţii pe termen
de la trei la cinci ani sau cu privaţiune de libertate pe acelaşi
termen”. Prin mijloace medicamentoase înţelegem substanţe
sau amestecul acestora de provenienţă naturală, sintetică sau
biotehnologică, administrate pentru profilaxie, diagnosticare
şi tratament al maladiilor oamenilor sau pentru modificarea
stărilor şi funcţiilor organismului.
Sub aspect obiectiv, infracţiunea se exprimă în încălcarea
modului stabilit pentru experimentările clinice ale mijloacelor
medicamentoase şi pentru identificarea acţiunii acestora asu-
pra pacienţilor (voluntari), efectuate în instituţii de tratament
şi profilaxie: 1) fără acordul în scris al pacientului (volunta-
rului) sau 2) al reprezentantului legal al acestuia pentru efec-
tuarea experimentelor clinice asupra unui pacient minor sau
incapabil.
Semnele obligatorii ale aspectului obiectiv al infracţiunii
sînt apariţia urmărilor indicate în lege şi raportul cauzal dintre
acţiuni şi urmări.
Modul de efectuare a experimentelor clinice cu mijloace
medicamentoase este stabilit în articolele 10 şi 11 din Legea
cu privire la medicamente a Republicii Moldova din 17 de-
cembrie 1997.[45]
112
 Prin experimente clinice ale mijloacelor medicamentoa-
se înţelegem constatarea eficienţei acestora sau a caracterului
lor inofensiv asupra pacienţilor (voluntarilor), care se efec-
tuează în instituţii specializate de profilaxie şi tratament.
Protecţia drepturilor pacienţilor şi ale voluntarilor este
reglementată de articolul 12 din Legea cu privire la medica-
mente a RM. Potrivit acestei norme, experimentele clinice ale
medicamentelor sînt efectuate asupra voluntarilor (oameni să-
nătoşi) şi pacienţilor numai cu acordul în scris al acestora, iar
în cazurile unor pacienţi minori sau incapabili – cu acordul
reprezentanţilor legali ai acestora.
Pacientul, voluntarul sau reprezentanţii legali ai lor vor
fi informaţi despre conţinutul experimentelor, despre proprie-
tăţile medicamentelor, efectul presupus, posibilele urmări şi
gradul de risc la care vor fi supuşi pacienţii sau voluntarii.
Cel care a comandat experimentul clinic al medicamentelor
este obligat, pînă la momentul experimentării, să asigure viaţa
şi sănătatea pacientului sau voluntarului în modul stabilit de
lege.
Posibil, în condiţiile de asigurare medicală obligatorie
care se aplică în republica noastră nu numai la efectuarea ex-
perimentelor clinice ale medicamentelor, dar şi în alte cazuri
de risc al pacientului, de pildă în cazuri de operaţii cardio-
chirurgicale, legea îi va face pe chirurgi să se abţină de la o
abordare uşuratică în cazul unor operaţii deosebit de pericu-
loase, îi va obliga să măsoare de şapte ori pînă a pune mîina
pe bisturiu.
În CP al României din 1969 şi în proiectul noului CP, din
2003, nu există un articol analogic. Nu sînt nici alte norme
care ar prevedea, în mod direct, răspunderea lucrătorilor me-
dicali pentru infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii pacienţilor
pe parcursul acordării de către aceştia a asistenţei medicale.
Aceasta nu înseamnă că nivelul deservirii medicale a pacien-
ţilor este mai înalt decît, să zicem, în America sau în alte ţări,
113
unde lucrătorii medicali sînt deseori traşi la răspundere penală
sau la răspundere de drept civil.
Lipsa unor dosare penale privitor la infracţiunile medicale
se explică, mai întîi de toate, prin lipsa în legislaţia României
a articolelor care prevăd răspunderea pentru săvîrşirea acesto-
ra. Asemenea infracţiuni sînt săvîrşite şi în România, dar ele
sînt aduse la cunoştinţa opiniei publice, de regulă, nu de către
procurori, judecători sau medici-legişti, ci de mass-media şi
de organizaţiile neguvernamentale.
De exemplu, televiziunea românească Pro TV a comuni-
cat la 16 februarie 2004 că în spitalul oftalmologic din Bucu-
reşti, la 12 pacienţi operaţi de acelaşi medic (numele medicu-
lui nu este comunicat) peste o lună după externare au apărut
complicaţii, iar doi dintre ei au pierdut vederea.
În acest caz, la teleecran apar nu procurorii, care au su-
ficiente temeiuri pentru a intenta dosare penale sau măcar
pentru a verifica aceste informaţii, nu medicii-legişti, dar în-
şişi oftalmologii care, asemănător medicilor din Republica
Moldova, sînt gata să facă orice pentru a-şi justifica negli-
jenţa medicală. Se zice că unele complicaţii au apărut după o
lună, ceea ce, probabil, a fost cauzat de sistemul imun slăbit,
de particularităţile organismului acestor pacienţi, că medicul
care i-a operat este foarte experimentat, cu vechime mare în
muncă, calificare înaltă, că nu a mai avut asemenea cazuri
anterior.
Privitor la cazul care a avut loc la spitalul oftalmologic
din Bucureşti colegii medicului care s-a făcut vinovat au mai
inventat un argument care nu rezistă nici unei critici: în ţările
civilizate bogate, după asemenea operaţii, un anumit număr
de pacienţi de asemenea au complicaţii. Dar oare poate să se
compare medicina românească, moldovenească cu cea din
Apus? Oare statistica cazurilor nefericite de acordare a asis-
tenţei medicale poate servi ca justificare cauzării de daune
sănătăţii pacientului?
114
 Şi un alt caz, tot din România. La 18 februarie 2004, cu-
noscutul telejurnalist Cătălin Radu-Tănase a comunicat la Pro
TV că la spitalul de psihiatrie din Poiana Mare, judeţul Dolj,
numai în iarna 2003-2004, 16 bolnavi au murit de foame şi
frig. El a comparat condiţiile din acest spital cu cele din lagă-
rul fascist Auschwitz, într-atît de istoviţi erau cei morţi, care
cîntăreau cîte 40-50 kg. S-a declanşat un scandal despre care,
în zilele următoare, s-a comunicat de mai multe ori şi la radio-
ul BBC în limba română, şi în „Amnistierea internaţională”.
Ulterior, s-a comunicat că pentru încălcările comise di-
rectorul spitalului a fost concediat. Ministerul Sănătăţii a în-
cercat să minimalizeze pericolul condiţiilor de întreţinere a
pacienţilor în acest spital comunicînd că şi alte spitale suportă
o penurie de medicamente, produse alimentare, finanţare in-
suficientă. Însă din toate acestea, după cum e vorba, nu se face
mai uşor.
Încă un caz tragic. În februarie 2004, Pro TV din România
a comunicat şi a arătat un bolnav care a suferit în spitalul din
or. Tulcea. Bolnavul a fost pus pe masa de operaţie la prostată,
în prealabil aplicîndu-i-se o anestezie generală. Folosindu-se
pentru operaţie aparatură medicală defectată, s-a întîmplat un
scurtcircuit, aşternutul şi plapuma cu care era acoperit bolna-
vul s-au aprins şi, ca urmare, pacientului i-au fost cauzate arsu-
ri mari pe corp. Îndată după cele întîmplate, bolnavul suferind
a declarat cu amărăciune, dar şi cu bună dreptate jurnaliştilor
că fără operaţie el ar fi trăit încă mulţi ani. Peste cîteva zile
victima a fost transferată în Spitalul Floreasca din Bucureşti.
Medicului-urolog care pregătea operaţia i-au aplicat o mustra-
re. Şi din nou cercetările le face nu poliţia, nu procuratura, dar
Colegiul de Medici care are în sarcină cercetarea oricăror in-
fracţiuni medicale. De regulă, Colegiul o încheie cu verdictul
„nevinovat”.
Proiectul noului Cod penal al României nu conţine nici
un fel de schimbări spre bine sub aspectul răspunderii pentru
115
infracţiunile medicale şi al protecţiei sigure a vieţii şi sănătăţii
pacienţilor.
În cazurile de la spitalul din Poiana Mare, ca în multe alte-
le, şi procurorii, şi medicii-legişti păstrau tăcerea, deşi motive
pentru intentarea unui dosar penal şi pentru efectuarea cercetă-
rilor, în opinia noastră, existau mai multe decît ar fi suficient.
La 26 iulie 1996, procurorul interimar al Sectorului Bo-
tanica a intentat un dosar penal în legătură cu neacordarea
asistenţei medicale unei fetiţe de 4 luni, fapt care a provocat
decesul acesteia. La 26 iulie 1996, anchetatorul interimar al
procuraturii sectorului Botanica a dispus o expertiză medico-
legală punînd în faţa experţilor 15 întrebări:
1) Pentru a se constata cauza principală a decesului, care
este diagnosticul patologo-anatomic complet al M.?
2) De cît timp durează maladia ei?
3) Dacă a existat o infecţie, care a fost etiologia acesteia şi
putea oare infecţia să conducă la un atît de subit sfîrşit letal?
4) Modificările organelor şi ale ţesuturilor, depistate în
urma examenului histologic, precum şi prezenţa pneumoniei
nu constituie oare o urmare a unei anomalii de dezvoltare a
tubului digestiv al M.?
5) Care e momentul în care a apărut moartea clinică şi
biologică a M.?
În continuare, urmează întrebările la care trebuia să dea răs-
puns ofiţerul de urmărire penală şi instanţa, dar nu experţii.
13) Medicii R. şi Ia. au acordat sau nu asistenţă medicală
copilului M.? Dacă nu au acordat, fără cauze motivate, în ce
s-a exprimat această neacordare: greşeală de diagnosticare,
subestimarea gravităţii stării în care era bolnava, în legătură
cu faptul că imediat înainte de examinare i s-au administrat
preparate antişoc?
14) Medicii R. şi Ia. şi-au îndeplinit sau nu obligaţiile
profesionale în raport cu copilul bolnav M.? Dacă da, care
au fost acestea?
116
 15) Există oare un raport de cauzalitate între inacţiunea
medicilor care nu au acordat asistenţă medicală copilului M.
şi decesul care a survenit? Dacă da, atunci despre inacţiunea
căror medici e vorba?
La ultima întrebare experţii au răspuns în mod raţional că
stabilirea gradului de vinovăţie a persoanelor concrete nu in-
tră în competenţa comisiei de experţi medico-legişti, dar noi
vom completa: dar în competenţa judecăţii, a juriştilor. Destul
de evaziv a fost şi răspunsul experţilor: „…în virtutea unor
împrejurări neclare (sau în urma subestimării gravităţii stării
bolnavei, sau din cauza calificării necorespunzătoare a medi-
cilor) a fost luată o hotărîre greşită de spitalizare a copilului
în instituţia curativă de la locul de trai, fapt care a condus la
acordarea inoportună a asistenţei medicale calificate potrivit
diagnosticului stabilit”.[46]
Enumerînd toate încălcările comise de către medici, care
probează vinovăţia acestora, experţii nu s-au abţinut de la do-
rinţa de a-i lua imediat sub apărare, după cum se întîmplă în
multe cazuri penale privitor la infracţiunile medicale. Justi-
ficînd parcă neglijenţa infracţională a medicilor, experţii au
consemnat şi în acest caz în avizul lor că „chiar acordarea unei
asistenţe medicale corespunzătoare nu excludea posibilitatea
unui sfîrşit letal”.[47]
După cum vedem, aici se vorbeşte, oarecum delicat, des-
pre posibilitatea unui sfîrşit letal. Însă, în multe alte situaţii se
declară fără drept de apel că moartea pacientului era inevitabi-
lă. Da, răspundem noi, dacă ai căzut în mîinile unor medici ne-
calificaţi, iresponsabili, fără de suflet, indiferenţi, pentru care
decesul pacientului nu este un eveniment extraordinar, ci un
fenomen cotidian, obişnuit.
Profesorul Iu.D.Sergheev (a. 2001) remarcă pe bună drep-
tate că „din păcate, printre medici se întîlnesc şi oameni care
nu servesc medicinii, dar îi deservesc formal pe bolnavii care
vin, consumîndu-şi anevoie orele de program şi comiţînd în-
117
călcări grave ale obligaţiilor profesionale. În cazurile prevă-
zute de legislaţie ei trebuie să poarte răspundere deplină”.[48]
El mai subliniază că „în anii 80 ai secolului XX pentru diverse
încălcări comise de către medici, acestora li se aplicau circa
vreun milion de mustrări pe an. Sute de medici, fie chiar vino-
vaţi de neglijenţă infracţională, de înfumurare iresponsabilă,
au fost condamnaţi ca ucigaşi”.[49]
Acum în Rusia răspunderea medicilor pentru asemenea
infracţiuni survine în conformitate cu art. 109 din CP al FR,
intitulat „Cauzarea morţii din imprudenţă”, care prevede (alin.
2) răspunderea pentru „cauzarea morţii din imprudenţă în urma
exercitării necorespunzătoare de către o persoană a obligaţii-
lor profesionale, precum şi cauzarea morţii din imprudenţă a
două sau mai multor persoane”.
Unul din primele dosare penale intentate de Procuratura
Raionului Lenin al or. Chişinău în urma decesului unui bolnav
(e vorba de bolnava E., decedată la 18 noiembrie 1979 la In-
stitutul de Cercetări Ştiinţifice în Domeniul Oncologiei) a fost
cel cu numărul 2578, pornit la 5 martie 1980 .
Cercetarea cazului a demonstrat că la 18 noiembrie 1979,
aproximativ la ora 9.30, în Institutul de Cercetări Ştiinţifice în
Domeniul Oncologiei, un grup de chirurgi şi asistente medi-
cale, în total patru oameni, îi efectuau o operaţie chirurgicală
bolnavei E., care avea grupa sangvină O (I), rezus pozitiv. În
procesul operaţiei, analgezia era asigurată de o echipă din
trei doctori şi o asistentă medicală, inclusiv anesteziologul G.,
care a şi fost tras la răspundere penală în baza art.186 (ne-
glijenţă). G. a fost învinuit de neîndeplinirea obligaţiilor sale
funcţionale care prevedeau că el poartă răspundere directă
pentru evidenţa calitativă a actelor medicale şi pentru munca
asistentelor-anesteziologi care se aflau în subordinea sa.
Însă G. nu a controlat munca asistentei-anesteziolog R.,
în urma cărui fapt ea, necunoscînd numele persoanei operate,
a confundat-o cu o altă bolnavă care avea grupa sangvină A
(II), rezus pozitiv.
118
 Din această cauză, cînd tensiunea arterială a bolnavei
E. a căzut brusc şi a apărut necesitatea urgentă de transfuzie a
sîngelui, acesteia, în loc de sînge din grupa O (I) rezus pozitiv, i s-a
injectat sînge de grupa A (II) rezus pozitiv – 440 mililitri. Însuşi
G. nu a stabilit grupa sangvină a bolnavei E. şi nu a confruntat-
o cu cea consemnată în istoria bolii, fapt cerut de instrucţiunile
respective ale Ministerului Sănătăţii al URSS.
Ca urmare, pacienta E. a decedat în urma unui şoc post-
transfuzional hemolitic, rămînînd astfel fără mamă zece copii mi-
nori.
G. a fost declarat vinovat de neglijenţă infracţională con-
form art. 186 din CP al RSSM şi pedepsit.[50]
Încă un caz: la 1 iunie 1999, ofiţerul interimar de urmărire
penală al Procuraturii din Sectorul Botanica al or. Chişinău a
refuzat, după părerea noastră, neîntemeiat să intenteze un do-
sar penal în legătură cu decesul fetiţei M., de 5 ani, care a murit
în urma neacordării de asistenţă medicală. Potrivit actului de
cercetare medico-legală a cadavrului (dar nu de către comisia
medico-judiciară, după cum ar fi fost normal dacă ar fi fost in-
tentat dosarul respectiv), fetiţa a murit din cauza unei infecţii
virotice acute a căilor respiratorii de o etiologie necunoscută.
Mai tîrziu, o comisie calificată a Ministerului Sănătăţii,
care de regulă îi ia sub protecţie pe medicii ce s-au făcut vino-
vaţi, a identificat totuşi această infecţie, însă deja după decesul
fetiţei. Ca să vezi, aceasta a fost infecţia Kavasaki care, ca multe
alte maladii, din cauza calificării joase a medicilor, în Moldova
se consideră incurabilă, de aceea decesul fetiţei ar fi fost ca şi
cum inevitabil. Este cutremurător! Pentru că aceste comisii ale
Ministerului Sănătăţii, în toate cazurile de infracţiuni medicale,
dau tuturor acelaşi răspuns, despre care am vorbit mai sus.
În răspunsul dat de Ministerul Sănătăţii nu se spune ni-
mic mai mult. Cît de răspîndită este această maladie în Mol-
dova? Cîţi copii au mai murit de ea? Ce fel de vaccinuri şi de
medicamente sînt necesare pentru a o preveni?
119
 De această dată, ofiţerul interimar de urmărire penală a
transcris cuvînt cu cuvînt avizul neobiectiv al comisiei ministe-
riale şi a ajuns la concluzia că nu există un raport cauzal între
inacţiunea medicilor şi survenirea decesului victimei. Însă
de fapt, la o cercetare riguroasă a împrejurărilor cazului un
asemenea raport s-ar fi putut constata. Iar împrejurările ca-
zului sînt următoare: la 23 martie 1999, în sediul Salvării
din Sectorul Botanica a murit fetiţa de 5 ani M.
Printr-o verificare de rutină s-a constatat că cu cinci
zile mai înainte de aceasta, adică la 19 martie 1999, mama
fetiţei s-a adresat către pediatrul policlinicii nr. 1, S., comu-
nicîndu-i că fiica se plînge că are dureri în piept şi în gît.
Efectuînd un examen superficial al copilului, fără să
se consulte cu alţi specialişti şi fără să stabilească efectua-
rea altor analize şi investigaţii suplimentare, pediatrul S. a
manifestat o atitudine neglijentă faţă de obligaţiile sale de
serviciu şi, cu o indiferenţă totală faţă de soarta copilului
şi cu conştiinţa împăcată, a scris în fişa medicală că fetiţa
este sănătoasă. Însă şi pentru un nespecialist era clar că în
cazul unor acuze de durere în piept şi în gît, cel mai puţin ce
trebuia să facă pediatrul – era să trimită fetiţa la otorinola-
ringolog, ceea ce nu a fost făcut, iar timpul a trecut.
După trei zile, adică la 22 martie 1999, mama fetiţei M.
a fost la un alt pediatru, doctorul D., care, după ce a exami-
nat copilul, a stabilit diagnosticul corect – bronşită acută,
bronhopneumonie bilaterală, însă în loc de spitalizare ur-
gentă, fetiţei i s-a prescris un tratament ambulatoriu.
În ordinul medicului-şef al Asociaţiei Teritoriale a Sec-
torului Botanica nr. 70 din 14 aprilie 1999 „Cu privire la
analiza cazului de deces acasă (?) a fetiţei M.” este indicat
că bolnava nu a fost spitalizată din cauza refuzului mamei
sale.
Aproximativ peste o oră după vizita la pediatrul D. fe-
tiţa a murit în localul Salvării din Sectorul Botanica.
120
 De aceea nu este clar de ce ordinul se numeşte „Cu privi-
re la analiza cazului de deces acasă al fetiţei M.”, cînd chiar
în primul alineat al acestui ordin este indicat corect că M.
a murit în localul Salvării. Probabil, au făcut-o pentru a nu
„strica” statistica medicală. Sau poate se consideră că de-
cesul acasă este considerat ca fiind din vina pacientului sau
a rudelor sale, iar moartea în spital – din vina medicilor? În
ordin este indicat că decesul a fost cauzat de o tromboembolie
pulmonară bilaterală, de pneumonie şi nici un cuvînt despre
maladia kavasaki. Nu este oare acest diagnostic o scornire a
comisiei ministeriale, pentru a-i salva de răspundere pe medi-
cii care s-au făcut vinovaţi?
Acesta este un caz rar, cînd medicii şi-au recunoscut par-
ţial vina pentru decesul pacientei şi chiar au emis în legătu-
ră cu aceasta un ordin în care au consemnat în punctul 1.3:
„Pentru neîndeplinirea obligaţiilor funcţionale, ignorarea
consultaţiei consiliului medical, nespitalizarea bolnavei cu
pneumonie (ceea ce, vom adăuga noi, a cauzat decesul fetiţei
de 5 ani) medicului-pediatru L.D. i se aplică mustrare aspră”.
Au scăpat uşor! În loc să stea pe banca acuzaţilor pentru ne-
acordarea asistenţei medicale unei bolnave, cu urmări grave
– o pedeapsă disciplinară.
De asemenea nu este clar de ce a rămas nepedepsit pe-
diatrul S.? Doar anume el, cu 4 zile înainte de decesul M., a
ignorat acuzele de dureri în gît şi în piept, nu a luat nici un
fel de măsuri pentru salvarea bolnavei, iar în fişa medicală
a scris că fetiţa este sănătoasă. Dacă ar fi luat chiar atunci
măsurile corespunzătoare, M. ar fi putut fi salvată.
Ulterior, mama fetiţei M. a bătut mult pragurile Ministe-
rului Sănătăţii, procuraturii, mi-a povestit amănunţit şi mie
despre cele întîmplate, dar n-a mai putut obţine tragerea la
răspundere penală a medicilor care s-au făcut vinovaţi de
decesul fiicei sale. Iar formularea din ordinului medicului-
şef al Asociaţiei Medicale Teritoriale cu privire la pedepsi-
121
rea medicului-pediatru D. demonstra exact semnele infrac-
ţiunii prevăzute de articolul 115, alin. 2 din CP al RM din
1961.[51]
Un alt caz: La întîi august 2000, Procuratura Sectorului
Botanica a expediat în judecată dosarul penal nr. 2000428105
cu învinuirea pediatrului de sector, R., al Centrului Medicilor
de Familie nr. 1 din Sectorul Botanica, de săvîrşirea infracţiu-
nii prevăzute în art. 1151 din CP al RM din 1961 – încălcarea
regulilor şi metodelor de acordare a ajutorului medical, care
a fost săvîrşită în următoarele împrejurări: la 19 aprilie 2000,
a fost pusă la evidenţă în Centrul Medicilor de Familie nr. 1
nou-născuta L., născută la 13 aprilie 2000. În aceeaşi zi nou-
născuta a fost examinată de către medicul R. La 5 mai 2000,
mama fetiţei L. s-a adresat către medicul R. cu plîngerea că
nou-născuta are tuse şi năsucul îi este înfundat. Doctorul R.
i-a prescris copilului o reţetă cu picături în nas şi o mixtură
pentru tuse, deşi copilul era în grupul de risc cu patologie
nativă.
R. nu s-a consultat cu şeful de secţie, nu a spitalizat-o
pe bolnavă, nu a vizitat-o acasă şi în decurs de 7 zile fetiţa a
rămas acasă fără asistenţă medicală, după care la 12 mai a
decedat. Potrivit avizului expertizei medico-legale nr. 91/789
„B” din 4 iulie şi nr. 103/91/789 din 24 iulie 2000, L. a murit
din cauza unei pneumonii bronhiale, însă dacă i s-ar fi acor-
dat o asistenţă medicală calificată în staţionar şi acasă, fetiţa
putea fi salvată.[52]
Un alt caz: La 4 august 1999, Procuratura Sectorului Bo-
tanica a expediat în instanţă dosarul penal nr. 994281300 cu
învinuirea anesteziologului O. de săvîrşirea unei infracţiuni
prevăzute de art. 1151 din CP al RM din 1961. A fost constatat
că la 15 iunie 1999, la ora 21.50 bolnava B., în stare gravă, a
fost transferată din sala de naşteri a Institutului de Cercetări
Ştiinţifice în Domeniul Protecţiei Sănătăţii Mamei şi a Copi-
lului în secţia de reanimare a aceluiaşi spital.
122
 Acordîndu-i asistenţă medicală de urgenţă, medicul-
anesteziolog O. i-a făcut bolnavei o puncţie şi o cateteriza-
re intravenoasă. În acest caz, în urma unei neglijenţe faţă
de îndeplinirea obligaţiilor sale de serviciu, O. a încălcat
regulile şi metodele de acordare a asistenţei medicale şi de
executare a acestei proceduri medicale şi, ca urmare, în
sistemul vascular sangvin al pacientei B. a fost introdusă
o cantitate mare de aer şi peste zece minute bolnava a de-
cedat.
Potrivit avizului comisiei pentru expertize medico-legale
nr. 88/915 din 20 iulie 1999, moartea bolnavei B. a survenit în
urma complicaţiilor apărute după executarea puncţiilor, cate-
terizării şi introducerii aerului în sistemul venos.[53]
La 9 martie 1999, anchetatorul superior al Procuraturii
or. Chişinău a oprit cauza penală nr. 98428043 din lipsa în
acţiunile lucrătorilor medicali ai Salvării a componenţei in-
fracţiunii. Dosarul a fost intentat de către Procuratura Secto-
rului Botanica la 6 martie 1998 pentru neacordarea asistenţei
medicale cetăţenei N. de către personalul Spitalului Salvării
în noaptea de la 12 spre 13 ianuarie 1998 în urma cărui fapt
bolnava a decedat. În legătură cu acest caz a fost stabilit că la
12 ianuarie 1998, aproximativ la ora 20, familia M. a solicitat
Salvarea, pentru că bolnavei i se făcuse rău.
La ora 20.45 de minute echipa Salvării a sosit la bolnavă
şi, după examinarea ei, înşişi medicii au solicitat o echipă car-
diologică suplimentară. Din explicaţiile mamei decedatei M.,
felcerul echipei cardiologice, fără a se consulta cu doctorul,
i-a făcut bolnavei M. o injecţie, după care ei i s-a făcut încă
mai rău, iar echipele Salvării plecaseră deja. Dat fiind faptul
că bolnavei M., după acordarea „asistenţei” medicale, i s-a
făcut încă mai rău, rudele acesteia au telefonat din nou la Sal-
vare, indignîndu-se că „bandiţii în halate albe” au omorît-o
pe M. Ca răspuns, dispecerul S., indignat şi el de o asemenea
insultă, a trimis la familia muribundei M. o echipă de psihiatri
123
pentru calmarea rudelor care erau indignate de refuzul lui S.
de a trimite încă o echipă de medici.
Pe parcursul întregii nopţi, de la 12 spre 13 ianuarie
1998, dispecerul S. refuza să trimită o echipă la M., iar la
declaraţia rudelor că „bandiţii în halate albe” au omorît-o pe
M. dispecerul i-a sfătuit pe rude să se adreseze la poliţie. La
13 ianuarie, dimineaţa, bolnava M., în stare de comă de gra-
dul II, a fost totuşi internată în Spitalul Salvării unde, peste o
zi, în dimineaţa zilei de 14 ianuarie, a decedat.
Soţul decedatei M. a explicat că la ei a venit în primul
rînd echipa de psihiatri care se purtau ciudat, întrebau cine
face gălăgie, dar totuşi au examinat-o pe bolnavă. Medicul a
luat tensiunea bolnavei, iar felcerul i-a făcut două injecţii în
mîna dreaptă. După aceea au vorbit ceva între ei şi doctorul
i-a făcut o observaţie felcerului că, dacă acesta nu înţelege
ceva, mai bine să nu se amestece. Probabil, avea în vedere că
felcerul i-a făcut bolnavei o injecţie fără indicaţia doctoru-
lui. Peste 20-30 minute de la plecarea medicilor bolnava M. a
pierdut cunoştinţa şi rudele au presupus că aceasta a avut loc
din cauza injecţiilor făcute.
Comisia Ministerului Sănătăţii, ca de obicei, nu a găsit
nici un fel de încălcări în acţiunile lucrătorilor medicali, nu
a dat o apreciere adecvată acţiunilor dispecerului S., care pe
parcursul întregii nopţi de la 12 spre 13 ianuarie 1998 refuza
să trimită o echipă la grav–bolnava M. care îşi pierduse cu-
noştinţa.
Comisia ministerială şi experţii medico-legişti de aseme-
nea au convingerea că nu neacordarea de ajutor către bolnava
M. pe parcursul întregii nopţi a cauzat decesul ei, ci că moar-
tea era inevitabilă. Însă după împrejurările cazului se vede că
deja la 12 ianuarie, seara, bolnava avea nevoie de spitalizare
urgentă în secţia de reanimare, de consultaţia urgentă a neuro-
chirurgului şi a altor specialişti. Dar cine se va ocupa noaptea
de o bolnavă, dacă se poate aştepta pînă dimineaţa? Dar strigă-
124
tele de ajutor ale rudelor M., plîngerile lor şi cererea de a-i pe-
depsi pe vinovaţi au rămas ca o voce strigătoare în pustiu.[54]
Învinuiţii despre care s-a pomenit în toate cauzele penale
enumerate mai sus sînt persoane cu studii superioare medica-
le, fără antecedente penale, caracterizate pozitiv la locul de
lucru. Nici una din ele nu şi-a recunoscut vina de săvîrşire a
infracţiunii, contînd probabil pe susţinerea din partea minis-
terului şi a expertizei medico-legale subordonate acestuia. Şi
aceste speranţe ale lor, după cum arată practica refuzului de
intentare a dosarelor penale şi de încetare a acestora, precum
şi practica de expertiză, deseori se justifică.
În prezent, continuă urmărirea penală a Conducerii Spi-
talului Salvării Oraşului Chişinău pentru comerţ cu organe
umane.[55] Despre cele două cazuri depistate de transplantare
a rinichilor cu încălcarea legii în Spitalul Orăşenesc al Salvării
şi în Centrul de Transplantologie a Spitalului Clinic Republi-
can s-a scris în ziarul MAI „Scutul legii” nr. 5 (946) din iunie
2003, intitulat „Moartea la BIS sau cum unii medici fac seu la
rărunchi din businessul cu rinichii pacienţilor”.
Susţinem întru totul propunerea profesorului Iu.D.Ser-
gheev (a. 2003) cu privire la faptul că pentru prevenirea in-
fracţiunilor medicale „probabil ar fi raţional ca în instituţiile
medicale de învăţămînt superior să fie introdus un examen la
drept, după cum aceasta a fost în Rusia prerevoluţionară. Şi
dacă medicul va susţine acest examen, faptul se va solda cu
îndeplinirea conştiincioasă a obligaţiilor lui”.[56]
Analiza practicii de urmărire penală şi a celei judicia-
re arată că infracţiunile medicale sînt şi demonstrabile, şi
pasibile de pedeapsă:
• dacă ofiţerii de la urmărirea penală, procurorii şi jude-
cătorii respectă întocmai cerinţele normelor dreptului
de procedură penală, în general, şi art. 27 din CPP al
RM, în special, privitor la faptul că nici o probă nu are
apriori o forţă de convingere stabilită;
125
 • dacă la cercetarea împrejurărilor cazului participă nu
numai specialişti şi experţi din republica noastră, dar
şi colegii lor de peste hotare;
• dacă victima, după „tratament”, a rămas în viaţă şi
poate să-şi reclame drepturile în instituţiile medicale şi
în instanţele de judecată;
• chiar dacă vinovatul, rămas la libertate, şi avocatul său,
pe parcursul unor cercetări îndelungate şi al dezbaterilor
judiciare, încearcă tenace să demonstreze nevinovăţia
învinuitului (acuzatului) de săvîrşirea infracţiunii.
La asemenea concluzii putem ajunge dacă luăm cunoştin-
ţă de încă un caz din experienţa judiciară.
Judecătoria Sectorului Centru al mun. Chişinău a emis
hotărîrea din 16 iulie 2001, cu sentinţa de învinuire a oftalmo-
logului G. de săvîrşire a unor infracţiuni prevăzute de art. 99
din CP al RM (leziuni corporale grave sau mai puţin grave),
de art. 115, alin. 2 (neacordarea ajutorului unui bolnav dacă
aceasta cauzează sau ar putea cauza decesul bolnavului sau
alte urmări grele pentru acesta) şi de art. 1151 (încălcarea re-
gulilor de acordare a asistenţei medicale) cu decizia Tribuna-
lului Chişinău din 13 noiembrie 2001 şi cu decizia Colegiului
pentru Cauzele Penale al Curţii de Apel din 11 ianuarie 2002
pe aceeaşi cauză.
Cercetările preliminare şi dezbaterile judiciare au con-
statat că la 12 mai 2002, aproximativ la ora 14, G. o examina
în cabinetul său de lucru pe bolnava V., care exprima acuze de
durere în ochiul stîng. Tot atunci, fără o cercetare riguroasă şi
o identificare a diagnosticului final, G. a hotărît în grabă să-i
facă bolnavei o injecţie în regiunea ochiului stîng cu hentami-
cină şi dexametazon. Însă, a făcut injecţia cu neglijenţă şi fără
calificare. Injecţia nu i-a uşurat suferinţele, dar dimpotrivă,
i-a vătămat ochiul care imediat s-a tulburat şi V. a pierdut
completamente vederea la ochiul stîng, ceea ce constituie o
leziune corporală gravă.
126
 În Judecătoria Sectorului Centru şi în instanţele de ju-
decată superioare, unde a fost examinată cauza, acuzatul G.
nu şi-a recunoscut vina şi a explicat că, după părerea lui, în
urma injecţiei făcute de el a avut loc un spasm al arterei ocu-
lare centrale, cauzat sau de durerea puternică provocată de
injecţie, sau de reacţia organismului bolnavei care nu a putut
suporta hentamicina.
Posibil, în cazul pacientei V. argumentul inventat de acu-
zatul G. ar fi putut să-l justifice, dacă nu ar fi intervenit specia-
liştii de la Institutul de Cercetări Ştiinţifice în Domeniul Of-
talmologiei „Ghelmgolţ” din Moscova, cei de la Institutul de
Cercetări Ştiinţifice în Domeniul Oftalmologiei „Filatov” din
Odesa, cei de la Centrul Ştiinţifico-Tehnic „Microchirurgia
ochiului” din Moscova, unde s-au adresat bolnava şi părinţii
ei pentru asistenţă calificată.
De la 23 mai pînă la 20 iunie 2002, V. s-a aflat la tratament
la Institutul de Cercetări Ştiinţifice în Domeniul Oftalmologiei
„Ghelmgolţ” din Moscova, cu diagnosticul vătămarea ochiu-
lui prin injecţie, nefroretinopatie toxică, cataractă toxică, vă-
tămarea globului ochiului stîng.
În şedinţa Judecăţii din Sectorul Centru, unii colegi ai docto-
rului G. au renunţat să recunoască (ceea ce mai devreme a refu-
zat şi Consiliul de oftalmologi) că bolnava V. a pierdut vederea la
ochiul stîng din cauza neglijenţei infracţionale a lui G., au renun-
ţat să recunoască că G. i-a vătămat ochiul victimei în momentul
injectării, sofisticînd întruna despre capacităţile individuale ale
organismului acestei bolnave care le sînt necunoscute.
Prin sentinţa din 16 iulie 2001, Judecătoria Sectorului
Centru l-a declarat pe acuzatul G. vinovat de săvîrşirea in-
fracţiunii prevăzute de art. 115, alin. 2 din CP al RM şi de art.
1151 din CP al RM şi i-a aplicat o pedeapsă conform art. 115,
alin. 2 – doi ani de privaţiune de libertate cu retragerea drep-
tului de a practica medicina timp de trei ani; conform art. 1151
– trei ani de privaţiune de libertate cu retragerea dreptului de
127
a practica medicina timp de trei ani şi pedeapsa finală – trei
ani de privaţiune de libertate în mod convenţional, cu retrage-
rea dreptului de a practica medicina timp de trei ani.
Sentinţa menţionată a fost atacată de către procuror şi
contestată de către victimă în Tribunalul mun. Chişinău pen-
tru pedeapsa prea blîndă.
Prin decizia Tribunalului din 13 noiembrie 2001 acuzatu-
lui G. i s-a aplicat o pedeapsă mai aspră – cinci ani de priva-
ţiune de libertate în mod convenţional cu retragerea dreptului
de a practica medicina timp de patru ani şi cu termen de pro-
bă de patru ani.
Decizia Tribunalului din 13 noiembrie a fost contestată
de către avocatul acuzatului, pe de o parte, şi de reprezentan-
tul victimei, pe de altă parte, în Curtea de Apel a Republicii
Moldova. Avocatul cerea ca acuzatul să fie achitat, iar repre-
zentantul victimei – să-i fie aplicată o pedeapsă mai aspră.
Prin decizia Colegiului pentru Cauze Penale a Curţii de Apel
a RM din 11 ianuarie 2002, cererile amintite mai sus au fost
nesatisfăcute, lăsîndu-se în vigoare decizia Tribunalului din
13 noiembrie 2001. Prin aceasta i s-a pus punct istoriei tragi-
ce a victimei V. care a însemnat pentru ea şi pentru rudele ei
suferinţe de neînchipuit.[57]
Importanţa deosebită a acestei sentinţe şi a deciziilor ju-
decătoreşti ulterioare se explică prin faptul că aceasta este
aproape unica sentinţă de învinuire într-un caz de infracţiune
medicală, care a intrat în vigoare în ultimii zece ani de „inde-
pendenţă” a medicinii noastre – independenţă faţă de lege şi
de normele morale.
Vom remarca doar că în cazul discutat nu a fost soluţionată
o problemă importantă şi anume cu privire la repararea preju-
diciului moral şi material al victimei care, se poate presupune
că în legătură cu cheltuielile pentru tratamentul îndelungat în
clinicile din Moscova, pentru transport, este destul de mare şi
victima are dreptul la repararea lui.
128
 Cele expuse mai sus demonstrează că şi Ministerul Să-
nătăţii, şi organele de drept ale republicii noastre nu mani-
festă compătimire, că atitudinea indiferentă faţă de soarta
pacientului şi de rezultatele muncii medicilor, ilegalitatea,
lipsa de control, iresponsabilitatea, incompetenţa lucrători-
lor medicali pot conduce la cele mai grave urmări. Multe
greşeli juridice pot fi corectate, dar cele medicale, care au
cauzat moartea sau vătămarea gravă a integrităţii corporale a
victimei – niciodată.
Despre aceasta ne vorbeşte următorul caz tragic. E vorba
de omorul din imprudenţă al lui L., de 18 ani, săvîrşit în 1998
la punctul traumatologic nr. 1 de pe lîngă Spitalul Salvării din
Chişinău.
Cercetarea cazului a fost efectuată de către Procuratu-
ra Sectorului Ciocana a or. Chişinău. S-a constatat că la 24
iulie 1998 bolnavul L. s-a adresat la Salvare cu o fractură a
claviculei drepte. După acordarea primului ajutor (efectuarea
unui pansament cu ghips), pacientul a fost îndreptat la punc-
tul traumatologic nr. 1 din str. Doga 21 pentru efectuarea unei
operaţii de consolidare a fragmentelor claviculei. Nu este clar
de ce această operaţie nu a fost făcută pe loc, de către medicii
Salvării. Operaţia a fost programată pentru 3 august 1998. În
ziua stabilită, la ora 9, L. a venit cu părinţii la punctul trau-
matologic, unde medicul R. l-a examinat pe bolnav şi a decis
să-i facă operaţie. Pentru anesteziere, el a decis să aplice o
soluţie de lidocaină pe care o avea la punctul traumatologic.
Medicul R., încălcînd instrucţiunea de aplicare a lidocainei şi
regulile elementare de precauţie, nu a făcut mai întîi o probă
ca să se convingă că pacientul poate suporta această soluţie,
dar i-a administrat îndată acest medicament. Bolnavul L. a
început să piardă cunoştinţa, a transpirat abundent, începîn-
du-i-se convulsiile. Măsurile extraordinare, luate pentru sal-
varea pacientului, nu au dat rezultate şi L. a murit. Aşadar,
L. a decedat la 3 august 1998, iar cauza penală în legătură
129
cu semnele infracţiunii prevăzute de art. 1151 din CP al RM
(încălcarea regulilor şi a metodelor de acordare a asistenţei
medicale) a fost intentată tocmai peste trei luni şi jumătate, la
17 noiembrie 1998.
La audieri, învinuitul R. nu şi-a recunoscut vina şi a ex-
plicat că în prealabil i-a făcut bolnavului o probă pentru a
constata dacă acesta suportă lidocaina şi numai după aceasta
a început să-i administreze medicamentul convingîndu-se de
lipsa unei reacţii negative. De fapt însă, era evident chiar de
la început că o asemenea probă i-ar fi salvat viaţa lui L.
Potrivit avizului eliberat de expertiza medico-legală, de-
cesul a intervenit după şocul anafilactic cauzat de insuporta-
bilitatea lidocainei.
Cauza penală de învinuire a medicului R., conform arti-
colului 1151 din CP al RM, a fost trimisă în judecată de către
Procuratura Sectorului Ciocana la 24 februarie 1999, dar a
fost examinată de Judecătoria Sectorului Rîşcani, or. Chişi-
nău (probabil, pentru o obiectivitate mai mare) tocmai la 16
iunie 2000, după efectuarea cîtorva expertize medico-legale,
inclusiv a unei expertize efectuate de o comisie, stabilită de
judecată.
Toţi experţii medico-legişti care au efectuat aceste exper-
tize (din păcate, în sentinţă lipsesc numele experţilor) afirmau
că medicul R. nu a încălcat nici o instrucţiune sau o măsură
de precauţie, că el este nevinovat, iar decesul lui L. a survenit
din cauza unui şoc anafilactic de etiologie necunoscută.
Judecata nu a evaluat în mod obiectiv toate probele acu-
mulate şi, cu încălcarea articolului 57 din CPP al RM, a luat
ca temei numai avizele expertizelor medico-legale. În sentin-
ţă, instanţa a indicat că „potrivit sensului avizelor expertize-
lor medico-legale, decesul victimei este un caz accidental”.
Procuratura Sectorului Rîşcani şi reprezentantul victimei
L. au atacat această sentinţă în Tribunalul Chişinău.
Prin decizia Tribunalului din 30 noiembrie 2000 sentinţa
130
de achitare a fost lăsată fără modificări. Procuratura judeţu-
lui Chişinău a atacat decizia Tribunalului în Curtea de Apel.
Iar Curtea de Apel a anulat sentinţa de achitare a Judecători-
ei Sectorului Rîşcani şi decizia Tribunalului din 30 noiembrie
2000. Prin noua decizie, medicul R. a fost declarat vinovat
de săvîrşirea infracţiunii prevăzută de articolul 1151 din CP
al RM, a fost amendat cu 200 de salarii minime (3600 lei) cu
suspendarea dreptului de a practica activitatea medicală timp
de 3 ani. Însă, potrivit art. 2 din Legea amnistiei din 29 iulie
1999, R. a fost absolvit de pedeapsa penală.
După cum vedem, atrag atenţia pedepsele foarte blînde
pentru infracţiunile medicale ce cauzează decesul pacienţilor.
Credem că a venit demult timpul să fie generalizată practi-
ca judiciară şi de anchetă a cauzelor ce vizează infracţiunile
medicale şi această problemă să fie dezbătură la Plenul Curţii
Supreme de Justiţie, ceea ce ar contribui la prevenirea aces-
tor infracţiuni şi la ridicarea răspunderii lucrătorilor medicali
pentru rezultatele muncii lor şi pentru soarta pacienţilor. Un
argument în favoarea celor spuse ar putea fi următorul exem-
plu din practica de urmărire penală şi judiciară.
Pentru soluţionarea acestui caz s-au efectuat tocmai de
trei ori expertize medico-legale. Potrivit avizelor expertizei
medico-legale nr. 191/1198–D, decesul bolnavei L. a survenit
în urma unui şoc anafilactic determinat de aplicarea lidocai-
nei – un preparat utilizat în scopuri de anesteziere.
Prima instanţă a indicat în sentinţă că soluţionarea pro-
blemei dacă medicul R. a încălcat sau nu instrucţiunea de fo-
losire a lidocainei se află în competenţa comisiei de expertiză
stabilită de instanţă.
Comisia de expertiză a confirmat concluziile expertizei
iniţiale şi la întrebarea pusă de instanţă a răspuns că doctorul
nu a încălcat instrucţiunea de aplicare a lidocainei, fără să
indice numărul instrucţiunii, data, anul şi de către cine a fost
ea aprobată (avizul expertizei nr. 1198 din 4 august 1998). La
131
demersul învinuirii, instanţa a stabilit o expertiză repetată,
efectuată de o comisie, în al cărei aviz era arătat că instruc-
ţiunea nu prevede probe de sensibilitate faţă de lidocaină, că
nu au fost depistate semne de contraindicaţie a bolnavului L.
faţă de acest preparat, că prezenţa hematomei nu împiedica
operaţia, că înainte de administrarea lidocainei nu se cere să
se facă o electrocardiogramă. Cu alte cuvinte, se afirma că
doctorul R. nu a încălcat regulile şi metodele de acordare a
asistenţei medicale.[58]
Doar în rare cazuri, decesele pacienţilor cauzate de negli-
jenţa infracţională a medicilor ajung a fi cauze penale, acestea
ajungînd uneori şi în instanţe. Însă acolo ele se termină cu o
sentinţă de învinuire foarte blîndă sau în general se pronunţă
o sentinţă de achitare.
Iată doar două exemple.
La 28 mai 1996, la ora 0 şi 35 minute, în unul dintre spi-
talele Chişinăului, echipa Salvării a adus-o pe fetiţa M., în
vîrstă de patru luni, într-o stare deosebit de grea, pentru a i
se acorda ajutor medical calificat de urgenţă. Dar medicul
Ia., fiind pediatrul de serviciu în secţia de internare, a refuzat
să primească copilul la tratament staţionar şi, neacordîndu-i
ajutor, l-a trimis la locul de trai, adică, la Spitalul Orăşenesc
Clinic pentru Copii nr. 1, unde M. a murit aproximativ peste
o oră.
Organele de urmărire penală au calificat corect inacţiu-
nea medicului Ia. conform art. 115, alin. 2 din CP al RM, care
prevede răspunderea pentru neacordarea de ajutor medical,
fapt care a determinat decesul pacientului. Pentru aceas-
ta este prevăzută o pedeapsă cu privaţiune de libertate pînă
la doi ani, cu retragerea dreptului de a practica activitatea
profesională pînă la trei ani. Însă procurorul care în instanţă
susţinea învinuirea nu a văzut raportul de cauzalitate dintre
inacţiunea doctorului Ia. şi decesul copilului M., de aceea în
şedinţa judecăţii a cerut ca inacţiunea medicului să fie reca-
132
lificată din alineatul 2 al art. 115 din CP în alineatul întîi din
art. 115 din CP al RM.
În temeiul art. 48/1 din CP al RM şi al art. 54 din CPP
al RM, instanţa Sectorului Botanica a oprit cauza penală a
medicului Ia. şi l-a tras la răspundere administrativă, amen-
dîndu-l cu cinci salarii minime, adică cu 90 de lei, ştiindu-se
că art. 48/1 prevede o amendă de pînă la 25 salarii minime
sau un arest de pînă la 30 de zile.
Curios lucru, instanţa a găsit că fapta nu prezenta un
pericol social mare, ceea ce a servit drept circumstanţă ate-
nuantă. Doctorul Ia. nu avea antecedente penale, iar la mo-
mentul săvîrşirii infracţiunii vechimea sa de muncă consti-
tuia doar un an.
Nu este clar de asemenea de ce instanţa a calificat infrac-
ţiunea conform alineatului întîi din art. 115 fără a ţine cont
de decesul fetiţei (calificare care a rămas în vigoare pînă la
urmă).[59]
Şi un alt exemplu din practica judiciară: chirurgul Spi-
talului Clinic Republican C., de 42 de ani, a fost învinuit de
neacordarea ajutorului medical, fapt care a condus la deces,
conform art. 115, alin. 2 din CP al RM. El a fost învinuit de
faptul că la 8 iulie 1997, fiind chirurg superior de serviciu
la Spitalul Clinic Republican şi aflîndu-se în exerciţiul func-
ţiunii, la ora 21 şi 30 de minute l-a internat pe bolnavul V.C.
care era în stare gravă. În pofida acestei stări, care progresa
permanent, chirurgul C. l-a operat pe bolnav tocmai în a doua
zi, 9 iulie, la ora 11, adică peste 12 ore după spitalizare.
La urmărirea penală, medicii-legişti au dat un aviz pre-
cum că decesul bolnavului V.C. a survenit în urma operaţiei
întîrziate cu 12 ore după internare. Procurorul a aprobat în-
cheierea de învinuire conform art. 115, alin. 2 din CP al RM
şi a expediat dosarul în judecată. În instanţă, martorul V.H.
(viceministrul sănătăţii) a explicat că operaţia nu a fost în-
tîrziată, că la dispoziţia medicului sînt 12-24 de ore pentru a
133
preciza diagnosticul, deşi diagnosticul era cunoscut, pentru
că bolnavul a fost operat cu 6 zile mai devreme, adică la 2
iulie 1997, şi a fost internat la 8 iulie cu o complicaţie posto-
peraţională. V.H. a mai explicat că boala lui C. era incurabilă
şi el nu avea şanse să supravieţuiască chiar dacă ar fi fost
operat imediat, la internare, la 8 iulie 1997, la ora 21 şi 30 de
minute. În instanţă au mai fost audiaţi de asemenea ca marto-
ri subalternii lui V.H. – G.B., şeful secţiei de gastrologie de la
spitalul amintit, şi A.B., medicul care l-a operat pe bolnavul
V.C. la 2 iulie şi l-a externat mai înainte de timp din spital,
adică la 7 iulie, medicul A.T. şi E.M., şefa secţiei de reanimare
de la acelaşi spital, care încă pînă la pronunţarea sentinţei a
declarat că chirurgul C. este nevinovat.[60]
În ultimul timp, în mass-media din republica noastră sînt
publicate materiale despre multe cazuri de abuz, de extorcare
de bani de la pacienţi, de neglijenţă infracţională a medicilor
care conduc spre decesul pacienţilor. Din păcate, nu se ştie de
ce infracţiunile medicale nu sînt incluse în cronica criminală.
Din ea aflăm aproape în fiecare zi cîţi oameni au murit în urma
incendiilor, accidentelor rutiere, fiind atacaţi de bandiţi etc. La
faţa locului vin grupe operative de anchetă, se intentează cau-
ze penale, se fac cercetări, dar iată, cîţi pacienţi mor în spitale,
în secţiile de reanimare după acordarea „serviciilor” medicale
plătite rămîne a fi o taină ascunsă cu şapte peceţi, care se des-
coperă uneori doar în unele publicaţii. Unii „esculapi” au în-
suşit bine că cea mai bună apărare în aceste cazuri este ofensi-
va, de aceea cînd se întîmplă ceva, îndată îi ameninţă pe jurnalişti
că li se vor intenta cauze penale pentru calomniere.
Bănuiţii de neglijenţă medicală şi susţinătorii lor de rang
înalt încearcă să justifice decesele pacienţilor printr-un tertip
alambicat care dă efect pe parcursul mai multor ani. Ca răs-
puns la pretenţiile rudelor pacienţilor decedaţi ei declară tu-
turor acelaşi lucru: „Ce vreţi? Ruda dumneavoastră a bolit în
copilărie de gripă, difterie şi de multe alte maladii incurabile
134
în Moldova. În general, nu este clar cum, în pofida pronosticu-
rilor medicale, el a trăit atîţia ani.”.
Este caracteristic în acest sens un caz descris de A.B. în
„Nezavisimaia Moldova” din 4 februarie 2003, sub titlul „Sin-
guri taie, singuri coase…”. Esenţa publicaţiei: Pacientei A.G.
din Orhei i s-a spus în unul din spitalele din Chişinău că ea
are nevoie urgent de operaţie. Chirurgul a încredinţat-o pe
femeie că poate fi salvată şi ea a căzut de acord să fie operată.
Dar cum putea să nu fie de acord, să nu se încredinţeze unui
doctor habilitat, profesor?
Soţul pacientei A.G. a povestit că în ajunul operaţiei me-
dicul l-a invitat şi i-a spus direct: „pentru munca mea trebuie
să plătiţi”. Soţul grijuliu, a împrumutat o sută de dolari şi i-a
adus-o medicului. Acesta l-a încredinţat: „nu vă neliniştiţi,
am s-o salvez pe soţia dumneavoastră”. Peste zece zile după
operaţie A.G. a decedat.
Despre extorcarea de bani de către medici scriu nu numai
pacienţii şi rudele acestora, dar şi înşişi medicii. Iată ce scrie
în „Nezavisimaia Moldova” doctorul în ştiinţe medicale A.M.
din Soroca: „Acum chiar şi medicii de înaltă calificare nu re-
fuză şpaga sau cadourile. Aceasta a intrat deja în obişnuinţă,
a devenit regulă, astfel încît unii medici le extorchează de la
bolnavi”.
Faptul că pînă la efectuarea operaţiei medicii deseori ex-
torchează mită sau recompense ilegale poate demonstra că ei
prevăd posibilitatea decesului pacientului (în caz de deces nu
vor mai avea de la cine lua bani). În acest caz, ei acţionează
cu multă încredere în sine, fiind siguri că nu vor fi pedepsiţi
chiar şi în cazul unor urmări tragice. Aceşti esculapi amarnici
încearcă să-şi justifice infracţiunile prin argumente ciudate de
tipul celor care i-au fost spuse cetăţenei V.G., fiica pacientei
decedate: „Totuna mama dumneatale nu ar fi dus-o prea mult.
Jumătate de an, dar poate şi mai puţin”. De parcă aceasta le-ar
da dreptul să urgenteze acest deces, să-l lipsească pe pacient
135
de viaţă în mod anticipat. Nici unul dintre medici, chiar şi cel
mai experimentat, nu poate spune exact cît ar fi trăit pacientul
fără o operaţie negîndită, necalificată. Sînt cazuri cînd ar fi
trăit foarte mult.
Dar iată ce povesteşte E.R. despre serviciile medicale din
Spitalul Salvării în articolul „Piciorul de diamant sau aventuri-
le incredibile ale unui englez în spital” („Chişinevskie novos-
ti” din 31 ianuarie 2003). „Mulţumirea” pentru anesteziolog a
constituit o sută de lei, iar cea pentru chirurg – 300. Englezul
bogat, ca răspuns la propunerea de a rămîne pentru cîteva zile
în spital, a exclamat ca şi compatrioţii săraci ai noştri: „Mai
bine să mor acasă”.

2.5. Constrîngerea persoanei la prelevarea

organelor sau þesuturilor pentru transplantare
Articolul 158 din CP al RM prevede răspunderea pentru
„(1) Constrîngerea persoanei la prelevarea organelor sau ţesu-
turilor pentru transplantare sau pentru alte scopuri, săvîrşită cu
aplicarea violenţei ori cu ameninţarea aplicării ei.
(2) Aceeaşi acţiune, săvîrşită asupra unei persoane des-
pre care cel vinovat ştia cu certitudine că se află în stare de
neputinţă ori în dependenţă materială ori altă dependenţă faţă
de el”.
Obiect al infracţiunii îl constituie relaţiile sociale ce ţin de
protecţia sănătăţii, de inviolabilitatea corporală sau de liberta-
tea psihică a persoanei.
Obiectul material al infracţiunii îl constituie nu orice ma-
teriale anatomice ale omului, ci numai organele şi ţesuturile
acestuia. Aspectul obiectiv al infracţiunii este exprimat în ac-
ţiuni de constrîngere a persoanei pentru a i se preleva organe
sau ţesuturi pentru transplantare sau în alte scopuri, acţiuni să-
vîrşite cu aplicarea violenţei sau cu ameninţarea aplicării ei.
Prin constrîngere se înţelege aplicarea faţă de om a violen-
136
ţei fizice (lovituri, leziuni corporale uşoare, privare de libertate
etc.) sau psihice (ameninţare cu aplicarea violenţei fizice), sau
aplicarea ameninţării cu divulgarea unor informaţii care îl pre-
judiciază pe om, cu ameninţarea distrugerii bunurilor lui sau
cu prejudicierea intereselor ocrotite de drept ale acestuia (de
exemplu, concedierea din serviciu etc.). Scopul constrîngerii
constă în a obţine de la om, împotriva voinţei sale, acordul de
a i se preleva oricare organ sau ţesut.
Componenţa infracţiunii este formală: infracţiunea este
terminată din momentul constrîngerii, indiferent de faptul
dacă s-a reuşit sau nu a se depăşi rezistenţa victimei.
Sub aspect subiectiv, infracţiunea prevăzută de art. 158
din CP al RM se caracterizează printr-o intenţie directă. Sco-
pul prelevării de la om, prin constrîngere, a organelor sau ţe-
suturilor acestuia este transplantarea lor către altă persoană.
Motivele pot fi de natură materială sau din porniri carieriste
(de exemplu, dorinţa de a face sluj şefului), precum şi dorinţa
de a acorda un ajutor omului apropiat din contul sănătăţii şi
vieţii unei persoane străine.
Subiect al prelevării ilegale de organe şi ţesuturi pentru
transplantare, săvîrşită cu aplicarea violenţei sau cu amenin-
ţarea aplicării acesteia (art. 158, alin. 1 din CP al RM) poate fi
atît un medic care efectuează prelevarea organelor sau ţesutu-
rilor, cît şi o altă persoană care săvîrşeşte acţiunea de constrîn-
gere a victimei pentru a obţine acordul acesteia de prelevare a
organelor sau ţesuturilor. În afară de aceasta, subiect al acestui
tip de infracţiune calificată (art. 158, alin. 2) mai poate fi o
persoană de care victima a fost într-o dependenţă materială
sau de altă natură. Se consideră neputincioasă acea stare a per-
soanei în care ea nu poate, fără un ajutor din exterior, să ia mă-
suri eficiente pentru a-şi proteja existenţa. Cauzele neputinţei
pot fi vîrsta prea fragedă, bătrîneţea, starea de boală sau alte
stări cum ar fi cea de ebrietate sau de influenţă a stupefiante-
lor, traumatismul, leşinul, lipsa cunoştinţelor şi a deprinderi-
137
lor necesare de comportament în condiţii extreme (inundaţie,
cutremur de pămînt), lipsa dexterităţilor de utilizare a unor
mecanisme, mijloace tehnice de salvare sau neputinţa de a le
conduce, accidente etc.
Dependenţa materială înseamnă starea în care victima este
întreţinută total sau parţial de către persoana vinovată, precum
şi alte stări de dependenţă patrimonială cum ar fi dependenţa
debitorului de creditor, a moştenitorului de persoana care îi
lasă o moştenire etc. Prin dependenţa de altă natură trebuie
să înţelegem dependenţa de serviciu, de căsătorie, acea care
ţine de locuirea în spaţiul locativ al persoanei vinovate, depen-
denţa celui aflat sub tutelă de tutore, a pacientului de medic,
dependenţa bănuitului de organele de urmărire penală etc.
În România, răspunderea pentru aceste infracţiuni este
prevăzută în Legea nr. 2/1998 din 10 ianuarie 1998 („Moni-
torul Oficial”, nr. 8 din 13 ianuarie 1998). În plus, volumul
de fapte pasibile de pedeapsă ce intră în această lege este mai
mare decît cel din CP al RM, FR, Ucrainei.
Aceste infracţiuni, mai ales transplantarea ilegală a ri-
nichilor, au căpătat în multe ţări o răspîndire foarte largă. În
legătură cu aceasta, în Moldova, Rusia, Polonia şi chiar în
Africa îndepărtată sînt intentate cauze penale. Poliţia Repu-
blicii Sud-Africane a descoperit un sindicat internaţional care
se ocupa cu comerţul ilegal de organe umane şi cu operaţii
de transplantare a rinichilor într-un spital particular din Afri-
ca de Sud. Chirurgii de la clinica „Sfîntul August” din oraşul
Durban erau strîns legaţi cu o grupare criminală din Brazilia
şi Israel. Faptul a devenit cunoscut datorită a doi cetăţeni re-
ţinuţi din aceste ţări, care veniseră la Durban pentru a-şi vin-
de rinichii. Membrii grupării criminale le-au propus cîte zece
mii de dolari pentru un rinichi. Pentru cei care au nevoie să-şi
transplanteze aceste organe ele pot fi cumpărate, dar deja cu
o sută douăzeci mii de dolari. După o schemă bine elaborată
care funcţiona mai mult de un an, donatorul şi persoana care
138
avea nevoie de transplantare erau aduşi la Durban, unde li se
făceau operaţii. În Brazilia sînt reţinuţi deja 11 oameni bănuiţi
de căutarea unor donatori potenţiali de organe umane.[61]
Privitor la transplantarea ilegală de organe sau ţesuturi,
articolul 120 din CP al FR coincide textual cu art. 158 din
CP al RM, iar art. 143 din CP al Ucrainei reglementează mai
detaliat răspunderea pentru trei tipuri de infracţiuni. Iată regle-
mentările prevăzute de normele ucrainene:
1) Încălcarea modului de transplantare a organelor şi ţesu-
turilor umane, stabilit prin lege;
2) Prelevarea de la persoane, prin constrîngere sau înşelă-
ciune, a organelor sau ţesuturilor în scop de transplantare;
3) Acţiunile prevăzute de alineatul doi al prezentului ar-
ticol, săvîrşite în raport cu persoana care se află în stare de
neputinţă sau de dependenţă materială ori de altă natură de
persoana vinovată;
4) Comerţul ilegal cu organe sau ţesuturi umane;
5) Acţiunile prevăzute de alineatele 2, 3 sau 4 din prezen-
tul articol, săvîrşite în urma unei înţelegeri prealabile dintre un
grup de persoane, sau participarea în organizaţii transnaţiona-
le care se ocupă de asemenea activitate.
Aşadar, legiuitorul Ucrainei a prevăzut şi alte circumstan-
ţe agravante despre care era vorba şi în exemplul dat mai sus
din Republica Sud-Africană.
În Moldova, în afară de art. 158 din CP al RM, transplan-
tarea organelor şi a ţesuturilor umane este reglementată de
Legea cu privire la transplantarea organelor şi a ţesuturilor
umane nr. 473-XIV din 25 iunie 1999 („Monitorul Oficial”
nr. 94-95/474 din 26 august 1999) şi de ordinul ministrului
sănătăţii nr. 297 din 16 decembrie 1999 cu privire la aplica-
rea legii amintite („Monitorul Oficial” nr. 29-30/99 din 16
martie 2000).
Constrîngerea este o presiune psihică exercitată în orice
formă asupra victimei: ameninţare, promisiune, propunere de
139
cadouri sau de bani etc. Ameninţările pot degrada în violenţă.
De exemplu, victima poate fi bătută, legată şi adusă într-o in-
stituţie medicală pentru operaţie forţată. Una dintre formele de
constrîngere pentru prelevarea organelor sau ţesuturilor poate
fi înşelăciunea, sub pretextul necesităţii efectuării unei opera-
ţii medicale.
Termenul organe umane înseamnă părţi ale organismu-
lui care îndeplinesc una sau cîteva funcţii specifice. Organele
umane care pot fi obiect de transplantare sînt: inima, plămî-
nii, complexul inimă-plămîni, ficatul, rinichii, pancreasul
împreună cu duodenul, splina. Termenul ţesuturi umane în-
seamnă un sistem de celule şi structuri acelulare care se ca-
racterizează printr-o dezvoltare, structură şi funcţii specifice
comune. Există trei tipuri de ţesuturi: 1) ţesuturi moi (menin-
gele tare al creierului, pericardul); 2) ţesuturi ale aparatului
locomotor; 3) vase şi supape; 4) alte ţesuturi.
Norma privitor la transplantarea ilegală a organelor şi ţe-
suturilor este cu totul nouă în legislaţia penală a RM. Apariţia
ei a fost acuzată de progresul din medicină, în domeniul tran-
splantării organelor şi ţesuturilor. Transplantarea a generat şi
posibilitatea apariţiei unor situaţii criminale, legate de căuta-
rea persoanelor potrivite pentru prelevarea de la ele a organe-
lor şi ţesuturilor, inclusiv prin constrîngere.
Infracţiunea se consideră consumată din momentul con-
strîngerii. Dacă constrîngerea este realizată şi organele sau
ţesuturile victimei sînt prelevate, fapta trebuie calificată ca o
totalitate de acţiuni săvîrşite conform art. 158 din CP al RM şi,
în funcţie de urmări, conform art. din CP care prevede răspun-
derea pentru cauzarea unei daune grave sau mai puţin grave
sănătăţii. În cazul decesului victimei, infracţiunea trebuie ca-
lificată ca o totalitate conform art. 158 din CP şi conform art.
145, alin. 3, p. 1 din CP al RM.
Sub aspect subiectiv, infracţiunea este săvîrşită cu intenţie
directă: vinovatul acţionează conştient, conform scopului de a
140
o constrînge pe victimă să-şi dea consimţămîntul de prelevare
de la ea a unui organ sau ţesut. Subiect al infracţiunii poate fi
o persoană care a atins vîrsta de 16 ani.
Dependenţa materială, despre care am vorbit ceva mai
sus, mai poate fi de exemplu între soţi, părinţi şi copii, în-
tre înfietori şi înfiaţi, între tutelă şi persoanele tutelate etc.[62]
După cum am mai remarcat, art. 143 din CP al Ucrainei pre-
vede şi alte circumstanţe agravante. Acest articol, alin. 4, pre-
vede răspunderea pentru comerţul ilegal cu organe şi ţesuturi
umane, care trebuie înţeles ca afaceri de cumpărare-vînzare a
organelor şi ţesuturilor umane, cu excepţia măduvei. Pentru
calificarea acţiunilor prevăzute de art. 143, alin. 4, nu are im-
portanţă dacă organele şi ţesuturile umane sînt prelevate legal
sau ilegal. În Ucraina, „vînzarea” organelor şi ţesuturilor de
la un donator-cadavru de către persoanele a căror acord este
obligatoriu pentru prelevare de la donatorul-cadavru, poate fi
calificată drept activitate comercială ilegală cu organe şi ţesu-
turi umane.[63]
Însă din comentariul indicat mai sus nu este clar dacă do-
natorul viu este tras la răspundere penală pentru vinderea orga-
nelor sau ţesuturilor sale. Dar iată că legiuitorii din Germania
şi România au o atitudine mult mai clară în această chestiune.
Art. 16 din Legea României nr. 2/1998 prevede că „este in-
fracţiune şi se pedepseşte prin privaţiune de libertate de la unu
pînă la trei ani acţiunea persoanei care îşi transmite organele
sau ţesuturile sale în scop de obţinere a unui profit”. Această
lege prevede răspunderea penală şi pentru alte fapte legate de
transplantarea organelor şi ţesuturilor, care sînt pedepsite şi de
CP al RM, CP al FR, CP al Ucrainei.
Un cetăţean al Austriei care locuieşte în Germania (pă-
mîntul Gessen) a fost pedepsit cu patru luni de privaţiune
de libertate şi amendă de două mii de euro pentru comerţ
ilegal cu organe umane. Încă în 2001, austriacul a anunţat
în internet că-şi vinde un rinichi. La anunţul său a reacţionat
141
unul din telejurnaliştii germani care a hotărît să joace rolul
de cumpărător. Întîlnirea cu austriacul şi negocierea preţului
a fost înregistrată cu o cameră ascunsă. Donatorul benevol a
cerut pentru un rinichi 66 de mii de euro, care i-au fost pro-
mişi. Însă după demonstrarea peliculei procuratura l-a tras
pe austriac la răspundere penală. La judecată, muncitorul-in-
stalator de 48 de ani a explicat că a vrut să salveze de fali-
ment firma prietenei sale şi nu a presupus că pentru vinderea
propriului rinichi el poate fi pedepsit. Între altele, sentinţa a
fost foarte blîndă. Potrivit legislaţiei germane, transplantarea
ilegală a organelor se pedepseşte cu închisoare pe termen de
pînă la cinci ani.[64]
Credem că introducerea unei norme analogice în CP al
RM ar reduce substanţial numărul donatorilor benevoli, prin
urmare şi numărul infracţiunilor săvîrşite în legătură cu tran-
splantarea ilegală a organelor sau ţesuturilor umane.

2.6. Primirea unei remuneraþii ilicite

pentru îndeplinirea lucrãrilor legate de
deservirea populaţiei (art. 256 din CP al RM)
Articolul 256 din CP al RM prevede:
„(1) Primirea prin extorcare, de către un lucrător fără
funcţie de răspundere dintr-o întreprindere, instituţie sau orga-
nizaţie, a unei remuneraţii pentru îndeplinirea unor lucrări sau
pentru prestarea unor servicii în sfera comerţului, alimentaţiei
publice, transportului, deservirii sociale, comunale, medicale
sau de altă natură, lucrări şi servicii ce ţin de obligaţiile de ser-
viciu ale acestui lucrător, se pedepseşte cu amendă în mărime
de pînă la 200 unităţi convenţionale sau cu muncă neremune-
rată în folosul comunităţii de la 120 pînă la 180 de ore.
(2) Aceeaşi acţiune săvîrşită:
a) repetat;
142
 b) de două sau mai multe persoane;
c) în proporţii mari
se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 400 uni-
tăţi convenţionale sau cu închisoare de pînă la doi ani.
Obiectul acestei infracţiuni îl constituie relaţiile sociale
care asigură activitatea normală a întreprinderilor, instituţii-
lor şi organizaţiilor, indiferent de forma de proprietate, care
deservesc populaţia, precum şi interesele patrimoniale ale ce-
tăţenilor, adică proprietatea acestora.
Prin recompensă ilegală trebuie să se înţeleagă un profit
cu caracter patrimonial: obţinerea de bani, de mărfuri indu-
striale, alimentare sau de alte bunuri.[65]
Pentru a considera că infracţiunea este consumată, nu are
importanţă dacă acţiunile ilegale de recompensă sînt realizate,
dacă persoana a avut în general intenţia să săvîrşească (să nu
săvîrşească) asemenea acţiuni, dacă recompensa ilegală este
primită pînă sau după săvîrşirea (nesăvîrşirea) acţiunilor con-
diţionate de ea, dacă a fost sau nu a fost condiţionată primirea
recompensei pentru săvîrşirea (nesăvîrşirea) unor acţiuni de
către persoană făcînd uz de serviciu.
Primirea unei recompense ilegale trebuie neapărat delimitată
de corupţia pasivă (art. 324 din CP al RM) ai cărei subiecţi pot fi
numai persoane cu funcţii de răspundere.
Cercul de relaţii sociale care constituie obiectul direct al co-
ruperii pasive şi al primirii de mită (art. 333 din CP al RM) include
de asemenea, spre deosebire de primirea recompensei ilegale, şi
raporturile sociale din sfera relaţiilor administrative nestatale.[66]
Din CP al FR din a. 1996 a dispărut articolul 1562. Aceasta
s-a întîmplat, probabil, pentru că norma respectivă era aplicată
rar sau în general nu era aplicată, după cum între altele nu era
aplicat nici fostul articol 1603 din CP al RM din 1961. În noul
CP al Ucrainei acest articol e sub numărul 354 – Primirea unei
recompense ilegale de către un lucrător al unei întreprinderi,
instituţii sau organizaţii de stat.
143
 Obiectul juridic special al acestei infracţiuni este unul
complex (adică, un obiect juridic principal şi altul secundar).
Obiectul juridic principal îl reprezintă corectitudinea şi probi-
tatea îndeplinirii de către lucrător a obligaţiilor sale de servi-
ciu. Obiectul juridic secundar este format din relaţiile sociale
ce vizează libertatea morală a unei alte persoane.
Obiectul material există în cazul în care remuneraţia are
o natură materială. În general însă, prin remuneraţie trebuie
înţelese ofertele, banii, titlurile de valoare, alte bunuri sau
avantaje patrimoniale, servicii, privilegii, alte avantaje, care
nu i se cuvin făptuitorului, neexistînd vreun temei legal care ar
justifica primirea remuneraţiei de către făptuitor.[67]
Profitul cu caracter patrimonial include drepturile patri-
moniale, orice acţiuni şi servicii cu caracter patrimonial. Prin
acţiuni şi servicii cu caracter patrimonial trebuie înţelese ori-
ce lucrări (de exemplu, de construcţie, de reparaţie), oferirea
unor bilete pentru sanatorii sau turism, pentru transport etc.
Sub aspect obiectiv, infracţiunea se exprimă în primirea
de către lucrătorul întreprinderii, instituţiei sau organizaţiei,
prin extorcare, a unor bunuri materiale sau profituri cu carac-
ter patrimonial, pentru îndeplinirea unor acţiuni făcîndu-se uz
de serviciu. Cu alte cuvinte, infracţiunea are o componenţă
formală şi este considerată ca fiind terminată din momentul
obţinerii recompensei ilegale, indiferent de faptul dacă mun-
cile sau serviciile au fost îndeplinite sau nu.
În acest caz, răspunderea apare numai în cazul primirii
recompensei ilegale (a mitei), pentru că semnul distinctiv
obligatoriu al părţii obiective a infracţiunii este extorcarea re-
compensei.
Primirea recompensei – mulţumirii nu este o infracţiune.
Aspectul subiectiv al infracţiunii prevede prezenţa inten-
ţiei directe, a motivului de profit şi al scopului de îmbogăţire
ilegală. Subiecţi ai infracţiunii pot fi orice lucrători (în afară
de persoane cu funcţii de răspundere) care, făcînd uz de ser-
144
viciu, pot săvîrşi anumite acţiuni în interesul altei persoane
pentru o recompensă ilegală.
Răspunderea apare în condiţiile în care recompensa ilega-
lă este primită pentru îndeplinirea acţiunilor care: 1) intră în
competenţa persoanei respective, adică în cercul său de obli-
gaţii profesionale sau 2) intră în competenţa altei personae,
care săvîrşeşte aceste acţiuni la rugămintea vinovatului.
Primirea recompensei ilegale trebuie delimitată de primirea
mitei. Principalul semn distinctiv este semnul subiectului infrac-
ţiunilor indicate. Subiect al primei infracţiuni poate fi orice lucră-
tor care nu este persoană cu funcţii de răspundere, iar subiect al
primirii de mită – numai persoane cu funcţii de răspundere.[68]
La 27 martie 2000, Procuratura Sectorului Botani-
ca, mun. Chişinău, a expediat în instanţă dosarul penal nr.
2000427007 cu învinuirea medicului V., ginecolog la Clinica
Centrală a Spitalului Feroviarilor, de săvîrşirea unei infracţiu-
ni prevăzută de art. 1893, alin. 1 din CP al RM din 1961. Acest
articol prevede pedeapsa pentru „primirea de către funcţionarii
organelor administrării publice, ai altor întreprinderi, instituţii şi
organizaţii de stat care nu sînt persoane cu funcţii de răspundere,
a unei recompense sau profit material ilegal de la cetăţeni pentru
îndeplinirea unor acţiuni sau servicii care intră în obligaţiile lor
de serviciu…” (în noul CP al RM acesta este articolul 330 cu
un conţinut analogic). V. era învinuit de faptul că la 24 ianua-
rie 2000 a primit-o pentru un examen medical pe cetăţeana R.
care, fiind gravidă, l-a rugat pe medic să-i dea un document de
transfer în secţia de maternitate a spitalului. Ştiind că R. nu ţine
de categoria lucrătorilor căii ferate care se bucură de asistenţă
medicală gratuită, V. a căzut de acord să-i elibereze documentul
cerut, însă pentru aceasta a cerut de la R. o sută de dolari SUA.
La 31 ianuarie 2000 R. i-a dat lui V. 800 de lei cu care
acesta a fost descoperit în flagrant. V. nu şi-a recunoscut vi-
novăţia, însă vina lui a fost demonstrată pe deplin de probele
acumulate.
145
 Prin sentinţa Judecătoriei Sectorului Botanica din 23 iu-
nie 2000 V. a fost declarat vinovat în conformitate cu articolul
1893 din CP al RM şi pedepsit cu o amendă de 50 de salarii
minime.[69]
Presupunem că în 1996 articolul 1562 a fost exclus din CP al
FR din cauza că după adoptarea în 1995 a Codului civil al FR pri-
mirea de recompense ilegale devenise nepasibilă de pedeapsă.
Potrivit art. 575 din CC al FR, intitulat „Cadouri interzise”,
nu se permite dăruirea de cadouri cu excepţia unor cadouri obiş-
nuite, al căror cost nu depăşeşte 5 salarii minime (3000 de ru-
ble):
1) de către minori şi cetăţeni care nu sînt în stare de răs-
pundere, precum şi de la reprezentanţii legali ai acestora;
2) lucrătorilor instituţiilor medicale şi educative, institu-
ţiilor de protecţie socială şi altor instituţii analogice – de către
cetăţenii care se află în ele la tratament, întreţinere sau educa-
ţie, de către soţii şi rudele acestor cetăţeni;
3) funcţionarilor de stat şi funcţionarilor din organele mu-
nicipale de învăţămînt, în legătură cu funcţiile pe care le deţin
şi cu obligaţiile lor de serviciu;
4) în raporturile dintre organizaţiile comerciale.
În CP al RSFSR a fost introdus articolul 1562 prin Decre-
tul Prezidiului Sovietului Suprem al RSFSR din 21 septem-
brie 1981. Peste o lună, dar mai exact la 19 octombrie 1981,
în CP al RM a fost introdus un articol analogic – 1603, iar
articolul 1893 a fost introdus prin legea din 19 noiembrie 1997.
După exemplul Codului civil al Rusiei, autorii Codului civil
al RM, adoptat la 6 iunie 2002 şi intrat în vigoare la 12 iunie
2003, de asemenea au introdus articolul 832, intitulat „Daruri
interzise”.
Iată conţinutul acestuia: „cu excepţia unor cadouri neimpor-
tante oferite, cu scopul exprimării unor obligaţii morale, nu de
oferirea de daruri:
a) de la persoane care nu sînt în stare de răspundere;
146
 b) proprietarilor, administratorilor sau lucrătorilor insti-
tuţiilor curative, de învăţămînt, ai instituţiilor de protecţie so-
cială şi ai altor instituţii similare, de către o persoană care se
află în aceste instituţii sau de către soţul sau rudele acesteia de
pînă la gradul patru de rudenie inclusiv. Această regulă nu are
incidenţă asupra relaţiilor dintre rudele de pînă la gradul patru
de rudenie inclusiv;
c) în relaţiile dintre persoanele juridice, ale căror scop
este de a primi profit.”
La aplicarea art. 832 din CC al RM apare imediat întreba-
rea: care cadouri trebuie considerate neimportante? Probabil,
aceasta va depinde de situaţia materială a celui care dăruieşte,
precum şi a persoanei care primeşte darul. Pentru persoanele
bogate poate fi neimportant şi un cadou destul de scump. Toc-
mai de aceea considerăm că autorii CC al Rusiei au procedat
corect cînd au considerat necesar să stabilească totuşi costul
unui cadou neimportant ca fiind egal cu 5 salarii minime (3000
de ruble), deşi această sumă ar fi, bunăoară pentru pensionari,
destul de importantă. Sîntem îngrijoraţi ca nu cumva introdu-
cerea articolului 832 în CC al RM să reducă de asemenea la
zero aplicarea articolului 256 din CP al RM.
Însă, după cum se ştie, în primii ani după introducerea
acestor norme în CP al RSFSR, al Republicii Moldova şi al
altor republici, problemei răspunderii pentru infracţiunile ară-
tate mai sus i se acorda multă atenţie.
Iniţial, la 5 octombrie 1982, Plenul Judecătoriei Supreme
a Federaţiei Ruse, iar ceva mai tîrziu, adică la 1 decembrie
1983, Plenul Judecătoriei Supreme a URSS au examinat pro-
blema „Cu privire la aplicarea de către instanţe a legislaţiei
referitoare la răspunderea pentru primire ilegală de recompen-
să de la cetăţeni pentru îndeplinirea unor lucrări legate de des-
ervirea populaţiei” (Hotărîrea Plenului Judecătoriei Supreme
a URSS, nr. 11 din 1 decembrie 1983). Plenul a remarcat că
lupta împotriva acestor infracţiuni a fost insuficient de acti-
147
vă şi le-a dat instanţelor instrucţiunile necesare pentru toate
problemele care apăreau în practica judiciară la dezbaterea
cazurilor din această categorie. În punctul trei al Hotărîrii se
arată că „subiect al infracţiunii prevăzute de art. 1562 din CP
al RSFSR şi de articolele corespunzătoare din codurile penale
ale altor republici unionale poate fi orice persoană (în afară
de cea cu funcţii de răspundere) ale cărei obligaţii de serviciu
constau în deservirea directă a populaţiei (lucrători din comerţ,
din alimentarea publică, din ateliere, din întreprinderi tehnice,
din administrarea spaţiului locativ, din gări, din întreprinderi
de telecomunicaţii etc.)”. Nu este clar de ce în această listă de
subiecţi ai infracţiunii nu au fost incluşi lucrătorii medicali,
care şi atunci, şi acum extorchează ilegal recompense.
În punctul 5 al Hotărîrii Plenului Judecătoriei Supreme
a RSFSR se explică că „prin extorcarea recompensei ilega-
le, prin punerea intenţionată a cetăţeanului în condiţiile în
care el este constrîns să plătească o asemenea recompensă
pentru prevenirea unor urmări dăunătoare asupra intereselor
sale legitime, trebuie să înţelegem, în cazul de faţă, săvîrşi-
rea de către lucrătorul din sfera de deservire a populaţiei a
unor acţiuni care împiedică îndeplinirea muncii sau prestarea
serviciilor în modul stabilit şi în termenele stabilite, sau refu-
zul neîntemeiat de a îndeplini obligaţiile de serviciu puse în
sarcina sa (sub pretextul de penurie de mărfuri necesare, de
produse, medicamente, cărţi, piese de schimb şi materiale,
de insuficienţă de timp, de volum prea mare de muncă sau de
imposibilitate a îndeplinirii muncii fără cheltuieli suplimen-
tare etc.)”.[70]
La 19 octombrie 1981 a fost adoptat Decretul Prezidiului So-
vietului Suprem al RSS Moldoveneşti „cu privire la aplicarea art.
1603 din CP al RSS Moldoveneşti” care prevedea răspunderea
pentru primirea unei recompense ilegale de la cetăţeni pentru
îndeplinirea unor munci legate de deservirea populaţiei.[71]
Plenul Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova din 8
148
iunie 1992 de asemenea a examinat problema „cu privire la
aplicarea în practica judiciară a legislaţiei care reglementează
raporturile în domeniul deservirii populaţiei”. Însă, probleme-
le deservirii medicale a populaţiei au rămas neabordate. Au
fost examinate doar problemele de răspundere civilă care de-
curg din contracte de împrumut, de folosire a bunurilor, de
comenzi, de comisioane, de păstrare. [72]
Oarecum altfel sînt soluţionate problemele privind răs-
punderea pentru primirea ilegală de recompense (de bunuri
ilicite) în CP al României. Articolul 256, intitulat „Primirea
de foloase necuvenite”, prevede răspunderea pentru „primirea
de către un funcţionar, în mod direct sau indirect, a unor bani
sau a altor profituri după îndeplinirea unor acţiuni care intră în
obligaţiile de serviciu ale acestuia şi pe care el era obligat să le
îndeplinească, – se pedepseşte prin privaţiune de libertate pe
un termen de la 6 luni la 5 ani.
Banii, bunurile sau alte valori primite sînt confiscate, iar
dacă acestea nu sînt descoperite, condamnatul restituie valoarea
acestuia în bani.”
Această cerinţă corespunde cu explicaţiile date de Plenul
Judecătoriei Supreme a RSFSR, punctul 9, precum că „banii şi
alte valori primite ca recompensă ilegală de la persoane pen-
tru îndeplinirea unor lucrări legate de deservirea populaţiei,
declarate ca probe materiale, vor fi trecute în folosul statului
în conformitate cu art. 86, p. 4 din CPP al RSFSR, iar în ca-
zurile nedescoperirii lor, totul ce a fost achiziţionat în mod
neîntemeiat de către vinovat va fi sechestrat în folosul statului
în conformitate cu art. 473 din CC al RSFSR”.
În afară de aceasta, potrivit CP al României, pentru răspun-
dere nu se cere ca recompensa să fie obţinută prin extorcare. Şi
încă o diferenţă esenţială. În cazul în care funcţionarul pretinde
să obţină recompensă necuvenită pînă la îndeplinirea acţiunilor
ce intră în obligaţiile de serviciu ale acestuia, acţiunile lui vor
fi calificate ca luare de mită.[73]
149
 Însă, şi în acest caz autorii de asemenea nu pomenesc ni-
mic despre medici în calitate de potenţiali subiecţi ai acestei
infracţiuni.
Art. 256, alin. 2 prevede răspunderea pentru aceeaşi ac-
ţiune săvîrşită:
a) în mod repetat;
b) de către două sau mai multe persoane;
c) în volum mare.
Potrivit articolului 31 din CP al RM, infracţiunea repetată
este considerată o faptă, identică sau asemănătoare, săvîrşită
de două sau de mai multe ori, prevăzută de aceeaşi normă pe-
nală, cu condiţia că persoana nu a fost condamnată nici pentru
una dintre ele şi nu a expirat termenul de prescripţie.
Acelaşi lucru se referă şi la faptul repetării infracţiunii
care constituie un semn arătat în art. 256 din CP al RM. Primi-
rea unei recompense ilicite de la două sau mai multe persoane
pentru îndeplinirea unei munci sau pentru prestarea unor ser-
vicii trebuie calificată conform art. 256, alin. 2 din CP al RM
ca semn al repetării.
Nu constituie o repetare extorcarea recompensei ilicite
de la un grup de persoane pentru îndeplinirea unei munci sau
prestarea unor servicii în interesele tuturor persoanelor de la
care a fost extorcată recompensa.
Nu se consideră repetată nici primirea de recompensă ili-
cită în tranşe, pentru îndeplinirea aceleiaşi munci sau pentru
prestarea aceloraşi servicii.
Infracţiunea prevăzută de art. 256 din CP al RM se con-
sideră săvîrşită de către două sau mai multe persoane atunci
cînd există toate semnele unei complicităţi.
Primirea unei recompense ilicite pentru îndeplinirea unor
munci sau prestarea unor servicii către populaţie se consideră
săvîrşită în volum mare dacă suma în bani sau costul bunuri-
lor în momentul săvîrşirii infracţiunii depăşeşte suma de 500
unităţi convenţionale.[74]
150
 2.7. Lipsirea de viaþã la dorinþa persoanei
(eutanasia)
Articolul 148 din CP al RM prevede că „lipsirea de viaţă a
persoanei în legătură cu o maladie incurabilă sau cu caracterul
insuportabil al suferinţelor fizice, dacă a existat dorinţa victi-
mei sau, în cazul minorilor, a rudelor acestora, se pedepseşte
cu închisoare de la trei la şapte ani”.
Răspunderea penală pentru eutanasia activă şi pentru cea
pasivă este prevăzută în legislaţia penală a diverselor ţări.
Articolul 83 din CP al Argentinei: „Se pedepseşte prin pri-
vaţiune de libertate de la un an la patru ani cu încarcerare în în-
chisoare a celui care l-a provocat pe altul să se sinucidă sau i-a
favorizat sinuciderea. Pedeapsa se stabileşte atît în cazul unei
sinucideri pînă la capăt, cît şi a unei tentative de sinucidere”.
CP al Danemarcei, paragraful 239: „Orice persoană care o
omoară pe altă persoană la rugămintea acesteia din urmă este
pasibilă de pedeapsă cu închisoare pe orice termen care nu
depăşeşte trei ani sau cu ţinere simplă sub strajă pe un termen
de minimum 60 de zile”.
Paragraful 240: „Orice persoană care o ajută pe altă per-
soană să se sinucidă urmează a fi pedepsită cu o amendă sau
cu o ţinere simplă sub strajă. Dacă această faptă însoţită de
ajutor este săvîrşită din cauza unui interes personal, pedeapsa
va consta în încarcerarea în închisoare pe orice termen care nu
depăşeşte trei ani”.
CP al Poloniei, art. 150, paragraful 1: „Cine săvîrşeşte un
omor al omului la rugămintea acestuia din urmă şi sub influen-
ţa compătimirii faţă de el este pasibil de pedeapsă cu privaţiu-
ne de libertate pe un termen de la trei luni la cinci ani”.
Paragraful 2: „În cazuri excepţionale, instanţa poate apli-
ca o pedeapsă deosebit de blîndă sau chiar poate să nu stabi-
lească nici o pedeapsă”.

151
 Articolul 151: „Acel care printr-o înţelegere sau prin acor-
darea unui ajutor îl aduce pe un om în starea de sinucidere este
pasibil de pedeapsa cu privaţiune de libertate pe un termen de
la trei luni la cinci ani”.
CP al Franţei, articolul 2215: „Atentarea la viaţa altui om
prin folosirea sau prin prescrierea unor substanţe capabile să-i
provoace moartea ori să-i cauzeze otrăvirea se pedepseşte cu
treizeci de ani de privaţiune de libertate”.
CP al Elveţiei, articolul 114 este intitulat „Omorul la rugă-
mintea victimei” şi prevede: „Acel care din motive demne de
atenţie şi anume din compasiune omoară un om la insistenţele
serioase ale acestuia se pedepseşte cu închisoare”.
Articolul 115, intitulat „Provocarea şi favorizarea sinuci-
derii”, prevede: „Acel care din motive egoiste, josnice îl aduce
pe cineva la starea de sinucidere sau îi acordă ajutor pentru
a se sinucide, dacă săvîrşeşte sinuciderea sau o tentativă de
sinucidere, se pedepseşte cu o deportare pe un termen de cinci
ani sau cu închisoare”.
Obiectul direct al infracţiunii este viaţa victimei.
Aspectul obiectiv se realizează prin lipsirea de viaţă a per-
soanei în legătură cu o boală incurabilă sau cu suferinţele fi-
zice insuportabile la dorinţa persoanei sau, în cazul minorilor,
la dorinţa rudelor.
Aspectul subiectiv al infracţiunii se caracterizează prin
intenţie directă.
Subiectul poate fi orice persoană fizică, responsabilă, care
a atins vîrsta de 16 ani. Însă, după cum arată practica judiciară
din diverse ţări, cel mai des la răspundere penală pentru in-
fracţiunea dată sînt traşi lucrătorii medicali în sarcina cărora
se află pacienţi grav bolnavi, deşi există şi excepţii. În literatu-
ra juridică şi în cea medicală se discută activ problema privind
permisibilitatea sau nepermisibilitatea eutanasiei, privind pe-
depsirea sau nepedepsirea ei.
152
 În practica judiciară această problemă se soluţionează alt-
fel. Iată un caz.
La 7 decembrie 2004 Judecătoria Regională din Rostov-
pe-Don (Rusia) a pronunţat o sentinţă pentru o fată de 14 ani,
M.Ş., şi pentru alta de 16 ani, K.P., care au asfixiat-o pe N.B.,
paralizată, la rugămintea acesteia. Însuşi faptul a fost recu-
noscut de învinuite, însă ele nu se considerau vinovate.
Judecata a calificat acţiunile fetelor P. şi Ş. ca omor la
comandă, cu înţelegere prealabilă între persoanele vinovate şi
persoana care se afla în situaţie neputincioasă (art. 105 din CP
al FR, p. „в”, „ж” - „з”, de către un grup de persoane, din
motive de profit sau din angajare), adică ca omor în circumstanţe
agravante, care prevede o pedeapsă cu privaţiune de libertate de
la 8 la 20 de ani sau cu pedeapsa cu moartea, sau cu privaţiune
de libertate pe viaţă.
Însă pentru această infracţiune, săvîrşită de un minor sau
de o persoană de 16 ani, privaţiunea de libertate nu poate de-
păşi termenul de 6 ani (art. 88, p. 6 din CP al FR). În calitate de
circumstanţe atenuante instanţa a luat în vedere vîrsta minoră
a complicelor, ajutorul dat anchetei, precum şi comportamentul
victimei care le ruga pe condamnate să o omoare pentru o re-
compensă.
Judecata a declarat-o vinovată pe K.P. şi a condamnat-o la
5 ani de privaţiune de libertate, iar pe M.Ş. – la patru ani şi şase
luni cu ispăşirea pedepsei într-o colonie de educaţie din regiunea
Rostov. Rudele decedatei au rămas satisfăcute de sentinţă. Indife-
rent de faptul dacă sentinţa va fi contestată sau nu în Judecătoria
Supremă a FR (dacă va fi, interesant care va fi hotărîrea), în Rusia
este deja un precedent judiciar – eutanasia se consideră o infrac-
ţiune gravă şi se pedepseşte cu toată asprimea legii [75].
Legislativul din Republica Moldova de asemenea şi-a sta-
bilit cu exactitate poziţia în problema discutată atît de activ în
toată lumea, atît de către medici, cît şi de către jurişti, conside-
rînd eutanasia o infracţiune.
153
 Eutanasia este o accelerare intenţionată a decesului sau
un omor a unui bolnav incurabil cu scopul de a-i întrerupe
suferinţele (de la cuvîntul grecesc eu – „bine” şi thanatos –
„moarte”). Într-o înţelegere mai simplificată, această definiţie
se reduce la un omor legalizat, din compasiune, unde este greu
să nu percepi cuvîntul omor ca fiind cuvînt-cheie.[76]
În opinia noastră, termenul juridic eutanasie poate fi de-
finit ca pronunţare a sentinţei de pedeapsă cu moartea şi de
aplicare a ei nu de către judecători, ci de către medici.
Este curioasă dorinţa unor medici de a participa la euta-
nasie. Această dorinţă devine mai clară dacă cunoşti subtili-
tăţile psihologiei medicale, bine dezvăluite într-o cercetare
realizată în SUA. S-a descoperit că mulţi medici din SUA
(dar se poate presupune că şi cei din alte ţări) au o dorinţă
tăinuită de a deveni participanţi direcţi la procedura de pune-
re în aplicare a celei mai aspre pedepse. După cum a demon-
strat un sondaj al reprezentanţilor celei mai umane profesii,
ale cărui rezultate au fost publicate în revista „Los Angeles
Times”, 41 de procente dintre medici vor măcar o singură
dată, dar neapărat să participe la o pedeapsă cu moartea. Iar
25 de procente au declarat că sînt gata să fie în rolul unui
ajutor de călău de cinci şi mai multe ori. Mai mult, fiecare
îşi vede în felul său o asemenea eventuală participare. 19
procente ar vrea ca personal să picure otravă dintr-o fiolă
de sticlă într-o venă a celui condamnat, 28 procente – doar
să introducă în mîna celui condamnat un ac unit cu o pi-
curătoare, 36 procente – să-i înregistreze la diverse aparate
pierderea conştiinţei, apariţia paraliziei şi stoparea inimii şi
36 procente – să confirme oficial faptul decesului. Pedeapsa
cu moartea există în 38 de state americane, în majoritatea ca-
zurilor sentinţa se aduce la îndeplinire printr-o injecţie letală.
Însă participarea medicilor la procesul aducerii la îndeplinire
a sentinţei este interzisă de Asociaţia Americană a Medici-
lor.[77] Procedura este foarte asemănătoare cu eutanasia.
154
 Iu.A.Koniuşkina (a. 2003), analizînd nuanţele pozitive şi
cele negative ale eutanasiei, ajunge la concluzia că „deşi nu
se poate găsi un răspuns absolut clar la întrebarea dacă euta-
nasia este un act pozitiv sau unul negativ, instituţionalizarea
(oficializarea) dreptului de a o aplica la nivel statal ar putea fi
raţională”.[78]
Cu alte cuvinte, autorul este un adept al eutanasiei şi se
pronunţă pentru legalizarea ei. Susţinători ai eutanasiei sînt
şi profesorul universitar Iu.A.Dmitriev (a. 2000) de la Uni-
versitatea Socială de Stat din Moscova, şi E.V.Şleneva (a.
2000), studentă la anul V, la Academia de Economie şi Drept
a aceleiaşi universităţi, care au publicat un articol de mare vo-
lum în cea mai solidă revistă juridică academică din Rusia,
„Государство и право”.[79]
Pînă a examina argumentele autorilor care se pronunţă
pentru eutanasie vom remarca doar că însuşi titlul articolu-
lui înseamnă că omul din Federaţia Rusă are acest drept. Ei
subliniază că „în cazul apariţiei necesităţii de eutanasie, adică
de plecare conştientă, cu voinţă, a omului din viaţă, temeiul
pentru realizarea dreptului constituţional la protecţia sănătăţii
devine epuizat, pentru că acest scop (protecţia sănătăţii) nu
mai poate fi atins”.[80]
E bine că autorii şi-au amintit de experienţa tristă a Ger-
maniei hitleriste, cînd „prin decretul de la 1 septembrie 1939 a
fost introdus programul „Eutanasia” care avea urmări teribile
în forma celor 275 de mii de alienaţi mintal, bolnavi psihic,
epileptici, pacienţi suferind de senilitate şi de diverse tulbu-
rări organice şi neurologice (paralizie, boala lui Parkinson,
scleroză difuză), tumoare a creierului – toţi fiind omorîţi în
camere de gazare, pentru că erau consideraţi nefolositori so-
cietăţii”.[81]
Probabil, tocmai de aceea în Germania, şi medicii, şi ju-
riştii nici nu vor să audă despre eutanasie şi sunt categoric
împotriva legalizării ei. În afară de aceasta, autorii, făcînd re-
155
ferire la lucrarea lui F.Foot, numesc cifra de 275 mii de vieţi
pierdute. Posibil, aceştia erau doar cetăţeni ai Germaniei, însă
în ţările ocupate, inclusiv în Rusia, au fost distruse milioane
de oameni consideraţi inferiori.
Istoria tace deocamdată despre faptul dacă s-a aplicat sau
nu eutanasia în lagărele staliniste, unde de asemenea au murit
milioane. Probabil, ea nu era efectuată de către medici, însă
un glonţ în frunte sau în ceafă, după cum se face azi în China,
este tot o moarte uşoară şi rapidă. Chiar mai rapidă decît în
camera de gazare.
Dacă, după cum consideră autorii, cetăţeanul are dreptul
la eutanasie, să-l lăsăm să şi-o facă singur, dar să nu implice
în ea societatea, medicii. Doar se ştie că sinucigaşii sînt foarte
inventivi, unii dintre ei tocmai aşa îşi termină zilele deschi-
zînd gazul pe noapte sau băgînd capul în cuptor şi deschizînd
gazul etc.
Eutanasia, după modul de aplicare a ei, poate fi activă sau
pasivă. Cea activă are loc atunci cînd „pentru provocarea de-
cesului, medicul foloseşte mijloace medicamentoase, iar cea
pasivă are loc fără ajutorul medical”.[82]
Poziţia autorilor Iu.A.Dmitriev şi E.V.Şleneva (a. 2000)
prezintă interes şi sub alt aspect: dacă omorul unui grav bol-
nav este efectuat de către un medic, aceasta este eutanasie şi
ea este pasibilă de pedeapsă, iar „alte diverse cazuri de depo-
sedare de viaţă a unor oameni grav bolnavi, la rugămintea lor,
a rudelor sau cunoscuţilor acestora pot fi calificate numai ca
omor, cu posibile împrejurări atenuante”.[83]
Însă pentru calificarea juridică a omorului nu are impor-
tanţă cine este subiect al infracţiunii – medicul, ruda sau un
simplu cunoscut.
În teoria dreptului penal, în practica judiciară şi în cea de
urmărire penală se consideră legală lipsirea de viaţă a altui om
doar în cazurile unei sentinţe judiciare, în cazurile legitimei
apărări şi lipsirii de viaţă a duşmanului în luptă.
156
 Un alt argument al autorilor menţionaţi în folosul legali-
zării eutanasiei constă în următoarele: „susţinătorii legaliză-
rii eutanasiei active printre medici de asemenea fac referire
în mod întemeiat la acţiunea grea morală şi psihologică, care
influenţează asupra personalului medical al spitalului, fac re-
ferire la starea grea morală şi psihologică, pe care o suportă
personalul medical al spitalului care percepe timp îndelungat
starea muribundă a unui pacient”.[84]
Face impresia că aceşti medici se îngrijesc mai mult de
sănătatea şi de binele lor decît de viaţa şi sănătatea pacienţi-
lor. În practică, pentru eliminarea emoţiilor negative, aseme-
nea medici găsesc o soluţie foarte simplă şi uşoară: se închid
în sala comună a medicilor, beau cafea şi ascultă muzica ce
înăbuşă gemetele şi rugăminţile bolnavilor.
În afară de aceasta, emoţii negative asemănătoare mai au
şi alţi specialişti. De exemplu, un ofiţer de urmărire penală
care merge la locul unui accident rutier sau la o aviacata-
strofă, cînd în toate părţile sînt aruncate segmente de corp
mutilat sau ars, tot este încercat de emoţii negative. În ase-
menea cazuri, i se spune şi medicului, şi ofiţerului de urmă-
rire penală: singuri v-aţi ales profesia, pentru aceasta v-aţi
pregătit. Dacă asupra voastră aspectul bolnavilor muribunzi
exercită o acţiune morală şi psihică puternică, schimbaţi-vă
profesia, treceţi la tratament ambulatoriu, în policlinică, la
munca didactică, la cea de conducere în domeniul ocrotirii
sănătăţii, dar nu-i omorîţi pe neputincioşii grav-bolnavi. Prin
urmare, şi acest argument în sprijinul legalizării eutanasiei îl
considerăm neconvingător, nul.
Autorii indică, pe bună dreptate, că aplicarea latentă a eu-
tanasiei în Federaţia Rusă astăzi a luat proporţii foarte însem-
nate (conform unor date indirecte, cîte 20-30 de mii de cazuri
pe an).[85]
În opinia noastră, tocmai acesta şi este argumentul con-
vingător, cel mai important, pentru nelegalizarea eutanasiei.
157
Probabil, cele 20-30 de mii de victime ale eutanasiei despre
care vorbesc autorii sînt victime ale eutanasiei active. Iar nu-
mărul victimelor eutanasiei pasive este cu mult mai mare, el
poate fi calculat după numărul de cauze penale cu privire la
neacordarea de către medici a asistenţei către bolnavi, însă
aceste cazuri sînt destul de frecvente.
O altă varietate a eutanasiei, destul de răspîndită la noi,
o constituie cazurile în care un grav bolnav este dat afară din
spital ca să moară acasă şi să nu strice frumoasa imagine a sta-
tisticii. E grăitoare în acest sens tragedia care s-a întîmplat cu
academicianul Lev Landau, savant cu renume mondial, laureat
al Premiului Nobel, atunci ce să mai spunem despre situaţia
unui muritor de rînd. La 7 ianuarie 1962, Landau s-a pomenit
într-un accident rutier care a avut ca urmare o paralizie totală şi
pierderea cunoştinţei. Doctorii erau încredinţaţi că el este sortit,
că traumatismele pe care le suportă sînt incompatibile cu viaţa,
că în urma accidentului creierul a suferit în mod ireversibil…
Amintirile doamnei Kora Landau, soţia academicianului,
„ne oferă un material curios pentru istoria medicinii sovietice
(şi pentru medicina modernă, spre deosebire de cea sovietică,
gratuită, vom adăuga noi – V.F.), toate sînt binecunoscute – in-
competenţă, indiferenţă, lăcomie…”[86]
În amintirile doamnei K. Landau se pot observa chipuri
pozitive de medici (doctorul S.N.Fiodorov, profesorul Z.Kunţ,
academicienii AŞM K.S.Simonean şi A.A.Vişnevski) şi două
chipuri negative – profesorul Egorov de la Institutul de Neuro-
chirurgie şi academicianul AŞM N.I.Graşcenkova.
Graşcenkova îl externează cu insistenţă pe Landau din Spi-
talul Academiei de Ştiinţe (cu complicitatea activă a vicepreşe-
dintelui AŞ, M.D.Millionşcikov), ceea ce are ca efect dezgheţa-
rea piciorului, iar aceasta conduce le tromboflebită, şi anume ca
rezultat al trombozei arterei pulmonare, în 1968, după şase ani
de la accident Landau moare. Bine că doar l-au externat forţat
din spital, dar nu i-au aplicat o eutanasie „activă”.
158
 După cum am mai remarcat, în Moldova medicii de ase-
menea procedează întotdeauna aşa, cînd văd că bolnavul moa-
re. Dacă s-a procedat în asemenea mod cu un academician,
atunci putem să ne imaginăm cîtă bădărănie şi insulte îşi per-
mit medicii în raport cu rudele unor asemenea bolnavi care ca
şi cum ar pune în sarcina spitalului o povară de neimaginat.
Aş vrea să-i întreb pe susţinătorii eutanasiei active cum
trebuie să se procedeze cu generalul armatei ruse Romanov,
grav rănit în Cecenia, care de mai mulţi ani se află fără de
cunoştinţă în spitalul militar. Şi aici trebuie aplicată eutanasia
„activă”?
Noi împărtăşim opinia adversarilor eutanasiei şi, în parte,
a juristului O.V.Leontiev, doctor în medicină (a. 2002), care
afirmă că „este îndoielnic că e raţional a legaliza „calea uşoa-
ră” de facilitare a suferinţelor unui grav bolnav prin omorîrea
lui. Medicul trebuie să lupte pînă la sfîrşit, prin toate metodele,
împotriva bolilor, să-i uşureze suferinţele pacientului, să caute
noi metode şi căi de tratament a maladiilor şi numai atunci
progresul medicinii va fi continuat”.[87]
Autorul observă de asemenea că în afară de eutanasie mai
există şi suicidul asistat de medic, acesta constînd în faptul
că lucrătorul medical îl asigură pe bolnav cu medicamentele
necesare. Este îmbucurător faptul că în Rusia problema răs-
punderii pentru infracţiunile medicale este cercetată de mulţi
savanţi-medici care au studii juridice. Numai asemenea spe-
cialişti, împreună cu juriştii, se vor descurca pînă la capăt în
esenţa problemei şi vor trasa căile de soluţionare corectă a ei.
Iu.A.Koniuşkina (a. 2003) dă un exemplu despre care s-a
vorbit pe larg în mass-media. „În martie 2002, în Marea Brita-
nie a apărut un precedent cînd o pacientă a cîştigat un proces
judiciar cu privire la permisiunea de a aplica în raport cu ea
eutanasia, ceea ce a fost evaluat în sfera medicilor britanici ca
fiind absolut negativ”.[88] Presupunem că acest caz a provocat
nemulţumirea medicilor, pentru că, potrivit hotărîrii judecă-
159
toreşti, ei sînt trataţi ca nişte ucigaşi. Şi încă un moment im-
portant. A fost nevoie de hotărîrea judecăţii care i-ar fi permis
soţului unei bolnave să facă o eutanasie.
Dar cum are loc o eutanasie latentă (ascunsă) în unele
spitale din Moldova? Noaptea, doctorul-reanimatolog, în lip-
sa şefilor instituţiei, a avocatului, a medicului-legal, a rudelor
bolnavului, fără întocmirea unor acte, deconectează aparatura
de menţinere artificială a vieţii, iar dimineaţa anunţă rudelor
că bolnavul a decedat. Este totuşi interesant să ştim cîţi ani vor
trece pînă cînd la noi asemenea probleme vor fi soluţionate în
judecată?
În America „drepturile personalităţii sînt sfinte, costîndu-i
foarte mult pe acei care au nenorocul să atenteze la ele. O palmă
uşoară, dată peste fundul unei fetiţe frumoase, l-a costat pe Ted
Smit 27 mii 500 dolari. Iar mulţi sînt convinşi că el a scăpat
ieftin”.[89]
Autorul subliniază că americanii nu strigă „daţi-mi con-
dica de reclamaţii!”. Ei telefonează avocatului. 18 milioane
de oameni şi fiecare al zecelea american matur, în fiecare an,
depune o acţiune penală. Dar cum stau lucrurile cu grav-bol-
navii? În ţările bogate, civilizate, unde drepturile personalităţii
sînt sfinte, s-a găsit o soluţie demnă care este preluată şi de
către Rusia. E vorba de crearea unor instituţii curative pentru
bolnavii fără speranţe (un fel de ospicii). În Moscova, în 2001,
a fost doar una singură, iar în Sankt Petersburg – 8. Grija pen-
tru copii este grija pentru viitor. Iar grija pentru bolnavii fără
de speranţe este grija pentru trecut. După cum e trecutul, aşa
e şi viitorul.
În Moscova, instituţia menţionată a fost creată de medi-
cul-reanimatolog Vera Millionşcikova. Aceasta este o institu-
ţie a dragostei şi a bunătăţii unde bolnavul, încă viu, este tratat
ca om şi unde nu storc bani pentru orice serviciu. „Aici se
dau concerte, se expun desenele bolnavilor fără de speranţă.
Împreună cu tovarăşii de salon, cu prietenii şi rudele, bolnavii
160
pot să se bucure de ceea ce fac mîinile şi sufletul lor. Fără fai-
moasa eutanasie lucrătorii acestei instituţii îi ajută cu răbdare
pe pacienţi, fără a-i îndemna să părăsească această lume”.[90]
Crearea unei plase de asemenea ospicii în toată ţara, şi la
noi în Moldova, ar fi capabilă să soluţioneze în mod uman pro-
blema grav-bolnavilor, fără a-i omorî prin eutanasie. E adevă-
rat însă că şi în ospicii, printre medici s-ar putea găsi doritori,
după cum s-a mai întîmplat în alte ţări, de a urgenta moartea
unui pacient sau a altuia, însă aici apare deja problema unui
control strict asupra activităţii acestor instituţii. Una dintre
măsurile de prevenire a eutanasiei latente ar putea fi cercetarea
medico-legală a fiecărui cadavru din instituţia respectivă.
Credem că părtaşii eutanasiei active au primit o lecţie
bună de la procurorii şi judecătorii din SUA, cînd a fost exa-
minată cauza penală de învinuire a doctorului Kevorkean de
omor intenţionat al pacientului. Iată cum a avut loc acest caz.
Doctorul Jack Kevorkean s-a aplecat peste pacient ţinînd se-
ringa în mînă şi l-a întrebat gingaş: „Tom, vrei să dormi?”.
După aceasta el a introdus acul în vena pacientului injectîndu-
i preparatul care i-a oprit inima. În acest moment milioane de
spectatori ai Companiei Americane CBS s-au cutremurat de
spaimă în faţa ecranelor. Ei au văzut cu ochii proprii un omor
premeditat.
Faptul că ceva mai devreme de această scenă dramatică
grav-bolnavul Thomas Iuk, de 52 de ani, restaurator de auto-
mobile de anticariat, semnase o cerere de plecare benevolă
din viaţă nu a calmat spiritele provocate de fapta şocantă a
doctorului Kevorkean”.[91]
Începînd cu 1990, Kevorkean a asistat la 130 de sinuci-
deri ale unor pacienţi grav-bolnavi. Pentru aceasta el a fost
de trei ori tras la răspundere penală, însă judecata îl achita de
fiecare dată în legătură cu faptul că el doar le ajuta pacienţilor
săi să plece pe lumea cealaltă. De data aceasta însă, judecăto-
rul Jesika Kuper a refuzat să intre în amănuntele dezbaterilor
161
savanţilor şi a abordat cauza strict din punctul de vedere al le-
gislaţiei penale. Kevorkean a fost judecat pentru omor, dar nu
pentru acordarea de asistenţă pentru sinucidere, aplicîndu-i-se
o pedeapsă de 25 de ani de închisoare.[92]
Prin această sentinţă s-a pus punct şi în America discu-
ţiei cu privire la posibilitatea legalizării eutanasiei şi îndată
şi-au adus aminte de istoria unui caz de transformare a unui
„obişnuit poliţist şi cetăţean bun vienez”, Franz Cshtanghel, în
comandant al lagărului fascist al morţii din Treblink, Polonia,
organizatorul omorului celor 900 de mii de evrei. Legalizarea
eutanasiei, consideră americanii, ar putea, în cele din urmă, să
conducă la repetarea unor asemenea tragedii.
La judecătoria Versailles din Paris, în anul 2003 a fost
audiată cauza asistentei medicale Christine Malevre. Aceas-
tă doamnă simpatică era învinuită de faptul că pe parcursul
unui an i-a ajutat pe 7 pacienţi ai săi să plece pe lumea cea-
laltă. Christine nu a negat acest fapt, însă ne-a încredinţat că
într-adevăr a acordat ajutorul pe care îl cereau cu insistenţă
şi cu deznădejde oamenii bolnavi.[93]
Poliţia japoneză a arestat o femeie de 48 de ani, doctorul
Săţuko Suda, aceasta fiind bănuită de săvîrşirea unei eutanasii
ilegale. În versiunea organelor de drept, doctorul Suda l-a omo-
rît pe pacientul care se afla în comă. Incidentul a avut loc cu pa-
tru ani în urmă în una din clinicile oraşului Kavasaki, unde a fost
internat un bărbat de 58 de ani cu acces de astmă bronhială. În
spital i s-a oprit inima şi respiraţia, de aceea pacientul a fost con-
tactat cu aparatura de menţinere artificială a vieţii. Săţuko Suda
nu neagă că a blocat pomparea oxigenului şi i-a administrat un
preparat care i-a slăbit miocardul, dar neagă învinuirea că a în-
călcat legea. Potrivit cuvintelor ei, eutanasia a fost făcută în pre-
zenţa rudelor pacientului şi cu consimţămîntul acestuia. Între
altele, rudele au declarat că nimeni nu le-a cerut acordul.[94]
Un medic american de 32 de ani a fost condamnat la 15
ani de închisoare pentru omor. Efren Saldivar, care îşi zicea
162
„Îngerul Morţii”, a fost descoperit că a omorît şase pacienţi ai
săi. Doctorul le injecta acestor nenorociţi cîte o doză mortală
de stupefiant. La descoperirea cazurilor a contribuit o persoa-
nă care nu reuşise încă să-i fie victimă, Gin Koel. Saldivar
nu calculase bine doza şi i-a injectat mai puţină otravă decît
celorlalţi. Femeia a supravieţuit, iar la judecată a luat cuvîntul
împotriva medicului ucigaş. Mărturiile ei au devenit decisive
pentru acuzat.[95]
Aşadar, în multe ţări s-a stabilit deja o practică fermă în
cazurile de eutanasie şi exemplele date mai sus arată că euta-
nasia este interzisă de lege, iar vinovaţii care o fac sînt traşi la
răspundere penală şi condamnaţi cu privaţiune de libertate pe
termene lungi. Credem că acestea ar fi cele mai convingătoare
argumente împotriva legalizării eutanasiei.
S.G.Steţenko defineşte eutanasia ca „acţiuni de voinţă
conştientă a lucrătorilor medicali, orientate spre satisfacerea
rugăminţii unui bolnav incurabil de a-i întrerupe suferinţele şi
a-i urgenta apariţia morţii”.[96]
După cum am arătat mai sus, CP al RM interzice eutana-
sia cu pedeapsă penală. Articolul 34 din legea RM cu privire
la ocrotirea sănătăţii, intitulat „Încetarea acordării asistenţei
medicale” prevede că:
„(1) Rugămintea pacientului cu privire la scurtarea
vieţii sale prin mijloace medicale (eutanasia) nu poate fi
satisfăcută.
(2) Aparatura medicală de menţinere a vieţii pacientului
poate fi deconectată în cazuri excepţionale, numai după con-
statarea decesului creierului.
(3) Modul de constatare a decesului şi luarea hotărîrii cu
privire la deconectarea aparaturii medicale este stabilit în le-
gislaţia în vigoare.
(4) Pacienţii sînt în drept să primească sau să refuze primi-
rea ajutorului spiritual şi moral, inclusiv din partea unui duhov-
163
nic aparţinînd cultului său. Pacientul are dreptul la o moarte
demnă.”
Aşadar, legea RM cu privire la ocrotirea sănătăţii de ase-
menea interzice eutanasia, deşi art. 34, alin. 2, 3 şi 4 suscită
multe semne de întrebare. De exemplu, nu este indicat cine
constată decesul creierului persoanei bolnave, care lege sau
alt act normativ reglementează modalitatea de constatare a
decesului şi de luare a deciziei privitor la deconectarea apara-
turii de menţinere a vieţii. După cum am scris mai devreme,
unicul lucru garantat de această lege este dreptul pacientului
la o moarte demnă, deşi din textul legii nu este clar ce trebuie
înţeles prin moarte demnă. Oare asta nu cumva este moartea
în afara spitalului, în cercul rudelor iubitoare şi în acelaşi timp
fără a strica aspectul statisticii frumoase cu privire la scăderea
mortalităţii în spitale?
Dar să ne întoarcem la problema eutanasiei. Există eu-
tanasie activă şi eutanasie pasivă. Eutanasia activă constă în
anumite acţiuni, în administrarea unor preparate medicamen-
toase care accelerează sfîrşitul letal. Eutanasia pasivă este ne-
aplicarea mijloacelor medicamentoase şi neexecutarea unor
acţiuni medicale care ar menţine un anumit timp viaţa pacien-
tului grav-bolnav.
Aducînd atît argumentele susţinătorilor eutanasiei, cît şi
pe cele ale oponenţilor, S.G.Steţenko (a. 2004) exprimă cîteva
opinii contradictorii. Într-un caz, el remarcă pe bună drepta-
te că din punctul de vedere al dezvoltării actuale a societăţii
ruse (şi a altor ţări din CSI – V.F.), introducerea eutanasiei
ca formă de acţiune asupra grav-bolnavilor nu are suficiente
temeiuri.[97]
La pagina următoare autorul scrie: „Interdicţia existentă în
prezent a eutanasiei… nu corespunde pe deplin acestor cerin-
ţe”.[98] Şi mai departe arată că legalizarea eutanasiei în Rusia
nu ar fi suficient de întemeiată. Numărul mare de diagnostice
greşite, dificultăţile de stabilire a stării adevărate a grav-bolna-
164
vului fără de speranţe, menirea adevărată a medicului ca ocro-
titor al vieţii şi sănătăţii – toate aceste cauze, şi multe altele,
justifică imposibilitatea de a legaliza eutanasia,[99] fapt cu care
sîntem cu totul de acord.
O atitudine originală în problema legalizării eutanasiei în
Rusia şi-a exprimat-o E.O. Maleaeva (a. 2004).[100]
Comentînd articolul 20 din Constituţia FR (articolul 24
din Constituţia RM) şi alte legi care garantează dreptul omu-
lui la viaţă, ea susţine că limitele şi conţinutul acestui drept
nu au fost elucidate în nici unul dintre aceste acte. Autorul
scrie că interpretarea dreptului constituţional la viaţă presupu-
ne dreptul inalienabil ce aparţine fiecărui om de la naştere, de
a dispune de viaţa sa după cum doreşte, dreptul de a-şi apăra
viaţa de diverse tentative ilegale şi dreptul de a o întrerupe
în orice moment, cînd pentru aceasta vor exista suficiente te-
meiuri raţionale. Declarînd drepturile şi libertăţile omului, noi
trebuie să recunoaştem dreptul omului de a decide cînd şi cum
să moară.[101]
Aici ar fi trebuit să se precizeze care sînt acele temeiuri
„raţionale” pentru întreruperea vieţii. Romeo şi Julieta s-au
sinucis, pentru că rudele nu le permiteau să se căsătorească.
Dar asemenea cazuri cum a fost cel al lui Romeo şi Julieta se
întîlnesc nu chiar atît de rar. O fată tînără a născut un copil din
flori, partenerul ei a renunţat la ea şi ea s-a sinucis aruncîndu-
se într-o copcă şi lăsînd copilul orfan.[102] Sau şomajul, lip-
sa de bani, alcoolismul, narcomania, recidiviştii, osîndiţii pe
termene lungi de privaţiune de libertate, viaţa ratată şi multe,
multe altele – toate acestea sînt sau nu sînt motive raţionale?
Sau, cînd profesorul-medic, unul dintre discipolii lui
N.I.Pirogov, s-a sinucis pentru că operaţia pe care a făcut-o el
s-a terminat cu decesul pacientului – constituie oare acest caz
un temei raţional?
Probabil, toţi sinucigaşii, hotărînd să facă acest pas dispe-
rat, consideră de asemenea că ei au temeiuri „raţionale” pentru
165
întreruperea vieţii, deşi nu este aşa. De aceea căutarea temeiu-
rilor raţionale pentru întreruperea vieţii nu are nici un sens,
pentru că ele pur şi simplu nu există.
Vorbind despre etica situativă în medicină, autorul pre-
supune că ea are o serie de trăsături comune cu noţiunea de
„necesitate extremă” din dreptul penal şi această legătură par-
că şi-ar fi găsit reflectare în Codul penal al Olandei. „Potrivit
articolelor 40, 293, 294 din acest cod, medicul ca unic subiect
special… poate să efectueze o eutanasie, fără a fi pedepsit, dacă
circumstanţele de forţă majoră îl constrîng să o facă”.[103]
Care este conţinutul acestor articole? Articolul 40 din CP
al Olandei: „Persoana care săvîrşeşte un delict sub influenţa
forţei pe care nu poate să o înfrunte nu este pasibilă de pe-
deapsă penală”.
Articolul 293: „Persoana care o lipseşte de viaţă pe altă
persoană în urma unei rugăminţi insistente şi convingătoare
a acestei persoane este pasibilă de pedeapsă cu închisoare de
categoria a cincea pe un termen ce nu depăşeşte 12 ani”.
Articolul 294: „Persoana care o provoacă în mod intenţio-
nat pe o altă persoană să se sinucidă, îi ajută altei persoane să
se sinucidă sau îi asigură acesteia mijloacele necesare ca să se
sinucidă este pasibilă de pedeapsă cu închisoare pe un termen
care nu depăşeşte trei ani sau cu o amendă de categoria a patra,
dacă urmează sinuciderea”.[104]
Vom examina pe rînd argumentele autorului. În primul
rînd, eutanasia nu are nimic în comun cu necesitatea extremă,
cînd dauna este cauzată intereselor protejate de legea penală
pentru înlăturarea pericolului ce ameninţă în mod direct perso-
nalitatea şi drepturile acesteia sau ale altor persoane, precum
şi interesele legitime ale societăţii şi statului, protejate de lege.
Dar pe cine ameninţă un grav-bolnav a cărui viaţă trebuie lua-
tă? Ce fel de pericol pentru cei din jur constituie el?
În al doilea rînd, în articolele 40, 293 şi 294 din CP al
Olandei nu este în nici un fel prevăzut că subiectul infrac-
166
ţiunii este medicul, de parcă el ar putea, fără să fie pedepsit,
efectua eutanasia.
Analizînd diverse definiţii ale eutanasiei, E.O.Maleaeva
(a. 2004) o propune şi pe a sa: „Eutanasia este satisfacerea
unei rugăminţi benevole şi conştiente a unui bolnav terminal
ca să-i grăbească decesul acestuia prin anumite acţiuni şi mij-
loace, inclusiv să-i întrerupă măsurile artificiale de menţinere
a vieţii”.[105] Eutanasia poate fi benevolă şi forţată.
Eutanasia benevolă presupune o rugăminte cu privire la
moarte din partea pacientului sau a reprezentantului legal
al acestuia. Cazurile de luare a vieţii fără consimţămîntul
şi împotriva voinţei bolnavului sînt calificate ca eutanasie
forţată.
La întrebarea dacă eutanasia poate fi justificată din punct
de vedere moral autorul răspunde afirmativ. Însă tot aici obser-
vă că actul eutanasiei, după mecanismul de executare, amin-
teşte cu adevărat un omor, iar omorul, în majoritatea cazurilor,
este condamnat din punct de vedere moral. Ar fi interesant să
aflăm cînd şi unde omorul nu este întotdeauna condamnat din
punct de vedere moral.
E.O. Maleaeva împărtăşeşte opinia lui A.A. Dmitriev şi
E.V. Şleneva (a. 2000) cu privire la faptul că legalizarea po-
sibilităţii de aplicare a eutanasiei nu contravine prevederilor
Constituţiei în vigoare a FR, dar reiese direct din sensul unei
serii de articole, fapt cu care noi nu sîntem de acord.
Anchetarea unor lucrători medicali de la Nijnii Novgorod
a arătat că 70 procente dintre cei chestionaţi admit posibilita-
tea aplicării eutanasiei. Însă la întrebarea cine să o efectueze,
25 procente dintre ei au răspuns – medicul, iar 35 procente
– specialistul, ca şi cum medicii ar transmite cu plăcere aceas-
tă funcţie altcuiva.[106]
Nu este de mirare că 70 procente dintre lucrătorii medicali
admit eutanasia, dacă e să ţinem cont că ei totuna aplică euta-
nasia pasivă fără nici un fel de legalizare a ei. Iar în America,
167
mulţi medici, după cum am arătat mai sus, ar dori chiar să
participe la executarea pedepsei cu moartea. Probabil, acesta
e un semn de deformare profesională a lucrătorilor medicali,
cînd le este lehamite să se ocupe cu grav bolnavii şi de ace-
ea ar prefera să se transforme din lecuitori în călăi. Iată că şi
la Nijnii Novgorod lucrătorii medicali ar fi vrut să apeleze la
eutanasie cu mîinile altora, deşi, de regulă, se arată în arti-
colul indicat, anume lucrătorii medicali apelează de obicei la
eutanasie. Aşadar, E.O.Maleaeva se pronunţă pentru legaliza-
rea eutanasiei în Rusia. Dar dacă astăzi ţara încă nu este gata
pentru aceasta, se propune măcar a se prevedea în CP al Rusiei
răspunderea pentru omor din compasiune, săvîrşit în circum-
stanţe atenuante, după cum aceasta este prevăzut în articolul
148 din CP al RM.
La ora actuală, potrivit CP al Rusiei, eutanasia este califi-
cată ca omor premeditat fără circumstanţe atenuante, în con-
formitate cu art. 105, alin. 1 din CP al FR. Maleaeva propune
următoarea formulare a unui eventual articol privitor la euta-
nasie, dacă acesta va fi totuşi introdus în CP al FR: „Eutanasia
este lipsirea de viaţă a unui bolnav incurabil care suferă chi-
nuri insuportabile şi dureri fizice, la rugămintea insistentă a
acestuia. Ea se pedepseşte cu limitarea libertăţii pe un termen
de pînă la trei ani sau cu privaţiune de libertate pe acelaşi ter-
men”.[107]
Tot aici se enunţă opinia că, în virtutea unei serii de cauze
obiective, şi mai întîi de toate e vorba de maladia incurabilă
în faţa căreia medicina e neputincioasă, legalizarea eutanasiei
este posibilă, însă e vorba despre o eutanasie conştientizată
şi strict reglementată profesional. Această legalizare trebuie
să aibă la bază concepţia clară despre eutanasie ca măsură
excepţională aplicată doar după o analiză profesională rigu-
roasă a situaţiei.
Aici se cere, volens-nolens, o analogie cu pedeapsa cu
moartea ca măsură excepţională. Unii medici, după cum s-a
168
arătat mai sus, vor foarte mult să se transforme din lecuitori
în judecători şi, în acelaşi timp, în călăi. Se ştie doar că în
cazul legalizării eutanasiei, decizia privitor la aplicarea ei şi
privitor la gradul în care o maladie este incurabilă o va lua
medicul-judecător, dar o va executa medicul-călău. Însă la ora
actuală sînt incurabile: cancerul, SIDA, maladiile psihice gra-
ve, prin urmare, cercul de candidaţi la moarte benevolă este
destul de mare.
În articol mai este examinată şi chestiunea privitor la per-
soana care va efectua eutanasia în cazul legalizări ei. Se emite
opinia că, dacă efectuarea eutanasiei va deveni o necesitate
socială, va fi cazul să fie creat un serviciu special care se va
ocupa de pregătirea specialiştilor pentru eutanasiere. Aceştia
ar trebui să fie specialişti de înaltă calificare, cu cunoştinţe
medicale. Credem că pentru specialiştii din această categorie
nici nu trebuie să utilizăm termenul medic. Probabil, ar fi mai
potrivit să-i zicem eutanasiolog, sau ceva de felul acesta, ca
să nu legăm această profesie cu activitatea medicului. Astfel,
medicul va rămîne pentru populaţie a se numi medic, lecuitor
şi Dumnezeu.[108]
În continuare se mai enunţă o opinie şi anume că acţiuni-
le medicilor şi ale personalului medical, care ies din limitele
eutanasiei benevole, trebuie considerate omor în circumstanţe
agravante. Apare un ciudat sentiment de jenă şi conspiraţie. În
toată lumea, pentru aplicarea eutanasiei sînt pedepsiţi anume
medicii şi asistentele medicale. Reprezentanţii altor speciali-
tăţi încă nu s-au încumetat să creadă că în loc de tratament
trebuie să-i ia viaţa unui grav bolnav.
Dar cum ar trebui să fie acea pregătire specială a omului
cu cunoştinţe medicale pentru a înfăptui eutanasia, dacă ve-
dem cu toţii că televiziunea americană demonstrează direct
cum se execută pedeapsa cu moartea cu aplicarea cunoştinţe-
lor medicale? Celui sortit, mai întîi i se injectează intravenos
un somnifer, apoi un alt medicament care în timp de opt minu-
169
te opreşte funcţionarea inimii.[109] Probabil, această procedură
poate fi îndeplinită de orice asistentă medicală. În America,
pedeapsa cu moartea o execută poliţiştii voluntari. Prin urma-
re, şi pentru eutanasie s-ar putea găsi medici voluntari.
După mai multe meditaţii sofisticate şi gînduri contra-
dictorii, E.O.Maleaeva, printre alte concluzii, trage şi una co-
rectă: „A legaliza eutanasia în Rusia (iar noi vom adăuga: şi
în Moldova – V.F.) în condiţiile actuale este prea complicat,
pentru că nivelul medicinii din Rusia este atît de scăzut, încît
aplicarea ei ar fi, cam peste un caz, nu numai pentru grav-bol-
navi, dar şi pentru ceilalţi”.[110] Iar nivelul scăzut al medici-
nii – calificarea joasă a multor medici, lipsa medicamentelor
necesare, a aparaturii, atitudinea neglijentă şi infracţională a
medicilor faţă de propriile obligaţii de serviciu, atitudinea in-
diferentă faţă de soarta pacientului, extorcarea de bani de la
pacienţi, neacordarea asistenţei medicale, deconectarea fără
de control a aparaturii de menţinere a vieţii – toate acestea
constituie exact conţinutul eutanasiei pasive şi îi obligă pe mii
şi milioane de cetăţeni ai Moldovei şi ai altor ţări din CSI să
solicite asistenţa medicilor din alte ţări, în care se află pentru
a-şi cîştiga existenţa.
Cu totul împotriva eutanasiei se pronunţă Daniil Azizov,
stareţul bisericii „Sfîntul Gheorghe” din Novocerkask şi bise-
rica creştină din întreaga Rusie.[111] El îi numeşte pe susţinăto-
rii eutanasiei, care a fost aplicată pe larg în Germania nazistă,
cei cu ură faţă de oameni şi aminteşte că doar unul Dumnezeu
este Stăpînul vieţii şi morţii.
În calitate de încă un argument împotriva eutanasiei, Azi-
zov citează cuvintele clasicului filosofiei germane Immanuil
Kant: „Dacă bolnavul ţintuit ani grei la pat are suferinţe in-
suportabile, dacă el cheamă în permanenţă moartea care l-ar
izbăvi de chinuri, nu-l credeţi, aceasta nu este dorinţa lui ade-
vărată. Dacă el cheamă moartea ca salvatoare de suferinţe,
el întotdeauna, împreună cu aceasta, mai cere şi un anumit
170
răgaz, găsind întotdeauna un motiv pentru a amîna sfîrşitul
fatal”.[112]
Oamenii de care depinde legalizarea eutanasiei trebuie să
se adreseze către nemuritoarele cuvinte ale apostolului Pavel:
„Purtaţi-vă reciproc poverile şi în acest fel veţi îndeplini legea
lui Hristos (vers. 6.2)”, care vă vor feri de luarea unor hotărîri
greşite.
La 29 noiembrie 2000, camera a doua a parlamentului
olandez a adoptat o hotărîre care intervine în taina morţii. Prin
majoritatea de voturi (pentru – 104, contra – 40) a fost aprobat
un proiect de lege care îi absolvă de răspundere pe medicii
care îi ajută pe bolnavii fără speranţă de viaţă, cu suferinţe
istovitoare, să plece din viaţă. Încă în anul 1990 s-a calculat că
în Olanda în fiecare an aveau loc aproximativ 2000 de cazuri
de eutanasie, atunci cînd pentru aplicarea ei era prevăzută pe-
deapsa cu privaţiune de libertate de pînă la 12 ani.
Dar şi acest proiect de lege prevede că lucrătorii medi-
cali sînt obligaţi ca pînă în ultimul moment să îndeplinească
condiţiile unei îngrijiri medicale corespunzătoare (lista aces-
tora este destul de detaliată) şi să comunice despre acţiunile
lor anchetatorului municipal, care ţine la evidenţă dosarul
cu privire la decesul forţat sau subit. Toate celelalte forme
de întrerupere a vieţii, fie că sînt executate la rugăminte, fie
că rezidă în favorizarea unui suicid, sînt pasibile de urmărire
penală.
Cerinţa principală a proiectului de lege: pacienţii matu-
ri trebuie să ia o hotărîre bine gîndită şi definitivă şi să se
adreseze benevol cu rugămintea de a fi lipsiţi de viaţă, între-
rupîndu-şi astfel suferinţele insuportabile. Este interesant să
observăm în acest sens rolul juriştilor, atît al celor din Olanda,
cît şi al celor din alte ţări civilizate, în protecţia drepturilor
pacientului, în special, şi ale cetăţenilor, în general. În Olanda,
în cazurile de eutanasie, legea îl obligă pe medic să comunice
171
despre acţiunile sale anchetatorului municipal. În caz contrar,
el riscă să fie tras la răspundere penală. Însă, rolul juriştilor nu
se termină cu aceasta. Ultima hotărîre o ia Consiliul Medical
şi avocaţii. Condiţia principală: avizul unui medic-expert in-
dependent. Pînă în 1990, şi probabil mai tîrziu, pînă în 2000,
medicii din Olanda îi ajutau în fiecare an să plece din viaţă pe
mai mult de 2000 de pacienţi. Însă, şi în această ţară opinii-
le partidelor politice sînt împărţite: unii condamnă adoptarea
proiectului de lege, iar alţii o justifică.
Ministrul justiţiei Benk Cortals a declarat că „oboseala
de viaţă nu este un argument suficient” şi guvernul nu se
grăbeşte să meargă prea departe ca să garanteze prin lege
„posibilitatea fiecăruia de a pleca din viaţă cînd nu mai do-
reşte să trăiască”.[113]
În Olanda, care se slăveşte prin nivelul ridicat al medici-
nii, există o atitudine de respect pentru invalizi şi pentru cei în
vîrstă. Aici sînt o mulţime de diverse case, ospicii şi pensio-
nate pentru persoane în vîrstă. Aşadar, în pofida corectitudinii
subliniate a formulărilor şi a diverselor stipulări cuprinse în
actul adoptat de parlament, Ministerul Justiţiei a considerat
necesar să sublinieze în mod special că actul respectiv nu con-
duce spre legalizarea eutanasiei, deşi mulţi oameni de peste
hotare consideră anume aşa.[114]
Consiliul Europei, condamnînd oficializarea eutanasiei, s-
a adresat către camera superioară a Parlamentului Olandei să
respingă proiectul de lege.
Justificînd adoptarea acestei legi, vicepremierul şi ministrul
sănătăţii al Olandei a declarat că „eutanasia are loc şi în alte ţări
ale lumii, însă acolo totul se face în taină. Iar noi dorim transpa-
renţă şi scoaterea la lumină a acestei probleme”.[115]
În multe ţări, Hotărîrea Parlamentului olandez a provocat
reacţii negative. „Germania nu va urma exemplul Olandei”,
– a declarat hotărît ministrul justiţiei Gherta Doibler-Gmelin,
172
fiind convinsă că moartea naturală este un drept inalienabil al
omului. Iar preşedintele Asociaţiei de Ajutor Social al Germa-
niei, Walter Hirlingher, consideră că „ajutorul activ în a muri”,
acordat de către medici, prezintă în ultimă analiză doar un
omor confortabil. În Germania cuvîntul eutanasie este exclus
din dicţionar. Prescrierea unui medicament letal, chiar din cele
mai umane motive, aici se egalează cu omorul şi se pedepseşte
cu privaţiune de libertate de la 6 luni pînă la 5 ani.
Eutanasia a ajuns a fi nu numai un subiect incitant de discu-
ţii, dar şi un măr al discordiei între unele state. De exemplu, zia-
ristul Nicolai Teterin scrie despre faptul că ministrul de externe
al Olandei l-a chemat pe ambasadorul Italiei şi i-a cerut expli-
caţii în legătură cu afirmaţiile ministrului italian al relaţiilor cu
parlamentul care a comparat legislaţia olandeză în domeniul eu-
tanasiei cu legislaţia nazistă şi cu ideile lui Hitler. Vorba e că în
timpul unor dezbateri preelectorale ministrul italian a declarat:
„Legislaţia nazistă şi ideile lui Hitler reînvie în Europa, în Ţările
de Jos, unde a fost introdusă eutanasia şi unde se discută privitor
la modul în care să fie omorîţi copiii cu patologii”.[116]
Eutanasia este strict interzisă în ţările cu o puternică tra-
diţie religioasă. Ea este respinsă categoric în Italia catolică.
În enciclica a zecea a Papei Ioan Paul al II-lea Splendoarea
adevărului, publicată încă în 1993, eutanasia se echivalează
cu genocidul, cu torturile fizice şi morale.[117]
Pentru Rusia, precum şi pentru Moldova, problema legali-
zării eutanasiei este cu totul neactuală, mai ales din două moti-
ve. Nivelul foarte scăzut al vieţii omului, condiţiile precare din
instituţiile medicale, extorcarea de bani de la pacienţi, atitudinea
rece şi indiferentă faţă de soarta pacientului, situaţia mizerabilă
a veteranilor sortiţi la moarte înceată în chinuri, existenţa săracă
în casele pentru bătrîni, lipsa azilurilor – toate acestea fac ca
orice discuţie privitor la dreptul de „a muri cu demnitate” să
fie profanatoare [118].
173
 2.8. Rãspunderea pentru infracþiunile medicale
conform legislaţiei penale din diverse ţări
Codurile penale din multe ţări nu conţin norme speciale
privitor la răspunderea pentru infracţiuni medicale. Însă, ţinînd
cont de faptul că majoritatea acestor infracţiuni contra vieţii şi
sănătăţii pacienţilor sînt săvîrşite din imprudenţă, răspunderea
doctorilor şi a altor lucrători medicali pentru comiterea lor pot
fi calificate conform articolelor care prevăd răspunderea pen-
tru lipsirea de viaţă din imprudenţă sau cauzarea, din impru-
denţă, a leziunilor corporale de diverse grade.[119]
Articolul 84 din capitolul I din CP al Argentinei – „Infrac-
ţiuni contra vieţii” prevede că „se pedepseşte cu privaţiune de
libertate pe un termen de la 6 luni pînă la 5 ani de închisoare
şi cu limitarea specială a drepturilor pe un termen de la 5 pînă
la 10 ani, acela care, din imprudenţă, neglijenţă, lipsă de expe-
rienţă în meseria sau în profesia sa, sau în urma nerespectării
regulilor sau a obligaţiilor corespunzătoare i-a cauzat moartea
altei persoane”.[120]
Astfel, în cazul decesului pacientului, doctorul nu poate
să se justifice prin lipsa de experienţă în profesia sa ca circum-
stanţă justificatoare.
În mod analogic, este formulat şi art. 94 din CP al Ar-
gentinei care prevede răspunderea pentru cauzarea de leziuni
corporale de diverse grade din imprudenţă.
CP al Argentinei prevede pedepse foarte aspre pentru
efectuarea ilegală a avortului. Articolul 85 are următorul con-
ţinut: „Acel care a efectuat un avort se pedepseşte:
1) Cu privaţiune de libertate pe un termen de la 3 pînă la
5 ani de muncă silnică sau de închisoare, dacă a acţionat fără
acordul femeii. Termenul pedepsei poate fi mărit pînă la 15 ani
dacă fapta a cauzat decesul femeii”.[121]
Articolul 86 din CP al Argentinei prevede răspunderea
pentru efectuarea unui avort de către medici: „Sînt pasibili de
174
pedepsele prevăzute de articolul anterior (art. 85) şi, în afară
de aceasta, se vor pedepsi cu limitarea specială în drepturi şi
cu un termen dublu al pedepsei de bază, acei doctori, chirurgi,
moaşe sau farmacişti care au făcut uz de cunoştinţele şi de-
prinderile lor profesionale pentru a efectua un avort sau pentru
a-l favoriza”.[122]
În CP al Olandei există trei articole care prevăd decesul
sau leziunile corporale cauzate din neglijenţă sau imprudenţă
(art. 307-309):
Articolul 307 prevede că „Persoana care din neglijenţă
sau din imprudenţă este responsabilă de moartea altei persoa-
ne este pasibilă de pedeapsă cu închisoare sau cu încarcerare
pe termen de pînă la 10 luni sau cu o amendă de categoria a
patra (25 de mii de guldeni)”.[123]
Articolul 308. „Persoana care din neglijenţă sau din im-
prudenţă este responsabilă de leziuni corporale grave cauzate
altei persoane sau de asemenea leziuni corporale care cauzea-
ză o boală temporară ori imposibilitatea temporară de a exer-
cita obligaţiile de serviciu sau cele profesionale, este pasibilă
de pedeapsă cu închisoare sau cu încarcerare pe un termen de
pînă la 6 luni, sau cu o amendă de categoria a patra”.[124]
Articolul 309 prevede că judecătorul poate de asemenea
să-l lipsească pe cel vinovat de dreptul de a desfăşura activi-
tatea profesională pe parcursul căreia a fost săvîrşită infracţiu-
nea. Presupunem că această măsură poate fi aplicată şi în cazul
săvîrşirii infracţiunii medicale.
Atrag în special atenţia pedepsele destul de blînde pre-
văzute de CP al Olandei pentru infracţiunile indicate mai sus
spre deosebire de CP al Argentinei, nemaivorbind de pedepsele
prevăzute în CP ale ţărilor CSI şi ale fostelor ţări socialiste.
Articolul 296 din CP al Olandei prevede pedepse mai
aspre pentru efectuarea ilegală a avortului.
Capitolul 25 din CP al Danemarcei, intitulat „Infracţiunile
cu violenţă contra personalităţii”, prevede două paragrafe care
ne-ar interesa în cazul de faţă (paragrafele 241, 249):
175
 Paragraful 241 spune că „orice persoană care i-a cauzat
din neglijenţă decesul altei persoane poate fi amendată, poate
fi reţinută sub strajă sau în închisoare pe termen de pînă la 4
luni sau, în circumstanţe agravante, poate fi pedepsită cu în-
chisoare pe orice termen de pînă la 4 ani”.
Paragraful 249: „Orice persoană care a cauzat din negli-
jenţă un prejudiciu semnificativ persoanei sau sănătăţii altor
persoane va fi amendată sau va fi ţinută sub strajă, sau va fi
pedepsită cu închisoare pe orice termen ce nu depăşeşte 4 luni
sau, în circumstanţe agravante – cu închisoare pe orice termen
ce nu depăşeşte 4 ani”.[125]
Capitolul IX din CP al Poloniei reglementează răspunde-
rea pentru infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii, inclusiv pen-
tru cele săvîrşite din imprudenţă, precum şi pentru efectuarea
ilegală a avortului.
Potrivit articolului 155 din CP al Poloniei, „cine provoacă
fără intenţie moartea unui om este pasibil de pedeapsă cu pri-
vaţiune de libertate pe termen de la 3 luni pînă la 5 ani”.
Pentru leziuni corporale cauzate din imprudenţă răspun-
derea apare în conformitate cu art. 156, paragraf 2, care preve-
de privaţiune de libertate pe termen de pînă la 3 ani.[126]
Despărţitura a II-a din Cartea a doua din CP al Franţei,
intitulată „Cu privire la tentativele la viaţă fără de intenţie”,
cuprinde articolele 2216 şi 2217. Potrivit art. 2216, „cauzarea
morţii altui om din greşeală, din imprudenţă, din neatenţie, din
neglijenţă, din neîndeplinirea unei obligaţii de securitate sau
de precauţie, stabilită de lege sau de regulamente, constituie
un omor nepremeditat care se pedepseşte cu 3 ani de închisoa-
re şi cu o amendă în mărime de 300 de mii de franci”.
Art. 2217 prevede răspunderea persoanelor juridice pentru
cauzarea morţii din imprudenţă.
Credem că în contextul acestei formulări a art. 2216 medi-
cii francezi nu pot justifica în faţa judecăţii lipsirea de viaţă a
pacientului din greşeală ca circumstanţă ca şi cum eliberatoare
de răspundere.
176
 În mod analogic este formulat şi art. 22219 din CP al Fran-
ţei, care prevede răspunderea pentru leziuni corporale cauzate
fără de intenţie şi care au atras după sine pierderea totală a
capacităţii de muncă a altei persoane pe un termen mai mare
de 3 luni.[127]
CP al Franţei conţine şi despărţitura 1 din Cartea a cincia,
intitulată „Cu privire la faptele infracţionale în domeniul ocro-
tirii sănătăţii”, care cuprinde cinci compartimente:
Compartimentul I – cu privire la protecţia speciei umane.
Potrivit art. 5111 din acest compartiment, „efectuarea practi-
că a eugeniei orientate spre organizarea selecţiei oamenilor se
pedepseşte cu 20 de ani de închisoare”.[128]
Compartimentul II – cu privire la protecţia organismului
uman (art. 5112-51114) stabileşte răspunderea pentru preleva-
rea ilegală de organe, ţesuturi, celule ale omului sau de produ-
se ale activităţii de viaţă.
Compartimentul III prevede în art. 51115 – 51125 protecţia
embrionului uman.
Compartimentul IV prevede alte principii şi pedepse su-
plimentare, aplicate persoanelor fizice, şi răspunderea persoa-
nelor juridice (art. 511-26 – 511-28).[129]
Prima despărţitură din Cartea a doua din CP al Elveţiei,
intitulată „Omorul din imprudenţă”, art.117, are următorul
conţinut: „Cine cauzează moartea altui om din imprudenţă se
pedepseşte cu închisoare sau cu amendă”.
Termenul minim de pedeapsă în formă de închisoare cu-
prinde 3 zile. Dacă legea nu stabileşte altfel, termenul maxim
al acestui tip de pedeapsă cuprinde 3 ani (art. 36 din CP al
Elveţiei).
Medicul este subiectul infracţiunii prevăzute de art. 121,
intitulat „Neanunţarea întreruperii sarcinii”, cu următorul con-
ţinut: „Doctorul care, potrivit art. 120, p. 2, nu expediază o
înştiinţare despre întreruperea sarcinii în organul competent se
pedepseşte prin arest sau amendă”.
177
 Am propus ceva mai devreme ca şi în condiţiile republicii
noastre conducătorii instituţiilor medicale să anunţe organele
de drept despre cazurile de deces al pacienţilor din cauza ne-
glijenţei medicale infracţionale şi despre stabilirea răspunderii
penale pentru nerespectarea acestei cerinţe.
Despărţitura a VIII-a din CP al Elveţiei cuprinde articole
privitor la răspunderea pentru infracţiunile contra sănătăţii pu-
blice (art. 231-236).
Art. 231 – răspîndirea unor boli;
Art. 232 – răspîndirea epizootiei;
Art. 233 – răspîndirea dăunătorilor;
Art. 234 – impurificarea apei potabile;
Art. 235 – producerea unor nutreţuri dăunătoare pentru
sănătatea animalelor;
Art. 236 – punerea în circulaţie a unor nutreţuri dăunătoa-
re pentru sănătatea animalelor.[130]
Articolul 56 din CP al Elveţiei prevede o pedeapsă supli-
mentară originală, intitulată „Interdicţia de a vizita un restau-
rant concret” cu următorul conţinut: „Dacă abuzul de alcool a
adus persoana la săvîrşirea unei infracţiuni, atunci judecătorul,
odată cu stabilirea pedepsei, poate să-i interzică vinovatului să
frecventeze un restaurant concret în care se consumă băuturi
alcoolice, pe un termen de la 6 luni la 2 ani”.[131]
Capitolul III din CP al Suediei, intitulat „Cu privire la
infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii”, include şi articole care
prevăd răspunderea pentru cauzarea leziunilor corporale, din
imprudenţă, altui om (art. 7-8).
Articolul 7 are următorul conţinut: „persoana care a cau-
zat din imprudenţă moartea altui om trebuie pedepsită cu în-
chisoare pe un termen de pînă la 2 ani. Pentru cauzarea din
imprudenţă a leziunilor corporale sau a îmbolnăvirii este pre-
văzută o pedeapsă în formă de amendă sau de închisoare pe un
termen de pînă la 6 luni”.[132]
178
 Capitolul 28 din CP al Japoniei conţine articole privitor
la răspunderea pentru infracţiunile ce constau în cauzarea unor
leziuni corporale din imprudenţă (art. 209-211).
Potrivit art. 209, „acel care a vătămat din imprudenţă cor-
pul altui om se pedepseşte prin amendă în sumă de pînă la 300
mii ieni sau cu o amendă mică”.
Art. 210. „Acel care a cauzat din imprudenţă moartea altui
om se pedepseşte cu amendă în sumă de pînă la 500 mii ieni”.
Articolul 211, intitulat „Omorul sau leziunile corporale
cauzate din imprudenţă în timpul activităţii profesionale sau
din cauza unei grave imprudenţe”, are următorul conţinut:
„Acel care a cauzat moartea sau leziuni corporale altei per-
soane prin faptul că nu a manifestat grija cuvenită care este
necesară la desfăşurarea activităţii profesionale respective se
pedepseşte cu privaţiune de libertate, cu muncă fizică forţa-
tă sau cu închisoare pe un termen de pînă la 5 ani, sau cu o
amendă în sumă de pînă la 500 mii ieni. Se mai pedepseşte
şi acela care din imprudenţă gravă a cauzat moartea şi leziuni
corporale altei persoane”.
În opinia noastră, în acelaşi articol pot fi încadrate şi acţiu-
nile lucrătorului medical care a cauzat din imprudenţă moartea
sau leziuni corporale pacientului în timpul desfăşurării activi-
tăţii medicale.
Medicul, ca subiect al infracţiunii, este indicat în art. 214
din CP al Japoniei, intitulat „Efectuarea unui avort de către
persoana care practică un anumit tip de activitate şi cauzarea,
ca rezultat, a morţii sau a leziunilor corporale” cu următorul
conţinut:
„Doctorul, moaşa, farmacistul sau comerciantul de me-
dicamente care au efectuat un avort la dorinţa sau cu acordul
femeii însărcinate se pedepseşte cu privaţiune de libertate cu
muncă fizică forţată pe un termen de la 3 luni la 5 ani.”[133]
Problema descoperirii, cercetării şi prevenirii infracţiu-
nilor medicale care conduc la decesul a mii de pacienţi sau
179
la vătămarea gravă a acestora atrage atenţia permanentă a sa-
vanţilor-jurişti, a medicilor legişti, a lucrătorilor practicieni ai
organelor de drept şi ai instituţiilor curative.
Iu.D. Sergheev şi S.V. Erofeev subliniază: „către anul 1999
în medicina de peste hotare era acumulată o informaţie boga-
tă atît în sfera răspunderii personalului medical, cît şi în cea
a protecţiei drepturilor pacientului. Au fost create organizaţii
internaţionale care unesc specialişti din domeniul dreptului
medical, al patologiei iatrogene, au loc sistematic conferinţe
internaţionale. Interesul susţinut al medicilor de peste hotare
şi al specialiştilor din domeniul asigurărilor pentru informaţia
despre eficienţa asistenţei medicale era determinat şi de im-
plementarea asigurării răspunderii profesionale, a celei fără de
vinovăţie şi a sistemului de compensare rapidă a prejudiciului
în cazuri tipice de vinovăţie cu sfîrşit indezirabil”.[134]
Iată doar cîteva cauze penale cu rezonanţă socială mare,
intentate în legătură cu unele infracţiuni medicale.
Cauza penală în legătură cu pregătirea pentru săvîrşirea
omorului lui A.O. a fost intentată de către Procuratura Inter-
raională din Horoşevsk, or. Moscova, în legătură cu încercarea
chirurgilor de la Centrul de Coordonare a Activităţii de Dona-
re a Organelor din Moscova de a preleva un rinichi pentru un
pacient bogat de la moscovitul A.O., care mai era în viaţă. E
adevărat că victima n-a mai putut fi salvată.[135] Şi foarte cu-
rînd a devenit clar: cei de la urmărirea penală din Moscova au
depistat un sistem criminal puternic şi bine coordonat.
Ancheta dispune de date că acest caz monstruos cu pa-
cientul A.O. nu este unic. Iar rinichii erau prelevaţi de la dona-
torii care erau încă vii, deoarece calitatea acestor rinichi, pre-
levaţi în momentul în care inima funcţionează, este mult mai
bună decît cei prelevaţi dintr-un cadavru. Şi preţul acestora
este cu mult mai mare. Există o listă aparte de aşteptare pen-
tru oamenii bogaţi. Însă asupra lucrătorilor Centrului, pentru
săvîrşirea infracţiunilor, se pare că în sfîrşit venise Pedeapsa
180
lui Dumnezeu. La 1 septembrie 2003 a murit de pancreatită
fostul şef al Centrului. Iar în Centru se întîmplă ceva nevero-
simil, straşnic. O asistentă medicală şi-a ieşit din minţi, alta a
devenit narcomană. Altele trei s-au îmbolnăvit de cancer. Una
deja a decedat.
Cauza penală în legătură cu pregătirea lui A.O. pentru
omor în sala de reanimare a Spitalului Orăşenesc nr. 20 se află
în Procuratura din Moscova.
După cum am mai observat, cauzele penale cu privire la
infracţiunile medicale uneori se cercetează cu anii, numindu-
se în acest scop fel-de-fel de comisii şi expertize medico-lega-
le, astfel încît rezultatele cercetării cauzei despre care am vor-
bit mai sus şi dezbaterea ei judiciară vor fi cunoscute probabil
nu chiar devreme.
La Lvov, în Ucraina, o cauză analogică, intentată în 2001,
a fost clasată.[136]
Toată Polonia a ajuns în stare de şoc după ce, la 13 ianua-
rie 2002, a aflat din presă că medicii de la Salvarea din Lódż
comercializau cadavre. Mai mult decît atît, există bănuieli
că graţie „ajutorului” lor bolnavii mureau încă pînă a ajunge
la spital.[137] „Dacă faptele se vor confirma, aceşti aşa-zişi
medici nici nu trebuie numiţi infractori, dar degeneraţi”, a
declarat cu indignare preşedintele Poloniei Aleksander Kvas-
nevski. De cele întîmplate a fost cutremurat şi premierul Leşek
Miller, care a lucrat mulţi ani în Lódż, dar nu a auzit niciodată
de ceva asemănător.
La 13 ianuarie 2002, publicaţia poloneză „Gazeta vîbor-
cea” a comunicat că medicii Salvării din Lódż îşi omorau in-
tenţionat pacienţii sau deseori nu-i readuceau la viaţă. Uneori
pacientul murea în braţele (medicului?), alteori fără să mai fie
în viaţă pînă la sosirea salvării. În această situaţie, medicul co-
munica la telefonul mobil la biroul de pompe funebre adresa
la care se află „pielea”, adică cadavrul. Reprezentanţii birou-
lui veneau imediat la faţa locului şi luau cadavrul, iar apoi se
181
ocupau de înmormîntare. În Polonia actuală, înmormîntarea
de gradul patru costă în jurul a 4-5 mii de zloţi (o mie - o
mie 250 de dolari). Echipa salvării primea pentru informaţie
o mie şi 600 de zloţi. Medicii Salvării, pentru a nu-şi pierde
onorariul, nu-l salvau pe bolnav, dar îl omorau. Pentru aceasta
aveau două metode: sau nu se grăbeau în ajutorul pacientului,
sau îi grăbeau moartea acestuia prin injectarea unui preparat
numit pavulon.
Procuratura şi poliţia se ocupă de cercetări. În legătură cu
acest caz sînt arestate 7 persoane. Trei dintre ele sînt medici.
Controlul efectuat de Ministerul Sănătăţii al Poloniei a arătat
că în anul 2001 întreg Serviciul Salvării din Varşovia a cheltuit
doar aproximativ 90 fiole de pavulon, iar medicii Salvării din
Lódż – tocmai 244.[138] Următoarea informaţie despre mersul
cercetării cazului medicilor din Polonia a fost publicată în pre-
sa rusă tocmai peste un an şi jumătate, în iunie 2003. Probabil,
în Polonia, ca şi în alte ţări postsocialiste, aceste cauze se cer-
cetează cu anii.
Astfel, cercetarea infracţiunilor din Polonia durează deja
mai mult de un an. Se presupune că acestea ar fi săvîrşite de
medicii de la Salvare din oraşul Lódż. Pe parcursul cercetărilor
s-a constatat că în decursul mai multor ani medicii îi informau
pe proprietarii birourilor de pompe funebre despre moartea
pacienţilor. Fireşte, cu plată. Existau bănuieli că într-o serie
de cazuri medicii chiar contribuiau la decesul bolnavilor ca să
primească „onorarii” de la producătorii de sicrie. Au fost înre-
gistrate întîrzieri inexplicabile, de mai multe ore, ale Salvării,
precum şi neacordarea asistenţei necesare la sosirea medicilor.
În cazul unor echipe, a fost constatat un consum exagerat de
pavulon care paralizează respiraţia. Şi iată, în sfîrşit, fostul
sanitar al Salvării din Lódż a recunoscut că a omorît cu injecţii
de pavulon doi pacienţi. Lui i se incriminează învinuirea de
omor dublu, de falsificare a reţetelor pentru pavulon şi de lua-
re de mită de la birourile de pompe funebre în sumă de 30 mii
182
zloţi (7 mii 300 dolari).[139] Presupunem că sanitarul nu putea
săvîrşi aceste infracţiuni de unul singur şi sperăm că el nu va
fi ţapul ispăşitor în această cauză cutremurătoare.
Probleme analogice apărute la descoperirea, cercetarea şi
prevenirea infracţiunilor medicale, precum şi la tragerea vino-
vaţilor la răspundere penală, există şi în Ucraina. Articolul 140
din CP al Ucrainei din 2001 prevede răspunderea penală şi
pedepse destul de aspre pentru îndeplinirea necorespunzătoa-
re a obligaţiilor profesionale de către lucrătorul medical sau
farmacist. „Articolul într-adevăr există, dar judecătoriile nu
pronunţă verdicte în baza lui. Pacientului îi este greu să-l învi-
nuiască pe medic de greşeli, ignoranţă şi neglijenţă, pentru că
pe acest medic este gata să-l apere şi să-l prezinte în culorile
cele mai frumoase o armată întreagă de medici, chiar în per-
soana conducătorilor instituţiilor medicale, membrilor înalte-
lor comisii medicale”.[140] O jurnalistă ucraineană s-a pomenit
în aceeaşi situaţie ca şi jurnaliştii din Moldova şi Rusia, care
de asemenea nu au acces la informaţia foarte confidenţială pri-
vitor la infracţiunile medicale.
Vorbind despre dificultăţile de probare de către pacient a
vinovăţiei medicilor, ar trebui să spunem că potrivit legii din
Moldova şi, presupunem, şi din Ucraina, obligaţia de proba-
re la cercetarea infracţiunilor este pusă în sarcina organelor
de urmărire penală (ofiţerul de urmărire penală şi procurorul).
Această obligaţie este prevăzută în articolul 51 din CPP al RM,
intrat în vigoare de la 12 iunie 2003. Dar dacă la examinarea
plîngerii văduvei, a cărei soţ a decedat din vina medicilor, pro-
curatura raională a refuzat intentarea unei cauze penale, mo-
tivîndu-şi refuzul prin avizul comisiei medicale, o asemenea
decizie poate fi contestată adresîndu-ne procurorului ierarhic
superior sau instanţei.
Într-un anumit sens, cetăţenei N.M., care şi-a pierdut so-
ţul, încă „i-a mers”. Comisia regională a Ministerului Sănătăţii
totuşi a recunoscut parţial vina medicilor de decesul soţului ei,
183
6 medici au fost penalizaţi cu mustrare. Iar în condiţiile Mol-
dovei, o analiză autocritică a cazurilor de acordare a asistenţei
medicale cu sfîrşit nefericit constituie un fenomen foarte rar.
Statistica infracţiunilor medicale există şi în Rusia, şi în
Ucraina, şi în Moldova, însă, repetăm, ea este strict secretă, in-
accesibilă şi jurnaliştilor, şi publicului larg. Cei mai informaţi
în acest sens sînt experţii de medicină legală, iar în Ucraina ei
sînt sute, dacă nu chiar mii. Există institute întregi de medici-
nă legală, cu state mari de personal, se susţin teze de candidat
şi de doctor în ştiinţe.
Însă problema constă în faptul că în fostele ţări socialiste
toate aceste cadre sînt subordonate Ministerului Sănătăţii şi
sînt finanţate din bugetul acestuia. Salariul, categoria, avan-
sarea în serviciu – toate depind de Ministerul Sănătăţii. Însă,
după cum se ştie, cine plăteşte, acela comandă muzica şi, după
cum remarcă pe bună dreptate G. Golovliova (a. 2003), în ca-
zul săvîrşirii unei infracţiuni medicale, pe vinovat este gata
să-l apere „o întreagă armată de medici”. Autoarea spune în
acest sens, că parcă ar avea loc o grevă generală a lucrătorilor
medicali împotriva pacienţilor. Greva constă în comportamen-
tul care este în discordanţă cu normele deontologice, în nepro-
fesionalism, în nedorinţa de a-şi perfecţiona cunoştinţele. Şi
mai departe: incorectitudine, indiferenţă, neglijenţă, luare de
mită etc. De asemenea: grosolănie şi bădărănie.[141]
În Ucraina e aceeaşi situaţie. A se vedea în acest sens
disertaţia de doctor a profesorului Iu.D.Sergheev (a. 2001),
medic-legist, cu tema: „Expertiza medico-legală în cauzele ce
vizează delicte săvîrşite de lucrătorii medicali”, care a studiat
mii de cauze penale privind delictele din această categorie,
cercetate şi dezbătute în Ucraina.
Milioane de ucraineni locuiesc în ţări bogate: America,
Canada, Australia; zeci de mii sînt plecaţi să-şi cîştige existen-
ţa în diverse ţări ale Europei. Toţi aceştia cunosc nu din auzite
nivelul de asistenţă medicală din aceste ţări şi răspunderea lu-
184
crătorilor medicali în cazul acordării ei necorespunzătoare. În
aceste ţări funcţionează sute şi mii de medici din Rusia, Ucrai-
na, Moldova, România. Ei pot şi trebuie să acorde asistenţă
compatrioţilor lor în soluţionarea multor probleme cu care se
confruntă aceştia. La soluţionarea tuturor acestor probleme
noi nu trebuie să descoperim America, dar să luăm exemplu de
la ea. Dacă acolo există o statistică a pacienţilor decedaţi din
cauza greşelilor medicale, care ascunde multe infracţiuni me-
dicale, înseamnă că o asemenea statistică trebuie să avem şi
noi, publicînd-o periodic. Dacă în America şi în Canada există
o bancă electronică de date cu privire la cazurile de asistenţă
medicală cu sfîrşit letal, o asemenea bancă trebuie să creăm
şi la noi. Este necesar să introducem modificări în statistica
de stat a Ministerului Sănătăţii, a Procuraturii, a MAI, în care
ar fi un compartiment al infracţiunilor medicale. Aceste date
trebuie incluse în rapoartele zilnice cu privire la infracţiuni şi
în cronica criminală.
În art. 323 din CP al RM, intitulat „Favorizarea infracţiu-
nii” trebuie prevăzută şi răspunderea penală pentru favoriza-
rea infracţiunii medicale.
După cincizeci de ani de la moartea lui Stalin, medicii mos-
coviţi încep din nou să fie urmăriţi după principiul naţional.[142]
Înainte de a dezvălui esenţa conflictului expus în articolul
lui Iu. Vasiliev (a. 2003), vom aminti cititorilor esenţa cazului
unor medici din anul 1953. Cazul a fost fabricat de organele
NKVD, în fond împotriva medicilor evrei, constituind o parte
a planului stalinist general de efectuare a represaliilor în masă
împotriva evreilor. Iată o informaţie oficială cu privire la acest
caz: „Un comunicat guvernamental cu privire la complotul
unor medici-terorişti. La 13 ianuarie 1953, lumea a fost in-
formată despre descoperirea în Uniunea Sovietică (în princi-
pial, în Moscova) a unei organizaţii criminale a unor lucrători
renumiţi din domeniul medicinii, care au săvîrşit infracţiuni
monstruoase. Intrînd în încrederea pacienţilor, ei îi omorau
185
pe aceştia în modul cel mai mîrşav, prescriindu-le în mod in-
tenţionat proceduri contraindicate bolii şi stării sănătăţii, care
conduceau la moarte inevitabilă”.[143]
E greu să judeci despre evenimentele din 1953 fără să stu-
diezi materialele dosarului penal, mărturiile experţilor medi-
co-legali, învinuirile aduse de martori, de învinuitorii înşişi,
de victime.
După moartea lui I.V.Stalin, în martie 1953, „cazul medi-
cilor” a fost suspendat, iar medicii traşi la răspundere penală
şi cei condamnaţi au fost reabilitaţi. Şi nimeni nu va şti cît
adevăr şi cîtă minciună a fost în acele dosare.
Face impresia că anume după acel „caz al medicilor”,
lucrătorii medicali, instituţiile curative, organele de ocrotire
a sănătăţii, speriate de represaliile ilegale în mase, au hotărît
să ţină în strict secret cazurile de infracţiuni medicale, ca să
nu se mai repete evenimentele de acum cincizeci de ani. Iar
acum, pe scurt, despre cazul medicilor din 2003. Conflictul
s-a declanşat la Spitalul Orăşenesc nr. 67 din Moscova, între
medicul-şef R.Z. şi 7 medici ai acestui spital – daghestanezi,
ceceni, armeni, care au expediat în administraţia preşedintelui
ţării o scrisoare cu rugămintea de a-i proteja de persecuţiile ne-
întemeiate din partea medicului-şef, care încearcă să-i excludă
din spital sub lozinca luptei împotriva „Mafiei caucaziene” şi
împotriva „negrilor”. Medicul-şef i-a spus direct şefului sec-
ţiei nr. 4 G.K.: „Îi urăsc, îi urăsc pe aceşti negri! Ei au ocupat
toată Moscova”.[144]
Este curios faptul că tocmai în acest medic-şef, al cărei soţ
şi fiu sînt evrei, din care cauză atît ea, cît şi familia ei au suferit
mult, s-a trezit pe neaşteptate şovinismul şi caucazofobia. R.Z.
îşi aminteşte: „Cînd se cerceta cazul medicilor, eram la anul
întîi, în Prima instituţie medicală... Ţin minte cînd, în sala ana-
tomică, infirmierele arătau cu degetul spre unii studenţi: „Iată
a trecut un evreu, jid, el trebuie să mănînce carne de cîine”. Şi
dumneavoastră mă învinuiţi de şovinism?”.
186
 Medicul-şef are de gînd să-i cheme în judecată pe sub-
alterni pentru clevetire. Iar chirurgilor care au fost declaraţi
mafie le tremură mîinile şi ei se gîndesc serios dacă nu cumva
trebuie să renunţe la apropiatele operaţii. Pentru că farsa şovi-
nistă speculată în jurul lor poate lua turnura unei tragedii. Însă
de această dată – pentru pacienţi.
Împărtăşim întru totul opinia lui Iu.Vasiliev (a. 2003) că
medicul, precum şi oricare alt specialist, trebuie apreciat nu
după apartenenţa naţională, ci după experienţă şi capacităţile
sale şi că asemenea conflicte, în ultimă analiză, se răsfrîng ne-
gativ asupra calităţii asistenţei medicale acordate pacienţilor.
Se ştie că greşelile medicale care cauzează decesul pa-
cienţilor înseamnă diagnosticare greşită, alegerea incorectă a
metodei de tratament sau pronosticare clinică eronată. Potrivit
unor cercetări ale savanţilor-medici ruşi şi străini, ale experţi-
lor medico-legişti, aceste fenomene sînt destul de răspîndite.
De exemplu, în Anglia greşelile medicale ocupă locul al trei-
lea în lista cauzelor mortalităţii după maladiile de cancer şi
cele cardiovasculare.
După clasarea „cazului medicilor” din 1953, organele
de drept, în special procuratura (în toate ţările postsocialis-
te), au pierdut orice interes profesional pentru descoperirea,
cercetarea şi dezbaterea judiciară a infracţiunilor medicale. În
Moldova de asemenea s-a pierdut toată experienţa acumulată
de anchetatorii din generaţiile mai în vîrstă, iar soluţionarea
problemelor strict juridice cu privire la vinovăţia medicilor,
la prezenţa sau absenţa raporturilor cauzale dintre acţiune (in-
acţiune) şi decesul pacienţilor au fost încredinţate medicilor.
Anume prin aceasta şi se explică faptul că în ultimii ani ofi-
ţerii de urmărire penală resping intentarea de cauze penale în
legătură cu infracţiunile medicale sau, de cele mai multe ori,
le clasează. Uneori aceste cauze sînt clasate de către instanţe
după lungi tergiversări (uneori de ani în şir, pînă se astîmpără
spiritele), care se încearcă a se motiva prin expertizele medi-
187
co-legale repetate, efectuate de comisii speciale. După aceasta,
experţii dau, de regulă, alte avize privitor la cauza decesului,
diametral opuse celor eliberate la ancheta preliminară.
Susţinem părerea profesorului Ia.L.Rapoport (a. 1988)
precum că „orice deces, dacă nu e unul natural, este o înfrîn-
gere a medicinii”. Însă medicii noştri, angajaţii Ministerului
Sănătăţii, văd numai „succese remarcabile ale medicinii mol-
doveneşti”, ale medicinii care s-a degradat pînă la nivelul celei
din ţările slab dezvoltate. Ei nu recunosc nici un fel de eşecuri
ale medicinii moldoveneşti, chiar dacă greşelile medicale con-
duc la decesul pacienţilor.
Căderea Femidei în lupta ei împotriva infracţiunilor me-
dicale are multe cauze. Cele mai importante dintre ele, după
părerea noastră, constau în faptul că în cazurile unor infrac-
ţiuni medicale ofiţerul de urmărire penală şi expertul medico-
legist nu sosesc la faţa locului, documentaţia medicală nu este
ridicată, medicilor bănuiţi, spre deosebire de juriştii bănuiţi,
niciodată nu li se aplică măsura de asigurare a cercetărilor
în formă de ţinere sub strajă. Toţi bănuiţii rămîn în libertate,
împiedicînd activ ancheta ca aceasta să stabilească adevărul
obiectiv şi, în sfîrşit, îşi obţin cu succes justificarea.
La 5 noiembrie 2001, în fotoliul stomatologului din po-
liclinica de pe bulevardul Negruzzi (or Chişinău) a decedat
fetiţa M. de 12 ani în urma unei injecţii pe bază de demidrol
şi atrofină făcută, probabil, fără o probă prealabilă pentru a
constata reacţia pacientei la acest medicament. Oare într-ade-
văr trebuie să înveţi 10-15 ani pentru a şti că fiecărui pacient,
mai ales dacă e vorba de un copil, înainte de a-i administra un
medicament, trebuie să-i faci proba respectivă? Sau trebuie
oare legi deosebite, ordine, instrucţiuni?
Este intentată o cauză penală, posibil bănuitul este reţinut,
însă finalul poate fi uşor prevăzut. Ministerul Sănătăţii va răs-
punde probabil că medicul nu are nici o treabă cu asta, fetiţa a
decedat din cauza unei reacţii adverse a organismului, despre
188
care, anterior, medicii republicii noastre nu cunoşteau nimic.
O asemenea concluzie o vor trage după tergiversări îndelunga-
te, cînd se vor astîmpăra spiritele şi multe vor fi date uitării.
La Congresul de constituire a Uniunii Juriştilor din re-
publica noastră (20 octombrie 2001) a fost subliniat faptul că
juriştii se trimit cu plăcere unul pe altul în închisoare, însă
cînd este vorba de infracţiunile medicale ei sînt cu totul nepu-
tincioşi, suportînd fiasco total. Televiziunea moldovenească a
demonstrat un moment de reţinere a unui căpitan de poliţie din
Bălţi, bănuit de luare de mită. În momentul reţinerii căpitanul
a leşinat. În cel mai scurt timp evenimentul a fost făcut public.
Dar, ca să vezi, nici echipele de la televiziune, nici ofiţerii de
urmărire penală niciodată nu merg la faţa locului să vadă dece-
sul unui pacient, dar merg doar pentru a demonstra „succesele
medicinii noastre şi grija părintească pentru bolnavii noştri”.
Dar şi în situaţia de iresponsabilitate deplină şi lipsă de
pedeapsă pentru infracţiunile medicale, printre lucrătorii orga-
nelor de drept se găsesc şi oameni cu bărbăţie care sînt inten-
ţionaţi să demonstreze persoanelor „inviolabile” că şi pentru
ei există lege, că sabia Femidei poate să-l pedepsească pentru
decesul pacienţilor care au avut nenorocul să-şi încredinţeze
lor viaţa şi sănătatea.
Printre cauzele şi condiţiile infracţiunilor medicale, în
afară de cele enumerate mai sus, mai poate fi numită şi pre-
gătirea slabă a viitorilor medici în instituţiile de învăţămînt
medical (unii absolvenţi nu pot executa nici cele mai simple
proceduri medicale: injecţie intravenos, anestezia unui dinte,
bandaj); imposibilitatea de perfecţionare a calificării, din lipsa
mijloacelor, în centrele ştiinţifice mari din alte ţări. În special,
are de suferit pregătirea chirurgilor, cardiologilor, a căror acti-
vitate este legată de cel mai mare risc pentru viaţa şi sănătatea
pacienţilor.
Este cazul, probabil, să mai arătăm şi alte cauze cum ar
fi: exigenţele scăzute şi controlul insuficient din partea Minis-
189
terului Sănătăţii, exercitat asupra subalternilor, asupra activi-
tăţii farmaciilor (majoritatea sînt privatizate), asupra preţuri-
lor medicamentelor, asupra condiţiilor de păstrare a acestora;
reglementarea juridică proastă a activităţii medicale care nu
asigură răspunderea medicului şi a instituţiei medicale pentru
rezultatele muncii lor în condiţiile medicinii plătite (cînd pa-
cientului i se ia ultimul ban, iar rezultatul „tratamentului” este
nul sau tragic) şi multe, multe altele.
Ne-am adresat către conducătorii Ministerului Sănătăţii
cu o întrebare: Cine controlează istoriile bolilor pacienţilor ne-
fericiţi, decedaţi din cauza neglijenţei medicale şi ce măsuri
se iau pentru prevenirea unor asemenea tragedii? Deocamdată
nu avem nici un răspuns, urmează o tăcere îndelungată. Dar o
asemenea informaţie se cere a fi transparentă.
Mai sperăm că Procuratura Generală va generaliza, în sfîr-
şit, practica judiciară şi cea de anchetă a cauzelor din această
categorie şi că problema va fi examinată la Plenul Curţii Su-
preme de Justiţie a Republicii Moldova.
Medicii legişti şi savanţii-jurişti ai României de aseme-
nea studiază problema privind răspunderea pentru infracţiuni-
le medicale şi delimitarea acestora de greşelile medicale şi de
accidentele letale din medicină. De exemplu, V.Beliş enumeră
cazurile în care poate să apară răspunderea penală pentru in-
fracţiunile medicale şi anume: [145]
1) Nerespectarea normelor medicale de tratament, pre-
scrierea unor medicamente contraindicate sau aplicarea me-
todelor necorespunzătoare de tratament care cauzează leziuni
corporale sau alte daune sănătăţii, inclusiv leziuni corporale
din imprudenţă, care cer un anumit tratament.
Cînd încălcarea normelor de acordare a asistenţei medica-
le cauzează decesul bolnavului, fapta este calificată ca ucidere
din culpă (art. 178 din CP al României).
2) Prescrierea unor medicamente, produse biologice, mij-
loace medico-tehnologice sau aparate medicale pentru aplica-
190
re şi folosire în condiţii incompatibile cu legea este calificată,
conform art. 246, ca abuz în serviciu.
Aici e cazul să explicăm că potrivit articolul 327 din
CP al RM, subiect al abuzului de putere sau al abuzului în
serviciu poate fi numai un funcţionar public. Noţiunea de
„funcţionar public” este cuprinsă în articolul 123 din CP al
României. Din această definiţie reiese că nu fiecare medic
este funcţionar public.
Articolul 246 din CP al României prevede răspunderea
pentru „abuz în serviciu contra intereselor persoanelor” şi are
următorul conţinut: „Fapta funcţionarului public, care în exer-
ciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un
act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzea-
ză o vătămare intereselor legale ale unei persoane, se pedep-
seşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani”.
În articolul 147 din CP al României se dă o definiţie a func-
ţionarului public şi a funcţionarului, cu următorul conţinut:
„Prin „funcţionar public” se înţelege orice persoană care
exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum
a fost investită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu,
în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145.
Prin „funcţionar” se înţelege persoana menţionată în alin.
1, precum şi orice salariat care exercită o însărcinare în ser-
viciul altei persoane juridice decît celei prevăzute în acel ali-
neat”.
3) Primirea de către lucrătorul medical a unei recompense
ilicite în bani sau în alte valori materiale pentru asistenţă me-
dicală este calificată ca luare de mită (articolul 254 din CP al
României) sau ca primire de foloase necuvenite (art. 256 din
CP al României).
4) Falsificarea actelor medicale (istoria bolii, certificatul
de boală, rezultatele analizelor, reţeta, procesul-verbal al ope-
raţiei ş. a.) atrage după sine răspunderea conform art. 289 din
CP al României.
191
 După cum arată savanţii-jurişti români, Colegiul Me-
dicilor şi al Farmaciştilor din România practic niciodată nu
expediază materiale privitor la infracţiunile medicale în or-
ganele poliţiei sau parchetului pentru cercetare şi tragere la
răspundere penală a vinovaţilor. Aceasta are loc şi din cauza
că Institutul Naţional de Medicină Legală din România „Mina
Minovici” şi instituţiile teritoriale de medicină legală sînt sub-
ordonate Ministerului Sănătăţii şi al Familiei care de aseme-
nea nu expediază materiale privitor la infracţiunile medicale
în organele de anchetă şi judiciare.
În acelaşi timp, merită atenţie crearea în România a Con-
siliului de Medicină Legală în componenţa căruia, în afară de
medici legişti, intră şi reprezentanţi ai Ministerului Justiţiei
şi ai Ministerului de Interne, ceea ce contribuie la elucidarea
mai obiectivă şi la examinarea judiciară a cauzelor privitor la
infracţiunile medicale. [146]
Potrivit art. 178 din CP al României din 1969, intitulat
„Omorul din imprudenţă”, medicul poate fi tras la răspundere
pentru această infracţiune săvîrşită în urma nerespectării nor-
melor de drept sau ale măsurilor de precauţie la practicarea
unei profesiuni sau specialităţi sau pe parcursul unei anumite
activităţi. Omorul din imprudenţă se pedepseşte cu privaţiune
de libertate de la 2 la 7 ani.
Art. 184 din CP al României prevede răspunderea pentru
cauzarea din imprudenţă a leziunilor corporale uşoare, medii
şi grave.
În categoria leziunilor corporale uşoare intră leziunile
pentru ale căror tratament se cere o asistenţă medicală de pînă
la 20 de zile; în categoria celor medii – pînă la 60 de zile; în
categoria celor grave – mai mult de 60 de zile sau care au
condus la pierderea unui organ sau a funcţiei sale (auz, văz
etc.), la invaliditate fizică sau psihică, la mutilarea figurii, la
întreruperea sarcinii sau care creează un pericol pentru viaţa
victimei. Leziunile corporale uşoare şi cele medii, cauzate din
192
imprudenţă, prin nerespectarea normelor de drept sau a măsu-
rilor de precauţie la practicarea unei profesiuni sau specialităţi
sau la desfăşurarea unei activităţi – se pedepsesc cu privaţiune
de libertate de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Leziunile corporale grave, din imprudenţă, cauzate în
aceleaşi împrejurări, se pedepsesc cu privaţiune de libertate
de la 6 luni la 3 ani.
Articolul 185 din CP al României – Întreruperea cursului
sarcinii, prin orice mijloace, săvîrşită în vreuna dintre urmă-
toarele împrejurări:
a) în afara instituţiilor medicale sau a cabinetelor medica-
le autorizate în acest scop;
b) de către o persoană care nu are calitatea de medic de
specialitate;
c) dacă termenul sarcinii a depăşit patrusprezece săptă-
mîni,
se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.
Întreruperea cursului sarcinii, săvîrşită în orice condiţii,
fără consimţămîntul femeii însărcinate, se pedepseşte cu în-
chisoare de la 2 la 7 ani şi cu interzicerea unor drepturi.
Dacă prin faptele prevăzute în alin. 1 şi 2 s-a cauzat femeii
însărcinate vreo vătămare corporală gravă, pedeapsa este în-
chisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi, iar dacă
fapta a avut ca urmare moartea femeii însărcinate, pedeapsa
este închisoarea de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.
În cazul cînd fapta prevăzută în alin. 2 şi 3 a fost săvîrşită
de medic, pe lîngă pedeapsa închisorii, se va aplica şi interdic-
ţia exercitării profesiei de medic, potrivit art. 64, lit. c).
Articolul 196 din CP al României – Divulgarea secretu-
lui profesional: „Divulgarea, fără drept, a unor date, de către
acela căruia i-au fost încredinţate, sau de acel care a luat cu-
noştinţă de ele în virtutea profesiei ori funcţiei, dacă fapta este
de natură a aduce prejudicii unei persoane, se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
193
 Acţiunea penală se pune în mişcare la plîngerea prealabilă
a persoanei vătămate.
Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.”
Articolul 257 din CP al României – Traficul de influenţă:
“Primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase, ori accepta-
rea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori
pentru altul, săvîrşită de către o persoană care are influenţă sau
lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar pentru
a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile
sale de serviciu, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani.
Dispoziţiile art. 256, alin. 2 se aplică în mod corespun-
zător”.
Dat fiind faptul că savanţii-jurişti şi lucrătorii organelor de
drept din România şi din alte ţări postsocialiste nu manifestă
un interes deosebit faţă de descoperirea, cercetarea şi preveni-
rea infracţiunilor medicale, cercetarea acestei probleme cade
în mare măsură în sarcina jurnaliştilor.
O analiză minuţioasă a greşelilor medicale, a neglijenţei
şi a infracţiunilor o găsim în unele publicaţii din „Evenimentul
zilei”, din 17, 19 şi 26 iulie 2004.[147]
Începem cu următorul caz: În octombrie 2003, la Clini-
ca Oftalmologică „Lahovare”, 12 pacienţi, după intervenţia
chirurgicală, au fost infectaţi cu micoze. Patru dintre ei au
pierdut vederea la un ochi (leziuni corporale grave). Toţi au
fost operaţi de acelaşi medic – P.G. După o lună de verificări,
Ministerul Sănătăţii nu a depistat nici o încălcare a normelor
igienice din spital şi nu a fost descoperită sursa de infecţie.
În pofida acestui fapt, Ministerul totuşi i-a pedepsit pe pa-
tru medici, inclusiv pe directorul spitalului M.P., amendîndu-i
cu suma de 60 milioane lei. Colegiul Medicilor i-a interzis
medicului P.G. să opereze bolnavi pe parcursul controalelor.
Despre alte pedepse nu s-a comunicat. Apare întrebarea: Dacă
Ministerul nu a depistat nici un fel de încălcări, atunci pentru
ce i-a pedepsit pe medici? Iar dacă vina medicului a fost con-
194
statată (cauzarea de leziuni corporale grave), de ce el nu a fost
tras la răspundere penală?
Alte cazuri, analogice. Judeţul Argeş. Medicul este pe-
depsit pentru un omor din imprudenţă. În vara anului 1999
victimă a unei greşeli medicale a devenit o pacientă-medic.
M.P., de 27 de ani, a hotărît să nască în maternitatea din Căli-
neşti, dîndu-şi acordul pentru cezariană. După operaţie, feme-
ia a decedat. Controlul efectuat de Colegiul Medicilor a arătat
că anesteziologul O.L. a administrat o doză prea puternică de
preparat, care şi-a făcut efectul letal.
Colegiul Medicilor a interzis celui vinovat să practice ac-
tivitatea medicală pe parcurs de 12 luni, iar judecata, pentru
omorul din imprudenţă a pacientei, l-a pedepsit pe medic cu
privaţiune de libertate convenţional. Articolul 178 din CP al
României prevede pentru o asemenea infracţiune privaţiune
de libertate de la 2 la 7 ani. Probabil, în cazul O.L., s-a luat în
calcul vîrsta sa înaintată – 72 de ani.
Bacău. Obiecte uitate în cavitatea abdominală a pacientei.
Acum doi ani, ginecologul N.C., de la maternitatea din Bacău,
a fost învinuit de către o pacientă că a uitat în cavitatea ei ab-
dominală, după operaţie, o bucată de tifon. Din această cauză,
peste o lună, bolnava a fost operată din nou, iar Colegiul Me-
dicilor din Bacău l-a declarat pe medicul N.C. nevinovat.
O familie din Bacău l-a învinuit pe medicul ginecolog de
moartea copilului lor, încă nenăscut. Cînd femeia s-a adresat
către ginecologul O.B. cu acuze că nu mai simte mişcările co-
pilului, acesta a încredinţat-o că totul va fi bine, că nu există
probleme. Ulterior, s-a constat că copilul a fost asfixiat cu cor-
donul ombilical. Despre pedeapsa medicului nu se comunică
nimic, iar noul preşedinte al Colegiului Medicilor din Bacău
consideră că uneori este suficient ca medicul vinovat să fie
chemat la Comisia disciplinară pentru explicaţii în faţa a cinci
colegi ai săi pentru ca acesta să-şi schimbe spre bine atitudi-
nea sa faţă de muncă.
195
 Brăila. E operat piciorul în loc de maxilar. Un locuitor
din Brăila, fiind internat în martie 2004 cu o fractură a maxila-
rului, a fost supus unei cateterizări venoase la picior. Greşeala
a devenit posibilă din cauza lipsei de coordonare dintre acţiu-
nile medicilor şi ale asistentelor medicale din Spitalul Salvării
din Brăila, care l-au confundat pe I.N. cu un alt pacient. Iată
ce povesteşte pacientul: „A intrat infirmiera şi a întrebat dacă
eu sînt pacientul acela. Ea nu mi-a zis pe nume şi eu am con-
firmat că eu sînt acel pacient. Mi-a propus să semnez şi eu am
semnat. Cînd m-au pus pe targă, eu le-am spus că pot merge şi
singur, dar nu am auzit nici un răspuns. M-am pomenit în sala
de operaţie. Cineva a spus: „Radeţi-l”. Am intrat în panică, de
ce trebuie să mă radă, le spuneam medicilor că am o fractură la
maxilar, dar piciorul e sănătos. Ca urmare, medicul mi-a cerut
să tac, a zis că am halucinaţii.”
Un alt medic, confundîndu-şi pacienţii, a explicat că I.N.
nu s-a opus defel. „Infirmiera l-a adus pe bolnav cu tot cu is-
toria bolii care aparţinea bolnavului de hemodializă: pacientul
nu a spus nimic, nu a protestat. S-a observat o uşoară hemo-
ragie din gingii şi buze, însă acesta este un semn specific al
bolnavilor cu insuficienţă renală. Într-un anumit moment, eu
m-am adresat către bolnav cu cuvintele: „Domnule E.” şi nu-
mai atunci el a sărit ca ars şi a spus că el este I.N.”. După acel
moment, nu s-a mai întîmplat nimic (martie-iulie 2004 – 5
luni). Şefa direcţiei de ocrotire a sănătăţii din Brăila a declarat
că de cele întîmplate sînt vinovate infirmiera, asistentele me-
dicale şi medicii care au confundat pacientul.
În aprilie 2004, materialele au fost transmise Colegiului
Medicilor care, deocamdată, nu a luat nici o hotărîre.
Cluj. Cazul Vanea, clasat la Bucureşti. Cea mai aspră pe-
deapsă din ultimii ani a fost blamarea publică, în presă, aplicată
medicului de la filiala Cluj a Colegiului Medicilor din Româ-
nia, locotenent-colonel V.V. din Spitalul Militar din Cluj. Chi-
rurgul-urolog V.V. se afla sub urmărire în legătură cu decesul
196
generalului de brigadă D.T. În februarie 2002, bolnavul a fost
spitalizat în Spitalul Militar din Cluj-Napoca cu diagnosticul
adenomă a prostatei. Pe parcursul diagnosticării, efectuate
prin cistoscopie, chirurgul i-a vătămat pacientului prostata,
fapt care a condus la apariţia unei tumori cu decesul ulteri-
or al victimei. Împotriva chirurgului a fost intentată o cauză
penală cu semnele infracţiunii prevăzute de art. 178 din CP
al României (uciderea din culpă). Însă expertiza medico-le-
gală suplimentară, după cum se întîmplă în multe cazuri de
infracţiuni medicale, a constatat nevinovăţia chirurgului şi de
aceea cauza penală a fost clasată. Credem că dacă s-ar fi făcut
o expertiză independentă, la Budapesta sau la Sofia, sau de
către experţii Consiliului Europei, avizul ar fi avut un conţinut
diametral opus.
Bucureşti. Încă mai tragic este cazul chestorului (genera-
lului) de poliţie Ion Cîrlig care a activat în cadrul Inspectora-
tului General al Poliţiei Române. Ziarul „Jurnalul Naţional”
din 16 septembrie 2004 a publicat un articol cu titlul: „Tra-
gedie. IGP-ul este în doliu”. Chestorul de poliţie Ion Cîrlig,
director adjunct al Direcţiei de Ordine Publică din cadrul
IGPR, s-a stins din viaţă marţi, noaptea, la Spitalul Militar
din Bucureşti. Ion Cîrlig a fost internat la Spitalul Colţea
pentru o banală operaţie de extirpare de lipomuri.
Din conţinutul articolului reiese, că Ion Cîrlig şi-a pierdut
viaţa din cauza neglijenţei criminale a medicului-anestezio-
log, care “i-a făcut anestezie generală neştiind că în urmă cu
un an chestorul suferise un preinfarct”.
Aici apare întrebarea: care este calificarea acestor medici,
care l-au supus la “o banală operaţie de extirpare de lipom (nodul
de grăsime)”, nestudiind minuţios fişa medicală a pacientului,
fără a efectua o investigaţie profundă a stării bolnavului înainte
de operaţie? Oare o cardiogramă obişnuită ori o ecocardiogra-
mă n-ar fi arătat că pacientul a avut un preinfarct? Ori studierea
de către medici a întregii documentaţii medicale a pacientului,
197
ori convorbirea cu soţia, cu feciorul, absolvent al facultăţii de
medicină, a fost o problemă? Adică medicii, în cazul lui Ion
Cîrlig, au comis două infracţiuni: neglijenţă în serviciu (art. 249
din CP al României) şi art. 178 din CP, alineatul 2 cu următorul
conţinut: „Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispozi-
ţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei
profesii sau meserii, ori pentru efectuarea unei anumite activită-
ţi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani”.
Se aştepta că în acest caz tragic Inspectoratul General al
Poliţiei Române, parchetul vor efectua o anchetă minuţioasă
pentru stabilirea tuturor împrejurărilor omorului din impru-
denţă al lui Ion Cîrlig, vor porni un proces penal cu interoga-
rea tuturor medicilor implicaţi în această tragedie şi persoa-
nele vinovate vor fi trase la răspundere penală, administrativă
ori disciplinară.
Însă cum s-a procedat în realitate? “În cursul anului 2004,
Colegiul Naţional al Medicilor, instituţie abilitată cu cerceta-
rea administrativă a personalului medical, a efectuat o anchetă
(ca urmare a plîngerii formulate de fiul defunctului) cu privire
la împrejurările şi condiţiile în care a survenit decesul, stabi-
lind nevinovăţia cadrelor medicale”. [148]
Conform Legii României privind executarea profesiunii
de medic, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului
Medicilor din România nr. 74 din 6 iulie 1995, art. 13, lit. j,
Colegiul Medicilor din România „organizează judecarea ca-
zurilor de abateri de la normele de etică profesională şi de
deontologie medicală, în calitate de organ de jurisdicţie pro-
fesională”.
Articolul 12, alineatul 3 desemnează componenţa Cole-
giului Medicilor din România, care cuprinde toţi medicii cu
cetăţenie română, domiciliaţi în România, autorizaţi să prac-
tice profesiunea de medic. Adică, în componenţa Colegiului
nu este inclus nici un jurist, care în cazul judecării unei cauze
trebuie să îndeplinească funcţiile învinuirii şi apărării.
198
 Înseamnă că în caz de judecare a unui medic sînt audiaţi
numai medicii, care, după cum arată practica răspunderii pe-
nale a medicilor din mai multe ţări, niciodată nu-şi recunosc
vinovăţia şi prin orice mijloace se eschivează de la răspunde-
rea şi pedeapsa penală.
Considerăm că în cazul decesului subit al domnului Ion
Cîrlig, la vîrsta de 50 ani, era necesară nu o cercetare admi-
nistrativă a personalului medical, ci una penală, efectuată de
jurişti-poliţişti, procurori, dar nu de medici, care nu sînt spe-
cialişti în domeniul dreptului penal şi al procedurii penale.
Se ştie de asemenea, că nu medicii, dar juriştii (poliţiştii,
procurorii, judecătorii) trebuie să stabilească latura subiectivă
a infracţiunii – vinovăţia ori nevinovăţia inculpatului.
Infracţiunile medicale din România, ca şi cele din Repu-
blica Moldova, sînt justificate de către medici prin faptul că
„medicul nu este Dumnezeu”. Doctorul-profesor Vasile Astă-
răstoaie a acordat un interviu revistei „Evenimentul zilei” în
care a declarat că pacienţii mor nu în urma greşelilor medi-
cale, neglijenţei, infracţiunilor, dar din cauza particularităţi-
lor organismului şi a reacţiilor lui individuale la intervenţia
medicală. Acesta este un argument pentru justificarea oricărei
infracţiuni medicale.
În prezent, în România se cercetează o cauză penală de în-
vinuire a medicului N.C. de cauzarea leziunilor corporale unui
pacient de 34 de ani, I.J., căruia la 13 iulie 2004 în timpul ope-
raţiei i s-a amputat penisul. Cercetarea cazului abia a început,
iar unii colegi-medici deja încearcă să justifice fapta printr-o
tulburare temporară a psihicului, fapt care ar ajuta ca N.C. să
fie declarat iresponsabil şi absolvit de răspundere penală.
De asemenea, se comunică că paralel cu cercetarea oficia-
lă, efectuată de către parchet, mai face o cercetare şi Comisia
Judiciară a Colegiului Medicilor din Bucureşti. Probabil, în
acest caz, este vorba de un control de serviciu, de o cercetare
de serviciu, pentru că potrivit art. 125 din Constituţia Româ-
199
niei din 1991 „1) Justiţia se realizează prin Curtea Supremă
de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de
lege.
2) Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare.
3) Competenţa şi procedura de judecată sînt stabilite de
lege”.
Prevederile art. 125, alin. 1 din Constituţie sînt date în
mod detaliat în art. 10 din Legea nr. 92/1992 care precizează
că instanţele judecătoreşti sînt judecătoriile, tribunalele, curţi-
le de apel şi Curtea Supremă de Justiţie. [149]
Legea nr. 74/1995 privind exercitarea profesiunii de me-
dic, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului Me-
dicilor din România, articolul 12 (1) stabileşte că „Colegiul
Medicilor din România se înfiinţează ca organizaţie profesio-
nală, neguvernamentală, cu personalitate juridică, apolitică şi
fără scop patrimonial, care reprezintă interesele profesiunii de
medic”.
Deşi Colegiul Medicilor din România este o organizaţie
profesională, neguvernamentală, apolitică, ea are totuşi unele
atribuţii care, după părerea noastră, contravin art. 125 al Con-
stituţiei României.
Art. 13 a Legii nr.74/1995 reglementează atribuţiile Co-
legiului Medicilor din România. Iată una dintre ele: „(j) orga-
nizează judecarea cazurilor de abateri de la normele de etică
profesională şi de deontologie medicală în calitate de organ de
jurisdicţie profesională”.
Infracţiunile medicale de asemenea pot fi calificate ca
abateri de la normele de etică profesională şi de deontologie
medicală. Prin urmare, ar reieşi că medicii singuri anchetează
şi singuri judecă infracţiunile medicale. Oare nu din această
cauză în România, ca şi în Republica Moldova, medicii sînt
traşi la răspundere penală foarte rar pentru infracţiunile co-
mise contra vieţii şi sănătăţii pacienţilor? În această ordine de
idei nu este de mirare că, recent, unul dintre cei mai mari dem-
200
nitari din România a apelat la medicii străini, nu la cei români,
pentru a i se face o operaţie de hernie a discului (a se vedea în
detaliu ziarul „Flux” din 12 mai 2006).
În prezent, în Germania se creează o situaţie convenabilă
pentru pacienţi, comodă pentru medici şi simplificată pentru
justiţie. În jurisprudenţa germană este obişnuit să se citeze Co-
dul Regelui Hammurapi (Babilon, 1792-1750 pînă la Hristos):
„Dacă medicul l-a operat pe un om cu o leziune grea, cu un cu-
ţit metalic, fapt care i-a cauzat moartea, unui asemenea medic
trebuie să i se taie mîna”. Sistemul juridic al Germaniei este
întemeiat pe Dreptul Roman. Iar potrivit dreptului german, in-
tervenţiile medicale sînt identice cu vătămarea corpului (para-
graful 223 din CP al Germaniei).[150]
Cel mai des, pe pacienţi îi interesează următoarele între-
bări: „1. Ce mi-am planificat să fac? 2. De ce se presupune
anume acest tratament sau intervenţie? 3. Există oare o alter-
nativă la această intervenţie? 4. Ce ar trebui să mă nelinişteas-
că cel mai mult? 5. În ce constă riscul intervenţiei? Ce ar putea
să se întîmple în cel mai rău caz?”
De aici a şi apărut o schemă cu informaţia pe care medicul
trebuie să i-o dea pacientului înainte de începutul tratamentu-
lui sau operaţiei: 1) indiciile; 2) metoda; 3) volumul; 4) riscul;
5) urmările.
Dacă complicaţiile apar mai des decît una la 2000 de ca-
zuri, ele sînt considerate tipice şi acest lucru trebuie spus pa-
cientului. Pentru practica judiciară este important ca medicul
să-i comunice cît mai amănunţit pacientului despre esenţa şi
posibilele urmări ale operaţiei planificate. Pacientul trebuie să
înţeleagă explicaţiile medicului, în caz contrar, avem de-a face
cu o „informaţie nulă”, fapt care este echivalat cu un tratament
necalificat.
Dreptul consideră că fiecare intervenţie medicală cores-
punde unei caracteristici a leziunii corporale ca infracţiune.
Pentru dogmatica dreptului german, în cazul unei leziuni cor-
201
porale, nu este important faptul că ea a fost făcută în interesele
bolnavului, pentru a-l lecui. Ochiul veghetor al justiţiei atîrnă
asupra fiecărui medic, în special asupra chirurgului care efec-
tuează operaţii.
În Germania, anual, sînt examinate circa 15 mii de cazuri
de tragere la răspundere a medicilor, din numărul acestora
aproximativ 30% (aproximativ 5000 de cazuri) încep cu ce-
rerea în legătură cu infracţiunea săvîrşită. La straja intereselor
(ale medicului şi ale pacientului) stă legalitatea aprobată de
ani, care dă temei pentru a afirma: „Încredinţarea este bună,
iar dreptul este mai bun”.
Paragraful 223 din CP al Germaniei prevede răspunderea
pentru greşeala medicală, inclusiv pentru explicarea insufici-
entă a posibilelor urmări ale intervenţiei, care se pedepseşte cu
privaţiune de libertate pînă la 5 ani sau cu amendă.
La 29 aprilie 2004, telecanalul „Vesti Rossii” a comuni-
cat despre tragerea la răspundere penală a unor medici pentru
eviscerare.[151] Lor li s-a incriminat învinuirea potrivit artico-
lelor 30-105, alin. 3 din CP al Rusiei (art. 26-145, alin. 2 din
CP al RM), care prevăd răspunderea pentru pregătirea către
omorul premeditat al unei persoanei care se află în stare de
neputinţă.
Crainicul M.A. a comunicat că pentru prima dată în drep-
tul penal al Rusiei (mai exact ar fi fost să se spună: pentru
prima dată în practica de anchetă a Rusiei – V.F.) medicii sînt
traşi la răspundere penală pentru infracţiunea pe care au săvîr-
şit-o pe parcursul îndeplinirii obligaţiilor profesionale.
Aici se mai cere o precizare, şi anume că în Rusia, medicii
sînt traşi la răspundere penală nu pentru prima dată şi că încă
în 1953 în Uniunea Sovietică a fost cazul medicilor, despre
care am scris mai devreme, dar despre care tînăra generaţie,
probabil, nici nu a auzit.
Este interesant că ucigaşii în halate albe au fost descope-
riţi nu de către medicii legişti care sînt obligaţi să o facă. Înşişi
202
ei, aceşti medici, riscau să se pomenească pe banca acuzaţilor,
pentru că au semnat formulare necompletate de documente ce
constată decesul donatorului fără examinarea lui prealabilă.
Probabil, ancheta a calificat acest fapt ca fiind disciplinar.
Nu au descoperit medicii Spitalului Central al MAI din
Rusia, împreună cu lucrătorii miliţiei care s-au năpustit în sala
de operaţii cînd învinuiţii erau gata să preleveze un rinichi
pentru transplantare de la un donator care mai era încă viu,
fără să-i mai aplice nici un fel de proceduri de reanimare.
Sincer vorbind, după publicaţiile din mass-media des-
pre medicii-evisceratori, nu puteam crede că această cauză va
ajunge pînă în instanţă. Credeam că medicii-legişti, cum aceas-
ta se întîmplă şi în Moldova, vor tergiversa cu anii efectuarea
expertizei, iar în aviz îi vor apăra pe cei vinovaţi afirmînd că
ei au acţionat în strictă conformitate cu legea şi cu regulile
medicale. Nu este însă exclus că în acest caz argumentele lor
scornite să nu funcţioneze. De la formularea învinuirii pînă la
pronunţarea sentinţei este o cale lungă, anevoioasă, dar sperăm
că măcar în acest caz vinovaţii vor primi pedeapsa meritată.
Vom încheia compartimentul de faţă al lucrării cu unele
informaţii mai proaspete şi cu unele consideraţii pe care le
prezintă S.V. Erofeev privitor la calitatea asistenţei medicale
prestată în Apus, dar mai ales în SUA.[152]
În SUA, din cauza „greşelilor medicale” mor anual 100
mii pacienţi. Această cifră trece dintr-un articol în altul cu o
stabilitate ce trezeşte mirare, dar fără indicarea sursei de infor-
maţie, atingînd o temă medicală foarte sensibilă – răspunderea
personalului medical pentru asistenţa medicală necorespunză-
toare. Un număr atît de mare de deficienţe în acordarea asis-
tenţei medicale cu sfîrşit letal la medicii americani provoacă
mirare.
Fără a lua în serios aceste declaraţii ale jurnaliştilor,
S.V.Erofeev a decis să găsească sursa iniţială a acestor date.
În acest scop, a apelat la un volum impunător de informaţie
203
medico-legală expusă în literatura ştiinţifică periodică ameri-
cană şi într-o serie de instrucţiuni fundamentale privind drep-
tul medical.
În procesul acestei munci, cercetătorului i s-a creat o im-
presie în legătură cu problema răspunderii penale a personalului
medical din SUA, impresie care, în comparaţie cu experienţa
analogică din Rusia, i s-a părut demnă de atenţia colegilor.
Făcînd o analogie cu creşterea numărului de cauze civi-
le în oraşele mari ale Rusiei, autorul aminteşte că în ultimii
zece ani societatea medicală americană este foarte alarmată de
creşterea numărului de cazuri de urmărire penală a personalu-
lui medical. De exemplu, în 1995, au fost traşi la răspundere
10 medici, fapt care a obligat Asociaţia Medicală Americană
(AMA) să tragă alarma în mod public şi să sublinieze toate
problemele specifice ale evaluării muncii medicului din punc-
tul de vedere al dreptului.
Publicaţiile care au urmat au amplificat interesul public
faţă de această problemă. De exemplu, la 29 noiembrie 1999
Institutul de Medicină al Academiei Naţionale de Ştiinţe
(NAS) a publicat un raport sub titlul „A greşi este omenesc”
(„To ERR is Human”), în care a remarcat că „greşelile medi-
cale” în SUA constituie o cauză a decesului de la 44 mii pînă
la 98 mii de bolnavi anual.
Ediţia „USA Today” (din 30 noiembrie 1999) a apreciat
aceste cifre în felul ei, plasînd chiar pe prima pagină titlul
„Greşelile medicale ocupă locul al optulea în lista ucigaşilor
de bază”. Deja la 7 decembrie 1999, preşedintele Klinton a
evaluat public raportul amintit şi a dat dispoziţie unui grup
special de angajaţi ai administraţiei sale să pregătească un plan
de acţiuni în vederea asigurării securităţii pacienţilor. Reacţia
finală în eşaloanele de vîrf ale puterii, în legătură cu această
problemă, a fost exprimată în adresarea preşedintelui Klinton
către naţiune (a. 2000) cu privire la necesitatea de a spori cali-
tatea asistenţei medicale în SUA.
204
 Medicii şi juriştii americani explică cauzele creşterii nu-
mărului de cazuri de urmărire penală nu numai prin activizarea
populaţiei, nu numai prin aplicarea pe larg a metodelor agre-
sive şi invazive de tratament, cu complicaţii înfricoşătoare,
dar şi prin creşterea numărului de medici fără scrupule, care
practică medicina în pofida faptului că licenţele acestora au
fost suspendate sau limitate. Dat fiind faptul că împuternici-
rile organelor de eliberare a licenţelor sînt limitate, urmărirea
penală rămîne a fi ultima măsură care contracarează această
activitate ilegală.
În cazul evaluării juridice a acţiunilor personalului medi-
cal, organele de drept ale SUA se confruntă cu aceleaşi proble-
me care există deja mulţi ani şi în Rusia şi, cu atît mai mult, în
ţările din fostul Imperiu Sovietic: lipsa criteriilor de evaluare a
activităţii medicale şi complexitatea deosebită a acestei evalu-
ări. În literatura juridică americană există definiţia neglijenţei,
însă criteriile medicale ale acestei noţiuni, după cum remarcă
mulţi, sînt deocamdată imperfecte. În literatura medico-juridi-
că este subliniat faptul că stabilirea semnelor de neglijenţă este
întotdeauna o chestiune pusă în sarcina persoanei care soluţio-
nează problema de constatare a faptei; această persoană, în
asemenea cazuri, este expertul. Pentru constatarea neglijenţei,
judecata cere de la expert să fundamenteze asemenea semne
cum ar fi insuficienţa semnificativă de cunoştinţe, de atenţie,
indiferenţa deosebită faţă de securitatea pacientului, determi-
nate de ignoranţa în alegerea mijloacelor de diagnosticare şi
tratament, de insuficienţă în stăpînirea mijloacelor tehnice sau
chiar de refuzul de a acorda pacientului atenţia cuvenită.
Justiţia americană, prin analogie cu cea din Rusia, de
asemenea stabileşte patru condiţii de apariţie a răspunderii:
prejudicierea sănătăţii, ilegalitatea acţiunilor, raportul cauzal
dintre ele şi vinovăţia. Piatra de încercare pentru toţi parti-
cipanţii la procesul penal este într-adevăr foarte complicată
– constatarea raportului cauzal şi a semnelor ilegalităţii. De
205
exemplu, în unul din dicţionarele juridice serioase (Black’s
Law Dictionary, 1990), cauza este definită ca fapt sau ca îm-
prejurare fără de care ancheta nu este posibilă, iar standardul
de asistenţă este definit ca un grad de grijă (de precauţie) pe
care un om raţional trebuie să o manifeste în aceste împreju-
rări sau în altele.
Prezintă un deosebit interes procesul de constatare a sem-
nelor ilegalităţii. În legătură cu aceasta, pare interesantă opinia
juristului Oliver Holms care, de altfel, exprimînd părerea mai
multor jurişti americani, afirmă că medicul este responsabil
pentru comportamentul său neatent nu mai puţin decît alţi oa-
meni. De aceea neatenţia infracţională trebuie să fie consta-
tată exact ca în dreptul civil, cu ajutorul aşa-zisului standard
extern. Mai concret, juraţii trebuie să demonstreze cum ar fi
acţionat un medic raţional în asemenea împrejurări.
În ceea ce priveşte vinovăţia comportamentului, Codul
penal-tip al SUA (Model Penal Code) stabileşte patru forme
de vinovăţie de săvîrşire a infracţiunii: intenţionat, conştient,
neatent (recklessly), neglijent (negligently). În foarte multe
comentarii făcute pe marginea acestui principiu al legislaţiei
penale se subliniază că ultimele două forme de vinovăţie se
referă numai la infracţiunile personalului medical.
Deosebirile dintre noţiunile „recklessly” şi „negligently”
pot fi identificate printr-o simplă comparaţie a sinonimelor din
Marele dicţionar juridic englez-rusesc (a. 2003). Astfel, expli-
carea termenilor „neglect” (neglijenţă, neîndeplinire neglijen-
tă), „negligence per se” (lipsa unui simţ obişnuit de grijă), „ne-
gligente ignorance” (ignoranţă din neglijenţă) ş.a. ne conving să
percepem termenul „negligently” ca neglijent. Pe de altă parte,
compararea termenilor „reckless” (imprudent, greşit, iresponsa-
bil), „reckless conduct” (comportament imprudent), „reckless
homicide – killing” (omor din imprudenţă), „recklessness” (im-
prudenţă gravă) ne permite să considerăm că forma vinovăţiei
numită „recklessly” presupune doar una – „din imprudenţă”.
206
 În literatura juridică rusă, precum şi în cea americană, de
asemenea se acordă multă atenţie conţinutului formelor de vi-
novăţie. Însă, din păcate, instanţele nu sînt atît de sensibile
faţă de sensul juridic al acestor noţiuni şi faţă de subtilităţile
terminologiei. Ca urmare, în şedinţele judiciare se utilizează
în mod arbitrar termenii neglijenţă infracţională, imprudenţă
gravă, imprudenţă pentru desemnarea aceleiaşi noţiuni, ajun-
gîndu-se la o adevărată confuzie.
Comentariul american la Codul penal şi instrucţiunea
privind dreptul penal definesc neglijenţa infracţională („negli-
gence”) ca o situaţie de ignorare a unui risc esenţial nejusti-
ficat despre care subiectul nu avea cunoştinţă, dar trebuia să
aibă. Aceleaşi surse explică imprudenţa infracţională („rec-
klessness”) ca o situaţie de ignorare a unui risc esenţial şi ne-
justificat despre care subiectul avea cunoştinţă, dar l-a ignorat
în mod conştient şi şi-a continuat comportamentul periculos.
Este sugestiv că Asociaţia Medicală Americană (AMA) a
considerat necesar să-şi exprime opinia în legătură cu diferenţe-
le dintre sensurile juridice ale noţiunilor discutate. AMA a căzut
de acord că imprudenţa infracţională este o condiţie a survenirii
răspunderii penale, după cum şi acţiunea intenţionată. În acest
caz, AMA neagă posibilitatea survenirii răspunderii în cazul
unui comportament neglijent. Însă existenţa acestei opinii a co-
munităţii profesionale a medicilor americani nu a avut nici un
fel de consecinţe juridice. Ne-am convins de mai multe ori cu
mirare că la cercetarea unor cauze penale în SUA, expertiza me-
dico-legală (efectuată de către o comisie) nu este o acţiune strict
necesară. Mulţi autori sînt nevoiţi doar să-şi exprime doleanţele
ca expertiza medicală să devină obligatorie la dezbaterea judi-
ciară a cauzelor penale care îi vizează pe medici.
Un alt factor care poate scădea obiectivitatea abordării
problemei, dar poate spori şansele victimei, este examinarea
„cauzelor medicale” de către o instanţă de juraţi. În opinia co-
legilor noştri americani (medici legişti şi jurişti), juraţii iau în
207
calcul mai mult aspectul psihologic, nu cel factologic, de aceea
unele condiţii atît de importante cum ar fi cauza şi ilegalitatea
ei le trec pe planul al doilea. În procesul elaborării verdictului,
juraţii, deseori, „pun căruţa înaintea cailor”, ca de exemplu:
neglijenţa infracţională a avut loc, de aceea între ilegalitate şi
prejudiciu există o legătură directă. Fiecare dintre ei judecă
doar aceea ce este în stare să înţeleagă. De aceea, verdictul nu
întotdeauna este în consonanţă cu dreptatea.
Pericolul unei evaluări superficiale de către instanţa de
juraţi constă în faptul că, dacă comportamentul medicului îi
sugerează juratului un gînd privitor la iresponsabilitate şi la
greşeală, atunci acuzatul poate fi declarat vinovat chiar dacă
acuzatorul nu este în stare să constate un raport cauzal sau
semnele ilegalităţii.
Mai mult decît atît, sînt cunoscute cazuri cînd juraţii, pen-
tru a stabili semnele comportamentului vinovat într-o situaţie
concretă, au fost înclinaţi să ia în calcul împrejurările şi fapte-
le care au avut loc într-o cu totul altă perioadă şi în alt loc.
Un exemplu concludent din practica judiciară americană
ar servi ca o adevărată prevenire privind necesitatea unei abor-
dări echilibrate la organizarea dezbaterilor judiciare a „cau-
zelor medicale”: doctorul Billing a realizat o şuntare aorto-
coronară cu o urmare nefericită în unul din spitalele militare.
La examinarea cazului, acuzarea a pus accent pe împrejurări
psihologice. Ea şi-a construit învinuirea, imaginîndu-l pe doc-
torul Billing ca fiind greoi, chirurg cu un singur ochi, căruia,
în virtutea faptului că avea o vedere slabă, i-ar fi trebuit mai
întîi să se înveţe a intra (?) în sala de operaţii. Acest fapt a
produs impresie asupra juraţilor, de aceea verdictul a fost de
învinuire. Însă, în urma cererii de apel, chirurgul Billing a fost
declarat nevinovat, iar criteriile pe care a fost construită învi-
nuirea – „evazive şi confuze”.
S.V.Erofeev arată că rapoartele privind examinarea unor
cauze penale concrete împotriva personalului medical din
208
SUA conţin suficiente analogii cu cele din practica judicia-
ră rusă. La o analiză a unor forme şi a esenţei deficienţelor
se pot observa multe elemente comune. De exemplu, nu sînt
rare sentinţele de învinuire în cazurile de perforare a uterului
(15%), de primire necorespunzătoare a naşterilor (12%), de
liposacţie a unor bolnavi în condiţii de ambulator (12,1%), de
cateterizare defectuoasă a unor vase sangvine, de introducere
defectuoasă a substanţelor anestezice (18%). În ultimii 20 de
ani, în SUA 80% dintre acuzaţii de acordare necorespunzătoa-
re a asistenţei medicale au fost declaraţi de instanţe ca fiind
vinovaţi, 25% dintre ei au fost declaraţi nevinovaţi în instan-
ţele de apel şi tot atîţia (25%) nu şi-au folosit posibilităţile de
apel. 20% dintre acuzaţi au fost achitaţi. Chiar o asemenea
analiză generală demonstrează multele asemănări cu situaţiile
analogice de acordare necorespunzătoare a asistenţei medicale
în Rusia.
O deosebire importantă în procesul calificării infracţiuni-
lor în justiţia americană este faptul că dreptul actual american
consideră ca fiind cauze ale decesului orice acţiuni ilegale care
au condiţionat decesul pe parcursul a trei ani după săvîrşirea
acestora. În acest sens, iată în calitate de exemplu o serie de
cazuri cînd medicul american este obligat să comunice coro-
ne-ului sau revizorului medical despre semnele evidente sau
suspecte ale unui deces violent:
• toate cazurile de moarte violentă;
• decesul în cazul unor come de etiologie neclară;
• decesul cauzat de avort criminal;
• moarte subită în urma unor intervenţii medicale;
• moartea unor deţinuţi;
• moartea unor persoane care urmează să fie incinerate,
înmormîntate în mare, transportate în alte state.
Instrucţiunile americane privind dreptul medical se deo-
sebesc de literatura rusă de specialitate în sens pozitiv, pentru
că ele acordă mult loc recomandărilor privind profilaxia de-
209
lictelor în rîndul personalului medical. De exemplu, este sus-
ţinută şi subliniată teza conform căreia medicii trebuie să fie
informaţi cu exactitate privitor la metodele şi împrejurările de
acordare a asistenţei medicale care sînt cele mai riscante în
sensul apariţiei unor consecinţe indezirabile şi mai ales ţinîn-
du-se cont de materialele proceselor judiciare deja încheiate.
O măsură importantă de profilaxie este respectarea strictă
de către medic a restricţiilor activităţii sale prevăzute de licen-
ţă. Analiza materialelor dezbaterilor judiciare demonstrează că
unul din motivele comportamentului infracţional este tendinţa
de a practica specialităţi pentru care acuzatul nu a avut nici
dexterităţi, nici licenţă. Unul dintre cazurile mai frecvente în
care medicul sau clinica îşi depăşeşte competenţele este efec-
tuarea avortului în condiţii de ambulator (aşa-zisele naşteri în
condiţii de casă). Teoretic, în aceste cazuri se poate prevedea
un risc, însă atît timp cît complicaţiile nu au survenit, acest
risc nu este perceput suficient de clar. În această categorie tre-
buie incluse şi operaţiile cosmetice în condiţii de ambulator,
cînd sfîrşitul letal nu este o raritate. Iată un caz de operaţie
cosmetică în vederea micşorării glandei mamare, efectuată de
doctorul A.Pignataro: pacienta S.Smith, de 26 de ani, a dece-
dat pe masa de operaţie, iar instanţa l-a pedepsit pe medic cu
şase luni privaţiune de libertate, cu amendă în mărime de cinci
mii dolari şi cu 250 ore de muncă în folosul public, dar cu o
amînare a executării sentinţei pe un termen de cinci ani. Anali-
za literaturii americane cu tematică juridico-medicală demon-
strează că mulţi autori prognozează o creştere a numărului de
cauze penale care vizează personalul medical din SUA; după
părerea multora, nu există cauze care i-ar absolvi pe medici de
răspundere penală pentru infracţiuni. Juriştii care se specia-
lizează în acest domeniu consideră că garanţia unei sentinţe
echitabile constă mai întîi de toate în asemenea condiţii de
răspundere cum ar fi raportul cauzal şi incorectitudinea acţiu-
nilor (încălcarea standardului de asistenţă). Evident, în aceste
210
cazuri, toţi participanţii la procesul penal (reclamanţii, apără-
torii, judecătorii, experţii) trebuie să manifeste o atenţie şi o
competenţă maximă în problemele fundamentale ale cauzali-
tăţii proceselor medico-biologice şi ale standardelor de acor-
dare a asistenţei medicale. În sfîrşit, în sarcina acuzării intră
cu stricteţe efectuarea expertizei medicale pînă la formularea
concluziei de învinuire. Numai în cazul în care specialiştii in-
dică o legătură directă între prejudiciu şi acţiunile învinuitului
care a încălcat standardele de asistenţă medicală, învinuirea de
neglijenţă medicală poate fi considerată ca fiind întemeiată.
Cele expuse demonstrează necesitatea unui studiu apro-
fundat al aspectelor juridico-medicale şi al celor de drept ale
problemei asistenţei medicale necorespunzătoare, iar compa-
rarea practicii ruse şi a celei străine permite să alegem calea
optimă de profilaxie a delictelor cu utilizarea experienţei pozi-
tive şi evitarea erorilor comise deja de colegii străini.

2.9. Expertiza medico-legalã

cu privire la infracþiunile medicale
Efectuarea expertizei în cauzele penale este reglementată
în capitolul III, partea a şaptea din CPP al RM, intrată în vi-
goare la 12 iunie 2003 (art. 142–153). Articolul 143 din CPP
al RM prevede că „Expertiza se dispune şi se efectuează, în
mod obligatoriu, pentru constatarea:
1) cauzei morţii;
2) gradului de gravitate şi a caracterului vătămărilor in-
tegrităţii corporale...”.
În cauzele penale, una dintre probe, potrivit articolului 93,
alin. 2 din CPP al RM, este avizul expertului. Art. 27, alin. 2
din CPP al RM stabileşte că „Nici o probă nu are putere pro-
bantă dinainte stabilită”. Fireşte, aceasta se referă şi la avizul
expertului. În afară de aceasta, în cazurile în care avizul exper-
tului este insuficient de clar sau are anumite neajunsuri pentru
211
rectificarea cărora nu se cer cercetări suplimentare, sau a apă-
rut necesitatea de a preciza anumite noţiuni sau metode folo-
site de către expert, organul de urmărire penală este în drept
să-l audieze pe expert cu respectarea prevederilor articolelor
105-109 din CPP (art. 153 din CPP al RM). Un fapt foarte
important la dispunerea expertizei medico-legale în cauzele
cu infracţiuni medicale este că „expertul nu poate fi numit
sau implicat în vreun alt mod în procesul penal ca expert în
probleme juridice” (art. 88, alin 2 din CPP al RM). Aceas-
ta este foarte important, pentru că, după cum arată practica
de urmărire penală, cea judiciară şi de expertiză cu referire la
cauzele din această categorie, mulţi ofiţeri de urmărire penală,
procurori şi judecători din Republica Moldova (şi din Rusia),
neavînd cunoştinţe suficiente în domeniul medicinii, la cer-
cetarea şi dezbaterea judiciară a unor asemenea cauze se simt
cu totul neputincioşi, de aceea, atunci cînd dispun o expertiză
medico-legală, adresează experţilor întrebări pur juridice, cum
ar fi: există oare un raport cauzal între acţiunile (inacţiunile)
medicului şi decesul pacientului?
Întrebarea cu privire la raportul cauzal dintre acţiunea (in-
acţiunea) infracţională şi urmările survenite ca semn al laturii
obiective a infracţiunii trebuie să o soluţioneze juriştii, nu me-
dicii, dar desigur, pe baza avizului eliberat de medicii legişti.
Iu.D.Sergheev (a. 2001) şi S.V.Erofeev (a. 2001) au de-
pistat şi au studiat profund şi multilateral erorile care se comit
la dispunerea unor expertize medico-legale. Ei au constatat
că „anchetatorii procuraturii şi cei de la interne propuneau
deseori medicilor legişti un calapod de întrebări şi un număr
foarte limitat de acte din dosarul penal; expunerea riguroasă
a esenţei evenimentului medical constituie doar o rară ex-
cepţie. Se observă tot mai mult o pasivitate a experţilor care
poate fi determinată de diverse cauze, dar nu este exclusă
nici voinţa prea scăzută de a-i trage pe medici la răspundere
penală”.[153]
212
 Am fi înclinaţi să credem că lista şablonardă a întrebări-
lor adresate de către ofiţerii de urmărire penală şi pasivitatea
acestora se explică şi prin incompetenţa lor în materie de me-
dicină care, la rîndul său, condiţionează neputinţa lor totală
în cercetarea infracţiunilor medicale. La Academia Medicală
„Secenov” din Moscova, la Catedra de Drept Medical, unde se
acordă o mare atenţie pregătirii juridice a viitorilor medici, a
viitorilor conducători din domeniul ocrotirii sănătăţii, s-a găsit
o cale eficientă de depăşire a acestei neputinţe. Şeful acestei
catedre, profesorul Iu.D.Sergheev (a. 2001), propune demult
ca la toate facultăţile de drept să se introducă predarea drep-
tului medical, iar noi considerăm că această propunere este
foarte întemeiată. Trebuie să facem tot posibilul ca activitatea
lucrătorilor medicali să fie supusă, ca în America, unui control
strict, iar răspunderea penală a lucrătorilor medicali pentru de-
cesul pacienţilor încredinţaţi lor să fie tot atît de strictă ca în
ţările civilizate, democratice.
Unor comisii de experţi li s-a propus să formuleze defini-
ţiile (deşi aceasta nu intră în competenţa lor) unor noţiuni cum
ar fi „neglijenţă profesională”, „vină”, „legitimitate a unor ac-
ţiuni”, „urmări grave”, „încălcări de serviciu”, „persoană vi-
novată de urmări şi de prejudiciu”.[154]
Definiţiile acestor noţiuni sînt cuprinse în coduri pena-
le, enciclopedii, dicţionare juridice, monografii, manuale de
drept penal şi de drept de procedură penală. Asemenea între-
bări demonstrează nu numai incompetenţa ofiţerilor de urmă-
rire penală în materie de medicină, dar şi pregătirea lor slabă
în materie de jurisprudenţă.
Profitînd de incompetenţa juriştilor în medicină, comisii-
le medicale ale Ministerului Sănătăţii din RM, la examinarea
plîngerilor pacienţilor, operează cu o frazeologie medicală
alambicată, sperînd că cel neavizat în medicină nu se va des-
curca. Mai mult decît atît, depăşindu-şi atribuţiile, aceşti me-
dici îşi arogă funcţii ale procuraturii şi justiţiei. Ei îi invită pe
213
pacienţii care au rămas vii sau pe rudele acestora la şedinţele
lor, ca să le dea unele răspunsuri standard de felul: ruda dvs. a
bolit, încă în copilărie, de difterie, scarlatină, de alte boli care
în Republica Moldova sînt incurabile. În afară de aceasta, me-
dicina nu este atotputernică şi de aceea nu a putut să o salveze.
Adică, în Rusia, România, America ea putea fi salvată, iar la
noi, ne iertaţi, nu s-a reuşit, nivelul ocrotirii sănătăţii e altul,
atitudinea personalului medical faţă de pacienţii încredinţaţi
e alta.
Legea Republicii Moldova „Cu privire la expertiză” din
23 iunie 2000 („Monitorul Oficial” nr. 144-145 din 16 noiem-
brie 2000) prevede posibilitatea efectuării expertizelor judi-
ciare atît de către experţii instituţiilor departamentale speciali-
zate ale Ministerului Justiţiei şi ale Ministerului Sănătăţii, cît
şi de către experţi particulari, independenţi.
A apărut, în sfîrşit, speranţa că vom avea în republică o
expertiză judiciară extradepartamentală independentă, obiec-
tivă. E o adevărată bucurie a specialiştilor, pentru că situaţia
creată în expertiza medico-legală, mai ales în cazurile infrac-
ţiunilor medicale, deja demult este înspăimîntătoare.
În publicaţiile noastre anterioare am mai remarcat că în
anii de „independenţă” a medicinii moldoveneşti (indepen-
dentă de lege şi de normele morale) au devenit tot mai frec-
vente cazurile de deces şi de vătămare a pacienţilor în urma
calificării joase a unor lucrători medicali sau în urma atitudinii
indiferente, incorecte, neglijente a cadrelor medicale faţă de
soarta pacientului.
Legea Republicii Moldova „Cu privire la ocrotirea sănă-
tăţii” din 28 martie 1995 prevede în art. 57 că Ministerul Sănă-
tăţii realizează conducerea metodică (subliniat de noi – V.F.)
a expertizei medico-legale. Dar cum se face această „condu-
cere”? Despre aceasta scrie I.S.Cuvşinov, doctor în medicină,
vicedirectorul Centrului de Medicină Legală de pe lîngă Mi-
nisterul Ocrotirii Sănătăţii.[155]
214
 El a subliniat că în cei 15 ani de muncă, Serviciul de Ex-
pertiză Medico-Legală a fost audiat pentru prima dată la şedin-
ţa Colegiului Ministerului Ocrotirii Sănătăţii. Însă la această
şedinţă nu au fost invitaţi reprezentanţii procuraturii, judecă-
toriilor, MAI, adică structurile care sînt cel mai mult interesate
în activitatea eficientă a acestui serviciu şi ar fi putut să dea
(dar nu au dat) o apreciere obiectivă a muncii acestui serviciu.
Altă dată, administrarea metodică a medicinii legale o efectua,
la un nivel teoretico-practic destul de înalt, Institutul Unio-
nal de Cercetării Ştiinţifice în Domeniul Medicinii Legale. Nu
credem că Ministerul Sănătăţii al republicii noastre, avînd şi
aşa foarte multe probleme, are posibilitate şi destui specialişti
în domeniul medicinii legale, cu o calificare atît de înaltă şi
cu o experienţă atît de bogată în muncă cum ar fi bunăoară
Centrul de Medicină Legală din Rusia, Ucraina sau România.
Tocmai de aceea credem că legea a pus în sarcina Ministerului
o problemă peste puterile sale.
Astfel, analiza practicii judiciare privitor la cauzele cu
infracţiuni medicale din ultimii 10 ani arată că aproape toa-
te aceste cauze au fost clasate din lipsa evenimentului sau
a componenţei infracţiunii. Fireşte, la baza acestor decizii
erau avizele expertizei medico-legale, deseori opuse logicii
la care se ajunsese în procesul urmăririi penale sau a dezba-
terilor judiciare. În aceste avize erau analizate, uneori destul
de superficial, corectitudinea diagnosticării şi a tratamen-
tului, greşelile medicale sau neglijenţa infracţională care a
condus la decesul sau la vătămarea pacienţilor, iar bănuiţii
erau caracterizaţi ca medici de categorie înaltă, foarte expe-
rimentaţi, respectaţi, cu titlul ştiinţific de doctor, cu reputaţie
internaţională etc.
În Federaţia Rusă de asemenea constatăm o insuficienţă
de obiectivitate a expertizei medico-legale departamentale,
însă acolo deja se iau anumite măsuri de protecţie mai sigură a
drepturilor pacienţilor care au suferit din cauza medicinii din
215
ţară. De exemplu, în regiunea Permi au găsit o soluţie prin fap-
tul că judecătoriile dispun ca expertizele medico-legale să fie
încredinţate nu birourilor locale, dar instituţiilor de expertiză
medico-legală din subordinea federală. Ca rezultat, în această
regiune pacienţii au cîştigat 80 de procente din cauze de la
instituţiile medicale, fapt care nu a mai existat pînă atunci în
expertiza departamentală. În cazul nostru, ieşirea din cercul
vicios a expertizei medico-legale departamentale o vedem în
faptul că trebuie să dispunem efectuarea expertizelor în afara
republicii sau să introducem în componenţa comisiilor de ex-
perţi medici legişti din alte ţări.
Legea RM din 11 iunie 2002 „Cu privire la modificarea
şi completarea legii nr. 1086-XIV din 23 iunie 2000 cu privire
la expertiza judiciară” („Monitorul oficial” nr. 113-114 din 5
august 2002) constituie un pas înapoi în comparaţie cu legea
din 23 iunie 2000. Articolul 12, alin. 2 din legea indicată are,
în noua versiune, următoarea formulare: „Expertiza judiciară
poate fi efectuată şi de către experţi particulari, care au pri-
mit licenţe în modul stabilit de lege, cu excepţia expertizelor
pe cazuri penale cu privire la infracţiuni împotriva vieţii, să-
nătăţii, libertăţii şi demnităţii personalităţii”. Cu alte cuvinte,
vorbind mai simplu, excepţia se referă tocmai la expertizele
medico-legale. Forţele conservatoare din Ministerul Sănătăţii,
cele din instituţiile medicale subordonate, inclusiv de la Cen-
trul de Medicină Legală, s-au speriat că în cazul unei expertize
independente, viaţa lor liniştită, mai ales cea din ultimii 10
ani, poate să se termine, că expertiza independentă ar putea
depista cu mai multă siguranţă încălcările drepturilor pacien-
ţilor din unele instituţii medicale, că pacienţii care au suferit
din urma infracţiunilor medicale pot renunţa la serviciile es-
culapilor compatrioţi, ceea ce se întîmplă tot mai des la ora
actuală, iar aceasta înseamnă pierdere a liniştii şi a bunăstării
materiale şi morale pe care le au în prezent lucrătorii medicali
de la toate nivelurile.
216
 Iată de ce adoptarea Legii din 23 iunie 2000 a generat în
medicina noastră frică şi chiar panică şi, ca rezultat, s-a fă-
cut tot posibilul pentru a interzice experţilor independenţi să
efectueze expertize medico-legale. Pentru că, în viziunea legii
(mai exact, în viziunea celor care au elaborat-o şi au adoptat-o),
experţii particulari totuşi pot face expertize, şi în cauzele pe-
nale de infracţiuni medicale.
Încă un „pericol” care „a început să ameninţe” medicina
moldovenească vine de la sutele de mii de cetăţeni ai republi-
cii noastre. De la acei care muncesc şi se tratează legal în ţări
bogate şi civilizate din Europa, avînd posibilitate să compare
condiţiile de tratament de acolo cu cele de aici, mizere, cu
cearşafurile din spitaluri mai mult asemănătoare cu obielele,
cu saloanele pline cu şvabi şi cu medici indiferenţi şi fără de
suflet.
Legea din 23 iunie 2000 prevede în art. 45 că subdiviziu-
nile de experţi ale MAI, Ministerului Apărării şi Serviciului de
Informare şi Securitate pot efectua expertize pînă la 1 ianuarie
2002. Mai departe se preconiza ca departamentele de experţi
ale ministerelor de forţă să fie comasate într-un Institut Repu-
blican de Expertize Judiciare şi de Criminalistică de pe lîngă
Ministerul Justiţiei, adică se propunea o centralizare a tuturor
expertizelor departamentale sub egida Ministerului Justiţiei.
Iar autorii Legii din 11 iulie 2002 au decis să nu schimbe, să
nu reformeze nimic, să lase totul ca mai înainte. În aceasta
noi vedem o înfrîngere a Ministerului Justiţiei în promovarea
reformei expertizei judiciare.
Cît priveşte expertiza medico-legală, un grup de jurişti şi
de medici-legişti s-au adresat în Parlament cu propuneri de
a i se da expertizei medico-legale un statut economic şi ad-
ministrativ autonom, iar finanţarea ei să aibă loc direct de la
bugetul de stat, dar nu din ceea ce mai rămîne de la bugetul
Ministerului Sănătăţii (a se vedea anexa nr. 2).
Însă… au biruit totuşi nu raţiunile de protecţie a dreptului
pacienţilor împotriva fărădelegilor şi încălcărilor sistematice
217
ale legii, dar abordarea îngust-departamentală, de clan, a pro-
blemei care are o importanţă mare politică şi socială.
În procesul penal, principiul contradictoriu este asigurat
şi prin ierarhia instanţelor: ceea ce o instanţă va hotărî greşit,
o altă instanţă va corecta. Organele procuraturii de asemenea
sînt structurate pe mai multe trepte: procuratura de sector,
procuraturile specializate, procuratura generală (art. 124 din
Constituţia RM). În medicina legală această ierarhie necesară
a instanţelor lipseşte.
În urma studierii unui număr mare de avize ale comisii-
lor departamentale şi ale celor de expertiză medico-legală în
cazuri de asistenţă medicală cu sfîrşit letal, Iu.D.Sergheev (a.
2001) şi S.V.Erofeev (a. 2001) ajung la concluzia că starea
actuală a problemei se caracterizează prin:
– tendinţa de creştere a numărului de expertize în cazul
în care se bănuieşte că asistenţa medicală a fost neco-
respunzătoare;
– constatarea semnelor de asistenţă medicală necorespun-
zătoare prin expertize medico-legale efectuate de către
comisii asupra unui număr ce constituie 51,8 procente
de bolnavi, ceea ce corelează cu datele de peste hotare;
– lipsa unei monitorizări sistematice şi a generalizării
practicii medico-legale (a cazurilor de incidente medi-
cale care sînt exemple optime pentru studierea proble-
mei);
– orientarea destul de frecventă a pacienţilor spre contes-
tarea acţiunilor necorespunzătoare ale personalului me-
dical în organele procuraturii şi ale afacerilor interne.
Pentru asigurarea calităţii expertizei medico-legale, efec-
tuată de către comisii, în cazurile în care asistenţa medicală
are un sfîrşit letal, sînt importante următoarele constatări sta-
tistice ale stării de lucruri:
– conţinutul incomplet al actelor prezentate şi exigenţele
scăzute ale experţilor în acest sens sînt însoţite întot-
218
 deauna de lipsa unei iniţiative din partea experţilor şi
de calitatea joasă a avizelor;
– comisia de experţi are suficiente drepturi şi posibili-
tăţi pentru a elibera avize complete chiar şi în cazul
unor nereguli în desfăşurarea anchetei; temeiul pentru
aceasta îl constituie iniţiativa de expertiză care, în con-
diţiile complicate de evaluare a calităţii asistenţei me-
dicale, trebuie să devină o obligaţie profesională;
– aproximativ o treime dintre avize nu dau un răspuns
clar privitor la raporturile cauzale apărute pe parcursul
asistenţei medicale şi privitor la împrejurările care au
contribuit la survenirea sfîrşitului letal în urma asisten-
ţei medicale.
Analiza avizelor de expertiză eliberate atît de către exper-
ţii din cadrul departamentelor, cît şi de cei din afara lor, arată
că ele:
– în o treime dintre cazuri, acestea nu coincid cu avizele
comisiilor de expertiză medico-legală;
– conţin informaţii importante care completează actele
medicale;
– se disting prin depăşirea competenţelor, fapt care cere
o informare juridică mai profundă a membrilor acestor
comisii.[156]
Sîntem satisfăcuţi de faptul că unele concluzii ale noa-
stre coincid cu concluziile unor savanţi notorii din Rusia care
au studiat această problemă. De exemplu, Iu.D.Sergheev (a.
2001) şi S.V.Erofeev (a. 2001) arată că lipseşte o monitorizare
permanentă şi o generalizare a practicii medico-legale în cazu-
rile unor accidente medicale.[157]
La aceasta voi mai adăuga că lipseşte şi statistica Ministe-
rului Sănătăţii, şi generalizarea practicii judiciare şi de urmărire
penală, de soluţionare a unor asemenea categorii de cauze.[158]
Şi o altă concluzie a noastră, analogică: uneori comisiile
Ministerului Sănătăţii îşi depăşesc foarte mult atribuţiile, îşi
219
arogă funcţii ale organelor judiciare şi de urmărire penală, ma-
nifestă o atitudine arogantă faţă de pacienţi, de rudele acestora
numai pentru a le afirma că medicii nu sînt vinovaţi, iar omul
care le este drag a murit din cauza unei boli care în Moldova
este incurabilă.[159]
Şi încă o concluzie importantă a lui Iu.D.Sergheev (a.
2001) şi S.V.Erofeev (a. 2001). Practica judiciară şi cea medi-
cală demonstrează în mod convingător: cu cît este mai înaltă
cultura juridică a medicilor, cu atît mai neabătut îşi îndepli-
nesc ei obligaţiile profesionale, cu atît mai înaltă este calitatea
şi eficienţa asistenţei medicale acordate populaţiei, cu atît mai
real sînt asigurate drepturile şi interesele legitime ale cetăţeni-
lor în domeniul ocrotirii sănătăţii.[160]
Multe din neajunsurile enumerate mai sus, precum şi al-
tele, care au loc în efectuarea expertizei medico-legale, pot
fi lichidate prin specializarea ofiţerilor de urmărire penală, a
procurorilor şi judecătorilor în urmărirea penală şi examinarea
judiciară a infracţiunilor medicale, precum şi, după exemplul
din Bielarus, prin detaşarea Centrului de Medicină Legală din
subordinea Ministerului Sănătăţii şi al Protecţiei Sociale.

Note ði referinþe
1
Уголовное право Российской Федерации: Общая часть. Редактор
Б.В. Здравомыслов. Москва, Юристь, 1996 г., pag. 74-75.
2
П.В.Алексеев, А.В.Панин. Философия. Учебник. Изд-во «Про-
спект», Москва, 1997, pag. 440.
3
П.В.Алексеев, А.В.Панин. Op. cit., pag. 440-443.
4
Idem, pag. 444-446.
5
Уголовное право Российской Федерации. Общая часть, редактор
Б.В.Здрамысловлов, Изд-во «Юрист», М., 1996 г., pag. 76-79.
Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu Redactor A.
Barbăneagră. Editura ARC, Chişinău, 2003, pag. 142-144.
Комментарий к Уголовному Кодексу Российской Федерации.
Редактор А.В. Наумов. Изд-во «Юрист», М., 1997, с.51-54.
Gh.Avornic. Teoria generală a dreptului. Editura Cartier, Chişinău,
2004, pag. 485-492.
220
6
1. Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu. Redactor A.
Barbăneagră. Editura ARC, Chişinău, 2003, pag. 142-144.
2. Комментарий к УК России. Издательство «Юрист». Москва,
1997 г., pag. 51-54.
3. Уголовный кодекс Украины. Научно-практический коммен-
тарий. 3-е издание. Редактор С.Г. Яценко. Изд-во «А.С.К.»,
Киев, 2003, pag. 7-8.
4. В. Гуцуляк, В. Бужор. Комментарий к УК РМ, Общая часть.
Кишинэу, 2005, pag. 183-185.
5. Курс уголовного права. Том 1. Общая часть. Под ред. Н.Ф.
Кузнецовой, И.М. Тяжковой. Изд-во «Зерцало», Москва, 2002,
pag. 187-203.
7
Комментарий к Уголовному Кодексу Российской Федераций.
Редактор А.В. Наумов. «Юрист». Москва, 1997. pag. 51-54.
Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu. Redactor A.
Barbăneagră, pag. 142-144.
8
Стеценко С.Г. Медицинское право. Учебники и учебные пособия.
Изд-во «Юридический центр пресс» Санкт-Петербург», 2004 г.,
pag. 311-320.
9
Sentinţa Judecătoriei Sectorului Centru al mun. Chişinău din 16 iulie
2001, dosar nr. 1/225, 2001, pag. 84, 87.
10
Steţenko S.G. Op. cit., pag. 314-315.
11
Ригельман Р. Как избежать врачебных ошибок. Москва, Практи-
ка, 1994 г., pag. 65.
12
Козьминных Е. Обязательства вследствие причинения вреда
здоровью при оказании медицинских услуг. «Российская
юстиция», 2001 г., №2, pag. 32-33.
13
Righelman R. Op. cit., pag. 126.
14
Aurel Teodor Moldovan. Tratat de drept medical. Curs universitar,
Editura ALL Beck, Bucureşti, 2002, 744 pagini, pag. 429-431;
V.Beliş, Op. cit. pag. 282-283.
15
Курс уголовного права. Учебник для ВУЗ-ов, ТОМ 1, Общая
часть. Учение о преступлении. Издательство «Зеркало», Москва,
2002, Под ред. Н.Ф.Кузнецовой. pag. 164-173.
16
Brînză S., Ulianovschi X., Stati V., Þurcanu I., Grosu V. Drept penal.
Partea specială, vol. II. Editura Cartier. Chişinău, 2005, pag. 346-348.
17
Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2002,
Nr.3, pag. 14-15

221
18
Sergiu Brînză, Xenofont Ulianovschi, Vitalie Stati, Ion Ţurcanu,
Vladimir Grosu. Drept penal. Partea specială. Editura Cartier. Chi-
şinău, 2005. 804 p., pag. 348-350.
19
УК Украины. Научно-практический комментарий. Под ред.
С.С.Яценко. Киев, 2003, pag. 324-326.
20
Сергеев Ю.Д., Ерофеев С.В. Op. cit., pag. 16-17.
21
Idem, pag. 9.
22
Алексеев П.В., Панин А.В. Философия. Учебник. Изд-во «Про-
спект», Москва, 1997 г., pag. 406.
23
Алексеев П.В., Панин А.В. Op. cit., pag. 407-411.
24
Idem, pag. 412-414.
25
Алексеев П.В., Панин А.В. Op. cit., pag. 415-419.
26
Уголовное право Российской Федерации. Общая часть. Под ред.
Б.В. Здравомыслова. Москва «Юристъ», 1996 г., pag. 147-155.
27
Курс уголовного права, том 1. Общая часть. Учение о пре-
ступлении. Изд-во «Зерцало», Москва, 2002, pag. 249.
28
Курс уголовного права, том 1. Общая часть, pag. 252-253.
29
Idem, pag. 255.
30
Ibidem.
31
Судебная медицина.Учебник. Под ред.В.В. Томилина, Москва,
1996 г., pag. 322.
32
Ярослав Каранов. Руки мыть надо, советует Британский Пар-
ламент «Эхо планеты», №49, декабрь 2000.
33
Сергеев Ю.Д., Ерофеев С.В. Op. cit., pag. 12.
34
Cauza penală nr.2004250400, pornită la 1 iulie 2004 de ofiţerul de
urmărire penală al Comisariatului de Poliţie al Raionului Anenii
Noi, clasată prin ordonanţa de încetare a cauzei penale din 22
decembrie 2004.
Ordinul medicului-şef al Spitalului din Anenii Noi – vezi anexa nr. 4.
35
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 33-34, 1999.
36
Уголовный кодекс Украины. Научно-практический комментарий.
3-ею Ответ. ред. С.С. Яценко, Киев «АСК», 2003 г., 1088 с., pag.
324-325.
37
Codul penal al RM. Comentariu. Redactor A. Barbăneagră. Chişinău,
Editura ARC, 2003, 836 p., pag. 336-337.
Комментарий к УК РФ. Редактор А.В. Наумов. Изд-во Юристъ.
Москва, 1997 г., 824 с., pag. 328-329.
38
УК Украины. Научно-практический комментарий. 3-е издание.
Под ред. С.С. Яценко. Киев «А.С.К.», 2003г., pag. 324-325.

222
39
Cauza penală nr. 2004250400, Comisariatul de poliţie al raionului
Anenii Noi, pornită la 1 iulie 2004.
40
Сергеев Ю.Д., Ерофеев С.В. Op. cit., p. 221.
41
Idem, p. 223.
42
Concluzia comisiei Ministerului Sănătăţii al RM din 10 septembrie
1999 referitor la cauzele decesului pacientei L.P. în urma unei
intervenţii chirurgicale necalificate pe cord: medicii cardiochirurgii
au procedat corect.
Ordonanţa procuraturii sectorului Centru, mun. Chişinău de por-
nire a procesului penal nr.2000018077 pe faptul intervenţiei cardio-
chirurgicale necalificate în urma căreia pacienta L.P. a decedat, pe
art.186, alineatul 2 din CP al RM din 1961 (neglijenţă cu consecinţe
grave).
Ordonanţa procuraturii mun. Chişinău din 15 decembrie 2000 de
clasare a procesului penal în baza art.5, p.5 din Codul de procedură
penală din 1961.
Decizia judecătoriei sectorului Centru din 26 martie 2001, nr. 11-
4/2000 cu privire la anularea ordonanţei de clasare a procesului
penal, menţionată prin decizia Tribunalului mun. Chişinău din 17
mai 2001, nr.1r-315/2001 şi prin decizia Colegiului Penal al Curţii
Supreme de justiţie din 21 august 2001, nr. 1r/a-106/2001.
Ordonanţa procuraturii mun. Chişinău din 8 noiembrie 2001 de cla-
sare a procesului penal în baza art. 5, p.2 din CPP al RM din 1961 din
motivele lipsei componenţei de infracţiune.
43
Ю.Д. Сергеев. С.В. Ерофеев. Неблагоприятный исход оказаний
медицинской помощи, Москва, 2001 г, pag. 13.
44
Dobrinoiu V., Conea N. Drept penal. Partea specială. Vol. II. Teorie
şi practică judiciară. Infracţiuni prevăzute în legile speciale. Lumina
Lex, Bucureşti, 2000, pag. 56.
45
Legea Republicii Moldova cu privire la medicamente. Monitorul
oficial, nr.52-53/368 din 11 iunie 1998.
46
Заключение Комиссионной судебно-медицинской экспертизы
№92 от 16 октября 1996 г. по уголовному делу о неоказании
медицинской помощи 4-х месячной девочке М., повлекшей ее
гибель, pag. 7.
47
Ibidem, pag. 7.
48
Сергеев Ю.Д., Ерофеев С.В. Op. cit., pag. 32.
49
Сергеев Ю.Д. Термина «врачебной ошибки» нет ни в одном
законе. «Известия», октябрь 2003 г.

223
50
Обвинительное заключение по уголовному делу №2578 про-
куратуры Ленинского района г. Кишинева, 1980 г.
51
Hotărîrea anchetatorului interimar al Procuraturii Sectorului Botanica
din 1 iunie 1999 cu privire la refuzul intentării unei cauzei penale.
Ordinul medicului-şef al Asociaţiei Medicale Teritoriale a Sectorului
Botanica nr. 70 din 14 aprilie 1999.
Răspunsul şefului Departamentului Ministerului Sănătăţii, adresat
anchetatorului procuraturii nr. 09-9/172 din 7 iulie 1999.
52
Rechizitoriu pe cauza penală nr. 2000428105 din 1 august 2000
(Procuratura Sectorului Botanica). Rezultatele dezbaterilor judiciare
nu ne sînt cunoscute.
53
Rechizitoriu pe cauza penală nr. 994281300 din 4 august 1999
(Procuratura Sectorului Botanica). Rezultatele dezbaterilor judiciare
nu ne sînt cunoscute.
54
Hotărîrea anchetatorului superior al Procuraturii or. Chişinău cu
privire la încetarea cauzei penale nr. 98428043 din 9 martie 1999.
55
Георгий Папук. Организованной преступности объявлена
открытая война. «Независимая Молдова», 16 декабря 2003 г.
56
Юрий Сергеев. Термина «врачебная ошибка» нет ни в одном
законе. «Известия», октябрь 2003 г.
57
A se vedea: 1. Sentinţa Judecătoriei Sectorului Centru, mun. Chişinău
din 16 iulie 2001, dosarul nr. 1-225, 2001.
2. Decizia Tribunalului mun. Chişinău nr. 1а-1043/2001.
3. Decizia Colegiului pentru cauze penale a Curţii Supreme de
Justiţie a RM din 11 ianuarie 2002.
58
1. Sentinţa Judecătoriei Sectorului Rîşcani, mun. Chişinău din 16
iunie 2000, dosarul nr. 1-110/00.
2. Decizia Tribunalului mun. Chişinău din 30 noiembrie 2000,
dosarul nr. 1а-943/2000.
3. Decizia Colegiului Penal al Curţii de Apel a RM din 27 februarie
2001, dosarul nr. 1r-124/200.
59
Sentinţa Judecătoriei Sectorului Botanica nr. 1–118/97 din 29
septembrie 1997. Sentinţa este determinată şi avizul cu echivoc al
expertizei medico-legale.
60
Sentinţa Judecătoriei Sectorului Centru nr. 1/601 din 20 iulie 1998.
61
Борис Пильников. Врачи торговли человеческими почками.
«Эхо планеты» №50, декабрь 2003 г.
62
Codul Penal al Republicii Moldova. Comentariu. Redactor A.
Barbăneagră. Editura ARC. 2003, pag. 329-331.

224
63
Уголовный Кодекс Украины. Научно-практический комментарий.
3-е издание. Редактор С.С. Яценко. Киев, «А.С.К.» 2003 г., с.
334-335.
64
Олег Артюшин. Продал свою почку – в тюрьму. «Эхо планеты»
№30, июль, 2003 г., pag. 24.
65
Codul penal al RM din 2002. Comentariu. Redactor A. Barbăneagră,
Chişinău, ARC, 2003, pag. 556.
66
Codul penal al Republicii Moldova. Redactor A. Barbăneagră.
Editura ARC, Chişinău 2003, 836 p., pag. 555-558.
Уголовный Кодекс Украины. Научно практический комментарии.
3-е издание, Киев, изд-во «А.С.К», 2003г, Редактор С.С.Яценко,
1088 страницы, pag. 893-895. Статья 354 УК Украины включена
в раздел XV-преступления против авторитета органов госу-
дарственной власти органов местного самоуправления, в объе-
динений граждан.
В.Флоря. Получение незаконного вознаграждения за выполнение
работ связных с обслуживанием населения (ст. 256 УК РМ). În
culegerea: Должностные преступления и проявления коррупции
в сфере здравоохранения. Москва, «Юрист», 2004, Под ред.
Ю.Д.Сергеев, pag. 62-69.
67
S. Brînză, X. Ulianovschi, V. Stati, I. Þurcanu, V. Grosu. Drept penal.
Partea specială. Editura Cartierjuridic, 2005. 804 p., pag. 483.
68
Codul penal al RM. Comentariu, pag. 555-558.
69
Rechizitoriu cu privire la dosarul nr. 2000427007. Procuratura
Sectorului Botanica, 2000.
70
Судебная практика по уголовным делам. Сборник постановлений
Пленумов Верховных судов СССР, РСФСР и Российской
Федерации. Изд-во «Экзамен», Москва, 2001 г., pag. 254-261.
71
Veştile Sovetului Suprem şi ale Guvernului RSS Moldoveneşti,
1981, nr.10, art. 86.
72
Сборник постановлений Пленума Верховного суда Республики
Молдова (1990-1993 г.) Кишинев, 1994, pag. 278-288.
73
Dobrinou V., Conea N. Op. cit., pag. 134.
74
Codul penal al R.M din 2002. Comentariu. Redactor A. Barbăneagră.
Editura ARC, Chişinău, 2003, pag. 556-558.
75
О.Чепурная Дело об эвтаназии. Девочек-убийц ждет тюрьма.
«Комсомольская правда», 8 декабря 2004 г.
76
Конюшкина Ю.А. Эвтаназия: основания для продолжения
дискуссии. Журнал «Медицинское право» 2003 г., №2, pag. 30.

225
77
Владимир Мостовец. Врачу быть палачом нельзя, но оказалось
очень хочется. Журнал «Эхо планеты» №49, 2001 г., pag. 3-4.
78
Конюшкина Ю.А. Op. cit., pag. 31.
79
Дмитриев Ю.А., Шленева Е.В. Право человека в Российской
Федерации на осуществление эвтаназии. «Государство и право»,
2000, №11, pag. 52-59.
80
Дмитриев Ю.А., Шленева Е.В. Op. cit., pag. 52-53.
81
Дмитриев Ю.А., Шленева Е.В. Ibidem.
82
Леонтьев О.В. Нарушения норм уголовного права в медицине.
Санкт-Петербург. Спец. Лит, 2002 г., pag. 16.
83
Дмитриев Ю.А., Шленева Е.В. Op. cit., pag. 55.
84
Дмитриев Ю.А., Шленева Е.В. Op. cit., pag. 56.
85
Дмитриев Ю.А., Шленева Е.В. Op. cit., pag. 59.
86
Михаил Золотоносов. Гений глазами жены. «Московские
новости» 6-12 августа 2002 г., pag. 16.
87
Леонтьев О.В. Op. cit., pag. 16.
88
Конюшкина Ю.А. Op. cit., pag. 30.
89
Андрей Кабанников. Не желаете ли чашку кофе за миллион
долларов? «Комсомольская правда», 22 декабря 1998 г.
90
Юрий Крелин, врач, писатель. Добро не в моде. «Московские
новости», 11-17 декабря 2001 г., pag. 25.
91
Геннадий Шишкин. Кто он, доктор Смерть? «Эхо планеты», №8,
февраль, 1999 г., pag. 36.
92
Бережков А. Суд остановил доктора Смерть. «Эхо планеты»,
№17, апрель, 1999 г., pag. 30-31.
93
Рубрика О. Куликовой. И снова эвтаназия. «Эхо планеты» №6,
февраль, 2003 г., pag. 24.
94
Сергей Мингажев. Японского доктора обвиняют в убийстве.
«Эхо планеты» № 1, январь, 2003 г., pag. 24.
95
Ангел смерти будет сидеть в тюрьме. «Эхо планеты» №18,
апрель-май 2002 г.
96
Стеценко С.Г. Op. cit., pag. 359.
97
Стеценко С.Г. Op. cit., pag. 363.
98
Idem, pag. 364.
99
Idem, pag. 364.
100
Маляева Е.О. Возможна ли легализация эвтаназии в России?
«Медицинское право», 2004 г., №1, pag. 27-35.
101
Ibidem.
102
Тарас Шевченко. Кобзар. Изд-во «Днiпро», Киев, 1983 г., с.27-
45. Поэма «Катерина».
226
103
Маляева Е.О., Op. cit., pag. 28
104
УК Голландии. Санкт-Петербург, Юридический пресс-центр,
2001 г.
105
Маляева Е.О. Op. cit., pag. 29.
106
Маляева Е.О. Op. cit., pag. 31.
107
Маляева Е.О. Op. cit., pag. 33.
108
Маляева Е.О. Op. cit., pag. 34.
109
Шишкин Г. Бывает ли казнь гуманной? «Эхо планеты» 1996 г.,
№16, pag. 18-22.
110
Маляева Е.О. Op. cit., pag. 34.
111
Даниил Азизов. Взгляд на эвтаназию в свете основ социальной
концепции Русской православной церкви. Медицинское право,
2003 г., № 4, pag. 14-15.
112
Ibidem, pag. 15.
113
Виктор Соломин и др. Быть или не быть? Вот в чем вопрос…
«Эхо планеты» №50-51. Декабрь 2000 г., pag. 25.
114
Ibidem.
115
Ibidem.
116
A se vedea mai amănunţit: Тетерин Николай. Горячие итальянцы
снова обидели портнера по ЕС, «Эхо рланеты», № 13, март,
2006, pag. 11.
117
Ibidem, pag. 27.
118
Ibidem.
119
CP al Argentinei, în vigoare din 1922.
CP al Olandei, în vigoare din 1986.
CP al Danemarcei, în vigoare din 1933.
CP al Franţei, în vigoare din 1994.
CP al Elveţiei, în vigoare din 1937.
CP al Suediei, în vigoare din 1965.
CP al Japoniei, în vigoare din 1907.
CP al Poliniei, în vigoare din 1998 г.
120
Уголовный кодекс Аргентиныю Опубликован 29 октября 1921
г., вступил в силу 29 апреля 1922 г. Изд-во Юридический центр
Пресс, Санкт-Петербург, 2003 г., pag. 85.
121
Idem, pag. 85.
122
Ibidem.
123
Уголовный кодекс Голландии, вступил в силу в 1986 г. Изд-
во Юридический центр Пресс, Санкт-Петербург, 2001 г., pag.
391-392.

227
124
Idem, pag. 391.
125
Уголовный кодекс Дании был принят в 1930 г., вступил в силу
с 1 января 1933 г. Изд-во Юридический центр Пресс, Санкт-
Петербург, 2001 г., pag. 184, 186.
126
Уголовный кодекс Республики Польша, принят 6 июня 1997 г.,
вступил в силу с 1 января 1998 г. Изд-во «Тесей», Минск, 1998
г., pag. 59.
127
Уголовный кодекс Франции, принят в 1992 г., вступил в силу
с 1 марта 1994 г. Из-во Юридический центр Пресс, Санкт-Пе-
тербург, 2002 г., pag. 174-175.
128
Eugenie – teorie care preconizează ameliorarea patrimoniului
genetic al grupurilor umane şi ansamblul metodelor prin care se
aplică această teorie. Философский энциклопедический словарь.
Изд-во ИНФРА-М, Москва, 2005, pag. 151.
129
Уголовный кодекс Франции, pag. 469-479.
130
Уголовный кодекс Швейцарии, принят в 1937 г. с изменениями
и дополнениями по состоянию на 5 апреля 2002 г. Изд-во
Юридический центр Пресс, Санкт-Петербург, 2002 г., pag. 162-
164, 223-226.
131
Уголовный кодекс Швейцарии, pag. 116-117.
132
Уголовный кодекс Швеции, принят в 1962 г., вступил в силу
1 января 1965 г. Изд-во Юридический центр Пресс, Санкт-
Петербург, 2001 г., pag. 38-39.
133
Уголовный кодекс Японии принят 27 апреля 1907 г. и в насто-
ящее время действует в редакции Закона №91 от 12 мая 1995
г. Изд-во Юридический центр пресс, Санкт-Петербург, 2002 г.,
pag. 127-130.
134
Ю.Д. Сергеев, С.В. Ерофеев. Op. cit., pag. 40-45, 253.
135
Сергей Герасименко. Дело врачей-потрошителей. «Комсомоль-
ская правда», 30 сентября, 1 и 2 октября 2003 г.
136
Богдан Кушнир. Новое дело врачей. Почки жертв автоаварий
сбывали подпольно. «Киевские ведомости» 16 августа 2001 г.
137
Алексей Карцев. Скандал в Лодзи: скорая смерть от «скорой
помощи» «Эхо планеты», №7, февраль 2002г.
138
Карцев А. Op. cit., pag. 18-19.
139
Карцев А. Тандем гробовщиков и врачей. «Эхо планеты» №26,
июнь-июль 2003 г., pag. 24.
140
Головлева Галина. Жизнь, укороченная врачом. «Киевские
ведомости» 7 мая 2003 г.

228
141
Головлева Г. Op. cit., pag. 7.
142
Юрий Васильев. Дело врачей – 2003 г. «Московские новости»
№7, 25.02. – 03.03. 2003 г., pag. 20.
143
Рапопорт Я.Л. На рубеже эпох. Дело врачей, 1953 г. Москва,
«Книга», 1988 г., pag. 5-72.
144
Юрий Васильев. Дело Врачей – 2003. «Московские новости»,
2003 г., №7.
145
Beliş V. Medicina legală. Curs pentru facultăţile de drept. Ediţia a IV.
Editura juridică. Bucureşti, 2003, pag. 281.
146
Beliş V. Op. cit., pag. 283.
147
Simona Popa. Doctorul „Taie-penis” a încurcat organele. „Eveni-
mentul zilei”. 17 iulie 2004, nr.3795.
Simona Popa. Medicul „Taie-penis” ar putea sta 10 ani în puşcărie.
„Evenimentul zilei”. 19 iulie 2004, nr.3797.
148
Scrisoarea Inspectoratului General al Poliţiei Române nr. 400675
din 2 noiembrie 2005.
149
V. Duculescu, C. Călinoiu, G. Duculescu. Constituţia României
comentată şi adnotată. Editura Lumina Lex. Bucureşti, pag. 385-386.
150
Шнур А. (Мюнхен) Уголовно-правовая ответственность врача
в ФРГ. «Хирургия» Журнал им. Н.И. Пирогова, №11-12. М.,
Медицина, 1992 г., pag. 8-10.
151
Сергей Герасименко. Дело «врачей-потрошителей» «Комсомоль-
ская правда», 30 сентября, 1 и 2 октября 2003 г.
152
Eрофеев С.В. Медико-правовые аспекты оценки качества ме-
дицинской помощи: сравнение отечественной и зарубежной
практики. – «Медицинское право», № 1, Москва, 2006, pag. 39-43.
153
Сергеев Ю.Д., Ерофеев С.В. Op. cit., pag. 69.
154
Сергеев Ю.Д., Ерофеев С.В. Op. cit., pag. 73.
155
Кувшинов И. Экспертиза должна быть независимой. «Закон и
жизнь», 1996, № 11, pag. 12-13.
156
Сергеев Ю.Д., Ерофеев С.В. Op. cit., pag. 268-275.
157
Idem, pag. 268.
158
Флоря В. Врачебные преступления недоказуемы и ненаказуемы?
Кишинев, «Реклама», 2001 г., pag. 6.
159
Idem, pag. 18.
160
Сергеев Ю.Д., Ерофеев С.В. Op. cit., pag. 275.

229
 Capitolul III

PREVENIREA
INFRACÞIUNILOR MEDICALE

3.1. Noþiunea ði metodele de prevenire

a infracþiunilor medicale
În criminologie, prin prevenirea infracţiunilor se înţelege
un sistem de măsuri publice şi sociale orientate spre depăşirea,
neutralizarea sau diminuarea cauzelor şi a condiţiilor infracţi-
onalităţii, abţinerea de la săvîrşirea infracţiunilor şi corectarea
comportamentului infractorilor.
Analiza cauzelor infracţiunilor medicale din Rusia este
efectuată şi de către medicii-legişti. În una dintre asemenea
lucrări, Analiza expertizelor medico-legale în cauzele unor
infracţiuni profesionale ale lucrătorilor medicali [1], autorii
N.A.Zîkova (a. 1998) şi M.S.Rivenson (a. 1998) au consta-
tat că pe parcursul a 11 ani în Biroul de Medicină Legală al
Regiunii Moscova au fost efectuate 303 expertize în legătură
cu asistenţa medicală necorespunzătoare. Cele mai multe ex-
pertize se refereau la operaţiile chirurgicale. Numărul cazuri-
lor la a căror analiză au fost depistate neajunsuri serioase în
asistenţa medicală este destul de mare, constituind de la 58 la
88%. La analiza cauzelor acţiunilor incorecte ale medicilor,
comisiile de experţi au depistat îndeplinirea necorespunzătoa-
re a obligaţiilor acestora, încălcarea metodicii de examinare

230
şi tratament, neglijenţă, atitudine incorectă sau insuficient de
atentă faţă de bolnav, evidenţa defectuoasă a bolnavilor, cali-
ficarea joasă şi insuficientă a medicilor.
Neajunsurile depistate în acordarea asistenţei medicale au
contribuit la survenirea decesului (în 1994 – în 10 cazuri; în
1995 – în 16 cazuri; în 1996 – în 11 cazuri). Dacă acestor bol-
navi li s-ar fi acordat o asistenţă medicală oportună şi corectă,
viaţa lor putea fi salvată. [2]
Consiliile sînt convocate nejustificat de rar, de regulă cu mari
întîrzieri, cînd starea bolnavilor este deja fără nici o speranţă.
Autorii amintiţi, precum şi alţii – savanţi-jurişti, crimino-
logi, medici, specialişti în domeniul dreptului medical, propun
o serie de măsuri eficiente de prevenire şi contracarare a in-
fracţiunilor din această categorie.
Dat fiind faptul că unii medici de rea-credinţă nu preţuiesc
viaţa şi sănătatea pacientului, înainte de a le permite să prac-
tice activitatea medicală, le-ar fi de folos să se antreneze pe
mulaje care există în medicină, adică pe pacienţi artificiali.
Exerciţiile practice cu mulajul sînt o componentă a progra-
mei didactice la Şcoala de Asistente Medicale din America.
Programul incorporat în mulaj îi conferă acestuia o capacitate
de a simula o maladie şi o însănătoşire reproducînd o stare a
unui pacient adevărat. „Repertoriul maladiilor” de care dis-
pune mulajul include aproximativ 100 de scenarii clinice, in-
diferent dacă e şoc alergic, traumatism sau îngustarea traheii
din cauza unei tumori.
La acest simulator, doctorii şi asistenţii îşi perfecţionea-
ză dexterităţile pînă la automatism. „Mulajul ne dă timpul pe
care, în condiţii reale, extreme, doctorul pur şi simplu nu-l are!
– exclamă cu mîndrie Freed Lupin, conducătorul programu-
lui didactic. Însă pacientul artificial nu reuşeşte întotdeauna
să suporte încercările propriei salvări. Ca rezultat, în timpul
exerciţiilor practice, nu numai o singură asistentă medicală a
vărsat lacrimi peste „corpul neînsufleţit” al pacientului arti-
231
ficial. Pentru că este clar: dacă el „a murit”, aceeaşi soartă îl
aştepta şi pe un bolnav real.
Crearea pacientului artificial a costat 1,2 milioane de do-
lari. Acum el se produce în serie. În 1997 au fost vînduţi 24 de
pacienţi din plastic. E adevărat că deocamdată mulajul costă
cam scump.
Pacientul artificial este utilizat pentru activitatea didacti-
că a studenţilor şi pentru perfecţionarea medicilor în clinici-
le universitare din Würzburg şi Erlangen (Germania). Pentru
specialiştii veniţi din alte părţi antrenamentul cu mulajul costă
900 de mărci”.[3]
O altă măsură de prevenire a decesului pacienţilor ar fi
şi aplicarea experienţei acumulate în alte ţări. Iată de exem-
plu conţinutul articolului „Doctor-robot” despre o asemenea
experienţă. Doctorul Wulff este un cardiochirurg care îşi face
ultimele pregătiri înainte de o operaţie de şuntare autocorona-
ră în Centrul Medical Universitatea Ohio. Pacienta sa, de 48
de ani, stă deja pe masa de operaţii la distanţa de 20 de fuţi de
la doctor. Femeia va fi operată de un cardiorobot ale cărui ten-
tacule foarte fine vor executa toate lucrările necesare în inima
pacientei. Sarcina lui Wulff este să stabilească programul de
acţiuni şi să urmărească mersul operaţiei.
În 1999, în Germania a fost efectuată, pe cord, o unică
operaţie endoscopică, fără participarea directă a medicului.
Prin ce este mai bun robotul decît mîinile omului? În primul
rînd, prin aceea că permite ca rezecţiile pe corpul pacientului
să fie cît mai mici. Uneori, după o operaţie complicată pe cord,
pe cutia toracică rămîn doar două pete roşii mici. [4]
Un rol important în prevenirea infracţionalităţii, în gene-
ral, şi a infracţiunilor medicale, în special, îl poate juca reali-
zarea Planului Naţional de Acţiuni în Domeniul Drepturilor
Omului pe anii 2004-2008, aprobat prin Hotărîrea Parlamen-
tului nr. 415-XV din 24 octombrie 2003 („Monitorul Oficial”
al RM nr. 235-238 din 28 noiembrie 2003).
232
 Partea a cincia a Planului prevede că „în caz de necesitate,
Comitetul de Coordonare poate face Parlamentului propuneri
de modificare şi completare a acestui Plan”.
Capitolul trei al Planului, în domeniul asigurării drepturi-
lor la protecţia sănătăţii, credem că într-adevăr are nevoie de
completări, pentru că realizarea numai a acţiunilor prevăzute
în el nu poate garanta cu siguranţă şi în măsură deplină dreptul
cetăţenilor la protecţia sănătăţii. Aceasta se referă, în primul
rînd, la p. 1 al Planului, cu referire la asigurarea drepturilor pa-
cienţilor. Aici ar mai trebui adăugată şi elaborarea unui proiect
al noii Legi cu privire la sănătate care o va înlocui pe cea în-
vechită, din 28 martie 1995. În afară de aceasta, unele puncte
din alte capitole ale Planului s-ar potrivi perfect şi pentru p. 1
din capitolul III – Asigurarea drepturilor pacienţilor.
Aşadar, acţiunile prevăzute în capitolul 7, din domeniul
asigurării dreptului la viaţă, la inviolabilitatea fizică şi psihi-
că, în care este vorba de crearea condiţiilor necesare pentru
întreţinerea persoanelor reţinute, arestate sau condamnate, se
potrivesc în cea mai mare parte şi pentru protecţia drepturilor
pacienţilor, a cetăţenilor care respectă legea, a vieţii lor, a invi-
olabilităţii lor fizice şi psihice. De exemplu, p. „b” din capito-
lul 6 prevede „crearea unui mecanism de expertiză medicală,
obligatorie şi independentă, pentru persoanele încarcerate în
izolatoare de reţinere temporară sau de anchetă, în alte locuri
de întreţinere, şi expertiza medicală a persoanelor încarcerate,
la cererea acestora”.
În cazul în care lucrătorii medicali vor cauza daune sănă-
tăţii pacienţilor, aceştia din urmă de asemenea vor avea nevoie
de expertiză medicală independentă, iar în cazul decesului lor,
va fi nevoie de expertiză medico-legală. În general, capitolul
7 este consacrat asigurării dreptului la viaţă, asigurării invio-
labilităţii fizice şi psihice. Acest drept trebuie să li se asigure,
mai întîi de toate, cetăţenilor care respectă legea. Pentru că
art. 24 din Constituţia Republicii Moldova garantează tuturor
233
cetăţenilor dreptul la viaţă, inviolabilitatea fizică şi psihică, nu
numai cetăţenilor bănuiţi de săvîrşirea unor infracţiuni.
Aceleaşi lucruri se referă şi la punctele din capitolul 7. De
exemplu, „p. 2. a) Simplificarea accesului reprezentanţilor so-
cietăţii civile la informaţii despre regulamentul din locurile de
întreţinere în scopul contracarării comportamentului inuman
sau înjositor faţă de deţinuţi. b) Transferarea izolatoarelor de
întreţinere temporară din subordinea Ministerului Afacerilor
Interne în subordinea Ministerului Justiţiei şi a Departamentu-
lui Instituţiilor Penitenciare”.
Pacienţii de asemenea au nevoie de transparenţa informa-
ţiei deţinută de Ministerul Sănătăţii despre persoanele care au
suferit din cauza greşelilor medicale, a neglijenţei şi a infrac-
ţiunilor, pentru a le putea preveni. Este de asemenea raţional,
după cum am propus şi mai devreme, transferul Centrului de
Expertiză Medicală Judiciară din subordinea Ministerului Să-
nătăţii în subordinea Ministerului Justiţiei sau conferirea aces-
tuia un statut de departament independent. Cu alte cuvinte,
toate acţiunile prevăzute în capitolul 7 al Planului Naţional de
Acţiuni în Domeniul Drepturilor Omului pe anii 2004-2008
trebuie să se refere şi la pacienţii din spitale. Pentru că ei, mai
ales acei din secţiile de chirurgie şi reanimare, sînt mai ne-
putincioşi şi de aceea au nevoie într-o măsură mai mare să fie
protejaţi de lege, după cum au nevoie cetăţenii tineri, sănătoşi,
dar bănuiţi de săvîrşirea unor infracţiuni. Să nu uităm că din
locurile de detenţie omul se întoarce, dar din lumea cealaltă
– niciodată.
La întîlnirea cu ofiţerul de urmărire penală, persoanei re-
ţinute i se asigură asistenţă juridică, iar pacientului, la întîlni-
rea cu chirurgul, înainte de o operaţie planificată, asistenţa din
partea juristului lipseşte. Persoana bănuită de săvîrşirea unei
infracţiuni se află în faţa unui risc mai mic (şi acest risc poate
fi justificat) decît pacientul care va trebui să suporte o operaţie
prost pregătită, negîndită, grăbită şi necalificată, efectuată de
234
un medic care mai ieri a fost student restanţier. O asemenea
operaţie se poate termina cu decesul pacientului.
Şi mai detaliat este expus Planul arătat mai sus în capito-
lul 14, ce reflectă domeniul asigurării drepturilor deţinuţilor
– tocmai 28 de puncte (!), multe dintre care ar fi bune şi pen-
tru asigurarea drepturilor pacienţilor. Merită în special atenţie
concluziile şi propunerile lui Karsten Kling de perfecţionare
a sistemului de ocrotire a sănătăţii al Republicii Moldova a
căror aplicare ar contribui şi la prevenirea infracţiunilor me-
dicale.[5]
Autorul subliniază că în domeniul ocrotirii sănătăţii există
diverse politici:
– răspunderea personală;
– răspunderea unor grupuri sociale;
– răspunderea statului.
Baza asigurării publice trebuie să se sprijine pe princi-
piul solidarităţii. Într-un stat de drept, solidaritatea tuturor este
pentru toţi o datorie etică, iar răspunderea este o caracteristică
suplimentară.
Serviciile medicale trebuie divizate în obişnuite şi supli-
mentare. Serviciile obişnuite sînt finanţate de către societăţi de
solidaritate, inclusiv cu surse de la bugetul de stat sau de la cel
al organelor administrării locale. Serviciile suplimentare sînt
achitate de către pacient.
Dacă cauzele îmbolnăvirii sînt în mare măsură un rezul-
tat al comportamentului pacientului (de exemplu, alcoolism),
tratamentul unor asemenea maladii nu trebuie finanţat de către
companiile de asigurare.
Introducerea în medicină a principiilor economiei de piaţă
şi a concurenţei se va răsfrînge, în ultimă analiză, pozitiv asu-
pra calităţii deservirii medicale, aducînd foloase atît pacienţi-
lor, cît şi lucrătorilor medicali.
Caracterizînd modelele din Apus ale deservirii medica-
le a pacienţilor, autorul subliniază că, în pofida deosebiri-
235
lor dintre ele, pentru toate este comună respectarea strictă
a principiului etic – nici un stat dezvoltat nu va permite ca
cetăţenii săi să nu primească asistenţă medicală din lipsă de
resurse financiare. Karsten Kling vorbeşte despre mijloace-
le cheltuite pentru ocrotirea sănătăţii în Republica Federală
Germania, ceea ce nu şi-ar putea permite asemenea ţări cum
este Republica Moldova.
În 1991, în Germania au fost distribuite pentru ocrotirea
sănătăţii 336,6 miliarde de mărci. Din 1960 pînă în 1992 pro-
dusul intern brut a crescut de la 303 miliarde mărci pînă la
2772 miliarde, adică de 9,1 ori. Salariul mediu a crescut de la
512 mărci, în 1960, pînă la 3710 mărci, în 1992.
În ţările dezvoltate, pentru ocrotirea sănătăţii se consumă
de la 6 pînă la 12% din produsul intern brut.[6] În Moldova,
în 1993 – 2,8%, în 1997 – 4,7%, ceea ce acoperă doar o mică
parte din cheltuielile necesare. Aşa dar, foarte mult depinde
de mijloacele distribuite pentru sănătatea populaţiei şi pentru
prevenirea îmbolnăvirilor cetăţenilor.

3.2. Mafia medicalã ði farmaceuticã

Noţiunea „mafie” este tratată în mai multe moduri, dar în
acelaşi timp este utilizată foarte frecvent, cu diverse sensuri
şi în diverse situaţii. În cele mai multe lucrări termenul mafie
este utilizat cu trei sensuri:
1) nume propriu al unei organizaţii;
2) tip concret de organizaţie infracţională, stabilită în
mod istoric;
3) nume comun care desemnează infracţionalitatea orga-
nizată sau o comunitate tenebroasă de persoane care
desfăşoară o activitate ilegală [7].
Particularităţile mafiei farmaceutice şi ale celei alimenta-
re sînt cercetate în cartea cunoscutului savant francez, doctor
în medicină, Louis Brouer (a. 2002).[8] În prefaţa cărţii, Milli
236
Cher Manzoli presupune că se poate vorbi „despre existenţa
unui sistem de tratament bazat pe falsificări, abuz de încredere
şi extorcare”, fapt cu care sîntem de acord.
Existenţa mafiei în medicină, în general, şi în domeniul
transplantării de organe sau ţesuturi, în special, este confir-
mată şi prin rezultatele cercetării acestei probleme de că-
tre alţi autori.[9] De exemplu, profesorul M.Gheorghiţă (a.
1998) defineşte mafia ca o uniune, o comunitate de persoane
cu scopuri atît de îmbogăţire, cît şi politice. Acesta este gra-
dul cel mai înalt de organizare a infractorilor care, sub aspect
formal, nu sînt legaţi nici printr-un fel de obligaţii unul faţă
de altul. De regulă, ei deţin diverse funcţii în serviciile de
stat, în organizaţii publice şi, făcînd uz de influenţă, determi-
nă în mod direct sau prin intermediul unor persoane influen-
te politica în anumite circumstanţe sau iau anumite decizii
necesare şi convenabile anumitor persoane sau grupuri de
oameni. Persoanele respective sînt numite, de regulă, mafioţi
(„şefi”, „patroni”).[10]
Această definiţie a mafiei este preluată aproape în întregi-
me în art. 47 din CP al RM, intitulat „Organizaţia (asociaţia)
criminală”, potrivit căruia „(1) Se consideră organizaţie (aso-
ciaţie) criminală o reuniune de grupuri criminale organizate
într-o comunitate stabilă, a cărei activitate se întemeiază pe di-
viziunea, între membrii organizaţiei şi structurile ei, a funcţii-
lor de administrare, asigurare şi executare a intenţiei criminale
a organizaţiei în scopul de a influenţa activitatea economică şi
de altă natură a persoanelor fizice şi juridice sau de a o contro-
la, în alte forme, în vederea obţinerii de avantaje şi realizării
de interese economice, financiare sau politice”.[11]
În continuare, M.Gheorghiţă (a. 1998) remarcă de aseme-
nea că „formaţiunile mafiote începeau să apară încă în aparatul
de partid şi de stat al statului socialist, în cadrul inteligenţiei
(artişti, muzicieni, savanţi, scriitori etc.) şi în diverse departa-
mente, ministere (comerţ, medicină, învăţămînt etc.)”.[12]
237
 Însă convingerea dogmatică privitor la faptul că infrac-
ţionalitatea organizată nu este specifică societăţii noastre, me-
dicinii noastre, transplantologiei, despre care scrie M.Gheor-
ghiţă (a. 1998), din păcate s-a păstrat pînă în prezent. Iată ce
scrie în acest sens jurnalistul G.Gherasimov, care îi apără pe
medicii de la Spitalul nr. 20 din Moscova, învinuiţi de tentati-
vă de prelevare a organelor unui om viu. „Transplantarea unui
organ este o operaţie din cele de înaltă tehnică, la ea participă
zeci de oameni, astfel încît o înţelegere infracţională între ei
e îndoielnic că e posibilă. De fapt, însă, o mafie clandestină şi
chiar pe jumătate deschisă în domeniul transplantologiei exis-
tă. Dar nu la noi”.[13]
Mulţi autori afirmau ani la rînd că în URSS nu este cri-
minalitate organizată, nu este mafie, nu este prostituţie. Dar
de fapt s-a dovedit că toate aceste fenomene antisociale exis-
tă şi în ţările CSI. Apare întrebarea: Dar unde există o mafie
în transplantologie? Iată care este răspunsul lui G.Gherasi-
mov (a. 2005) la această întrebare: „Mafia este reprezenta-
tă în „turismul rinichilor”. Acolo infractorii se autonumesc
coordonatori internaţionali în domeniul transplantării şi, de
regulă, promit să-i găsească clientului un rinichi compatibil
în termen de o lună. Şi în ţările sărace (inclusiv în Moldo-
va – V.F.) există persoane, mai multe decît suficiente, gata
să-şi vîndă un rinichi. Pentru operaţie, clienţii sînt trimişi
în Singapore, în Africa de Sud, în Israel, Irak. Apropo, în
Irak rinichii costă mai ieftin decît în alte locuri. Cu toate
împreună – 20 mii de dolari. Piaţa neagră a organelor a apă-
rut, după cum apare întotdeauna, în condiţii de penurie. În
lume, persoanele care au nevoie de operaţie sînt mai multe
decît donatorii. Cu excepţia Chinei, unde această problemă
au soluţionat-o în mod pragmatic şi organele sînt prelevate
de la condamnaţii la moarte prin împuşcare.[14] Astfel, face
impresia că autorul ar justifica „experienţa” transplantării,
acumulată în China.
238
 Cercetarea făcută de O.Kustova (a. 2004) a arătat că mafia
în transplantologie există şi în Rusia, şi în alte ţări ale CSI,
inclusiv în Moldova. Autoarea a studiat materialele celor 118
dosare penale cu privire la infracţiuni legate de constrîngere şi
prelevare a organelor şi ţesuturilor umane pentru transplantare
(art. 120 din CP al FR) şi a constatat că „infracţiunile legate de
prelevarea organelor şi (sau) ţesuturilor pentru transplantare
sînt săvîrşite numai de grupuri criminale organizate”.[15]
Vorbind despre cazul medicilor de la Spitalul nr. 20 din
Moscova şi de la Centrul de Coordonare a Donării de Organe
din Moscova, vom aminti că la 1 martie 2005 Judecătoria Oră-
şenească din Moscova a pronunţat o sentinţă de achitare, care
ulterior a fost anulată de Judecătoria Supremă a FR din iniţia-
tiva Procuraturii or. Moscova şi cauza a fost trimisă la o nouă
examinare în aceeaşi instanţă. Rămîne să aşteptăm noua sen-
tinţă referitoare la această cauză şi să vedem care va fi ea.[16]
O imagine mai clară a proceselor negative care au loc în
prezent în medicină ne-o dă cartea savantului francez, doctor
în medicină, Louis Brouer „Mafia farmaceutică şi cea alimen-
tară”.[17]
Ne vom opri doar la unele dintre cele mai specifice ne-
ajunsuri expuse în această carte, care sînt proprii într-o măsură
şi mai mare medicinii moldoveneşti sărace şi medicinii altor
ţări din CSI.
Denumirea acestei cărţi ar fi mai exactă dacă alături de ca-
lificativul farmaceutic ar mai fi şi calificativul medical, pentru
că aceste două varietăţi de mafie nu pot exista una fără alta.
Pe baza unor fapte irefutabile autorul demonstrează că
medicina modernă este condusă de un grup nu prea mare de
oligarhi care stau în fruntea companiilor mari chimico-far-
maceutice şi care reuşeşte, prin mijloace financiare colosa-
le, să-şi aleagă guvernul necesar, politicienii, conducătorii
instituţiilor curative. Autorul ajunge la o concluzie cutremu-
rătoare: oligarhii din industria chimică, farmaceutică şi din
239
sectorul agro-industrial au pregătit ceva asemănător cu un
complot care ar putea fi numit adevărat genocid. Cu cît sînt
mai mulţi oameni bolnavi, cu atît mai mult prosperă oligar-
hia, adică conducătorii medicinii din Apus (şi din Est – V.F.).
Şi nici un guvern, oricărei naţiuni i-ar aparţine, niciodată nu
va risca să pună în joc echilibrul economic şi politic al statu-
lui său pentru păstrarea sănătăţii concetăţenilor. Autorul mai
subliniază că a scris această carte nu cu scopul de a lupta
împotriva medicinii alopatice. El a încercat să fie obiectiv,
fără a avea dorinţa să rîdă de giganticul corp de medici care
musteşte în greşelile săvîrşite. Acest corp şi-a pierdut deja
faţa omenească, dar mai rămîne încă arogant, agresiv şi de
aceea merită mai mult compătimire decît mustrare.
Foştii pacienţi permanenţi acum sînt nevoiţi să-şi chel-
tuiască mijloacele vizitîndu-i tot mai rar pe medici, fapt care
a acutizat şi mai mult criza actuală din domeniul medicinii,
domeniu care a început să se reprofileze, devenind mai ne-
competent şi comiţînd greşeli grave în tratament.
Louis Brouer (a. 2002) ajunge la concluzia că:
• toate medicamentele trebuie să fie interpretate ca fiind
potenţial periculoase;
• producătorii de medicamente se conduc în exclusivita-
te de veniturile obţinute din vînzări;
• medicina oficială depinde întru totul de laboratoarele
farmaceutice;
• în domeniul medicinii generale acţionează un sistem
alcătuit din trei parteneri: laboratorul, medicina oficia-
lă, statul;
• pentru susţinerea sistemului respectiv, aceşti trei par-
teneri sînt gata oricînd să ascundă rezultatele expe-
rimentelor sau ale tratamentului, să dezinformeze
permanent populaţia, să desfăşoare maşinaţii de mari
proporţii, străduindu-se astfel să evite presiunea din
partea unor grupuri speciale alcătuite din colaboratori
240
 ai unor instituţii nonguvernamentale, ai mass-media,
ai universităţilor şi din alţi cercetători ştiinţifici.[18]
Cît priveşte scrisorile adresate în diverse redacţii ale
companiilor de televiziune, lor nimeni nu le acordă nici o
atenţie. Acelaşi lucru se întîmplă şi cu acea corespondenţă
care este expediată în diverse ministere şi mai ales în Ministe-
rul Sănătăţii.
Ministerul Sănătăţii nu este altceva decît Ministerul Bolii.
Ministerul şi medicii alopaţi consideră că nu intră în atribuţiile
lor să se ocupe de profilaxie. Medicina alopatică şi-a pierdut
definitiv menirea şi, în loc să se ocupe de activitatea profi-
lactică, ea se consacră în exclusivitate unor scopuri egoiste
– acutizarea maladiilor. Nimeni niciodată nu a întîlnit un me-
dic alopat care doreşte tuturor o sănătate bună.[19]
În acest caz nu trebuie să scăpăm din vedere nici evo-
luţia conştiinţei pacienţilor. Medicii au început să fie tot mai
des învinuiţi de competenţă insuficientă şi chiar să fie traşi la
răspundere pe cale judiciară. S-au schimbat în sens negativ,
iar uneori au început să aibă un caracter nepermisibil, relaţii-
le profesionale dintre medicii înşişi. S-a intensificat simţitor
concurenţa care contribuie la scăderea nivelului profesional
al medicilor şi la înrăutăţirea colaborării eficiente dintre ei.
Caracterul nestrămutat al competenţei medicilor a început să
devină tot mai îndoielnic. Lumea medicală şi cea ştiinţifică
emană o frică asupra societăţii în legătură cu progresul mare
în domeniul transplantării organelor vii. Între altele, există
deja o piaţă a organelor vii. Organele sînt furate de la oameni,
însă în acest scop ei sînt mai întîi omorîţi.
Astfel, corpul actual de medici are două feţe opuse care
emană frică asupra celor din jur: conservatismul care se spri-
jină pe greşeli profesionale şi progresul care se bazează pe
dispreţul faţă de oameni.[20]
Moştenirea rămasă de la Hipocrate, care era considerată
perfectă pe parcursul mai multor secole, a fost uitată, iar în
241
zilele noastre medicii şi-au ales numele lui pentru a-şi numi
jurămîntul lor profesional ale cărui principii, din păcate, nu le
mai respectă.
Chirurgii se află în vîrful piramidei mondiale a medicinii,
îndeplinindu-şi menirea. Profesiunea lor implică o răspundere
şi un profesionalism deosebit de mare, ei lucrînd cu o tehnică
medicală de o calitate înaltă. Însă, după cum nu este pădure
fără uscături, tot aşa nu este profesie fără reprezentanţi care
o compromit. Printre chirurgi, din păcate, de asemenea sunt
persoane care fac operaţii absolut inutile, doar cu scopul de
a obţine profit. În 1960-1970 se considera că o treime dintre
toate intervenţiile chirurgicale nu sînt raţionale (în special, în
SUA).
La treptele de sus ale ierarhiei medicale poţi întîlni medici
în a căror sarcină sînt grijile pentru sănătatea publică. Aceşti
oameni funcţionează în Ministerele Sănătăţii şi în instituţii de
cercetări ştiinţifice şi trebuie să se ocupe cu instruirea medica-
lă a populaţiei.
Însă instanţele arătate s-au afundat în tăcere avînd pen-
tru aceasta anumite motive. Dacă ele îşi vor înteţi activitatea,
aceasta va însemna că atentează la însăşi capacitatea de viaţă
a profesiunii medicale, pentru că fără bolnavi medicii nu vor
putea nici să trăiască, nici să prospere. Este destul de clar. Cu
cît sînt mai mulţi bolnavi, cu atît este mai convenabil pentru
medic, precum şi pentru sateliţii lui – industria farmaceutică
şi farmaciştii.[21]
Organizaţia Mondială a Sănătăţii a declarat că pentru tra-
tamentul tuturor bolilor ar ajunge 200 de medicamente. Însă
cele 10 mii de tipuri de medicamente, care se află acum în
circulaţie în ţările UE, pot fi comparate cu o bombă atomică,
folosită împotriva unei muşte.[22]
Împreună cu tabletele contraceptive, medicina alopatică
a inventat teama. Acest tip de producţie este în dezacord cu
natura şi menirea medicinii: a-i învăţa pe oameni modalităţile
242
în care să-şi păstreze sănătatea şi a trata bolile, prin urmare a
păstra cu orice preţ viaţa. Însă, odată cu administrarea hormo-
nilor de estrogen, medicina alopatică devine contrară vieţii, ea
pune în pericol sute de milioane de femei care mor prematur
devenind victime ale maladiilor cardiovasculare şi ale altor
necazuri.
De ce medicina alopatică creează condiţii pentru „între-
ruperea vieţii”? Un asemenea comportament poate fi caracte-
rizat ca o încercare de a pune piedici vieţii. Prin urmare, ex-
primîndu-ne într-un limbaj juridic, este vorba de o provocare
la săvîrşirea unui act criminal care contravine legilor naturii,
majorităţii teoriilor religioase, moralei şi principiilor filozofi-
ce elementare.
Mai în scurt, întreruperea sarcinii este un drept al femeilor
înseşi, problema întreruperii sarcinii de asemenea ţine doar de
voinţa lor, dar medicina alopatică, pe parcursul experienţei ei,
nu numai că le ajută să facă acest lucru, dar şi săvîrşeşte un
act criminal.[23]
Organizaţia Mondială a Sănătăţii a constatat că numărul
cazurilor mortale, cauzate de administrarea medicamentelor,
constituie 3%, ceea ce înseamnă 17 mii de persoane (atîţia
oameni mor în Franţa într-un an). Aceasta depăşeşte cu mult
numărul de cazuri mortale în accidente rutiere şi din cauza
bolilor infecţioase.[24]
Dominarea totală a statului pe piaţa medicamentelor este
un fapt indubitabil. Ca urmare, relaţiile secrete dintre proprie-
tarii de laboratoare, farmacişti, medici, bănci şi organele de
stat devin un fapt vizibil. Activitatea acestora urmăreşte ace-
laşi scop: exploatarea fără de milă a cetăţenilor ignoranţi şi
naivi care, de regulă, le încredinţează întotdeauna totul, spe-
rînd că bancherii, farmaciştii, medicii, proprietarii întreprin-
derilor chimice nu-şi vor permite niciodată să mintă populaţia.
Cetăţeanul consumator se pomeneşte, în ultimă analiză, total
prostit. Minţit de laboratoarele care îi propun medicamente
243
„eficiente şi inofensive”, el îşi pierde sănătatea şi viaţa. În
sfîrşit, el mai este minţit şi de către întreg personalul medical
care laudă în mod exagerat unele medicamente ca fiind cele
mai eficiente pentru tratamentul diverselor maladii grave sau
mai puţin grave. Anume aceste medicamente îl aduc la moar-
tea prematură sau la o boală care, în comparaţie cu maladiile
primare, este mai gravă şi conduce într-o măsură mai mare la
pierderea capacităţii de muncă.[25]
Sperăm că avizarea cititorului din Republica Moldova,
adică a potenţialului pacient, cu succinte analize critice ale
proceselor negative din medicina actuală, i-ar ajuta să se des-
curce mai bine în tertipurile medicinii noastre, demonstrîn-
du-le că credinţa oarbă a pacienţilor în medicamentele şi în
intervenţiile operative, propuse de către unii medici, este ne-
permisibilă şi periculoasă pentru viaţa şi sănătatea lor.

3.3. Acordul pacientului asupra intervenþiei

medicale, exprimat în urma informãrii acestuia
Articolul 27 din legea RM „Cu privire la ocrotirea sănă-
tăţii” din 28 martie 1995 prevede dreptul pacientului la in-
formare asupra procedurilor medicale care i se propun, asupra
riscului posibil la care este supus, asupra metodelor de alter-
nativă, diagnosticului, pronosticului şi asupra recomandărilor
de profilaxie. Pacientul este în drept să primească informaţia
respectivă în scris. Însă acest drept al pacientului este încălcat
în toate instituţiile de profilaxie şi curative din republică. Şi
este clar de ce. După cum am arătat mai sus, informarea ve-
ridică a pacientului asupra riscului mortal al operaţiei pe care
urmează să o suporte va aduce la aceea că pacientul va renunţa
la ea, iar medicul rămas fără pacienţi va trebui să-şi schimbe
profesiunea.
Dar cum abordează acest fapt medicii americani? Potrivit
legislaţiei şi normelor profesionale tradiţionale, bolnavul care
244
dă un acord în scris pentru unele acţiuni de tratament şi diag-
nosticare trebuie:
– să fie capabil de a lua o decizie;
– să dispună de informaţie suficientă pentru a lua o deci-
zie;
– să fie liber în luarea deciziei.
Bolnavul mai trebuie să aibă o inteligenţă suficientă pen-
tru a face alegerea şi a o exprima, pentru a prelucra infor-
maţia primită, a evalua situaţia şi urmările ei pentru propria
viaţă.[26]
În opinia noastră, doar medicul curant este capabil să con-
ştientizeze pe deplin riscul tratamentului ce va urma, pentru
că doar el are experienţa acumulată într-o perioadă îndelunga-
tă cu diverse cazuri tragice. În afară de aceasta, el cunoaşte
sau trebuie să cunoască practica curativă din domeniul său,
atît cea din ţară, cît şi cea de peste hotare. În acest sens,
procedează corect medicii care, cunoscînd riscul mortal al
operaţiei ce urmează a fi înfăptuită, precum şi posibilităţile
limitate de care dispun, renunţă la efectuarea operaţiei, caută
metode alternative de tratament sau îi sfătuiesc pe pacienţi
să se adreseze peste hotare, către medici cu experienţă mai
bogată. Prin aceasta ei îi fac pacientului un mare serviciu, sal-
vîndu-i de fapt viaţa.
Aşadar, elaborarea tacticii de tratament include două faze
independente, dar strîns legate între ele: elaborarea recoman-
dărilor medicale şi obţinerea de la bolnavi a acordului în scris
privitor la efectuarea acţiunilor curative respective.[27]
Vorbind despre relaţiile dintre medic şi bolnav, R.Righel-
man (a. 1994) îi numeşte cîrcotaşi pe unii pacienţi care insistă
să obţină repararea prejudiciului material şi moral cauzat prin
tratamentul necalitativ. Nu putem fi de acord cu el. Dimpotri-
vă, aceasta demonstrează înalta conştiinţă de drept a america-
nilor, încrederea pe care o au ei în justiţie şi tăria de a-şi apăra
drepturile încălcate.
245
 Autorul ne comunică că în ultimii ani acţiunile împotriva
tratamentului incorect au devenit atît de frecvente, încît ma-
joritatea medicilor, la o fază sau alta a practicii, sînt supuşi
urmăririi penale, odată cu aceasta crescînd şi revendicările fi-
nanciare faţă de ei. Juriştii afirmă că cea mai bună apărare, în
cazurile unor asemenea învinuiri, este documentaţia perfectă,
acordul în scris al bolnavului pentru îndeplinirea tuturor reco-
mandărilor medicale, depistarea la timp a greşelilor şi reacţia
promptă la ele.[28]
Nu putem fi de acord cu faptul că acordul în scris al paci-
entului privitor la efectuarea unei operaţii planificate, deosebit
de periculoase şi cu urmări grave, îl eliberează pe medic de
răspundere. După cum ştim, în America, acelaşi doctor Ke-
vorkean (supranumit moartea), pentru omorul pacientului cu
acordul acestuia a fost pedepsit cu un termen mare de priva-
ţiune de libertate.
După părerea noastră, acordul în scris al pacientului pen-
tru a i se face o operaţie are o mare importanţă pentru preveni-
rea greşelilor medicale, a neglijenţei şi a infracţiunilor. Un pa-
cient bine informat asupra complicaţiilor şi decesului posibil
în urma operaţiei care urmează a o suporta se va dezice de ea.
O mare importanţă pentru prevenirea infracţiunilor medicale
o are nu acordul în scris al pacientului prin care medicii evită
răspunderea pentru urmările grave ale intervenţiei medicale,
dar încheierea unui contract în scris între pacient, rudele aces-
tuia, pe de o parte, şi medic, instituţia medicală, pe de altă par-
te, cu expunerea tuturor drepturilor, obligaţiilor şi a răspunde-
rii părţilor pentru calitatea şi urmările intervenţiei medicale. În
unele cazuri, repararea rapidă a prejudiciului, fără a apela la
instanţa de judecată, ar reduce substanţial numărul conflictelor
dintre pacienţi şi medici, apărute din cauza tratamentului ne-
corespunzător. Şi încă ceva: cel mai important pentru medic e
să-şi spună sieşi adevărul, adică să-şi recunoască neajunsurile
şi să-şi evalueze posibilităţile.
246
 „La începutul activităţii sale, doctorul are suficientă ener-
gie să-şi soluţioneze pe rînd toate problemele. Însă dacă el are
o impresie prea bună despre sine, dacă problemele sînt foarte
multe, iar capacităţile de a-şi distribui forţele şi timpul sînt in-
suficiente, începe un proces de epuizare. Medicului îi apare un
sentiment neplăcut că el este folosit, de aceea devine irascibil,
cinic, începe să se îngrijoreze în mod exagerat de bani, iar
uneori caută alinare în stupefiante şi alcool”.[29]
Cît despre obţinerea unui acord în scris al pacientului, o
poziţie analogică o are şi S.G.Steţenko (a. 2004). El defineş-
te acordul informat al pacientului de a accepta o intervenţie
medicală drept „o acceptare benevolă şi competentă de către
pacient a variantei de tratament, bazată pe o informaţie direc-
tă, obiectivă şi multilaterală despre tratamentul care urmează
a se efectua, despre posibilele complicaţii şi despre metodele
alternative de tratament”.[30]
Autorul arată că termenul acord informat a apărut ca o
reacţie a opiniei publice mondiale la fărădelegile medicilor
nazişti din jumătatea a doua a anilor patruzeci ai secolului al
XX-lea (1941-1945). Despre fărădelegile medicilor din lagă-
rele staliniste, în care de asemenea au fost omorîţi milioane de
oameni, istoria tace.
Răspîndirea termenului acord informat a fost condiţiona-
tă de acţiunea judiciară a lui M.Salgo împotriva Universităţii
Stendsfor (SUA, 1957). Pacientul, paralizat în urma unei aor-
tografii translumbale, a cîştigat acest proces. Judecata a con-
statat că dacă bolnavul ar fi fost informat despre posibilitatea
unei asemenea complicaţii, el nu şi-ar fi dat acordul pentru
efectuarea aortografiei.[31]
În Rusia (precum şi în Moldova) mulţi pacienţi (potrivit
datelor multor specialişti, pînă la 60%) nu tind să beneficieze
de dreptul lor de a obţine informaţii referitoare la intervenţia
medicală, dar se încredinţează în cunoştinţele, dexterităţile şi
profesionalismul medicilor. Aceasta demonstrează analfabe-
247
tismul juridic al multor cetăţeni şi prin aceasta se explică fap-
tul că cetăţenii din ţările CSI, spre deosebire de cei americani,
se adresează mult mai rar în instanţe pentru apărarea dreptu-
rilor lor. Fireşte, această realitate creează condiţii mai conve-
nabile pentru medicii din ţările CSI, pentru experimentări fără
de griji şi operaţii chirurgicale riscante de a căror rezultate nu
poartă nici o răspundere.
S.G.Steţenko (a. 2004) formulează principalele principii
de organizare şi de drept ale acordului informat. Acestea sînt:
• Acordul informat este un drept al pacientului şi o obli-
gaţie a lucrătorului medical care efectuează intervenţia
medicală;
• Acordul informat trebuie obţinut pentru orice fel de
variantă de intervenţie medicală;
• Obţinerea acordului informat demonstrează respectul
pentru drepturile şi interesele legitime ale pacientului;
• Acordul informat condiţionează participarea activă a
bolnavului însuşi la procesul de tratament;
• Datorită acordului informat se ridică gradul de răspun-
dere a medicului pe parcursul acordării asistenţei me-
dicale.
Informaţia pusă la dispoziţia pacientului de către medic
trebuie să conţină date despre:
• starea sănătăţii pacientului;
• rezultatele investigaţiilor efectuate;
• diagnostic;
• scopul şi durata intervenţiei medicale;
• pronosticul bolii cu tratament şi fără de el;
• urmările intervenţiei medicale;
• metodele existente de tratament ale maladiei respec-
tive;
• riscul intervenţiei medicale care urmează a se efectua;
• drepturile pacientului şi modalităţile principale de pro-
tecţie.[32]
248
 Întocmai ca şi Righelman (a. 1994), autorul crede că prin
obţinerea acordului informat în scris al pacientului se diminuea-
ză probabilitatea de apariţie a unui conflict juridic între subiecţii
raporturilor medicale de drept. Însă această opinie este contes-
tată prin faptul că în America bunăoară, unde acordul informat
în scris al pacientului este implementat de mult, numărul de ac-
ţiuni penale contra medicilor a ajuns la zeci de mii.
Unele probleme ale obţinerii acordului informat în scris al
pacientului pentru intervenţia medicală sînt cercetate şi în ar-
ticolul lui O.Iu. Guduşina (a. 2004) şi Iu.I. Tarasov (a. 2004),
publicat în revista „Mediţinskoe pravo” nr. 1 din 2004.[33]
Autorii de asemenea susţin că mulţi medici consideră că
nu are nici un rost nu numai să perfectezi în scris acordul pa-
cientului pentru intervenţia medicală, dar nici să-l informe-
zi despre starea sănătăţii lui şi nici despre acţiunile concrete
ale medicului, care trebuie făcute. Aceşti medici, analfabeţi
în probleme de drept, deja de 10 ani încalcă zilnic drepturile
pacientului şi numai în virtutea analfabetismului juridic al pa-
cienţilor nu s-au pomenit încă pe banca acuzaţilor.
Aspectele pozitive ale acordului informat în scris al pa-
cientului, în opinia autorilor, sînt:
1. Sporeşte nivelul de răspundere a medicului, se schim-
bă atitudinea lui faţă de obligaţiile sale, inclusiv faţă de cele
strict medicale, medicul devine mai serios;
2. Forma scrisă a acordului pacientului pentru interven-
ţia medicală este nu numai o dovadă care poate fi depusă în in-
stanţă împotriva unor acţiuni neîntemeiate dovadă în vederea
reparării daunei aduse sănătăţii, dar, într-un fel, şi o profilaxie
care face ca un pacient informat să nu se simtă minţit;
3. Dacă totuşi, în urma acordării asistenţei medicale, să-
nătăţii pacientului i s-a cauzat o daună, în acest caz pentru re-
pararea daunei există un temei indiscutabil: potrivit articolului
1064 din CC al FR, acţiunea cu privire la repararea daunei
poate fi respinsă dacă dauna este cauzată la rugămintea sau cu
249
acordul victimei, iar acţiunile persoanei care a cauzat dauna
nu încalcă principiile morale ale societăţii.
O normă analogică cuprinde şi articolul 1398 din CC al
RM; alineatul 4 din acest articol prevede că „dauna nu va fi
reparată dacă ea este cauzată la rugămintea sau cu acordul vic-
timei, iar acţiunile persoanei care a cauzat dauna nu încalcă
normele de etică şi morală”.
Face impresia că autorii nu înţeleg corect sensul acordului
informat în scris al pacientului pentru intervenţia medicală.
Mai întîi de toate, el are ca scop să protejeze viaţa şi sănăta-
tea pacientului de infracţiuni medicale, de intervenţii medicale
care se pot sfîrşi cu deces şi fără de care pacientul poate să
trăiască încă mulţi ani.
În opinia noastră, pacientul trebuie să fie informat nu nu-
mai asupra caracterului bolii sale şi asupra metodelor de tra-
tament, dar şi asupra medicului căruia îi încredinţează viaţa
şi sănătatea sa, ca să ştie care este calificarea acestui medic,
cît de des în practica sa au avut loc cazuri tragice de deces
etc. Repetăm că informarea în scris a pacientului are ca scop
protecţia vieţii şi sănătăţii sale, dar nu protecţia medicilor de
acţiuni neîntemeiate şi de obligaţia de a repara daunele cauza-
te vieţii şi sănătăţii pacientului.
În afară de aceasta, persoana care a cauzat daune nu este
întotdeauna eliberată de răspundere, chiar dacă dauna este
cauzată la rugămintea şi cu acordul victimei. Bunăoară, dacă
medicul i-a cauzat leziuni corporale unui recrut, la rugămintea
acestuia din urmă, pentru eschivarea lui de la serviciul militar
în termen, el totuna va fi tras la răspundere penală în calitate
de complice la infracţiune (art. 353 din CP al RM). Omorul
victimei la rugămintea ei de asemenea atrage după sine răs-
punderea penală. O.Iu.Guduşina (a. 2004), Iu.I.Tarasov (a.
2004) şi alţi autori care susţin o opinie analogică cred în mod
greşit că acordul informat în scris al pacientului, în cazul de-
cesului acestuia sau în cazul unor mutilări grave, îl scuteşte pe
250
deplin pe medic de orice răspundere, iar vina pentru decesul
pacientului cade tot asupra pacientului.
După cum vedem, lucrurile devin aproape paradoxale. E
ştiut doar că de la bun început pacientul nu îl roagă pe medic
ca acesta să-i ia viaţa, dar îl roagă să-i acorde ajutor pentru
însănătoşire.
Autorii pomeniţi remarcă şi alte aspecte negative cum ar
fi faptul că, deseori, atitudinea faţă de perfectarea în scris a
unui acord al pacientului este formală: după internare sau îna-
inte de examenul medical, medicul îi propune pacientului să
semneze o hîrtie, dar acesta nici nu înţelege ce să semneze.
În continuare ei arată că, pe drept cuvînt, dacă pacientul
are un drept la ceva, înseamnă că întotdeauna există şi obli-
gaţia de a nu leza acest drept. Dacă pacientul are dreptul la
protecţia sănătăţii, înseamnă că medicul trebuie să aibă grijă
în primul rînd de aceasta, dar nu de faptul cum s-ar eschiva
de la răspundere în cazul decesului pacientului din cauza unei
operaţii negîndite, nepregătite, necalificate sau din cauza in-
fectării pacientului în condiţiile necorespunzătoare din spital.
Sîntem de acord cu concluziile autorilor referitoare la fap-
tul că:
1. Majoritatea absolută a pacienţilor sînt analfabeţi sub
aspect juridic, ei nu-şi cunosc drepturile prevăzute de lege şi,
ca urmare, aceste drepturi rămîn nerespectate.
2. Mulţi medici, chiar acei care cunosc drepturile pacien-
tului, nu tind să-şi îndeplinească obligaţiile lor, acelea care
corespund drepturilor respective ale pacientului.
3. Sarcina conducătorului instituţiei medicale constă în
a asigura un regim de legalitate, de respectare a drepturilor
pacientului în instituţia respectivă.[34]
Situaţia existentă în prezent poate fi schimbată în bine
dacă organele procuraturii, alte organe de drept, expertiza
medico-legală independentă, Ministerul Sănătăţii, comisiile
parlamentare, organizaţiile neguvernamentale de protecţie a
251
drepturilor vor acorda mai multă atenţie protecţiei vieţii, să-
nătăţii, drepturilor legale şi intereselor tuturor cetăţenilor, în
general, şi ale pacienţilor, în special.
La ora actuală, din păcate, organele de stat şi organiza-
ţiile neguvernamentale manifestă mai multă grijă doar pentru
respectarea drepturilor persoanelor bănuite de săvîrşirea unor
infracţiuni, ale celor reţinute, arestate, condamnate, care sînt
în drept să aibă avocat şi să primească asistenţă juridică califi-
cată, dar nu drepturile celorlalţi cetăţeni, pacienţi, care deseori
se află în stare neajutorată, fiind speriaţi, induşi în eroare de
către medici şi, fără avocat, aflîndu-se într-o totală nesiguranţă
şi neştiind cum medicul respectiv va dispune asupra vieţii şi
sănătăţii lui. Am remarcat ceva mai devreme că instanţele din
Republica Moldova, atunci cînd stabilesc pedepsele pentru in-
fracţiuni medicale, de regulă, aceste pedepse nu sînt legate de
privaţiune de libertate. În cazurile respective, instanţele nu iau
în calcul, în calitate de circumstanţe agravante, faptul că in-
fracţiunea a fost orientată spre un minor, spre un bătrîn, spre
un grav-bolnav care se află în stare neajutorată (punctul „e”
din art. 77 din CP al RM) şi alte împrejurări agravante.
Credem de asemenea că asigurarea benevolă a vieţii şi
sănătăţii pacientului împotriva unei operaţii care se poate ter-
mina cu deces i-ar face pe mulţi medici înfumuraţi să se abţină
de la intervenţii chirurgicale grăbite şi negîndite.

3.4. Dreptul medical ca ramurã independentã

a dreptului ði ca mãsurã de prevenire
a infracþiunilor medicale
O ramură a dreptului este un grup generalizator de norme
de drept şi de instituţii unite prin comunitatea raporturilor so-
ciale omogene pe care le reglementează. O ramură a dreptului
este o subdiviziune de bază a sistemului de drept, fiind alcătui-
tă din diverse instituţii de drept.[35]
252
 Raporturile sociale sînt relaţii între oameni, stabilite în
procesul activităţii practice şi spirituale comune a acesto-
ra.[36] În literatura medicală şi în cea juridică există diverse
definiţii ale dreptului medical. O analiză detaliată a acestor
definiţii o fac Iu.D.Sergheev (a. 2003) şi M.I.Miluşin (a.
2003) în articolul „Cu privire la bazele teoretice şi la con-
cepţia naţională de drept medical”, publicat în revista ştiin-
ţifico-practică federală „Mediţinskoe pravo” nr. 3 din 2003,
pag. 3-8. În opinia autorilor, diferenţa principală dintre defini-
ţiile analizate constă în faptul că unii autori tind să introducă
în această noţiune toate problemele reglementării de drept a
ocrotirii sănătăţii, iar alţii, a căror părere o împărtăşim şi noi,
definesc această noţiune ca o ramură a dreptului care regle-
mentează raporturile de drept ce apar între medic şi instituţia
medicală, pe de o parte, şi dintre medic şi pacient, pe de altă
parte.
Profesorul A.Karmi, preşedinte al Asociaţiei Mondiale a
Dreptului Medical, luînd cuvîntul la primul Congres din Ru-
sia consacrat dreptului medical, care a avut loc la 25-27 iunie
2003 la Moscova, a subliniat că acum 20-40 de ani dreptul
medical avea doar două aspecte: 1) practicarea ilegală a me-
dicinii; 2) greşeala medicală. Acum dreptul medical se ocupă
şi de alte diverse probleme cum ar fi avortul, experimentele
efectuate asupra oamenilor, eutanasia ş. a.[37]
Sub acest aspect, dreptul medical are trăsături comune cu
dreptul penal. Într-adevăr, Codul penal al RM şi legislaţia
penală a altor ţări prevede răspunderea pentru asemenea in-
fracţiuni medicale cum ar fi avortul ilegal (art. 159 din CP al
RM), neacordarea asistenţei medicale unui bolnav (art. 162),
constrîngerea persoanei pentru prelevarea organelor sau ţesu-
turilor în scopuri de transplantare (art. 158), lipsirea de viaţă
la dorinţa persoanei (eutanasia) (art. 148), încălcări din ne-
glijenţă a regulilor şi metodelor de acordare a asistenţei medi-
cale (art. 213), lecuirea ilegală sau exercitarea unei activităţi
253
farmaceutice ilegale (art. 214 din CP al RM) şi altele, în care
subiectul infracţiunii poate fi şi un lucrător medical. Cele ex-
puse mai sus demonstrează că, acordîndu-i-se un statut de
independenţă, dreptul medical ca ramură autonomă consti-
tuie o reacţie a societăţii la mulţimea de cazuri de neglijenţă
infracţională a personalului medical care atrage după sine
decesul pacienţilor sau vătămarea gravă a lor, pentru care
vinovaţii, în special cei din ţările CSI, deocamdată nu poartă
nici o răspundere.
Da, majoritatea infracţiunilor medicale sînt săvîrşite din
imprudenţă, dar şi infracţiunile contra securităţii circulaţiei
rutiere şi cele care ţin de exploatarea mijloacelor de transport
sînt săvîrşite tot din imprudenţă. Însă vinovaţii de săvîrşirea
lor, spre deosebire de medici, sînt traşi la răspundere penală şi
deseori condamnaţi la privaţiune de libertate.
În SUA, potrivit datelor Institutului Naţional de Sănătate,
în fiecare an mor 98 de mii de americani din cauza greşeli-
lor medicale. Aceasta constituie mai mult decît toate decesele
cauzate de ucideri, sinucideri şi de accidente rutiere luate îm-
preună.[38]
Conform altor date, ale Băncii Naţionale, despre medicii
care funcţionează în instituţii medicale (SUA), numai în anii
1991-1994 numărul general de plăţi în calitate de recompense
date pacienţilor a atins cifra de 80 miliarde şi 559 milioane
de dolari SUA. Astfel, pentru greşelile medicale care, după
părerea noastră, ascund multe infracţiuni medicale, medicii
americani sau companiile de asigurare plătesc pacienţilor sau
rudelor acestora sume astronomice la care pacienţii noştri nici
nu visează. Nu mai vorbim de faptul că şi în America, şi în alte
ţări din Apus, medicii, pentru omorul pacienţilor cu acordul
acestora, nimeresc în instituţiile de privaţiune de libertate. De
exemplu, în America, Gek Kevorkean a fost pedepsit cu 25
de ani de privaţiune de libertate pentru omorul pacientului, cu
acordul acestuia.
254
 În Anglia, Garold Şipman are de ispăşit o pedeapsă pe un
termen de care nu s-a mai auzit: de 15 ori condamnat pe via-
ţă. În aceeaşi Anglie, greşelile medicale ocupă locul al treilea
după cancer şi maladiile cardiovasculare care cauzează mor-
talitate. Cercetările efectuate într-un şir de spitale din Marea
Britanie au demonstrat: aproximativ 280 de mii de pacienţi
au suferit din cauza prescrierii unui tratament greşit, din cau-
za dozelor mărite de preparate, precum şi de la infecţiile din
spitale.
În prezent, după cum comunică revista „Sandi Times”,
Departamentul Englez al Sănătăţii planifică să distribuie 1,2
milioane de lire sterline pentru un program de trei ani pe par-
cursul căruia va fi studiată situaţia din 20 de spitale. Se plani-
fică a se controla de asemenea mai mult de 10 mii de istorii ale
bolilor în scopul aflării dacă decesul s-ar fi putut evita.
Nici în Rusia, nici în Moldova nu există o asemenea sta-
tistică, iar dacă chiar şi există, ea este mai secretă decît cele
mai importante secrete de stat. Publicarea acestei statistici ar
fi compromis în mare măsură încrederea populaţiei în medi-
cina noastră care şi aşa în multe cazuri se apropie de zero.
Iar aceasta ar fi compromis bunăstarea materială a lucrătorilor
medicali care pun pe primul loc interesele proprii şi manifestă
o indiferenţă totală şi o neglijenţă infracţională faţă de viaţa şi
sănătatea pacienţilor.
În Republica Moldova, medicii au susţinut în ultimii ani
mai mult de 800 de disertaţii de doctor, însă nici una dintre ele
nu este consacrată unei analize autocritice oneste a greşelilor
medicale care au condus la decesul sau la mutilarea gravă a
pacienţilor. Nimeni nu a verificat istoriile bolilor pacienţilor
nefericiţi care şi-au încredinţat viaţa „cunoscutului” profesor
cardiochirurg Satmare, cunoscut prin faptul că multe operaţii
efectuate de el s-au terminat cu decesul pacienţilor.
Acum înşişi medicii vorbesc că nu ţin minte ca în ultimii
ani să fi fost vreun caz în care cineva dintre medici ar fi supor-
255
tat consecinţele pentru ignoranţa sa, adică ar fi fost descalifi-
cat, lipsit de dreptul de a practica medicina. Mai observăm în
acest sens că şi în revista Ministerului Ocrotirii Sănătăţii din
Federaţia Rusă „Expertiza medicală judiciară” din anii 2002-
2003 nu este publicat nici un articol cu analiza greşelilor me-
dicale cu urmări grave.
În toţi anii de existenţă a Procuraturii Generale din Repu-
blica Moldova (şi din Rusia), judecătoriile supreme nu au ge-
neralizat niciodată practica judiciară, de urmărire penală şi de
expertiză care vizează cauzele infracţiunilor medicale şi nu au
examinat această problemă în plenul judecătoriilor supreme
cu oferirea explicaţiilor necesare, deşi noi am făcut asemenea
propuneri.
La ora actuală, de această problemă se ocupă doar şeful
Catedrei de Drept Medical al Academiei Medicale din Mosco-
va „I.M.Secenov”, Iu.D.Sergheev, doctor în medicină, unicul
medic care este şi jurist emerit al Rusiei, membru al Consiliu-
lui de Directori al Asociaţiei Mondiale de Drept Medical, re-
dactor-şef al revistei „Mediţinskoe pravo”, savant cu renume
mondial şi colegii lui de catedră şi de academie.
Credem că în definiţia dreptului medical accentul trebuie
să se pună pe protecţia pacienţilor împotriva greşelilor medi-
cale, neglijenţei, infracţiunilor. Dreptul medical mai trebuie
să-i protejeze şi pe medicii oneşti, corecţi, calificaţi – de răs-
pundere în cazul unui risc întemeiat şi unei cauzări cu nevino-
văţie a daunei.
Dîndu-i-se prin definiţie noţiunii ramură de drept un vo-
lum prea mare, ea va pierde ceea ce este cel mai important
– prevenirea greşelilor medicale, a neglijenţei, a infracţiunilor
şi absolvirea lucrătorilor medicali de răspundere în cazul ris-
cului întemeiat şi cauzării din nevinovăţie a daunei. Cu alte
cuvinte, noţiunea ar pierde tocmai ceea ce se propune pentru
a da dreptului medical un statut de ramură independentă de
drept.
256
 Fiind întru totul de acord cu definiţia dreptului medical
dată de către Iu.D.Sergheev şi M.I.Miluşin, am dori totuşi să
propunem şi definiţia noastră: dreptul medical este o totali-
tate de norme de drept care reglementează raporturile dintre
medic, instituţia medicală, pe de o parte, şi pacient, rude-
le sale, pe de altă parte, care apar în legătură cu acordarea
asistenţei medicale şi care au ca scop prevenirea greşelilor
şi delictelor medicale, apărarea personalului medical de răs-
pundere în cazul riscului întemeiat şi a cauzării daunei din
nevinovăţie.[39]

3.5. Protecþia drepturilor pacienþilor –

condiþia principalã a prevenirii
infracþiunilor medicale
O amplă muncă de cercetare avînd ca scop ocrotirea drep-
turilor pacienţilor a desfăşurat doctorul în medicină, confe-
renţiar V.Sava, care a creat o organizaţie neguvernamentală,
numită „Managementul şi asigurarea în medicină”.[40] Unul
dintre scopurile asociaţiei era de a elabora şi a perfecţiona sis-
temul de evaluare obiectivă şi adecvată a calităţii deservirii
medicale, bazat pe principiul satisfacerii maxime a dorinţelor
pacientului şi pe participarea acestuia la luarea deciziei privi-
toare la sănătatea lui. Asociaţia a organizat conferinţe, semina-
rii, mese rotunde, lecţii, cercetări ale calităţii asistenţei medi-
cale, ale respectării drepturilor prin chestionarea şi anchetarea
atît a lucrătorilor medicali, cît şi a pacienţilor. Ea a mai editat
broşuri, pliante, placate, buletinul informativ „Drepturile pa-
cientului”. Această muncă, desfăşurată pentru prima dată în
republică, cu o mare rezonanţă socială, a permis să se obţină
o informaţie bogată şi autentică despre situaţia în domeniul
respectării drepturilor pacienţilor.
În afară de multele cazuri de încălcare a drepturilor pa-
cienţilor în republica noastră, V.Sava (a. 1999) mai descoperă
257
unul: unii conducători de instituţii medicale cer de la medici
ca aceştia să acorde pacienţilor tot mai multe servicii medicale
cu plată. Din această cauză, medicii sînt nevoiţi să limiteze
accesul liber al bolnavilor la asistenţa medicală, iar uneori să-i
dezinformeze privitor la starea sănătăţii lor. Pacienţilor li se
recomandă investigaţii la aparate al căror termen de exploata-
re a expirat demult.
La noi, pacienţii nu sînt reprezentaţi de nici o organizaţie
guvernamentală care le-ar apăra drepturile. Iar în Apus există
o mulţime de asemenea organizaţii. O chestionare a pacienţi-
lor a demonstrat că 53,6 % dintre ei au fost supuşi unor inves-
tigări medicale pentru diagnosticare fără acordul lor, iar 63,1
% au declarat că nu au dat un asemenea acord, iar medicul nu
a luat în seamă părerea pacienţilor în luarea deciziei privitor la
metoda de tratament.
Multele greşeli medicale sînt condiţionate atît de factorii
obiectivi, cît şi de cei subiectivi (iresponsabilitatea, neglijen-
ţa, calificarea joasă, baza legislativă şi normativă imperfectă).
Majoritatea absolută a celor chestionaţi se pronunţau pentru
instituţionalizarea prin lege a aplicării în medicină a acordului
informat – contract scris, semnat de către medic şi pacient sau
de reprezentantul acestuia, care se referă la intervenţia me-
dicală. În el trebuie să fie prevăzute garanţiile de securitate,
juridică şi medicală, a vieţii şi sănătăţii pacientului, drepturile,
obligaţiile şi răspunderea instituţiei medicale pentru eficien-
ţa, rezultatul serviciilor acordate şi răspunderea în cazuri de
sfîrşit tragic din vina medicului.[41] Pentru aceasta s-au pro-
nunţat 1200 de respondenţi – pacienţi şi medici din instituţii
medicale ale or. Chişinău, afirmînd că aceasta va contribui la o
protejare mai eficientă a drepturilor pacienţilor şi la prevenirea
delictelor medicale.
În anul 2001, Comitetul Helsinki pentru Moldova şi Aso-
ciaţia Managementul şi Asigurarea în Medicină au creat la
Chişinău Biroul Naţional de Protecţie a Drepturilor Pacienţi-
258
lor (în continuare: Biroul Pacientului), condus (după V.Sava)
de către medicul-jurist Ala Ulianovski. În sarcina acestui birou
intra informarea pacienţilor cu privire la drepturile lor, protec-
ţia acestor drepturi în cazul încălcării lor, studierea legislaţiei
privitoare la ocrotirea sănătăţii împreună cu lucrătorii medica-
li, explicarea obligaţiilor lucrătorilor medicali care corespund
drepturilor pacientului. A.Ulianovski, împreună cu ajutorii ei,
a lărgit limitele activităţii sale dincolo de Chişinău, organi-
zînd conferinţe ştiinţifice, seminarii şi sondaje ale opiniei pa-
cienţilor în toate zonele republicii: la Edineţ, Bălţi, Orhei şi
Chişinău. În urma sondajului, la prima întrebare din anchetă
(Vă consideraţi informat în problema respectării şi protecţiei
dreptului pacienţilor? Da sau nu?), au fost obţinute următoa-
rele răspunsuri:
dа: Edineţ – 46,2 %; Bălţi – 26,5 %; Orhei – 38,2 %;
Chişinău – 40,2 %.
Cu alte cuvinte, se consideră informaţi mai puţin de jumă-
tate dintre cei chestionaţi. Este clar că voinţa şi dorinţa pacien-
tului neinformat poate fi manipulată mai uşor. Lui i se poate
impune o metodă periculoasă de tratament, fără a se lua în
calcul pericolele existente.
Dintre cei 88 de lucrători ai poliţiei din raionul Cahul şi
dintre cei 48 de colaboratori de la penitenciarul nr. 5 din Ca-
hul numai 35 au dat răspuns afirmativ la prima întrebare din
chestionar. Dintre cei 66 de cursanţi ai Academiei MAI numai
15 au dat răspuns afirmativ. Destul de mic a fost numărul celor
chestionaţi care ştiu Legea cu privire la ocrotirea sănătăţii, din
28 martie 1995, în care sînt prevăzute majoritatea drepturilor
pacienţilor şi obligaţiilor lucrătorilor medicali.
La întrebarea a noua a chestionarului (Aţi avut cazuri de
extorcare de bani (luare de mită) pentru acordarea ajutorului
medical?): la Edineţ au răspuns afirmativ 58,6 % dintre cei
chestionaţi, la Bălţi – 44,1 %, la Orhei – 54,1 %, la Chişi-
nău – 65 %. La Cahul, dintre 130 de persoane au dat răspuns
259
afirmativ 65. Numărul cursanţilor respondenţi de la Academia
MAI este ceva mai mic: dintre 66 de chestionaţi numai 20 au
dat răspuns afirmativ, fapt absolut clar dacă luăm în calcul vîr-
sta tînără şi sănătatea fizică perfectă a cursanţilor care au ne-
voie doar rar de asistenţă medicală.[42] La întrebarea a şaptea
a chestionarului au răspuns afirmativ: la Edineţ – 32 % dintre
cei chestionaţi, la Bălţi – 35,3 %, la Orhei – 34 %, la Chişi-
nău – 52,8 %, ceea ce demonstrează o conştiinţă de drept mai
avansată a pacienţilor din Chişinău.
În total au fost chestionaţi aproximativ 5 mii de pacienţi
şi de lucrători medicali, iar rezultatele anchetării sînt foarte
asemănătoare cu cele din diverse regiuni şi zone din Federaţia
Rusă.
Participanţii la conferinţa ştiinţifico-practică, la seminarii,
la mese rotunde şi la anchetări au apreciat ca fiind pozitivă
munca desfăşurată de Biroul Pacientului, exprimînd dorinţa
unei transparenţe mai mari, unui control de stat mai eficient
asupra activităţii instituţiilor de ocrotire a sănătăţii, pronun-
ţîndu-se pentru respectarea neabătută a Legii privind asistenţa
medicală minimă garantată, acordată în mod gratuit, asigura-
rea cu o asemenea asistenţă a invalizilor, pensionarilor şi a
celorlalte pături ale populaţii.
O parte dintre propuneri viza ridicarea salariului lucrăto-
rilor medicali, asigurarea instituţiilor medicale cu materiale,
medicamente şi echipament modern necesar, crearea condiţii-
lor mai bune pentru munca şi odihna lucrătorilor medicali.
La 27 octombrie 2005, Parlamentul Republicii Moldova
a adoptat Legea cu privire la drepturile şi responsabilităţile
pacientului (Monitorul oficial nr. 176-181 din 30 decembrie
2005). Unul dintre autorii legii este conferenţiarul Valeria
Sava, doctor în medicină.
Legea este elaborată în baza generalizării legislaţiei eu-
ropene cu privire la drepturile pacienţilor, aceasta constituind
un pas înainte în comparaţie cu Legea cu privire la protecţia
260
sănătăţii din 28 martie 1995. Aplicarea ei va asigura o pro-
tecţie mai sigură a drepturilor pacientului contra tentativelor
medicale la viaţa, sănătatea şi bunurile pacienţilor. Un alt scop
al Legii este şi prevenirea infracţiunilor medicale.
Împărtăşim pe deplin definiţia greşelii medicale, dată în
lege, care a fost dezbătură timp îndelungat în literatura juri-
dică şi în cea medicală. Astfel, în art. 1, p. 2, legea defineşte
greşeala medicală drept „activitate sau inacţiune conştientă a
prestatorului de servicii medicale, care a condus la deces sau
care a cauzat un prejudiciu sănătăţii pacientului din impruden-
ţă, neglijenţă sau din lipsă de profesionalism”.
Această definiţie a greşelii medicale coincide aproape to-
tal cu conţinutul articolului 213 din Codul penal al RM avînd
următorul cuprins: „Încălcarea din neglijenţă a regulilor şi me-
todelor de acordare a asistenţei medicale care a condus la:
a) cauzarea unor leziuni corporale grave sau a unui alt
prejudiciu grav sănătăţii;
b) decesul pacientului…”.
În anii 2004-2005, organele de urmărire penală ale RM au
intentat 19 cauze penale privind infracţiuni prevăzute în art.
213 din CP al RM. Mai mult de jumătate din aceste infracţiuni
au avut ca urmare decesul pacienţilor.
În legătură cu aceasta, în Legea cu privire la protecţia să-
nătăţii din 28 martie 1995 şi în Legea cu privire la drepturile
şi responsabilităţile pacienţilor ar fi trebuit să fie prevăzut că
în cazul decesului pacientului din cauza greşelii medicale sau
în cazul prejudicierii sănătăţii acestuia, conducătorii institu-
ţiei de tratament şi profilaxie să fie obligaţi să facă cercetări
de serviciu, atrăgînd în măsura posibilităţii şi medici legişti,
iar materialele verificărilor să le expedieze în organele de ur-
mărire penală din propria iniţiativă, fără să aştepte plîngerile
pacientului sau ale rudelor acestora. La ora actuală, această
obligaţie este prevăzută numai pentru medicii legişti.
261
 Regulamentul Centrului de Expertiză Medico-Legală de
le lîngă Ministerul Sănătăţii şi Protecţiei Sociale al RM, apro-
bat prin Hotărîrea de Guvern din 17 ianuarie 2003, în puntul
7 (h) îl obligă pe directorul centrului să informeze neîntîrziat
Ministerul Sănătăţii, Procuratura Generală şi alte instituţii des-
pre cazurile extraordinare. Considerăm că decesul pacientului
în urma greşelii medicale este de asemenea un caz extraordi-
nar. Acelaşi regulament, în punctul 11, obligă secţia de analize
ştiinţifice a Centrului de Expertiză Medico-Legală să studieze
şi să analizeze indicii de mortalitate şi de îmbolnăvire care
constituie o consecinţă a infracţiunilor împotriva personalită-
ţii, iar rezultatele obţinute să le expedieze Ministerului Sănă-
tăţii, Procuraturii Generale, Ministerului Justiţiei, Ministeru-
lui Afacerilor Interne. Considerăm că la nivel raional această
informaţie trebuie expediată organelor teritoriale ale acestor
ministere (Monitorul oficial, nr. 6-8 din 24 ianuarie 2003, art.
35, pag. 22-30).
Am propus ceva mai devreme ca în statistica de stat să se
facă anumite modificări cu privire la starea infracţionalităţii,
incluzînd în ea un compartiment special dedicat infracţiunilor
medicale împotriva vieţii, sănătăţii sau bunurilor pacienţilor.
Legea cu privire la drepturile şi responsabilităţile pacien-
tului dezvoltă substanţial aceste drepturi, mărind posibilitatea
protecţiei lor prin mijloace juridice. Articolul 5 „Drepturile pa-
cientului” prevede asigurarea medicală (obligatorie şi benevo-
lă) în conformitate cu legislaţia (punctul „f”); opinia medicală
de alternativă şi obţinerea recomandărilor altor specialişti…
(punctul „l”); asistenţa avocatului sau a altui reprezentant pen-
tru protecţia intereselor sale în modul stabilit de lege (punctul
„m”). Acesta este un principiu important, pentru că anterior
pacientul care urma să suporte o operaţie planificată deosebit
de riscantă era lipsit de protecţie în faţa pericolului, neştiind
şi neputînd să-şi apere drepturile. Asistenţa acordată de avocat
va fi necesară şi pentru încheierea uni contract în scris cu pri-
262
vire la acordarea de ajutor medical cu indicarea drepturilor şi
obligaţiilor părţilor. Articolul 970, alin. 2 din CC al RM preve-
de că „obiect al contractului cu privire la prestarea de servicii
îl constituie orice servicii”, inclusiv cele medicale. Articolul
666, alin. 2 din CC al RM prevede că „contractele prevăd anu-
mite norme de afaceri”.
Potrivit art. 195 din CC al RM, „afacerea este o exprimare
a voinţei persoanelor fizice şi juridice, orientată spre stabili-
rea, modificarea sau încetarea drepturilor şi obligaţiilor cetă-
ţeneşti”. Iar articolul 210, alin. 1 din CC al RM prevede că
„urmează a fi încheiate în formă scrisă afacerile dintre persoa-
nele juridice, dintre persoanele juridice şi cele fizice precum şi
dintre persoanele fizice, în cazul în care valoarea contractului
depăşeşte 1000 de lei, iar în cazurile prevăzute de lege, – in-
diferent de valoarea contractului”.
Iar costul diferitelor operaţii chirurgicale, în multe cazuri,
depăşeşte cu mult suma de 1000 de lei. Prin urmare, şi contrac-
tul care prevede asemenea servicii trebuie încheiat în formă
scrisă. Un asemenea contract, cu indicarea drepturilor, obliga-
ţiilor şi responsabilităţilor părţilor, ar fi un mijloc important de
ridicare a calităţii asistenţei medicale şi a răspunderii cadrelor
medicale pentru sfîrşitul nefericit al tratamentului.
Din păcate, Legea cu privire la drepturile şi răspunderea
pacientului nu prevede necesitatea încheierii unui asemenea
contract. De aceea, lucrătorii medicali, la acordarea serviciu-
lui medical, vor fi obligaţi să se conducă atît de legea sus-men-
ţionată, cît şi de normele dreptului civil care reglementează
aceste relaţii.
Uneori, procedura medicală, operaţia sînt efectuate cu
anumite neajunsuri în formă de complicaţii, de agravare sau
de acutizare a unor maladii complementare. În aceste cazuri,
pacientul are dreptul să ceară:
• înlăturarea gratuită a neajunsurilor depistate sau trata-
mentul complicaţiilor apărute;
263
 • scăderea corespunzătoare a preţului plătit pentru pro-
cedurile executate;
• efectuarea repetată gratuită a procedurii respective sau
a unei proceduri analogice;
• recuperarea cheltuielilor suportate de el pentru înlătu-
rarea complicaţiilor şi a urmărilor negative cauzate de
procedura efectuată pe parcursul tratamentului sau co-
recţiei acestora din urmă în altă instituţie medicală (la
alegerea pacientului).
Legea comentată, spre deosebire de art. 27 din Legea cu
privire la protecţia sănătăţii din 28 martie 1995, nu prevede
dreptul pacientului de a obţine informaţie în scris privitor
la toate chestiunile care ţin de starea sănătăţii lui, de meto-
dele tratamentului care va urma, de riscuri şi prognoze. Nu
este prevăzut nici dreptul pacientului de a solicita asistenţă
medicală de la medici mai calificaţi de peste hotare, drept
prevăzut în art. 25 din Legea RM cu privire la ocrotirea
sănătăţii.
Pe de altă parte, Guvernul RM examinează, în repetate
rînduri, problema privind repartizarea către pacienţi a mijloa-
celor financiare pentru tratament peste hotare. De exemplu,
prin Hotărîrea de Guvern nr. 1112 din 26 octombrie 2005,
cetăţeanului S.M. i s-a distribuit 263 de mii lei pentru un tra-
tament neurochirurgical în una din clinicile specializate din
Germania (Monitorul oficial, nr. 145-147 din 4 noiembrie
2005, pag. 32).
Doar practica va demonstra cît de eficientă va fi Legea
cu privire la drepturile şi responsabilităţile pacientului pentru
protecţia drepturilor acestuia şi prevenirea infracţiunilor me-
dicale.
În continuare vom da o serie de tabele care reflectă sonda-
jele despre care am vorbit în prezentul compartiment.

264
 Tabelul nr. 1
Rezultatele chestionării pacienţilor în diferite zone (judeţe) ale republicii
Răspu nsuri la în trebările chestionarului
Nr. 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Zone
crt.
(judeţe) Da Nu Da Nu Da Nu Da Nu Da Nu Da Nu Da Nu Da Nu Da Nu Da Nu
1 Edineţ
46,2 47,8 41 55,2 17,8 77,6 25,4 72,4 70,2 28,6 32 67 51 58,6 41,4 28,2 26
(%)
2 Bălţi (%) 26,5 73,5 19,5 80,5 24,9 75,1 22,5 77,5 54,1 45,9 35,3 64,7 20 80 44,1 55,9 33,7 43,4
3 Orhei (%) 38,2 58,8 23,7 76,3 23,7 76,3 21,9 72,9 44,1 54,6 34 66 59,8 54,1 45,9 28,7 18
4 Chişinău
40,2 55,8 36,6 57,6 33 54,8 52,6 44,8 58 34,8 52,8 43,2 65,0 33,2 15,8 53,2
(%)
5 Cahul 37 79 20 110 20 99 55 67 46 71 76 50 – 38 65 59 40,6
6 Cursanţii
Acade-
miei MAI 15 43 26 40 3 60 12 52 32 22 26 40 4 22 20 46 15 36,4
al RM

Notă:
1) Răspunsurile la întrebările chestionarului sînt expuse în aceeaşi consecutivitate aşa cum ele sunt formulate
şi enumerate în chestionar (a se vedea tabelele următoare).
2) Investigaţiile în Cahul şi chestionarea cursanţilor Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al RM sînt efectuate
personal de către autor; în celelalte judeţe – de către Ala Ulianovski împreună cu alţi colaboratori.

265
 Tabelul nr. 2

Biroul Naþional
pentru Apãrarea Drepturilor Pacienþilor

CHESTIONAR
Judeţul Edineţ
Întrebarea Da Nu Alte răspunsuri
1. Vă consideraţi o per- 46,2% 47,8% 6%
soană informată în
problema respectării
şi protejării drepturi-
lor pacienţilor?
2. Aţi beneficiat de 41% 55,2% 3,8%
asistenţă medicală
gratuită în volumul
stabilit prin Legea
minimului gratuit ga-
rantat de stat?
3. Cunoaşteţi Legea 17,8% 77,6% îmi vine greu să răs-
ocrotirii sănătăţii? pund – 4,6%
4. S-a întîmplat să fie 25,4% 72,4% 2,2%
lezat dreptul Dvs. la
asistenţă medicală?
5. Care vă sînt sursele Televiziunea – 52%
de informare în pro- Radioul – 39,4%
blema respectării şi Personalul medical
protejării drepturilor – 34%
pacienţilor? Presa periodică
– 22,2%
Sursele legislative
– 9,8%
Alte izvoare – 6,4%
266
6. Este respectat drep- 70,2% 28,6% 1,2%
tul Dvs. privind etica
profesională?
7. Aţi suportat (Dvs. 32% 67% 1,0%
sau membrii familiei
Dvs.) cazuri de ne-
glijenţă şi iresponsa-
bilitate a lucrătorilor
medicali faţă de să-
nătatea Dvs.?
8. Neglijenţa şi ires- 51% agravarea sănătăţii
ponsabilitatea lucră- – 42%
torilor medicali au decesul pacientului
avut consecinţe ne- (rudelor, prietenilor)
gative asupra sănătă- – 7%
ţii Dvs.?
9. Vi s-a întîmplat ca 58,6% 41,4%
pentru prestarea ser-
viciilor medicale să
vi se ceară mită?
10. Aveţi anumite pro- 28,2% 52,6% 19,2%
puneri, comentarii,
sugestii pentru îm-
bunătăţirea protecţiei
pacientului?

267
 Tabelul nr. 3

Biroul Naþional
pentru Apãrarea Drepturilor Pacienþilor

CHESTIONAR
Judeţul Bălţi
Întrebarea Da Nu Alte răspunsuri
1. Vă consideraţi o per- 26,5% 73,5%
soană informată în
problema respectării
şi protejării drepturi-
lor pacienţilor?
2. Aţi beneficiat de asis- 19,5% 80,5%
tenţă medicală gratui-
tă în volumul stabilit
prin Legea minimului
gratuit garantat de
stat?
3. Cunoaşteţi Legea oc- 24,9% 75,1%
rotirii sănătăţii?
4. S-a întîmplat să fie 22,5% 77,5%
lezat dreptul Dvs. la
asistenţă medicală?
5. Care vă sînt sursele Televiziunea – 80%
de informare în pro- Radioul – 50%
blema respectării şi Personalul medical
protejării drepturilor – 20%
pacienţilor? Presa periodică
– 10%
Sursele legislative
– 5%
Alte izvoare – 5%
268
6. Este respectat drep- 54,1% 45,9%
tul Dvs. privind etica
profesională?
7. Aţi suportat (Dvs. 35,3% 64,7%
sau membrii familiei
Dvs.) cazuri de ne-
glijenţă şi iresponsa-
bilitate a personalului
medical faţă de sănă-
tatea Dvs.?
8. Neglijenţa şi irespon- 20% 80%
sabilitatea lucrătorilor
medicali au avut con-
secinţe negative asu-
pra sănătăţii Dvs.?
9. Vi s-a întîmplat ca 44,1% 55,9%
pentru prestarea ser-
viciilor medicale să
vi se ceară mită?
10. Aveţi anumite pro- 33,7% 66,3%
puneri, comentarii,
sugestii pentru îm-
bunătăţirea protecţiei
pacientului?

269
 Tabelul nr. 4

Biroul Naþional
pentru Apãrarea Drepturilor Pacienþilor

CHESTIONAR
Judeţul Orhei
Întrebarea Da Nu Alte răspunsuri
1. Vă consideraţi o per- 38,2% 58,8% 3%
soană informată în
problema respectării
şi protejării drepturi-
lor pacienţilor?
2. Aţi beneficiat de asis- 23,7% 76,3%
tenţă medicală gratu-
ită în volumul stabilit
prin Legea minimu-
lui gratuit garantat de
stat?
3. Cunoaşteţi Legea oc- 23,7% 76,3%
rotirii sănătăţii?
4. S-a întîmplat să fie 21,9% 72,9% 5,2%
lezat dreptul Dvs. la
asistenţă medicală?
5. Care vă sînt sursele Televiziunea – 60%
de informare în pro- Radioul – 80%
blema respectării şi Personalul medical
protejării drepturilor – 13%
pacienţilor? Presa periodică
– 10%
Sursele legislative
– 3%
Alte izvoare – 4%
270
6. Este respectat drep- 44,1% 54,6% 1,3%
tul Dvs. privind etica
profesională?
7. Aţi suportat (Dvs. 34% 66%
sau membrii familiei
Dvs.) cazuri de ne-
glijenţă şi iresponsa-
bilitate a personalului
medical faţă de sănă-
tatea Dvs.?
8. Neglijenţa şi irespon- 59,8% agravarea sănătăţii
sabilitatea lucrătorilor – 33%
medicali au avut con- decesul pacientului
secinţe negative asu- – 7,2%
pra sănătăţii Dvs.?
9. Vi s-a întîmplat ca 54,1% 45,9%
pentru prestarea ser-
viciilor medicale să
vi se ceară mită?
10. Aveţi anumite pro- 28,7% 58,2% 13,1%
puneri, comentarii,
sugestii pentru îm-
bunătăţirea protecţiei
pacientului?

271
 Tabelul nr. 5

Biroul Naþional
pentru Apãrarea Drepturilor Pacienþilor

CHESTIONAR
Judeţul Chişinău
Întrebarea Da Nu Alte răspunsuri
1. Vă consideraţi o 40,2% 55,8% 4%
persoană infor-
mată în problema
respectării şi pro-
tejării drepturilor
pacienţilor?
2. Aţi beneficiat de 36,6% 57,62% 5,8%
asistenţă medicală
gratuită în volumul
stabilit prin Legea
minimului gratuit
garantat de stat?
3. Cunoaşteţi Legea 33% 54,8% îmi vine greu să răspund
ocrotirii sănătăţii? – 12,2%
4. S-a întîmplat să 52,6% 44,8% 2,6%
fie lezat dreptul
Dvs. la asistenţă
medicală?
5. Care vă sînt surse- Televiziunea – 54%
le de informare în Radioul – 47%
problema respec- Personalul medical
tării şi protejării – 36%
drepturilor paci- Presa periodică – 30,6%
enţilor? Sursele legislative – 17,8
Alte izvoare – 9%
272
6. Este respectat 58% 34,8% 7,2%
dreptul Dvs. pri-
vind etica profe-
sională?
7. Aţi suportat (Dvs. 52,8% 43,2% 4,0%
sau membrii fa-
miliei Dvs.) ca-
zuri de neglijenţă
şi iresponsabilita-
te a personalului
medical faţă de
sănătatea Dvs.?
8. Neglijenţa şi ires- agravarea sănătăţii
ponsabilitatea – 30,4%
lucrătorilor medi- decesul pacientului
cali au avut con- (rudelor, prietenilor)
secinţe negative – 9,2%
asupra sănătăţii
Dvs.?
9. Vi s-a întîmplat ca 65,0% 33,2% 1,8%
pentru prestarea
serviciilor medi-
cale să vi se ceară
mită?
10. Aveţi anumite 15,8% 68,0% 16,2%
propuneri, comen-
tarii, sugestii pen-
tru îmbunătăţirea
protecţiei pacien-
tului?

273
 Tabelul nr. 6

Biroul Naþional
pentru Apãrarea Drepturilor Pacienþilor

CHESTIONAR

Judeţul Cahul
Colaboratorii poliţiei şi închisorii nr. 5 (130 de persoane)
Întrebarea Da Nu Alte răspunsuri
1. Vă consideraţi o per- 37% 79% 16%
soană informată în
problema respectării
şi protejării drepturilor
pacienţilor?
2. Aţi beneficiat de asis- 20% 110%
tenţă medicală gratuită
în volumul stabilit prin
Legea minimului gra-
tuit garantat de stat?
3. Cunoaşteţi Legea ocro- 20% 99% îmi vine greu să răs-
tirii sănătăţii? pund – 11%
4. S-a întîmplat să fie le- 55% 67%
zat dreptul Dvs. la asis-
tenţă medicală?
5. Care vă sînt sursele de Televiziunea
informare în problema Radioul
respectării şi protejării Personalul medical
drepturilor pacienţilor? Presa periodică
Sursele legislative
Alte izvoare
6. Este respectat dreptul 46% 71% 11%
Dvs. privind etica pro-
fesională?

274
7. Aţi suportat (Dvs. sau 76% 50%
membrii familiei Dvs.)
cazuri de neglijenţă şi
iresponsabilitate a lu-
crătorilor medicali faţă
de sănătatea Dvs.?
8. Neglijenţa şi irespon- – 38%
sabilitatea lucrătorilor
medicali au avut con-
secinţe negative asupra
sănătăţii Dvs.?
9. Vi s-a întîmplat ca pen- 65% 59%
tru prestarea serviciilor
medicale să vi se ceară
mită?
10. Aveţi anumite pro- 44%
puneri, comentarii,
sugestii pentru îmbu-
nătăţirea protecţiei pa-
cientului?

275
 Tabelul nr. 7

Biroul Naþional
pentru Apãrarea Drepturilor Pacienþilor

CHESTIONAR
Cursanţii Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al RM
(66 de persoane)
Întrebarea Da Nu Alte răspunsuri
1. Vă consideraţi o per- 15% 43%
soană informată în
problema respectării
şi protejării drepturi-
lor pacienţilor?
2. Aţi beneficiat de asis- 26% 40%
tenţă medicală gratuită
în volumul stabilit prin
Legea minimului gra-
tuit garantat de stat?
3. Cunoaşteţi Legea ocro- 3% 60% îmi vine greu să răs-
tirii sănătăţii? pund
4. S-a întîmplat să fie 12% 52%
lezat dreptul Dvs. la
asistenţă medicală?
5. Care vă sînt sursele de Televiziunea
informare în problema Radioul
respectării şi protejă- Personalul medical
rii drepturilor pacien- Presa periodică
ţilor? Sursele legislative
Alte izvoare
6. Este respectat dreptul 32% 22%
Dvs. privind etica pro-
fesională?

276
7. Aţi suportat (Dvs. sau 26% 40%
membrii familiei Dvs.)
cazuri de neglijenţă şi
iresponsabilitate a lu-
crătorilor medicali faţă
de sănătatea Dvs.?
8. Neglijenţa şi irespon- 4% 22%
sabilitatea lucrătorilor
medicali au avut con-
secinţe negative asu-
pra sănătăţii Dvs.?
9. Vi s-a întîmplat ca 20% 46%
pentru prestarea servi-
ciilor medicale să vi se
ceară mită?
10. Aveţi anumite pro- 15% 31%
puneri, comentarii,
sugestii pentru îmbu-
nătăţirea protecţiei pa-
cientului?

277
 Tabelul nr. 8

Biroul Naþional
pentru Apãrarea Drepturilor Pacienþilor

CHESTIONAR

Universitatea de Stat din Moldova (70 de masteranzi)

Academia “Ştefan cel Mare” a MAI al RM (30 de maste-
ranzi)
Întrebarea Da Nu Alte răspunsuri
1. Te consideri o per-
soană informată în
problema respectării 34% 62% 1%
şi protejării drepturi-
lor pacienţilor?
2. Ai beneficiat de
asistenţă medicală
gratuită în volumul
31 68 1%
stabilit prin Legea
minimului gratuit
garantat de Stat?
3. Cunoşti Legea ocro- îmi vine greu să răspund
28% 50%
tirii sănătăţii? – 23%
4. S-a întîmplat să fie
lezat dreptul Dvs. la 30% 68% 1%
asistenţă medicală?
5. Care vă sînt sursele Televiziunea – 77%
de informare în pro- Radioul – 53%
blema respectării şi Personalul medical – 21%
protejării drepturilor Presa periodică – 37%
pacienţilor? Sursele legislative – 37%
Alte izvoare – 23%
278
6. Este respectat drep-
tul Dvs. privind eti- 47% 42% 4%
ca profesională?
7. Aţi suportat (Dvs.
sau membrii familiei
Dvs.) cazuri de ne-
glijenţă şi iresponsa- 54% 41%
bilitate a lucrătorilor
medicali faţă de să-
nătatea Dvs.?
8. Neglijenţa şi ires-
ponsabilitatea lucră-
torilor medicali au
28% 69% 3%
avut consecinţe ne-
gative asupra sănă-
tăţii Dvs.?
9. Vi s-a întîmplat ca
pentru prestarea ser-
73% 23% 3%
viciilor medicale să
vi se ceară mită?
10. Aveţi anumite pro-
puneri, comentarii,
sugestii pentru îm- 24% 38% 32%
bunătăţirea protec-
ţiei pacientului?

Note ði referinþe
1
В.Н. Кудрявцев. Стратегия борьбы с преступностью. Изд-во
«Юрист» Москва, 2003, pag. 274.
М.М. Быргэу. Организация деятельности полиции Республики
Молдова по профилактике преступлений. Автореферат док-
торской диссертации. Харьков, 2004 г.
Юридическая энциклопедия, Москва, 1998 г., pag. 351.
2
Н.А. Зыкова, М.С. Ривенсон. К анализу судебно-медицинских
экспертиз по делам о профессиональных правонарушениях

279
 медицинских работников. «Судебно-медицинская экспертиза»
Москва, 1998 г., № 3, pag. 5-6.
3
Муляжи-тренажеры в медицине. «Фокус», Мюнхен, «За рубе-
жом» № 4, 1999 г.
4
Доктор-робот. «За рубежом», № 9, 2000 г., pag. 12.
5
Carsten Kling. Influenţa instituţiilor statale asupra sistemelor de
ocrotire a sănătăţii. Disertaţie de doctor în politologie. Chişinău,
1998, pag. 85-92.
6
Idem, pag. 19-21.
7
M.Bîrgău Criminologie. Partea specială, vol.2, Chişinău, 2005,
pag. 205.
Российская криминологическая энциклопедия. Изд-во НОРМА,
редактор А.И.Долгова, Москва, 2000 г., pag. 331.
8
Луи Броуэр. Фармацевтическая и продовольственная мафия.
Киев, Издательский дом «Княгиня Ольга»», 2002, 280 с., pag. 16.
9
М.Георгицэ. Организованная преступность: проблемы теории и
практики расследования. Молдавский госуниверситет, Кишинэу,
1998, 296 с.
Г.Герасимов «Дело врачей: невежество или злой умысел?»
журнал «Новое время», Москва, 2005, №10, pag. 34-35.
О.Кустова Методика расследования преступлений, связанных с
изъятием органов и (или) тканей человека для трансплантации.
Автореферат канд.дисс., Академия управления МВД России,
Москва, 2004 г.
10
М.Георгицэ. Op. cit., pag. 29.
11
Vezi comentariul lui X. Ulianovschi la art.47 din CP al RM în
Codul Penal al Republicii Moldova. Comentariu, Chişinău, 2003,
pag. 130-134.
12
М.Георгицэ. Op. cit., pag. 30.
13
Г.Герасимов. Op. cit., pag. 35.
14
Г.Герасимов. Ibidem.
15
О.А.Кустова. Op. cit., pag. 14.
16
Г.Герасимов «Дело врачей: невежество или злой умысел?»
«Новое время» №10, 2005, pag. 34-35.
Т.Батенева Верховный Суд реанимировал «дело врачей», «Извес-
тия», 20 апреля 2005.
17
Луи Броуэр. Фармацевтическая и продовольственная мафия.
Киев, Издательский дом «Княгиня Ольга», 2002 г., pag. 280.
18
Луи Броуэр. Op. cit., p.21.
19
Ibidem, pag. 44.
20
Ibidem, pag. 47.
280
21
Ibidem, pag. 61.
22
Ibidem, pag. 74.
23
Ibidem, pag. 85, 86.
24
Ibidem, pag. 115.
25
Луи Броуэр. Op. cit., pag. 137.
26
Ригельман Р. Op. cit., pag.121-125.
27
Ригельман Р. Op. cit., pag.129-131.
28
Ibidem, pag. 129-171.
29
Ригельман Р. Op. cit., pag.181-182.
30
Стеценко С.Г. Op. cit., pag. 198.
31
Стеценко С.Г. Op. cit., pag. 199.
32
Стеценко С.Г. Op. cit., pag. 200-201.
33
Гудушина О.Ю., Тарасов Ю.И. Проблемы оформления добро-
вольного информированного согласия пациента на медицинское
вмешательство «Медицинское право», №1, 2004 г., pag. 41-44.
34
Гудушина О.Ю., Тарасов Ю.И. Op. cit., pag. 43-44.
35
Юридическая энциклопедия. Юринформцентр. Москва, 1998,
pag. 308
36
Философский словарь. Политиздат, Москва, 1980 г., pag 257
37
Журнал «Медицинское право». Москва, 2003, №3, pag. 61.
38
Ю.Д. Сергеев. Медицинское право в Российской Федерации. На-
учные труды I Всероссийского съезда (Национального конгресса)
по медицинскому праву. Том II. Москва, 2003, pag. 12.
39
Флоря В. Медицинское право как самостоятельная отрасль пра-
ва, «Медицинское право» Москва, 2004, №1, pag. 8-11.
40
Echipa de administrare a Programului. Reflectări despre etica
medicală, drepturile pacienţilor şi programul „Participarea pacienţilor
la procesul decizional privind starea sănătăţii lor.”
Gaţcan Şt., Profilaxia greşelilor şi culpelor medicale, «Info-MED»,
nr. 1, 2003, pag. 21-27.
41
Sava V. Respectarea drepturilor pacienţilor – atribut obligatoriu
al sistemului de ocrotire a sănătăţii. În culegerea: „Problemele
economico-manageriale în ocrotirea sănătăţii”. Redactor C. Eţco,
Chişinău, 1999, USMF, pag. 170-177.
Флоря В., Сава В. Платная медицина. Права без обязанностей и
ответственности. «Независимая Молдова», 18 ноября 1999 г.
Маликова В. Исцели врача пациент. Беседа с Аллой Ульяновской.
АиФ, Молдова, № 7, 27.02.2003 г.
Ульяновская А. Пациенты говорят, что врачи берут взятки.
«Молдавские ведомости» 2 июля 2003 г.
42
Vezi tabelele 1–7.

281
 SINTEZA REZULTATELOR OBÞINUTE

1. Infracţiunile medicale contra vieţii şi sănătăţii pacien-

ţilor prezintă un pericol foarte mare, deoarece au în calitate de
consecinţe decesul pacientului ori vătămarea gravă a integri-
tăţii corporale sau a sănătăţii lui şi cauzează suferinţe morale
excepţionale.
2. În ultimii 10-15 ani s-a diminuat simţitor controlul de
stat centralizat asupra activităţii instituţiilor medicale, asupra
calităţii serviciilor medicale prestate, a scăzut nivelul profe-
sional al cadrelor medicale, fapt care a condus la majorarea
numărului de infracţiuni medicale cu consecinţe grave.
3. În pofida introducerii în Codul penal al RM a art. 1151
prin Legea nr. 56-XIV din 10 iunie 1998 care prevedea răs-
punderea pentru încălcarea regulilor şi metodelor de acordare
a asistenţei medicale şi o pedeapsă cu privaţiune de libertate
de pînă la 7 ani, numărul acestor infracţiuni nu s-a micşorat.
Ulterior, în baza art. 1151 au fost instrumentate 14 dosare pe-
nale, unele dintre ele finalizîndu-se cu sentinţe de condamnare
a medicilor.
4. În Codul penal al RM din 18 aprilie 2002 această in-
fracţiune este prevăzută în art. 213, intitulat: „Încălcarea din
neglijenţă a regulilor şi metodelor de acordare a asistenţei
medicale”, care prevede pedeapsa cu închisoare pînă la 5 ani.
În anul 2004 şi în 6 luni ale anului 2005 au fost intentate 19
dosare penale în baza art. 213 din CP al RM. Însă multe dintre
ele au fost clasate, ofiţerii de urmărire penală şi procurorii ba-
zîndu-se în aceste cazuri exclusiv pe concluzia expertizei me-
dico-legale departamentale, subordonate Ministerului Ocro-
tirii Sănătăţii, ignorînd prevederile art. 254 din CPP al RM,
potrivit căruia „(1) Organul de urmărire penală este obligat
să ia toate măsurile prevăzute de lege pentru cercetarea sub
282
toate aspectele, completă şi obiectivă, a circumstanţelor cau-
zei pentru stabilirea adevărului” şi art. 27 din CPP al RM care
prevede că „(2) Nici o probă nu are putere probantă dinainte
stabilită”.
5. După dosarul penal contra medicilor, din 1953 care,
deşi ulterior a fost clasat, iar medicii învinuiţi au fost achitaţi,
ofiţerii de urmărire penală, procurorii, judecătorii şi-au pierdut
deprinderile şi interesul profesional pentru urmărirea penală şi
judecarea infracţiunilor medicale. Dosarele penale din această
categorie i-a unit pe medicii speriaţi de represiunile aplicate
asupra lor să-şi întărească solidaritatea corporativă şi să ţină
în taină orice infracţiune medicală cu consecinţe grave.
6. Păstrarea tainei medicale, chiar dacă vinovăţia doctorului
de comiterea infracţiunii medicale este dovedită, conduce la aceea
că în majoritatea cazurilor medicii traşi la răspundere penală nu-şi
recunosc vinovăţia. În procesul urmăririi penale ei nu sînt reţinu-
ţi, arestaţi, la locul lor de lucru (şi cu atît mai mult, la domiciliu)
nu se fac percheziţii cu sechestrarea documentaţiei medicale sau
a bunurilor acumulate ilegal. Ei întreprind toate măsurile posibile
pentru ascunderea urmelor infracţiunii, împiedică stabilirea ade-
vărului şi, ca rezultat, sînt achitaţi de judecată ori condamnaţi cu
pedepse foarte blînde, neprivative de libertate.
7. Aplicarea de către instanţele de judecată a pedepselor
foarte blînde pentru infracţiunile medicale se lămureşte prin
faptul că nu se iau în consideraţie multe circumstanţe agravan-
te, prevăzute în art. 77 din CP al RM, cum ar fi:
a) săvîrşirea infracţiunii de către o persoană care anterior
a mai săvîrşit o infracţiune, adică e vorba de o recidivă
de infracţiuni sau de săvîrşirea unei infracţiuni ca în-
deletnicire;
b) provocarea prin infracţiune a unor urmări grave;
c) săvîrşirea infracţiunii prin orice formă de participare;
e) săvîrşirea infracţiunii asupra unei persoane care nu a
atins vîrsta de 14 ani, asupra unei femei gravide sau
asupra unei persoane care se află în stare de neputinţă;
283
 h) săvîrşirea infracţiunii prin acte de o deosebită cruzime
sau prin batjocorirea victimei;
j) săvîrşirea infracţiunii de către o persoană în stare de
ebrietate. Instanţa de judecată are dreptul, în funcţie
de caracterul infracţiunii, să nu considere aceasta ca o
circumstanţă agravantă;
l) săvîrşirea infracţiunii din interes material sau cu alte
intenţii josnice;
n) săvîrşirea infracţiunii în urma unui abuz de încredere.
8. Statistica medicală din ţările bogate demonstrează că
în fiecare an, din cauza greşelilor medicale, care nu sînt altce-
va decît infracţiuni comise din imprudenţă, îşi pierd viaţa zeci
de mii de pacienţi, iar despăgubirile materiale pentru greşeli-
le medicale constituie miliarde de dolari. Preşedintele SUA
George Bush vrea să limiteze amenda pentru o greşeală medi-
cală cu 250 mii dolari SUA.
În ţările CSI şi în fostele ţări socialiste, presupunem noi,
se comit mai multe greşeli medicale decît în cele dezvoltate,
dar statistica lor este secretă, ceea ce le permite instituţiilor
medicale să acumuleze sume considerabile de bani pe seama
nenorocirilor pacienţilor.
9. După adoptarea Declaraţiei de la Amsterdam, majo-
ritatea ţărilor europene, precum şi Israelul, au adoptat legi
proprii, speciale, cu privire la drepturile pacienţilor. O altă
abordare a realizării drepturilor pacienţilor a demonstrat An-
glia. În 1991 ea a adoptat „Carta pacientului” în care a îmbinat
standardele naţionale şi codificarea practicii existente.
10. Nu fiecare delict săvîrşit de către un lucrător medical
în timpul exercitării obligaţiilor profesionale trebuie calificat
ca infracţiune medicală, dar numai cele săvîrşite pe parcursul
acordării asistenţei medicale şi care au urmări grave.
11. Considerăm că cea mai completă şi mai exactă defini-
ţie a infracţiunii medicale este: faptă socialmente periculoa-
să, ilegală, săvîrşită cu vinovăţie, pasibilă de pedeapsă, care
atentează la viaţa, sănătatea, libertatea, onoarea şi demnitatea
284
pacienţilor, la averea acestora, care este săvîrşită de către un
lucrător medical cu încălcarea legii, obligaţiilor morale, profe-
sionale sau de serviciu şi care a cauzat sau a putut cauza o dau-
nă esenţială intereselor statului de drept în domeniul ocrotirii
sănătăţii populaţiei, raporturilor sociale în domeniul deservirii
medicale a populaţiei şi care au avut ca urmare decesul in-
tegrităţii corporale sau a sănătăţii, sau vătămarea pacientului,
prejudicierea materială şi morală a acestuia.
12. Greşeala medicală este o acţiune eronată sau o inac-
ţiune a medicului, comisă la acordarea de ajutor unui pacient,
cauzată prin atitudinea neglijentă faţă de obligaţiile sale care a
condus sau a putut să conducă la decesul pacientului, la vătă-
mări corporale de diverse gravităţi, la pierderea în mare măsu-
ră a capacităţii de muncă sau la o altă daună pentru sănătate.
13. Deficienţa în desfăşurarea unor activităţi de tratament
şi profilaxie include o acţiune (inacţiune) greşită a personalului
medical, care constituie o încălcare a principiilor, instrucţiuni-
lor, directivelor, ordinelor şi regulilor în vigoare şi care se mani-
festă în acordarea greşită sau în neacordarea asistenţei medicale
(diagnosticare şi tratament). Calificarea deficienţei de acordare
a asistenţei medicale ca infracţiune constituie o prerogativă a
organelor de urmărire penală şi a instanţei de judecată.
14. Acordul victimei, dat pentru a i se cauza o daună să-
nătăţii sale, conform normelor generale, nu îl eliberează pe
vinovat de răspundere penală, excepţie făcînd transplantarea
organelor (ţesuturilor), care este permisă numai cu acordul do-
natorului în viaţă şi, de regulă, al recipientului.[*]
15. Transferarea Expertizei Medico-Legale din subordi-
nea departamentală a Ministerului Sănătăţii, fapt cu care sînt
de acord mulţi savanţi-jurişti, medici, deputaţi ai Parlamentu-
lui, înşişi experţii medico-legişti, ar contribui la efectuarea ex-
pertizei medico-legale mai obiective în cazurile infracţiunilor
medicale şi la prevenirea mai eficientă a acestor infracţiuni.
*
Legea RM cu privire la transplantarea organelor şi ţesuturilor umane,
din 25 iunie 1999 („Monitorul Oficial” nr. 94-95 din 26 august,1999,
pag. 474).
285
 Acum 10 ani, în 1996, directorul adjunct al Centrului de
Expertiză Medico-Legală, I.Kuvşinov (a. 1996), cerea ca aceas-
tă Expertiză să fie independentă de Ministerul Ocrotirii Sănătă-
ţii.
16. Un rol important în prevenirea infracţiunilor medicale
ar putea să-l joace realizarea Planului Naţional de Acţiuni în
Domeniul Drepturilor Omului, care însă are nevoie de com-
pletări esenţiale.
17. Implementarea asigurării medicale, a activităţii priva-
te, a principiilor concurenţei, economiei de piaţă, acreditarea
instituţiilor medicale şi atestarea sistematică a lucrătorilor me-
dicali cu verificarea cunoştinţelor nu numai la specialitate, dar
şi în domeniul legislaţiei în vigoare, retragerea dreptului de
practicare a medicinii al medicilor care au comis infracţiuni
medicale, aplicarea altor măsuri s-ar răsfrînge pozitiv, în ulti-
mă analiză, asupra calităţii asistenţei medicale, contribuind la
prevenirea greşelilor şi infracţiunilor medicale.
18. Pentru prevenirea infracţiunilor medicale are o mare
importanţă acordul informat al pacienţilor pentru intervenţia
medicală, al cărui scop îl constituie nu eliberarea medicului de
răspundere în cazul decesului pacientului, dar prevenirea unor
asemenea cazuri. De cele mai multe ori, pacienţii suferă din
cauza informării false, făcute de către medic, despre succesul
garantat şi securitatea operaţiei pe care trebuie să o suporte,
despre metoda de tratament aleasă de el. Medicul îi prezintă
pacientului o asemenea informaţie neobiectivă din motive ca-
rieriste, materiale, din alte porniri josnice.
19. Dreptului medical trebuie să i se atribuie statut de ra-
mură independentă a dreptului, pe care o definim ca totalitate
de norme juridice ce reglementează raporturile de drept din-
tre medic, instituţia medicală, pe de o parte, şi pacient, rudele
sale, pe de altă parte, care apar în legătură cu acordarea asis-
tenţei medicale, norme ce au ca scop prevenirea greşelilor şi
infracţiunilor medicale, ocrotirea drepturilor paţienţilor şi ale
personalului medical în cazul riscului întemeiat şi pentru cau-
zarea daunei fără vinovăţie.
286
 CONCLUZII ÐI RECOMANDÃRI

1. În ultimul deceniu, în urma lipsei unui control cen-

tralizat asupra activităţii instituţiilor medicale şi asupra im-
plementării asistenţei medicale plătite, în instituţiile medicale
din republica noastră au devenit tot mai frecvente decesele
pacienţilor sau cazurile de vătămare gravă a lor. Aceasta este
o urmare a calificării scăzute a unor medici de rea-credinţă, a
atitudinii lor neglijente faţă de obligaţiile de serviciu, a atitu-
dinii indiferente faţă de rezultatele activităţii lor, a atitudinii
negîndite faţă de pacient, a cerinţelor scăzute şi a controlului
neeficient asupra activităţii lor din partea organelor de ocrotire
a sănătăţii.
2. Avînd în vedere obiectul comun al infracţiunilor me-
dicale contra vieţii şi sănătăţii pacienţilor, gradul prejudiciabil
sporit al lor şi numărul lor în creştere, propunem ca aceste
infracţiuni să fie evidenţiate într-un capitol separat al Codului
penal al RM, cu denumirea „Infracţiuni medicale contra vieţii
şi sănătăţii pacientului”, în care să fie incluse infracţiunile al
căror subiect poate fi medicul, alt lucrător medical şi infracţiu-
nile care pot fi comise şi se comit mai des atît de medici, cît şi
de către alte persoane.
3. Pentru o protecţie de drept penal mai sigură a drep-
turilor pacienţilor din Republica Moldova, propunem să se
completeze capitolul II din CP al RM, intitulat „Infracţiuni
contra vieţii şi sănătăţii persoanei”, cu articolul 1621, analogic
articolului 144 din CP al Ucrainei, sub denumirea „Încălcarea
drepturilor pacientului” cu următorul conţinut: „Efectuarea
experimentelor clinice cu mijloace medicamentoase fără acor-
dul în scris al pacientului sau al reprezentantului său legal ori

287
aceleaşi experimente efectuate asupra unei persoane minore
sau în stare de iresponsabilitate, dacă aceste acţiuni au cauzat
decesul sau alte urmări grave, – se pedepseşte cu privaţiune de
libertate de la un an la trei ani”.
4. Capitolul V din CP al RM, intitulat „Infracţiuni contra
drepturilor politice, de muncă şi altor drepturi constituţionale
ale cetăţenilor”, propunem să fie completat cu articolul 1851,
analogic articolului 184 din CP al Ucrainei, sub denumirea
„Încălcarea drepturilor la asistenţă medicală gratuită” cu ur-
mătorul conţinut: „1. Solicitarea ilegală de plăţi pentru acor-
darea asistenţei medicale în instituţiile medicale de stat sau
comunale – se pedepseşte cu amendă în sumă de pînă la 100
unităţi convenţionale sau cu arest pe termen de pînă la 6 luni.
2. Reducerea ilegală a numărului de instituţii de ocrotire a să-
nătăţii aflate în proprietatea de stat sau comunală se pedepseş-
te prin amendă în sumă de pînă la 1000 unităţi convenţionale
sau cu privaţiune de libertate pe termen de pînă la 2 ani”.
5. Pentru o reglementare de drept penal mai clară a cau-
zării fără vinovăţie a daunei propun ca art. 20 din CP al RM să
fie completat cu alineatul 2 analogic alineatului 2 din art. 28
din CP al Rusiei cu următorul conţinut: „2. Fapta este declarată
ca fiind săvîrşită fără vinovăţie dacă persoana care a săvîrşit-o,
deşi a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor socialmente
periculoase ale acţiunilor (inacţiunii) sale, nu a putut contraca-
ra aceste urmări în virtutea necorespunderii capacităţilor sale
psiho-fiziologice condiţiilor extreme sau solicitărilor psiho-
nervoase”.
6. Propunem ca denumirea articolului 162 să fie formu-
lată analogic denumirii art. 139 din CP al Ucrainei „Neacorda-
rea de ajutor unui bolnav de către un lucrător medical”, indi-
cîndu-se şi subiectul infracţiunii – lucrătorul medical. Aceasta
va demonstra lipsa de temei a unor propuneri făcute de unii
autori de a introduce în numărul de subiecţi ai acestei infrac-
ţiuni şi poliţiştii, pompierii, şoferii.
288
 7. Propunem ca articolul 158 din CP al RM să fie comple-
tat cu alineatele 3 şi 4, analogice după conţinut alineatelor 4 şi
5 din articolul 143 din CP al Ucrainei, cu următorul conţinut:
„(3) Comercializarea ilegală a organelor şi ţesuturilor umane.
(4) Acţiunile prevăzute de alineatele 1, 2 şi 3 ale prezentului
articol, săvîrşite în urma unei înţelegeri prealabile dintre un
grup de persoane sau participarea în unele organizaţii trans-
naţionale care desfăşoară o asemenea activitate”. Introducerea
unei norme analogice în CP al RM ar micşora substanţial nu-
mărul donatorilor voluntari de organe şi ţesuturi, care sînt ce-
tăţeni ai RM plecaţi peste hotare pentru a le vinde, micşorînd,
prin urmare, şi numărul acestor infracţiuni.
8. Infracţiunile contra vieţii constituie cele mai grave
atentate la valoarea de bază a omului – viaţa, pe care i-a dat-o
natura. Obiect al infracţiunii în asemenea cazuri este viaţa al-
tui om, aceasta fiind indivizibilă de relaţiile sociale. De aceea
în obiectul infracţiunii intră şi raporturile sociale ale omului.
Tocmai de aceea protecţia de drept penal are în sarcină ocroti-
rea vieţii oricărui om, indiferent de vîrsta sa, de calităţile fizice
şi morale ale acestuia.
9. Din păcate, unele organizaţii neguvernamentale de
protecţie a drepturilor omului acordă mai multă atenţie doar
protecţiei drepturilor deţinuţilor decît celorlalţi cetăţeni, inclu-
siv decît pacienţilor care deseori se află în stare neputincioasă,
a căror viaţă şi sănătate depinde întru totul de atitudinea lucră-
torilor medicali faţă de obligaţiile profesionale ale acestora,
de respectarea strictă de către aceştia a drepturilor pacienţilor
prevăzute în legislaţia în vigoare.
10. În seria de infracţiuni prevăzute în articolul 21, alin. 3
din CP al RM, pentru care persoana juridică poate fi trasă la
răspundere penală, pot fi incluse şi infracţiunile medicale.
11. Experienţa judiciară, de urmărire penală şi de experti-
ză, care se referă la infracţiunile medicale, necesită o genera-
lizare şi o examinare ca o chestiune specială la Plenul Curţii
289
Supreme de Justiţie a Republicii Moldova pentru a se oferi
instanţelor de judecată şi organelor de urmărire penală expli-
caţiile de rigoare.
12. Centrul de Medicină Legală trebuie transferat din sub-
ordinea Ministerului Sănătăţii în subordinea Ministerului Jus-
tiţiei sau învestit cu drepturi de departament independent.
13. Legea cu privire la expertiza judiciară poate fi modi-
ficată, prevăzîndu-se în ea posibilitatea efectuării expertizelor
medico-legale nu numai de către experţii Centrului de Medi-
cină Legală, dar şi de către experţi independenţi, după cum
prevedea Legea cu privire la expertiză din 23 iunie 2000 (Mo-
nitorul Oficial nr. 144-145 din 16 noiembrie 2000, art. 12).
14. Propunem ca: Procuratura Generală, Comisia Parla-
mentară pentru Ocrotirea Sănătăţii, Ministerul Ocrotirii Sănă-
tăţii să verifice respectarea de către instituţiile medicale a pre-
vederilor articolului 27 din Legea RM cu privire la ocrotirea
sănătăţii din 28 martie 1995, care garantează dreptul pacien-
tului de a fi informat în scris despre riscul letal al operaţiei pe
care urmează să o suporte, despre posibilităţile unui tratament
alternativ şi despre dreptul pacientului de a refuza metoda de
tratament propusă. În acest sens, mai propunem:
– să fie prevăzută obligativitatea contractului în scris
dintre instituţia medicală şi pacient (rudele acestuia)
cu indicarea drepturilor, obligaţiilor şi răspunderii ju-
ridice a ambelor părţi în cazul neîndeplinirii condiţiilor
stipulate în contract;
– să fie elaborată o nouă lege cu privire la ocrotirea sănă-
tăţii, cu participarea medicilor şi a juriştilor, prevăzînd
în ea aplicarea contractului în scris în practica medi-
cală cu indicarea mai clară a drepturilor, obligaţiilor şi
răspunderii medicilor şi a instituţiilor medicale pentru
rezultatele activităţii lor;
- să fie create catedre de drept medical la Universitatea
de Medicină şi Farmacie „N. Testemiţeanu” şi la facul-
290
 tăţile de drept ale instituţiilor de învăţămînt superior
din republică cu introducerea unui curs special de drept
medical pentru studenţii acestor instituţii, elaborînd în
acest scop manuale şi alte materiale didactice;
– să fie soluţionată problema editării sistematice a revis-
tei „Dreptul medical” în care să se publice în perma-
nenţă materiale din practica judiciară şi de expertiză
cu privire la răspunderea pentru infracţiunile medicale
pe parcursul acordării asistenţei medicale. Aceste pro-
bleme trebuie reflectate pe larg în toate mijloacele de
informare în masă;
– în tematica lucrărilor de curs şi de licenţă, precum şi în
cea a disertaţiilor, să fie incluse probleme de cercetare
ştiinţifică a cauzelor infracţiunilor medicale şi a măsu-
rilor de prevenire a lor;
– să fie organizată specializarea ofiţerilor de urmărire
penală, a procurorilor şi judecătorilor în materie de
cercetare şi dezbatere judiciară a cauzelor penale pri-
vind infracţiunile medicale, desemnîndu-se, după caz,
în aceste funcţii specialişti cu studii superioare juridice
şi medicale;
– după exemplul Americii, Canadei şi Rusiei să fie crea-
tă o bancă electronică de date care să reflecte cazurile
de asistenţă medicală cu sfîrşit letal şi cu date despre
medicii care îi „tratează” în felul acesta pe pacienţi;
– în statistica de stat a Ministerului Sănătăţii, a Procura-
turii, a MAI să fie făcute modificări, introducîndu-se
un compartiment consacrat infracţiunilor medicale;
– în art. 323 din CP al RM, intitulat „Favorizarea infrac-
ţiunii”, să fie prevăzută răspunderea pentru favorizarea
şi tăinuirea infracţiunilor medicale;
– în obligaţiile Ministerului Sănătăţii şi ale Centrului de
Medicină Legală să fie prevăzută publicarea sistema-
tică a datelor cu privire la greşelile medicale depistate
291
 şi la cazurile de neglijenţă a personalului medical, care
au avut ca urmare decesul sau vătămarea pacienţilor.
15. Este necesar ca la stabilirea pedepsei penale pentru in-
fracţiunile medicale instanţele de judecată să ia în calcul ase-
menea circumstanţe agravante cum ar fi starea de neputinţă a
victimei (art. 77, lit. „e” din CP al RM); cauzarea prin infrac-
ţiune a unor urmări grave – deces sau vătămări grave (art. 77,
lit. „b” din CP al RM); săvîrşirea infracţiunii din interes mate-
rial sau cu alte intenţii josnice (art. 77, lit. „l” din CP al RM);
săvîrşirea infracţiunii în urma unui abuz de încredere (art. 77,
lit. „n” din CP al RM). Una sau cîteva din circumstanţele enu-
merate mai sus există aproape în toate infracţiunile medicale.
16. Articolul 256, alin. 2 din CP al RM care prevede răs-
punderea pentru primirea unei remuneraţii ilicite pentru înde-
plinirea lucrărilor legate de deservirea populaţiei să fie com-
pletat cu lit. „d” avînd următorul conţinut: „Prin înşelăciune,
abuz de încredere şi cu folosirea stării de neputinţă a victi-
mei”, avîndu-se în vedere cazurile care se întîmplă în prezent
cu mulţi pacienţi în instituţiile medicale.

292
 BIBLIOGRAFIE

Acte normative
1 Codul civil al Federaţiei Ruse.
2 Codul civil al Republicii Moldova, 2002.
3 Codul penal al Republicii Moldova, adoptat în 1961.
4 Codul penal al Republicii Moldova, adoptat la 18 aprilie
2002, intrat în vigoare la 12 iunie 2003.
5 Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu. Redactor
A.A.Barbăneagră, Chişinău, Editura ARC, 2003.
6 Codul penal al României, adoptat în 1969.
7 Codul penal al Ucrainei. Comentariu ştiinţifico-practic.
Ed. a III-a. Redactor S.S. Iaţenko, Kiev 2003.
8 Constituţia Republicii Moldova, adoptată 29 iulie 1994.
9 Convenţia Europeană cu Privire la Apărarea Drepturilor şi
Libertăţilor Fundamentale ale Omului, adoptată la Roma,
la 4 noiembrie 1950 de către ţările-membre ale Consiliului
Europei.
10 Culegere de hotărîri ale Plenului Judecătoriei Supreme a
Federaţiei Ruse cu privire la cauze penale. Ediţia a III-a. Al-
cătuitori – S.G.Lastocikina, N.N.Hohlova. Moscova, 2003.
11 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată şi
proclamată prin Rezoluţia 217 A (III) a Asambleei Generale
a ONU din 10 decembrie 1948.
12 Hotărîrea Parlamentului RM „Cu privire la aprobarea Pla-
nului naţional de acţiuni în domeniul drepturilor omului
pentru anii 2004-2008”, nr. 415-XV din 24 octombrie 2003,
în „Monitorul Oficial” nr. 235-238 din 28 noiembrie 2003.
13 Hotărîrea Parlamentului RM „Cu privire la rezultatele contro-
lului asupra respectării Legii privind asistenţa medicală gra-
293
 tuită minimă, garantată de stat”, nr. 267-XIV din 3 februarie
1999, în „Monitorul Oficial” nr. 149-150 din 7 iunie 2002.
14 Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a RM din 8 iu-
nie 1992, nr. 4 „Cu privire la aplicarea în practica judiciară
a legislaţiei ce reglementează raporturile de deservire a po-
pulaţiei”. Culegere de hotărîri ale Plenului Curţii Supreme
de Justiţie (1990-1993), Chişinău, 1994.
15 Hotărîrea Plenului Judecătoriei Supreme a FR din 5 octom-
brie 1982, nr. 4 (în varianta din 21 decembrie 1993) „Cu
privire la practica judiciară în cauzele vizînd primirea de
recompense ilicite de la cetăţeni pentru îndeplinirea unor
lucrări legate de deservirea populaţiei” (art. 1562 din CP al
RSFSR). Alcătuitor S.A.Podzorov. Practica judiciară refe-
ritoare la cazuri penale, partea I. Culegere de hotărîri ale
Plenului judecătoriilor supreme ale URSS, RSFSR şi Fede-
raţiei Ruse. Ed. „Ăczamen”, Moscova, 2001.
16 Hotărîrea Plenului Judecătoriei Supreme a URSS, nr. 11 din
1 decembrie 1983 „Cu privire la aplicarea de către instanţe
a legislaţiei referitoare la răspunderea pentru primirea unei
recompense ilicite de la cetăţeni pentru îndeplinirea unor lu-
crări legate de deservirea populaţiei. Practica judiciară refe-
ritoare la cauze penale”. Moscova, Ed. „Ăczamen”, 2001.
17 Legea RM cu privire ca modificarea şi completarea Legii nr.
1086-XIV din 23 iunie 2000 privind expertiza judiciară, în
„Monitorul Oficial” nr. 113-114 din 5 august 2002.
18 Legea RM cu privire la asistenţă medicală gratuită minimă,
garantată de stat, nr. 267-XIV din 3 februarie 1999, în „Mo-
nitorul Oficial” nr. 33-34 din 8 aprilie 1999.
19 Legea RM cu privire la drepturile şi responsabilităţile pa-
cientului, din 27 octombrie 2005, în „Monitorul Oficial” nr.
176-181 din 30 decembrie 2005.
20 Legea RM cu privire la evaluare şi acreditare în sistemul
ocrotirii sănătăţii, nr. 552-XV din 18 octombrie 2001, în
„Monitorul Oficial” nr. 155-157 din 20 decembrie 2001.
21 Legea RM cu privire la expertiza judiciară, nr.1086-XIV
din 23 iunie 2000, în „Monitorul Oficial”, nr. 144-145 din
16 noiembrie 2000.
294
22 Legea RM cu privire la ocrotirea sănătăţii, nr. 411-XIII din
28 martie 1995.
23 Legea RM cu privire la transplantarea organelor şi ţesuturi-
lor umane, din 25 iunie 1999, „Monitorul Oficial” nr. 94-95
din 26 august 1999.
24 Legea României nr.100 din 26 mai 1998 privind asistenţa
de sănătate publică, în „Monitorul Oficial al României” nr.
204 din 1 iunie 1998.
25 Proiectul Legii cu privire la drepturile şi responsabilităţile
pacientului. Elaborat de Valeriu Sava.
26 Regulamentul Centrului de Medicină Legală de pe lîngă
Ministerul Sănătăţii. Aprobat prin Hotărîrea Guvernului
Republicii Moldova nr. 31 din 17 ianuarie 2003. „Monitorul
Oficial” nr. 6-8 din 24 ianuarie 2003.
27 Уголовный кодекс Аргентины, oпубликованный 29 ок-
тября 1921 г., вступивший в силу 29 апреля 1922 г. Изд-во
Юридический центр Пресс, Санкт-Петербург, 2003.
28 Уголовный кодекс Голландии, вступивший в силу в 1986
г. Изд-во Юридический центр Пресс Санкт-Петербург,
2001.
29 Уголовный кодекс Дании, принятый в 1930 г., вступивший
в силу 1 января 1933 г. Изд-во Юридический центр
Пресс, Санкт-Петербург, 2001.
30 Уголовный кодекс Республики Польша, принятый 6
июня 1997 г., вступивший в силу с 1 января 1998 г. Изд-
во «Тесей», Минск, 1998 г.
31 Уголовный кодекс Российской Федерации, принятый в
июне 1996 г., вступивший в силу 1 января 1997 г.
32 Уголовный кодекс Украины, принятый 5 апреля 2001 г.,
вступивший в силу 1 сентября 2001 г.
33 Уголовный кодекс Франции, принятый в 1992 г., всту-
пивший в силу 1 марта 1994. Изд-во Юридический
центр Пресс, Санкт-Петербург, 2002.
34 Уголовный кодекс Швейцарии, принятый в 1937 г. с
изменениями и дополнениями по состоянию на 5 апреля
2002 г. Изд-во Юридический центр Пресс, Санкт-
Петербург, 2002.
295
35 Уголовный кодекс Швеции, принятый в 1962 г., всту-
пивший в силу 1 января 1965 г. Изд-во Юридический
центр Пресс, Санкт-Петербург, 2001.
36 Уголовный кодекс Японии, принятый 27 апреля 1907 г.,
действующий в настоящее время в редакции Закона №
91 от 12 мая 1995 г. Изд-во Юридический центр Пресс,
Санкт-Петербург, 2002.

Monografii şi materiale didactice

37 Avornic Gh., Teoria generală a dreptului. Editura Cartier,
Chişinău, 2004.
38 Beliş V., Medicina legală. Curs pentru facultăţile de drept,
Ediţia a IV, Editura juridică, Bucureşti, 2003, 304 p.
39 Bîrgău M.M., Criminologie. Partea generală. Academia
“Ştefan cel Mare” a M.A.I. al RM, Chişinău, 2005, 343 p.
40 Bîrgău M.M., Criminologie. Partea specială. Academia
“Ştefan cel Mare” a M.A.I. a RM, Chişinău, 2005, 388 p.
41 Borodac A., Curs de drept penal. Partea specială. Vol.1,
Chişinău, 1996.
42 Brînză S., Ulianovschi X, Stati V., Ţurcan I., Grosu Vl.,
Drept penal. Partea specială. Vol. 2. Editura Cartier Chişi-
nău, 2005, 804 p.
43 Bulai C., Filipaş A., Mitrache C., Instituţii de drept penal.
Curs selectiv pentru examenul de licenţă. Ediţia a II-a. Edi-
tura Trei, Bucureşti, 2003, 578 p.
44 Bulai C., Manual de drept penal. Partea generală. Editura
ALL, Bucureşti, 648 p.
45 Ciobanu I., Criminologie. Vol. 1, Editura Reclama, Chişi-
nău, 2003, 154 pag.; Vol. II. Editura Reclama, Chişinău,
2004, 298 p.
46 Cuşnir V. şi alţii. Jurisprudenţa privind infracţiunile de co-
rupţie, ULYSSE, Chişinău, 2003.
47 Cuşnir V., Incriminarea corupţiei în legislaţia penală a
Republicii Moldova. Autoreferat al tezei de doctor habili-
tat în drept. Specialitatea 12.00.08. Drept penal. Chişinău,
2005, 56 p.
296
48 Dobrinoiu V., Conea N., Drept penal. Partea specială. Vol.
II. Teorie şi practică judiciară. Infracţiuni prevăzute în legi-
le speciale. Lumina Lex, Bucureşti, 2000
49 Echipa de administrare a Programului. Reflectări despre eti-
ca medicală, drepturile pacienţilor şi programul „Participa-
rea pacienţilor la procesul decizional privind starea sănătăţii
lor.” “Drepturile pacientului”, 1998, nr.1.
50 Gaţcan Şt., Profilaxia greşelilor şi culpelor medicale. Info-
MED, 2003, p. 21-27 (nr. 1).
51 Gheorghiţă M., Medotica cercetării infracţiunilor săvîrşite
de structurile criminale organizate. Autoreferat al tezei de
doctor habilitat în drept. Specialitatea 12.00.09. Chişinău,
2001, 56 p.
52 Gladchi Gh., Criminologie generală. Chişinău Editura Mu-
seum, 2001, 312 p.
53 Gladchi Gh., Victimologia şi prevenirea infracţiunilor. Aca-
demia „Ştefan cel Mare” a MAI al RM, 312 p.
54 Gladchi Gh., Victimologie criminologică: probleme teoreti-
ce, metodologice şi aplicative. Autoreferat al tezei de doctor
habilitat în dret. Specialitatea 12.00.08. Drept penal. Chişi-
nău, 2005, 46 p.
55 Loghin O., Toader T., Drept penal român. Partea specială.
Ediţia a III-a, Casa de editură şi presă „Şansa”, SRL, Bucu-
reşti, 1998, 662 p.
56 Mereuţă I., Popuşoi E., Eţco C., Vutu B., Lozan O., Regle-
mentarea activităţii medicale în Republica Moldova. Chişi-
nău, 1999, 183 p.
57 Moldovan A.T., Tratat de drept medical. Curs universitar,
Editura ALL Beck, Bucureşti, 2002, 744 p.
58 Popuşoi E., Eţco C., Valorile morale în medicină. Editu-
ra Universităţii de Medicină şi Farmacie „N.Testemiţanu”,
Chişinău, 1999, 216 p.
59 Sava V., Bolocan A., Organizarea protecţiei drepturilor
pacienţilor în ţările economic dezvoltate ale Europei, în
„Drepturile Pacientului”, nr. 2, 1998.
60 Sava V., Drepturile pacienţilor în sistemul naţional de ocro-
tire a sănătăţii. în „Drepturile Pacientului”, nr. 1 (3), 1999.
297
61 Ţîrdea T., Berlinschi P., Popuşoi E., Filosofie – etică – me-
dicină. Chişinău, 1997.
62 Ulianovschi X. şi alţii, Dreptul militar în Republica Moldo-
va. Editura Prut internaţional, Chişinău, 2003, 359 p.
63 Акопов В.И. Медицинское право в вопросах и ответах.
Эксперт. бюро: Приор, 2000.
64 Акопов В.И. Экспертиза вреда здоровью: Правовые
вопросы судебно-медицинской практики. Изд-во
«Экспертное бюро М», Москва, 1998, 256 с.
65 Акопов В.И., Маслов Е.Н. Право в медицине. Кн. –
сервис, 2002.
66 Алексеев П.В., Панин А.В. Философия. Учебник Из-
дание второе. Изд-во «Проспект», Москва, 1997, 568 с.
67 Аникина В.П. Эксперименты на людях:как это было (в
СССР, конец 1920-х – 1950-х гг.) Сборник, Самара.
68 Арсланян К.С. Страхование профессиональной
ответственности в сфере оказания медицинских услуг
. Научные труды, том I, с. 165-167.
69 Беккариа Ч. О преступлениях и наказаниях. Составление
и предисловие Овчинского В.С., Москва, ИНФРА-М,
2004, 184 с.
70 Бердичевский Ф.Ю. Уголовная ответственность меди-
цинского персонала за нарушение профессиональных
обязанностей. «Юридическая литература», Москва, 1970.
71 Блинов А.Г. Уголовно-правовая охрана прав пациента.
Издательство Саратовской Государственной Академии
права, Саратов, 2004, 288 с.
72 Блинов А.Г. Эффективность уголовного законодательства
Российской Федерации в сфере охраны прав и свобод
пациента. В сборнике: Научные труды II Всероссийского
съезда (Национального конгресса) по медицинскому
праву. Москва, 2005.
73 Богоудинова О.Е. Уголовная ответственность меди-
цинских работников. Казань, «Медицина», 2002, 56 с.
74 Броуэр Л. Фармацевтическая и продовольственная мафия.
Киев, Издательский дом «Княгиня Ольга», 2002, 280 с.
298
75 Быргэу М.М. Организация деятельности полиции
Республики Молдова по профилактике преступлений.
Автореферат диссертации на соискание научной
степени доктора юридических наук (Специальность
12.00.07), Харьков, 2004.
76 Вермель И.Г. Судебно-медицинская экспертиза лечебной
деятельности. Изд-во Уральского университета,
Свердловск, 1988, 112 с.
77 Георгицэ М. Организованная преступность: проблемы
теории и практики расследования. Молдавский
госуниверситет, Кишинэу, 1998, 296 с.
78 Герасименко Н.Ф., Александрова О.Ю., Григорьев
И.Ю. Проблемы реализации государственной политики
в области здравоохранения на региональном уровне.
Научные труды, том I, с. 9-10.
79 Глушков В.А. Квалификация органами внутренних
дел нетрудовых доходов в сфере медицинского
обслуживания населения, Киев, 1990, 88 с.
80 Глушков В.А. Ответственность за преступления в области
здравоохранения. Изд-во «Вища школа», Киев, 1987.
81 Глушков В.А., Проблемы уголовной ответственности
за общественно опасные деяния в сфере медицинского
обслуживания. Диссертация на соискание ученой
степени доктора юридических наук. Киев, 1990.
82 Гончаров Н.Г., Пищита А.Н., Ерофеев С.В. Договор
оказания медицинской помощи: права и обязанности
сторон. Научные труды, том I, с. 144-146.
83 Гриншпун Э.И., Иванов В.М., Татар Г.В. Право
человека на жизнь. Изд-во Молдавского свободного
международного университета. Кишинев, 1999.
84 Дебейки М., Готто А. Новая жизнь сердца. Москва,
«Медицина», 1998, 500 с.
85 Ефремов А.В., Васильев И.В. Организация независимой
медицинской экспертизы. Научные труды, том I.
86 Журилов Н.В., Пищита А.Н., Гончаров Н.Г. Проблемы
добровольного информированного согласия пациента
на медицинское вмешательство. Научные труды, том I.
299
87 Захаров С.О. Экспертный анализ медицинской дея-
тельности при производстве судебно-медицинских
экспертиз по «врачебным делам». Сборник, Самара.
88 Здравомыслов Б.В. Уголовное право Российской Фе-
дерации. Общая часть. Изд-во «Юристъ», Москва, 1996,
512 с.
89 Коллектив авторов. Информированное согласие (сбор-
ник статей). Редактор проф. Амнон Карми (Израиль).
Перевод с английского под научной редакцией Ю.Д.
Сергеева. Москва, 2004, 72 с.
90 Кудрявцев В.Н. Избранные труды по социальным
наукам, в 3-х томах. Изд-во «Наука», Москва, 2002 г.,
том 1, 567 с.
91 Кудрявцев В.Н. Причинная связь в уголовном праве.
Избранные труды по социальным наукам в трех томах.
Изд-во «Наука», Москва, 2002.
92 Кудрявцев В.Н. Стратегия борьбы с преступностью.
Изд-во «Юристъ», Москва, 2003, 352 с.
93 Кудрявцев В.Н., Наумов А.В. Российское уголовное
право. Особенная часть. Изд-во «Юристъ», Москва,
1997, 496 с.
94 Кузнецова Н.Ф. Избранные труды. Изд-во Юридический
Центр-Пресс, Санкт-Петербург, 2003, 834 с.
95 Кузнецова Н.Ф., Тяжкова И.М., Курс уголовного права.
Учебник для ВУЗ-ов. Том I. Общая часть. Учение о
преступлении. Изд-во «Зерцало М» Москва, 2002, 624 с.
96 Курс российского уголовного права. Общая часть.
Под ред. Кудрявцева В.Н. и Наумова А.В. Москва,
Издательство «Спартак», 2001, 767 с.
97 Курс уголовного права. Том 1. Общая часть. Учение о
преступлении. Под ред. Н.Ф. Кузнецовой, И.М. Тяжковой.
Издательство «Зерцало», Москва, 2002, 624 с.
98 Кустова О.А. Методика расследования преступлений,
связанных с изъятием органов и (или) тканей человека
для трансплантации. Автореферат кандидатской дис-
сертации, Москва, Академия управления МВД России,
2004.
300
99 Леонтьев О.В. и др. Врач и закон. Москва, Изд-во
«Эдиториал УРСС», 1998, 112 с.
100 Леонтьев О.В. Медицинская помощь: права пациента.
Санкт-Петербург. «Невский Проспект», 2002, 158 с.
101 Леонтьев О.В. Нарушения норм уголовного права в
медицине. Санкт-Петербург, «СпецЛит», 2002, 63 с.
102 Лосото А. Интервью с Ю.Д. Сергеевым. «Российская
газета», 10 ноября 2004.
103 Мереуцэ И., Цуркану С., Гацкан Ш., Гроян Н.,
Амихалакиоае Г. Моральная и юридическая ответствен-
ность в медицинской деятельности. Кишинев, 2002.
104 Мохов А.А. Медицинское право (правовое регулирование
медицинской деятельности). Курс лекций: учебное
пособие для студентов-медиков и фармацевтов.
105 Научные труды I Всероссийского съезда (Национального
Конгресса), по медицинскому праву. Том 1. Москва, 25-
27 июня, 2003. Под редакцией Президента Конгресса,
профессора Ю.Д. Сергеева. Москва, 2003, 276 с.
106 Огарков И.Ф. Врачебные правонарушения и уголовная
ответственность за них. Л. «Медицина», 1966.
107 Ожегов С.И. Словарь русского языка. Москва, 1984.
108 Павлов В.Г. Субьект преступления. Изд-во Юридический
центр Пресс, Санкт – Петербург, 2001, 318 с.
109 Пашинян Г.А., Жаро В.В., Зайцев В.В. Экспертиза про-
фессиональных ошибок медицинских работников в
гражданском судопроизводстве. Научные труды, том I.
110 Пионтковский А.А., Ромашкин П.С., Чхиквадзе В.М.
Курс советского уголовного права, в шести томах. Изд-
во «Наука», Москва, 1971, Том.V.
111 Попов В.Л., Попова Н.П. Правовые основы медицинской
деятельности. Изд-во «Деан». Санкт-Петербург, 1999,
256 с.
112 Проблемы ответственности по обязательствам,
возникающим из причинения вреда жизни и здоровью
в медицинской деятельности: Сборник материалов
научно-практической конференции – Нижний Новгород.
301
 Нижегородская правовая академия. 2002. Ответствен-
ный редактор С.М. Хужин, 119 с.
113 Рапопорт Я.Л. На рубеже двух эпох. Дело врачей 1953 г.
Изд-во «Книга», Москва, 1988.
114 Ригельман Р. Как избежать врачебных ошибок. Изд-во
«Практика», Москва, 1994, 208 с.
115 Российская криминологическая энциклопедия. Редактор
А.И. Долгова, Изд-во «НОРМА», Москва, 2000, 808 с.
116 Российское уголовное право. Особенная часть. Под
ред. В.Н. Кудрявцева, А.В. Наумова. Изд-во «Юристъ»,
Москва, 1998.
117 Рыков В.А. Медицинское право в вопросах и ответах.
Изд.-во «Феникс», Ростов на-Дону, 2002, 288 с.
118 Сборник: Правовые и этические основы медицинской
деятельности: международное измерение и нацио-
нальные традиции. Материалы Всероссийской научно-
практической конференции с международным участием.
Россия, Самара, 23-24 июня 2004 г. Под общей редакцией
членов-корреспондентов РА МН Г.П. Котельникова,
Ю.Д. Сергеева, профессора В.В. Сергеева, Самара,
2004, 246 с.
119 Сергеев Ю.Д. Медицинское право в России – важный
компонент современного правового поля. Сборник.
Самара.
120 Сергеев Ю.Д. Становление и развитие медицинского пра-
ва в современной России. Научные труды, том I, с. 5-9.
121 Сергеев Ю.Д., Егизарова С.В. Характеристика
правонарушений в сфере оказания медицинских услуг.
Сборник, Самара.
122 Сергеев Ю.Д., Ерофеев С.В. Неблагоприятный исход
оказания медицинской помощи. Москва, 2001, 288 с.
123 Сергеев Ю.Д., Ерофеев С.В. Ненадлежащее оказание
медицинской помощи – актуальная медико-юридическая
проблема. Научные труды, том I, с. 17-20.
124 Сергеев Ю.Д., Журилов Н.В. Роль учебной дисциплины
«Медицинское право» в профессиональной подготовке
302
 специалистов системы здравоохранения. Научные тру-
ды, том I, с. 266-269.
125 Сергеев Ю.Д., Пищита А.Н., Ерофеев С.В., Канунникова
Л.В. Добровольное информированное согласие паци-
ента на участие в клиническом исследовании. В
сборнике Научные труды I Всероссийского съезда (На-
ционального Конгресса), по медицинскому праву. Том
II. Россия – Москва, 25-27 июня, 2003, с. 125-135.
126 Стародубов В.И., Цыбульский В.Б. Реформа здраво-
охранения и ее законодательное обеспечение. Научные
труды, том I, с. 11-14.
127 Стеценко С.Г. Медицинское право. Учебники и учебные
пособия. Изд-во Юридический Центр Пресс, Санкт-
Петербург, 2004.
128 Стеценко С.Г., Пищита А.Н., Гочаров Н.Г. Очерки
медицинского права. ЦКБ РАН, Москва, 2004, 172 с.
129 Тихомиров А.В. Медицинское право. Практическое
пособие. Изд-во «Статут», Москва, 1998.
130 Тихомирова М.Ю. Юридическая энциклопедия, Москва,
1998.
131 Томилин В.В. Судебная медицина. Учебник для вузов.
Издательская группа ИНФРА М-Норма. Москва, 1996.
132 Трубецков А.Д. Вопросы информации о риске и
медицинское право. Научные труды II Всеросийского
съезда, с. 383-387.
133 Ушаков Е.В. Популярно о законах и правилах в медицине.
В помощь пациенту и врачу. Изд-во «КНОРУС», Москва,
2005, 208 с.
134 Ушаков Е.В. Права и гарантии в системе медицинской
помощи, что нужно знать каждому пациенту. Изд-во
«Кно Рус», Москва, 2004, 200 с.
135 Федорова М.Ю. Медицинское право. Изд-во «ВЛАДОС»,
Москва, 2003, 320 с.
136 Философский словарь. Политиздат, Москва, 1980, с. 257.
137 Философский энциклопедический словарь. Редакторы-
составители: Тубский Е.Ф., Кораблева Г.В., Лутченко
В.А. Изд-во «ИНФРА-М», Москва, 2005, 576 с.
303
138 Флоря В. Уголовная ответственность за врачебные
преступления, Кишинев, 2004, 160 с.
139 Флоря В., Прутяну С. Заметное событие в научной жизни
врачей, юристов-ученых и практических работников. În
cartea «Bioetica, filozofia, economia şi medicina», Chişi-
nău, 2003, p. 68-76.
140 Химченко С.А. Преступления в области осуществления
профессиональной врачебной деятельности. Авторе-
ферат диссертации на соискание ученой степени
кандидата юридических наук (12.00.08). Киевский
университет, 1990.
141 Чертов А.М., Кузин С.Г., Ившин И.В. Понятие и признаки
медицинского работника как специального субъекта
профессиональных преступлений по российскому
уголовному праву. Научные труды, том I, с. 241-244.
142 Чиссов В.И., Трахтенберг А.Х. Ошибки в клинической
онкологии. Москва, 1993.
143 Шевченко Ю.Л. Проблема прав тяжелобольных и
умирающих в отечественном и зарубежом законо-
дательствах. Монография.
144 Эльштейн Н.В. Ошибки в гастроэнтерологической
практике. Изд-во «Медицина», Москва, 1998, 224 с.
145 Эльштейн Н.В. Ошибки в гастроэнтерологической прак-
тике. Причины, тенденция, профилактика. Медицин-
ское информационное агентство. Москва, 1998, 224 с.
146 Юридическая энциклопедия. Изд-во «Юринформцентр».
Москва, 1998, 308 с.

Articole ştiinţifice şi publicistice

147 Baciu Gh., Bazele legislative şi procedurale ale activităţii
serviciului medico-legal din Republica Moldova, “INFO-
MED”, 2004, nr. 2, p. 9-16.
148 Bercu O., Rudele unui bolnav de cancer acuză medicii de
moartea acestuia, „Flux”, 21 noiembrie 2001.
149 Bîrgău M., Prevenirea atragerii minorilor în activitatea cri-
minală ori în altă comportare antisocială. Chişinău, 1996.
304
150 British Medical Journal, Londra, nr. 72-37, martie 2000.
151 Carsten Kling., Influenţa instituţiilor statale asupra siste-
melor de ocrotire a sănătăţii. Disertaţie pentru obţinerea
titlului ştiinţific de doctor în politologie. Chişinău, 1998.
152 Criminalization of Health Care Decision – Making, Resolu-
tion 202. Proceedings of the American Medical Association
(June, 1995).
153 Gaţcan Şt. Profilaxia greşelilor şi culpelor medicale.
“INFO-MED”, Chişinău, 2003, nr.1, p. 21-27.
154 Mereuţă I., Concepţia politicii asigurărilor medicale pen-
tru practica medicală. Revista ştiinţifico-practică “INFO-
MED”, Chişinău, 2003, nr. 1, p. 13-16.
155 Mereuţă I., Lupu M., Gaţcan Şt., Responsabilitatea penală
şi activitatea medicală. Culpele şi clasificarea lor. “INFO-
MED”, 2003, nr. 2, p. 3-12.
156 Mereuţă I., Popuşoi E., Eţco C. şi alţii. Reglementarea activi-
tăţii medicale în Republica Moldova, Chişinău, 1999, 183 p.
157 Mereuţă I., Sistemele sănătăţii în ţările Uniunii Europene.
1996.
158 Mereuţă I., Ţurcanu S., Gaţcan Şt., Groian N., Amihalachi-
oae G., Răspunderea morală şi juridică în activitatea medi-
cală. Editura Institutului Oncologic, Chişinău, 2002.
159 Onofrei V., Medicul – subiect special în dreptul penal al Re-
publicii Moldova. Analele ştiinţifice ale USM, seria „Ştiinţe
socio-umanistice”, Chişinău, 2001, Vol. 1, p. 232-236.
160 Onofrei V., Protecţia şi realizarea dreptului ocrotirii să-
nătăţii persoanei în Republica Moldova. Studiu legislativ.
Aspecte comparate. Analele ştiinţifice ale USM, Chişinău,
2001, p. 227-231.
161 Popuşoi E., Eţco C., Valori morale în medicină. Chişinău,
1999, 216 pag. Centrul Editorial Poligrafic Medicina al
USMF.
162 Problemele economico-manageriale în ocrotirea sănătăţii.
Redactor ştiinţific C. Eţco, USMF, Chişinău, 1999.
163 Români ucişi pentru organe, „Gazeta românească”, vineri,
15 martie 2002.
305
164 Roşculeţ L., Definirea legală a culpei medico-legale. Ana-
lele ştiinţifice ale USM seria „Ştiinţe socio-umanistice”,
Vol. 1, Chişinău, 2001, p. 341-344.
165 Roşculeţ L., Etica medicală şi drepturile omului. Analele
ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Chişinău,
2002, Vol. 1, p. 241-243.
166 Roşculeţ L., Neglijenţa în activitatea medicală. Deosebirea
dintre eroare şi greşeală. Analele Ştiinţifice ale USM, Chi-
şinău, 2002, vol. 1, p. 244-246.
167 Sadovei N., Repere juridice generale privind exercitarea
profesiunii de medic în Republica Moldova. Analele ştiin-
ţifice ale USM, Chişinău, 2001, Vol. 1, p. 461-464.
168 Sadovei N., Studiu introductiv privind elementele generale
ale dreptului medical. Analele ştiinţifice ale Universităţii de
Stat din Moldova, Chişinău, 2001, p. 457-460.
169 Sava V., Acordul informat – o oportunitate reală de con-
solidare a drepturilor pacienţilor din Moldova. Redactor
ştiinţific T. Ţîrdea, USMF, Chişinău, 2000, p. 31-33.
170 Sava V., Respectarea drepturilor pacienţilor – atribut obli-
gatoriu al sistemului de ocrotire a sănătăţii. Probleme eco-
nomico-manageriale în ocrotirea sănătăţii, USMF, Chişi-
nău, 1999, p. 170-177.
171 Sava V., Unele aspecte etico-juridice ale relaţiei medic-
pacient. “Filosofie, medicină, ecologie”, USMF. Chişinău,
1999. Redactor ştiinţific Ţîrdea T., p. 64-66.
172 Tomuleţ M., Analiza penală a infracţiunii de transplant ile-
gal de organe şi ţesuturi. Analele ştiinţifice ale USM, Chi-
şinău, 2001, Vol.1, p. 366-373.
173 Ţîrdea T., Filosofie şi bioetică. Chişinău, 2000.
174 Vianu P., Moarte la bis. „Scutul legii”, iunie, 2003, nr. 5.
175 Азизов Д. Взгляд на эвтаназию в свете основ социальной
концепции Русской православной церкви. Медицинское
право, 2003, № 4, с. 14-15.
176 Акопов В.И., Джуха Ю.П., Акопов М.В. Об
организационных возможностях участия судебно-
медицинской службы в контроле качества медицинской
помощи. «Медицинское право», 2003, № 3,
306
177 Ангел смерти будет сидеть в тюрьме. «Эхо планеты», №
18, апрель – май 2002.
178 Артюшин О. Продал свою почку – в тюрьму. «Эхо
планеты» № 30, июнь 2003, с. 24.
179 Баженов С. Доктор Шипман и его большое кладбище.
«Эхо планеты», № 32, август 2002.
180 Батенева Т. Верховный Суд реанимировал «дело вра-
чей», «Известия», 20 апреля 2005.
181 Бахман Х. „Time”. Билет в одну сторону, «Киевские
Ведомости», 23 октября 2002.
182 Бережков А. Суд остановил доктора Смерть. «Эхо
планеты», 1999, № 17, с. 30-31.
183 Берестова Л. Врач обезболит до смерти. «Комсомольская
правда», 21 апреля 2004.
184 Бикбаев Р. (Оттава). Красный Крест покаялся. «Эхо
планеты» № 24-25, июнь, 2005.
185 Бушинский А. Сами режут, сами зашивают. «Независимая
Молдова», 4 февраля 2003.
186 Быргэу М., Доля И., Флоря В. Классический учебник по
курсу «Прокуратура Украiны». Автор учебника – доктор
юридических наук, профессор О.Р. Михайленко (г.Киев)
«Закон и жизнь», 2006, № 2, с. 56-57.
187 Быргэу М., Флоря В. Комментарий к новому Уголовному
Кодексу Республики Молдова (Сравнительное право-
ведение) «Закон и жизнь», № 12, 2002, с.20-23.
188 Быргэу М., Флоря В. Надежный ориентир в исследовании
важных правовых проблем. Газета «Право» № 22 (47)
ноябрь, 2003.
189 Быргэу М., Флоря В. Рецензия на монографию Н. Карпова
«Злочинная дiяльнiсть» (Преступная деятельность).
«Закон и жизнь», 2005, № 7, с. 58.
190 Васильев Ю. Дело врачей – 2003, «Московские новости»,
№ 7 (25.02 – 3.03.2003).
191 Война В. Спасение не во лжи. «Новое время», № 51 от
20 декабря 1998.
192 Воронов К. Хирург потерял бдительность «Аргументы
и факты», № 11, март, 1999.
307
193 Герасименко С. Дело «врачей-потрошителей», «Ком-
сомольская правда», 30 сентября, 1-2 октября 2003.
194 Герасимов Г. Дело врачей: невежество или злой умысел?
«Новое время» №10, 2005, с. 34-35.
195 Головлева Г.Г. Жизнь, укороченная врачом. «Киевские
ведомости», 7 мая 2003.
196 Громов А.П. Юридические аспекты хирургической
деятельности. Журнал «Хирургия», № 11-12, 1992,
Москва.
197 Гудушина О.Ю., Тарасов Ю.И. Проблемы оформления
добровольного информированного согласия пациента
на медицинское вмешательство. «Медицинское право»,
№ 1, 2004, с. 41-44.
198 Гырла Л. Врачебные преступления: материальный и
процессуальный аспекты. Analele Ştiinţifice ale USM,
seria „Ştiinţe socio-umanistice”, Vol. 1, Chişinău, 2001, p.
267-275.
199 Гырла Л. Международно-правовая регламентация прав
пациентов. Основные концепции и принципы. Analele
Ştiinţifice ale USM, seria „Ştiinţe socio-umanistice”, Vol.I.,
Chişinău, 2003, p. 167-174.
200 Гырла Л. Основания уголовной ответственности за
врачебные преступления. «Закон и жизнь», 1999, № 11,
с. 31-34.
201 Двоечник со скальпелем «За рубежом» № 1, 2000, с. 12.
202 Дмитриев Ю.А., Шленева Е.В. Право человека в
Российской Федерации на осуществление эвтаназии.
«Государство и право», 2000, № 11, с. 52-59.
203 Доктор робот «За рубежом» № 9, 2000, с. 12.
204 Драгнев Д., Быргэу М., Флоря В. Рецензия на книгу
Чайковского А.С. Плен. За чужие и свои грехи
(Военнопленные и интернированные в Украине 1939-
1953 гг.), Киев, Парламентское изд-во, 2005 г., 972 с.
«Закон и жизнь», 2005, № 11, с. 58.
205 Ерофеев С.В. Медико-правовые аспекты оценки качества
медицинской помощи: сравнение отечественной и
308
 зарубежной практики. «Медицинское право», Москва,
2006, № 1, с. 39-43.
206 Золотоносов М. Гений глазами жены. «Московские
новости», № 30, 6-12 августа 2002, с. 16.
207 Зыкова Н.А., Ривенсон М.С. К анализу судебно-
медицинских экспертиз по делам о профессиональных
правонарушениях медицинских работников. Журнал
«Судебная медицинская экспертиза» Москва, 1998, №
3., с. 3-6.
208 И снова эвтаназия. «Эхо планеты», № 6, февраль, 2000,
с. 24.
209 Ищенко Е., Образцов В., Яковлев М. (Москва) Рецензия
на монографию Флори В. Уголовная ответственность за
врачебные преступления (медицина и право). Кишинёв,
2004 г., 160 с. «Закон и жизнь», 2005, № 12, с. 55.
210 Кабанников А. Не желаете ли чашку кофе за миллион
долларов? «Комсомольская правда», 22 декабря 1998.
211 Канунникова Л.В., Фролов Я.А., Фролова Е.В. О
правовых проблемах врачебной (медицинской) ошибки.
Журнал «Медицинское право», Москва, 2003, № 3.
212 Каранов Я. Руки мыть надо, советует Британский
Парламент. «Эхо планеты», № 49, декабрь, 2000.
213 Карцев А. Скандал в Лодзи: скорая смерть от «скорой
помощи» «Эхо планеты», № 7, февраль, 2000, с. 18-19.
214 Карцев А. Тандем гробовщиков и врачей. «Эхо планеты»,
№ 26, июнь-июль 2003.
215 Квернадзе Р.А. Некоторые аспекты становления и раз-
вития законодательства в области здравоохранения.
Медицина и право. «Государство и право», 2001,
№ 8, с. 99-104.
216 Кириллов С. Выпускной вечер Саши. Вместо свиде-
тельства об окончании школы – свидетельство о смерти.
«Московские новости», 1 июля 2002, с. 19.
217 Когда ошибается врач. «АИФ. Здоровье», № 5, 31 января
2002, с. 8.
218 Кожемякин В., Чазов Е., «Иллюзию здоровья можно
продать…», «Аргументы и факты», № 18, 2003.
309
219 Козьминых Е. Обязательства вследствие причинения
вреда здоровью при оказании медицинской помощи
«Российская юстиция», № 2 2001.
220 Козьминых Е. Судебная экспертиза по врачебному делу.
«Российская юстиция», № 3, 2002, с. 31-32.
221 Колодочкина Е. Доказательство любви или преступление?
«Эхо планеты» №5, январь-февраль 2004, с. 22-23.
222 Конюшкина Ю.А. Эвтаназия: основания для продол-
жения дискуссии. Журнал «Медицинское право», 2003,
№ 2., с. 30-31.
223 Крелин Ю. Добро не в моде. Государственников много,
филантропов мало. «Московские новости», № 50, 11-17
декабря 2001, с. 25.
224 Кувшинов И. Экспертиза должна быть независимой.
«Закон и жизнь», № 11, 1996.
225 Лечение не на жизнь, а на смерть. «За рубежом», № 5,
2000 г.
226 Мазур А. Деградация продолжается. «Независимая Мол-
дова», 11 сентября 2002.
227 Малькова В. Исцели врача, пациент. Беседа с
исполнительным директором Национального бюро по
защите прав пациентов Аллой Ульяновской, «Аргументы
и факты», Молдова, № 7, 12 февраля 2003.
228 Маляева Е.О. Возможна ли легализация эвтаназии в
России? «Медицинское право», 2004, № 1, с. 27-35.
229 Микконен М. Профилактика ятрогенных повреждений
больного. «Медицинское право», № 4, 2003, с. 53-56.
230 Мингажев С. Японского доктора обвиняют в убийстве.
«Эхо планеты», № 1, январь 2003.
231 Мостовец М. Врачу быть палачом нельзя. Но, оказалось,
очень хочется. «Эхо планеты», № 49, ноябрь-декабрь
2001.
232 Муляжи-тренажеры в медицине. «За рубежом» № 4,
1999.
233 Папук Г. Организованной преступности объявлена
открытая война. «Независимая Молдова», 16 декабря
2003.
310
234 Петров Э. Честный детектив. «Вести России», 7 февраля
2004.
235 Пильников Б. Врачи торговали человеческими почками
«Эхо планеты», № 50 декабрь, 2003.
236 Рамишвили А.Д., Витер В.И., Неволин Н.И. Правовая
оценка материальных отношений между пациентами и
медицинскими работниками. «Медицинское право», №
2 (6) 2004, с. 13-15.
237 Ротбурд Е. Бриллиантовая нога или невероятные
приключения англичанина в больнице. «Кишиневские
новости», 31 января 2003.
238 Сергеев Ю.Д. Медицинское право в Российской
Федерации. Научные труды I Всероссийского съезда
(национального конгресса) по медицинскому праву.
Том II. Москва, 2003, с. 10-15.
239 Сергеев Ю.Д. Термина «врачебная ошибка» нет ни в
одном законе. «Известия», октябрь, 2003.
240 Сергеев Ю.Д., Ерофеев С.В. Ятрогенная патология
– актуальная судебно-медицинская проблема. Журнал
«Судебно медицинская экспертиза». Москва, № 6, 1998.
241 Симоненко В.Б., Колесников С.А. Инфекционной эндо-
кардит, современное течение, диагностика, принципы
лечения и профилактики. Журнал «Клиническая
медицина», Москва, № 3, 1999, с. 44-49.
242 Скоробогатько Т. Операция на кошельке. «Московские
новости», № 46, 9-15 декабря 2003.
243 Соломин В. и др. Быть или не быть? Вот в чем вопрос…
(О легализации эвтаназии в Голландии), «Эхо планеты»
№ 50-51 декабрь, 2000, с. 22-27.
244 Тетерин Николай. Горячие итальянцы снова обидели
партнера по ЕС. «Эхо планеты», № 13, март, 2006, с. 11.
245 Тихомиров А. Значение договора при оказании меди-
цинских услуг. «Российская юстиция», № 8, 2002.
246 Тхорова Е. Ошибка врача: недоказуема или нена-
казуема? «Аргументы и факты», Молдова, № 36, 2001
(сентябрь).
311
247 Увы, анонимно. Кто поможет «скорой помощи», «Ком-
мунист» № 42, 17 октября 2001.
248 Ульяновская А. Пациенты говорят, что врачи берут
взятки. «Молдавские ведомости», 2 июля 2003.
249 Флоря В. Constrîngerea persoanei la prelevarea organelor
sau ţesuturilor pentru transplantare – unul din scopurile tra-
ficului de fiinţe umane. Conferinţa ştiinţifico-practică inter-
naţională cu genericul: Prevenirea şi combaterea crimelor
transnaţionale: probleme teoretice şi practice. Chişinău, 6-7
octombrie 2005.
250 Флоря В. Врачебная ошибка, ложь, преступление. În cu-
legerea „Filosofie, medicină, ecologie”. Redactor ştiinţific
N.Ţîrdea, USMF, Chişinău, 1999, pag. 66-68. Materialele
Conferinţei a IV-a ştiinţifice internaţionale, 7-8 aprilie 1999.
251 Флоря В. Врачебные ошибки с тяжкими последствиями
– неосторожные преступления. «Закон и жизнь», 2006,
№ 2, с. 11-12.
252 Флоря В. Врачебные преступления недоказуемы и
ненаказуемы? Кишинев, «Реклама», 2001, 58 с.
253 Флоря В. Врачебные преступления против жизни и
здоровья пациентов. Conferinţa ştiinşifico-practică inter-
naţională cu genericul „Criminalitatea în Republica Mol-
dova: starea actuală, tendinţele măsurilor de prevenire şi de
combatere”. Chişinău, 18-19 aprilie 2003.
254 Флоря В. Кто боится объективной вневедомственной
экспертизы. «Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel
Mare” a MAI al Republicii Moldova», еdiţia a IV, Chişinău,
2003, 311 p.
255 Флоря В. Медицинская и фармацевтическая мафия.
«Закон и жизнь», 2005, № 12, с. 13-14.
256 Флоря В. Медицинское право как самостоятельная
отрасль права. «Медицинское право», Москва, 2004, №
1, стр. 8-10.
257 Флоря В. Методика раскрытия и расследования
врачебных преступлений. «Закон и жизнь», 2005, № 6,
с. 7-9.
312
258 Флоря В. Методика раскрытия и расследования
врачебных преступлений. Conferinţa ştiinţifico-practică
internaţională cu genericul: Criminalitatea regională. Pro-
bleme şi perspective de prevenire şi combatere. Chişinău,
25-26 mai 2005.
259 Флоря В. Методика раскрытия и расследования
врачебных преступлений. В сборнике «Проблеми
вдосконалення пiдготовки слiдчих та експертiв в умовах
реформування правоохоронноï системы в Украiни»
Львiв, 2005, с. 17-21.
260 Флоря В. Нарушение по халатности правил и методов
оказания медицинской помощи. «Закон и жизнь», 2005,
№ 2, с. 20-24.
261 Флоря В. Об уголовной ответственности при пра-
вонарушениях в медицине. Научные труды II Все-
российского съезда (Национального конгресса) по
медицинскому праву, Редактор Ю.Д. Сергеев, Москва,
2005, с. 184-186.
262 Флоря В. Обоснованный риск в уголовном праве. «Закон
и жизнь», 2005, № 4, с. 4-6.
263 Флоря В. Обоснованный риск в уголовном праве. Риск
в медицине. В сборнике «Проблеми вдосконалення
пiдготовки слiдчих та експертiв в умовах реформування
правоохоронноï системы в Украiни» Львiв, 2005,
с. 109-118.
264 Флоря В. Ответственность за врачебные прерступления
по законодательству различных стран. «Закон и жизнь»,
2005, № 10, с. 6-9.
265 Флоря В. Ответственность за врачебные преступления
по Уголовному кодексу Румынии. «Медицинское пра-
во», Москва, 2004, № 4, с. 51-55.
266 Флоря В. Получение незаконного вознаграждения
за выполнение работ, связaнных с обслуживанием
населения (ст. 256 УК РМ). В сборнике: «Должностные
преступления и проявление коррупции в сфере здраво-
охранения». Изд-во «Юрист», Москва, 2004, с. 62-69.
313
267 Флоря В. Понятие врачебных преступлений и их
классификация. «Закон и жизнь», 2004 г., №11, с.10-15.
268 Флоря В. Понятие и признаки преступления. Врачебные
преступления. «Закон и жизнь», 2005, № 9, с. 5-6.
269 Флоря В. Судебно-медицинская экспертиза по делам о
врачебных преступлениях. Revista „INFO-MED”, Chişi-
nău, 2004, nr. 4, p. 12-16.
270 Флоря В., Прутяну С. Заметное событие в научной жизни
врачей, юристов-ученых и практических работников.
В сборнике „Bioetică, filosofie, economie şi medicină”,
USMF, Materialele conferinţei a VIII-a ştiinţifice inter-
naţionale. Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie
„N.Testemiţanu”, 2003.
271 Флоря В., Сава В. Полезное издание. «Юрист Молдовы»,
7 октября 1999; Флоря В., Сава В. В защиту прав
пациентов. «Юрист Молдовы», 31 декабря 1999.
272 Флоря В., Сава В. Юридические и этические аспекты
платной медицины. В сборнике „Bioetică, filosofie, me-
dicină practică”. Materialele Conferinţei a V-a ştiinţifice in-
ternaţionale, 19-20 aprilie 2000, USMF. Chişinău, 2000, с.
29-31.
273 Флоря. В. Предупреждение врачебных преступлений.
«Закон и жизнь», 2005, № 5, с. 5-6.
274 Флоря. В. Рецензия на монографию Блинова А.Г.
«Уголовно-правовая охрана прав пациента» Изд-во
Саратовской государственной академии права. Саратов,
2004, 288 с.; «Медицинское право», Москва, 2005, № 3,
с. 50-52; «Закон и жизнь», 2005, № 6, с. 56-58.
275 Флоря. В. Следственно-судебная практика по делам
о врачебных преступлениях в Республике Молдова.
«Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI
al Republicii Moldova». Ştiinţe socio-umanistice. 576 p., p.
185-206.
276 Флоря. В. Уголовная ответственность за врачебные
преступления (некоторые итоги исследования). «Закон
и жизнь», 2005, № 3, с. 7-12.
314
277 Флоря. В. Уголовная ответственность за врачебные
преступления. «Реклама», Кишинев, 2004, 160 с.
278 Флоря. В. Уголовная ответственность за врачебные
преступления. Revista „Sănătate publică, economie şi ma-
nagement în medicină”, Chişinău, 2005, nr. 2, p. 50-56.
279 Флоря. В. Юридическое значение согласия пациента
на медицинское вмешательство, повлекшее гибель или
тяжкие увечья потерпевшего. «Закон и жизнь», 2005, №
1, с. 7-11.
280 Фоллберг Л. Последствия Амстердамской декларации
– революция прав в Европе? Журнал «Медицинское
право», № 1, 2004.
281 Чепурная О. Дело об эвтаназии. Девочек-убийц ждет
тюрьма. «Комсомольская правда», 8 декабря 2004.
282 Шевелев В. Страхов поубавилось. Интервью с дирек-
тором Российского онкологического центра М.Давы-
довым, доктором медицинских наук, профессором,
«Московские новости», № 52, 25-31 декабря 2001.
283 Шишкин Г. Кто он, доктор Смерть? «Эхо планеты», №
8, февраль 1999, с. 36-38.
284 Шишкин С. Интервью «Московским новостям». Пла-
тили и будем платить? «Московские новости», № 46, 9-
15 декабря 2003.
285 Шлегель М. Хитрости бесплатной медицины. «Аргумен-
ты и факты», №9 среда, 27 февраля 2002г.
286 Шнур А.П. Уголовно-правовая ответственность врача в
ФРГ. «Хирургия» Журнал им. Н.И. Пирогова, № 11-12.
М., Медицина, 1992.

Practica judiciară şi de urmărire penală

287 Decizia Curţii de Apel a Republicii Moldova pe dosarul pe-
nal nr. 1r-124/2001 de acuzare a medicului R. în baza art.
1151 CP al RM.

315
288 Decizia Curţii de Apel din 11 ianuarie 2002 pe dosarul 1r–53.
289 Decizia Tribunalului mun. Chişinău din 13 noiembrie 2001
pe dosarul penal nr. 1a-1043/2001 de acuzare a medicului
G. în baza art. 115, 1151 CP al RM.
290 Ordinul medicului-şef al Asociaţiei Medicale Teritoriale a
sect. Botanica nr. 70 din 14 aprilie 1999 „Despre analiza
cazului de deces la domiciliu a copilului M.C.” prin care a
fost sancţionat medicul-pediatru D.
291 Ordonanţa de clasare a procesului penal din 9 martie 1999
nr. 98428043, intentat la 6 martie 1998 de către procurorul
sect. Botanica în baza art. 115, alin. 2 CP al RM din cauza
neacordării ajutorului medical cetăţenei R.M., în urma că-
reia ea a decedat.
292 Ordonanţa de încetare a cauzei penale nr. 2004250400, emisă
de procurorul raionului Anenii Noi la 22 decembrie 2004.
293 Ordonanţă de refuz în intentarea acţiunii penale din 1 iunie
1999, emisă de anchetatorul interimar a Procuratorii sect.
Botanica pe cazul decesului fetiţei M. în vîrstă de 5 ani în
incinta Serviciului de Salvare Botanica la 23 martie 1999.
294 Răspunsul şefului Departamentului Ministerului Ocrotirii
Sănătăţii al RM nr. 09-9/172 din 7 iulie 1999 la sesizarea
anchetatorului procuraturii sect. Botanica referitor la cauze-
le decesului M.C.
295 Rechizitoriul pe dosarul penal nr. 2000427007 întocmit de
anchetatorul Procuraturii Sectorului Botanica la 24 martie
2000 cu învinuirea medicului U. de comiterea infracţiuniii
prevăzute de art. 1893, alin.1 din Codul penal al RM.
296 Rechizitoriul pe dosarul penal nr. 994281300 de învinuire
a medicului O. de săvîrşirea infracţiunii prevăzută de art.
1151 CP al RM, intentat de Procuratura Sectorului Botanica
la 23 iunie 1999 în legătură cu decesul, la 15 iunie 1999, a
cetăţenei B. în secţia de reanimare a Institutului Ocrotirii
Sănătăţii Mamei şi Copilului. Întocmit de anchetatorul Pro-
curaturii Sectorului Botanica la 4 august 1999.
297 Rechizitoriul pe dosarul penal nr.2000428105 de învinuire a
medicului R. de comiterea infracţiunii prevăzute de art.1151
316
 din Codul penal al RM din 1961, întocmit de anchetatorul
Procuraturii Sectorului Botanica la 1.08.2000.
298 Sentinţa de învinuire în cauza penală nr. 2578 cu privire la
învinuirea doctorului G. conform art. 186 din CP al RSSM
perfectată de anchetatorul Procuraturii Raionului Lenin al
or. Chişinău la 28 aprilie 1980.
299 Sentinţa instanţei judecătoreşti a sectorului Botanica în cau-
za penală nr. 1-118/97 din 29 septembrie 1997 cu privire la
învinuirea doctorului Ia. de săvîrşirea unei infracţiuni pre-
văzută de art. 115 din CP al RM.
300 Sentinţa Judecătoriei Sectorului Centru din 16 iulie 2001 pe
dosarul nr. 1-225/2001 de acuzare a medicului G. de comi-
terea infracţiunilor prevăzute de art. 115, 1151 CP al RM.
301 Sentinţa Judecătoriei Sectorului Centru pe dosarul penal nr.
1-601 din 20 iulie 1998 de achitare a medicului C.V., învi-
nuit de săvîrşirea infracţiunii prevăzute de art. 115, alin. 2
din Codul penal al Republicii Moldova.

317
 Anexa nr. 1

5 martie 2002
D-lui Mihail Sidorov,
preşedinte al Comisiei Parlamentare
pentru Drepturile Omului

Stimate domnule M. Sidorov,

Referitor la argumentarea posibilităţilor de modificare
a statutului şi subordonării instituţiilor şi organizaţiilor care
efectuează expertizele judiciare, în mod special ale Centrului
de Medicină Legală (CML) Vă comunicăm următoarele:
CML de pe lîngă Ministerul Sănătăţii al RM este unica in-
stituţie medicală, care prestează servicii specifice, ordonate de
către organele de drept în scopul stabilirii adevărului juridic în
cazurile infracţiunilor comise contra sănătăţii, vieţii şi demni-
tăţii cetăţenilor, ceea ce face ca Republica Moldova să devină
un stat bazat pe drept.
Activitatea Serviciului Medico-Legal este reglementată
de Constituţia RM şi de Legea cu privire la ocrotirea sănătăţii;
de Legea cu privire la expertiza judiciară, de Codul penal, de
Codul de procedură penală şi de alte acte normative.
Nici una dintre instituţiile medicale nu efectuează un ast-
fel de lucru complicat, adesea în condiţii extreme – contacta-
rea cu elemente criminale, examinarea nonstop a cadavrelor la
locul faptei, necropsia cadavrelor în stare de putrefacţie avan-
sată sau scheletate, riscul de contaminare cu SIDA şi cu alte
maladii contagioase, contactul permanent cu substanţe extrem
de toxice, lucrul cu materialul cadaveric în laboratoarele spe-
ciale etc. Nu este ocazional nici faptul că în toate ţările dez-
voltate din lume medicinii legale i se atribuie un loc deosebit,

318
iar experţilor medico-legali li se plăteşte un salariu de 3-4 ori
mai mare decît altor categorii de medici. La noi în ţară, la ora
actuală salariul de funcţie a unui specialist cu studii superioa-
re din medicina legală, cu toate suplimentele (pentru condiţii
nocive de lucru, vechimea în muncă şi categoria calificativă)
constituie doar 300-350 lei.
Actualmente Serviciul Medico-Legal din RM dispune
doar de 250 colaboratori dintre care numai 100 specialişti
cu studii superioare. În pofida numărului redus al statelor de
funcţie, anual se efectuează un volum enorm de lucru: peste
6000 de necropsii ale persoanelor decedate, preponderent prin
moarte violentă (omucideri, sinucideri, diverse accidente, in-
clusiv rutiere); circa 40-45 mii de examinări ale persoanelor
agresate, violate; se efectuează peste 55 mii de investigaţii
complicate de laborator, precum şi alte activităţi medico-lega-
le. În ultimii ani creşte esenţial numărul celor mai complicate
forme de expertize, o parte dintre care se află sub controlul
conducerii de vîrf a republicii.
De menţionat că la începutul anilor ’90 Serviciul Medi-
co-Legal din Moldova prezenta o instituţie bine organizată şi
dotată cu tot necesarul, care avea o subordonare dublă: în plan
metodic, ştiinţific şi organizatoric era conducă de către Institu-
tul de Medicină Legală din Moscova, iar financiar-econmic de
către MS al republicii. Existau posibilităţi largi de pregătire şi
perfecţionare a cadrelor în diferite centre prestigioase.
După destrămarea URSS, consecinţele social-politice şi
economice determinate de acest proces, starea de lucruri în
Serviciul Medico-Legal au devenit complicate. Treptat a scăzut
dotarea tehnico-materială, care a înrăutăţit brusc posibilităţile
de activitate şi efectuarea investigaţiilor de laborator. Imple-
mentarea noilor metode de cercetare cu utilizarea unor aparate
moderne sensibile a devenit imposibilă. MS dădea prioritate
în această privinţă instituţiilor medicale cu profil clinic. Cele
mai defavorizate au rămas secţiile medico-legale ale CML din
fostele raioane ale republicii. Nedispunînd de propriile sedii de
319
lucru (morgă, ambulator), specialiştii acestor secţii se foloseau
tradiţional (cum era prevăzut anterior) de încăperile instituţiilor
medicale, ai căror conducători în ultimii ani cer categoric plata
pentru arendă şi pentru servicii comunale. Bugetul CML nicio-
dată nu a prevăzut alocări speciale pentru întreţinerea secţiilor
nominalizate, iar multele adresări oficiale de a schimba cumva
situaţia nu s-au încununat cu succes.
Toate cele menţionate s-au reflectat negativ asupra calită-
ţii muncii de expertiză: se tergiversează termenele executării
expertizelor, este imposibil a se aplica noi metode de inves-
tigaţii de laborator, în special în cazurile de identificare a ca-
davrelor dezmembrate sau scheletate, efectuarea expertizelor
genetice. Din lipsa totală a unităţilor de transport nu se poate
efectua controlul secţiilor teritoriale, deplasarea pentru cerce-
tarea cadavrelor exhumate, participarea în cazurile prevăzute
de lege în şedinţele de judecată etc.
În scopul redresării situaţiei create, un rol primordial ar avea
reevaluarea statutului Serviciului Medico-Legal. În acest sens
există practica multor ţări în care instituţiile de expertiză judi-
ciară sînt subordonate direct guvernului, finanţate de la Bugetul
de Stat. Este lichidată dependenţa departamentală, iar experţii
medico-legali se consideră funcţionari publici, ca judecătorii şi
lucrătorii Procuraturii. Ca exemplu putem lua serviciile medi-
co-legale din Republica Belarus, unde prin decret prezidenţial
Serviciul Medico-Legal este declarat de stat şi i se alocă buget
direct din cel republican. În România serviciul este asigurat de
două surse financiare – una centrală şi alta locală.
Menţionăm faptul că noi nu pretindem condiţii de excep-
ţie, asemănătoare cu cele de peste hotare, care în unele cazuri
nici nu pot fi implementate la noi, dar am dori ca acest serviciu
medical să activeze în condiţii cît de cît decente.
În opinia noastră, căile principale de redresare a situaţiei
din acest serviciu ar fi următoarele:
1. Atribuirea Serviciului Medico-Legal a unui statut econo-
mic şi administrativ autonom, ca instituţie de expertiză judiciară,
320
finanţată de la Bugetul de Stat (în baza normativelor aprobate şi
costului real pentru efectuarea cercetărilor experimentale).
2. Specialiştii secţiilor medico-legale din subdiviziunile
teritoriale ale CML prestează servicii populaţiei din teritoriu,
din acest motiv organele administraţiei publice locale sînt
obligate să creeze condiţii elementare şi strict necesare pentru
activitatea medicilor legişti, asigurîndu-i cu încăperi pentru
lucru şi cu plata pentru serviciile comunale.
3. A stabili experţilor judiciari statutul de funcţionari pu-
blici.
4. Este necesar a se folosi şi practica altor ţări în ceea ce
priveşte posibilele forme de reorganizare a Serviciului Medi-
co-Legal, elaborîndu-se un nou statut al CML, în conformitate
cu prevederile Legii cu privire la expertiza judiciară.
5. Specialiştii din medicina legală trebuie să participe în
mod obligatoriu la elaborarea tuturor actelor normative emise
de către Ministerul Sănătăţii, ei trebuie să fie totodată abilitaţi
cu dreptul de a iniţia proiecte de instrucţiuni, regulamente, în
scopul standardizării tipurilor de asistenţă medicală pentru a
delimita clar drepturile şi responsabilităţile medicului şi, con-
comitent, ale pacientului.
Doctor în drept, conferenţiar,
Academia de poliţie “Ştefan cel Mare” V. Florea

Doctor în medicină, conferenţiar,

şef al cursului de medicină legală
şi drept medical, ULIM Gr. Mutoi

Doctor în drept, judecător

al Curţii Supreme de Justiţie din RM T. Popovici

Doctor în medicină,
vicedirector pentru probleme clinice, CML I. Cuvşinov

Judecător la Curtea Supremă de Justiţie R. Botezatu

321
 Anexa nr. 2

10 martie 2004
Dlui Mihail Sidorov,
Preşedinte al Comisiei Parlamentare
pentru Drepturile Omului,

Dlui Victor Puşcaş,

Preşedinte al Curţii Constituţionale
a Republicii Moldova

Stimate domnule Mihail Sidorov,

Stimate domnule Victor Puşcaş,
Prin Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova din 24
octombrie 2003 a fost aprobat Planul Naţional de Acţiuni în
Domeniul Drepturilor Omului pentru anii 2004 – 2008. Capi-
tolul 3 al acestui plan prevede măsuri în domeniul asigurării
dreptului la ocrotirea sănătăţii.
Considerăm că pentru realizarea cu succes a acestor mă-
suri este necesară încă una – scoaterea din subordonarea Mi-
nisterului Sănătăţii a Centrului de Medicină Legală şi subor-
donarea lui Ministerului Justiţiei ori nemijlocit Guvernului, ca
un departament autonom.
Facem această propunere, pentru că pe parcursul a 40 ani,
art. 115 din Codul penal al Republicii Moldova s-a aplicat
foarte rar ori nu s-a aplicat deloc. E vorba de articolul care
prevedea răspunderea penală pentru neacordarea de ajutor
unui bolnav.
De asemenea, s-a aplicat foarte rar şi art. 1151, care pre-
vedea răspunderea penală pentru încălcarea regulilor sau me-
322
todelor de acordare a asistenţei medicale, introdus în Codul
penal la 10 iunie 1998.
În Codul penal al Republicii Moldova din 18 aprilie 2002
acestea sînt articolele 162 şi 213.
Dacă Centrul de Medicină Legală va fi subordonat şi în
viitor Ministerului Sănătăţii, atunci aceste norme nu vor fi
aplicate nici în viitorii 40 de ani.
Dar poate lucrătorii medicali nu săvîrşesc asemenea in-
fracţiuni? Dacă ar fi aşa, atunci legiuitorul din Republica Mol-
dova şi din alte ţări n-ar fi prevăzut răspunderea penală pentru
comiterea lor.
În afară de aceasta, în ultimii ani în Republica Moldova
judecătoriile au pronunţat totuşi cîteva sentinţe de condamna-
re a lucrătorilor medicali, pentru comiterea infracţiunilor men-
ţionate mai sus. E adevărat însă că nici unul dintre infractori
n-a fost condamnat la privaţiune de libertate.
Prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr.31 din
17 ianuarie 2003, punctul 1, se stipulează că „1. Centrul de
Medicină Legală (în continuare – Centrul) este o instituţie pu-
blică de expertiză judiciară în domeniul medicinii legale, în-
fiinţată pe lîngă Ministerul Sănătăţii”.
În cazuri cînd unii medici ai instituţiilor subordonate
Ministerului Sănătăţii încalcă drepturile pacienţilor sau dacă
aceste infracţiuni sînt încălcate de lucrătorii Ministerului, tot
medici, sau ai Centrului de Medicină Legală, medicii legişti
de la Centru nu sînt interesaţi ca colegii lor să ajungă pe
banca acuzaţilor şi ca asemenea infracţiuni să fie cunoscute
publicul larg.
Această concluzie o tragem şi după studierea publica-
ţiilor lui A.Gherman în „Независимая Молдова” din 25
decembrie 2003 şi „Moldova Suverană” din 23 decembrie
2003, în care problema respectării legii, a drepturilor pacien-
ţilor de către lucrătorii medicali, analiza plîngerilor pacienţi-
323
lor, a cazurilor de tragere a medicilor la răspundere juridică
nici nu se abordează.
În baza celor menţionate mai sus,
Solicităm:
1. Să fie sesizată Curtea Constituţională pentru a controla
dacă Hotărîrea Guvernului RM nr. 31 din 17 ianuarie 2003
privind subordonarea Centrului de Medicină Legală Ministe-
rului Sănătăţii corespunde Constituţiei Republicii Moldova.
2. Să fie înaintată o iniţiativă legislativă cu privire la scoa-
terea Centrului de Medicină Legală din subordinea Ministeru-
lui Sănătăţii.
Cu stimă,
Doctor în drept,
conferenţiar universitar, Academia MAI V. Florea
tel. 73-58-75

324
 Anexa nr. 3

REZOLUÞIILE CONGRESULUI I
NAÞIONAL DIN RUSIA
CONSACRAT DREPTULUI MEDICAL
Moscova, 25-27 iunie 2003

Congresul I Naţional din Rusia

consacrat dreptului medical

RECOMANDĂ:
1. Duma Federaţiei Ruse:
• îşi va activiza de urgenţă munca de examinare şi adoptare
a legilor federale cu acţiune directă: „Cu privire la ocroti-
rea sănătăţii în Federaţia Rusă”, „Cu privire la drepturile
pacientului”, „Cu privire la protecţia socială şi de drept a
lucrătorilor medicali şi la asigurarea obligatorie a răspun-
derii lor profesionale”, „Cu privire la sistemul privat de
ocrotire a sănătăţii din Federaţia Rusă”.
2. Comitetul pentru Ocrotirea Sănătăţii şi Sport al Dumei
de Stat a Federaţiei Ruse şi Asociaţia Naţională a Dreptu-
lui Medical:
• va iniţia pregătirea Codului medical al Federaţiei Ruse cu
antrenarea specialiştilor de înaltă calificare, inclusiv din
numărul participanţilor la prezentul congres.
3. Ministerul Ocrotirii Sănătăţii al Federaţiei Ruse:
• va implementa sistemul medico-juridic de învăţămînt al
persoanelor cu funcţii de răspundere (cu atestarea ulte-
rioară obligatorie în materie de drept), precum şi al per-
325
 sonalului medical de toate gradele din sistemul ocrotirii
sănătăţii după o programă specială;
• va aduce actele normative de eliberare a licenţelor pentru
activitatea medicală şi cea farmaceutică, emise de Minis-
ter, în concordanţă cu bazele legislaţiei FR cu privire la
ocrotirea sănătăţii cetăţenilor;
• va crea o comisie didactică pentru diverse probleme în
materie de drept medical;
• va majora substanţial numărul de ore academice pentru
studierea dreptului în instituţiile de învăţămînt medical
superior şi mediu din sistemul ministerului cu introduce-
rea în perspectivă a unui examen de stat la această disci-
plină didactică.
4. Academia de Ştiinţe Medicale din Rusia:
• va elabora măsuri de susţinere a cercetărilor ştiinţifice în
domeniul dreptului medical, consacrate profilaxiei acor-
dării asistenţei medicale necorespunzătoare.
5. Fondul Federal de Asigurare Medicală Obligatorie:
• va include în planurile de finanţare editarea lucrărilor
ştiinţifico-practice (monografii, digesturi, revista presei
de specialitate) pentru prevenirea cazurilor de delicte
profesionale ale lucrătorilor medicali, precum şi a cazuri-
lor de asistenţă medicală necorespunzătoare.
6. Ministerul Învăţămîntului din Federaţia Rusă:
• va examina problema introducerii în programele didac-
tice a instituţiilor de învăţămînt juridic superior un curs
special de drept medical;
• va adopta o hotărîre de deschidere a aspiranturii la cate-
drele de drept medical din instituţiile de învăţămînt me-
dical superior din ţară cu eliberarea de licenţe;
• va iniţia introducerea în nomenclatorul de specialităţi al
Comisiei Superioare de Atestare a dreptului medical pen-
tru susţinerea tezelor de candidat şi de doctor;
326
 • va introduce în lista ediţiilor periodice ale Comisiei Su-
perioare de Atestare revista federală ştiinţifico-practică
„Mediţinskoe pravo”.
7. Asociaţia Naţională a Dreptului Medical:
• va acorda mai multor organizaţii de ocrotire a sănătăţii,
inclusiv celor din sistemul ramural, organelor de drept şi
avocaturii statut de membru titular al Asociaţiei Naţiona-
le a Dreptului Medical;
• va coordona activitatea de organizare a conferinţelor
ştiinţifico-practice, a simpozioanelor consacrate proble-
melor dreptului medical;
• va organiza sistematic (o dată la doi ani) congrese naţio-
nale consacrate dreptului medical. Următorul congres îşi
va desfăşura lucrările la 13-15 aprilie 2005 în or. Mosco-
va (variantă alternativă – or. Novosibirsk);
• va face un demers adresat conducerii ţării în susţinerea
petrecerii în Rusia, în a. 2008, a Congresului al XVII-lea
mondial consacrat dreptului medical. Va crea un grup de
iniţiativă în componenţa prof. Iu.D.Sergheev (preşedin-
te), S.V.Erofeev, doctor în ştiinţe medicale şi V.Ia.Med-
vedev, candidat în ştiinţe biologice (preşedinţi adjuncţi),
pentru lucrările pregătitoare.
Revista «Медицинское право»,
Moscova, 2003, nr. 4, pag. 3-4

327
 Anexa nr. 4

REPUBLICA MOLDOVA РЕСПУБЛИКА МОЛДОВА

MINISTERUL SĂNĂTĂŢII
IMSP Spitalul Raional
Anenii Noi
6501, str. Uzinelor, 30
Tel. 2-24-70 Fax. 2-33-63
МИНИСТЕРСТВО
ЗДРАВООХРАНЕНИЯ
ГМСУ Районная Больница
Анений Ной
6501, ул. Заводская, 30
Тел. 2-24-70 Факс. 2-33-63

ORDIN
“22” aprilie 2004 Nr. 21
Privind analiza preliminară
a cazului de deces
al pacientei Nazar Maria
În urma analizei şi discutării comisionale a decesului pa-
cientei Nazar Maria, a.n. 1970, din s. Bulboaca, decedată în
secţia terapie pe data de 08.04.04 la 0530, s-au constatat urmă-
toarele:
– a fost transportată de către serviciul de urgenţă în
secţia internare a Spitalului Raional la 7.04.04, la ora 0445 cu
diagnosticul Sindrom spondiloalgic acut vertebrogen;
– medicul de gardă pe spital, dna L. Rebdev, care a con-
sultat pacienta, nu a făcut inscripţia respectivă în fişa me-
dicală (formularul nr. 003/e) Nr. 1523, nu a argumentat ne-
cesitatea chemării neurologului şi a spitalizării în mod de
urgenţă a bolnavei, care la acel moment (conform inscripţiei
medicului neurolog) prezenta doar acuze de dureri la coloana
vertebrală;
– medicul neurolog de gardă dl V. Buciaţchi a întoc-
mit fişa medicală a bolnavei cu încălcări grave, nerespectînd
standartul academic al ei, şi anume: descrierea superficială a
acuzelor şi a datelor privitor la debutul şi evoluţia bolii, a
328
efectului tratamentului indicat cu 2 zile în urmă, lipsa aprecie-
rii stării generale a bolnavei şi a statutului neurologic (limi-
tîndu-se doar la notele privind mişcările membrelor), nu a
argumentat necesitatea spitalizării urgente a bolnavei şi diag-
nosticul preliminar, planul de investigaţii; tratamentul indicat
nu corespunde diagnosticului;
– în inscripţia făcută la ora 1600 dl V. Buciaţchi, fără
argumentarea respectivă, anulează preparatele medicamen-
toase Analgina şi Dimedrol indicînd preparatul Tramadol 2,0
i/m x 2 în zi şi majorînd doza de analgină din perfuzie pînă
la 4,0 ml, neinformînd şeful secţiei privitor la lipsa efectu-
lui de la tratamentul primit pe parcursul zilei. Bolnava nu
este inclusă în lista persoanelor ce necesită supravegherea şi
monitorizarea în dinamică din partea personalului medical de
gardă etc;
– asistenta medicală de gardă, dna Z. Flocea, a supra-
vegheat superficial şi necalitativ bolnava şi nu a anunţat şeful
secţiei despre neeficacitatea tratamentului efectuat, solicitînd
consultaţia medicului de gardă doar la insistenţa bolnavei, la
ora 0230 pe 8.04.04;
– medicul de gardă, dl A. Nastas, a prescris sol. de
morfină 1%-1,0 şi
– sol. dimedrol 1%-1,0 i/m în legătură cu durerile pro-
nunţate, nesupraveghind efectul prescripţiei indicate şi starea
generală a bolnavei pînă la ora 0530, cînd a fost chemat repetat
de către asistenta medicală de gardă dna Z. Flocea, constatînd
moartea biologică a bolnavei;
– şeful secţiei terapie, dl M. Preotesa, nu şi-a îndeplinit
obligaţiunile de funcţie neconsultînd pe parcursul zilei bol-
nava nou-internată şi nu a anunţat administraţia IMSP despre
prezenţa în secţie a cazului nominalizat cu diagnostic neclar şi
fără efect al tratamentului prescris.
De menţionat că medicul neurolog, dl V. Buciaţchi, a
folosit abundent polipragmazia în tratamentul pacientei, lucru
329
pe care îl practică şi în cazul altor bolnăvi. A fost preîntîmpi-
nat de mai multe ori de către adjunctul medicului-şef, dl V.
Gheorghian, în legătură cu inadmisibilitatea folosirii multor
preparate prescrise bolnavului, ca să se conducă în activita-
tea sa de standardele elaborate de către Ministerul Sănătăţii al
RM.
În baza celor expuse, luînd în consideraţie diagnosticul
preliminar al pacientei Maria Nazar, constatat de către me-
dicul legist dl A. Siloci: Insuficienţă cardiovasculară acută,
Edem cerebral, Edem pulmonar,

ORDON:
1. Pentru încălcarea cerinţelor Regulamentului cu privi-
re la organizarea asistenţei medicale persoanelor asigurate, a
Regulamentului intern de lucru, întocmirea cu mari încălcări
a documentaţiei medicale, folosirea nefondată a polipragma-
ziei în tratament, folosirea tratamentului de terapie manuală
(neavînd certificatul şi licenţa respectivă) pentru neinformarea
şefului de secţie şi conducerii IMSP despre lipsa efectului tra-
tamentului pacientei Nazar M., neurologului dlui Valeriu Bu-
ciaţchi i se aplică mustrare aspră cu interzicerea lucrului prin
cumul în secţia terapie şi folosirii terapiei manuale.
2. Pentru neîndeplinirea obligaţiunilor de serviciu: ne-
completarea fişei medicale la internarea pacientei, chemarea
neargumentată a medicului neurolog de gardă, nesuprave-
gherea în dinamică, neinformarea şefului secţiei şi condu-
cerii IMSP despre cazul pacientei Nazar Maria, medicului de
gardă dnei Ludmila Rebdev i se aplică mustrare aspră.
3. Pentru nesupravegherea în dinamică a pacientei M.
Nazar şi neconvocarea de urgenţă a Consiliului medical, me-
dicului de gardă, dl A. Nastas, i se aplică mustrare.
4. Pentru lipsa controlului asupra activităţii medicilor
curanţi dnii V.Buciaţchi şi L.Rebdev, precum şi a asistentelor
330
medicale de gardă, şefului secţiei terapie, dl Mihai Preotesa, i
se aplică mustrare.
5. Pentru neîndeplinirea obligaţiunilor de funcţie: su-
pravegherea necalitativă, neinformarea şefului de secţie şi
medicului de gardă despre lipsa efectului tratamentului pe-
trecut, asistentei medicale de gardă, dna Z. Flocea, i se aplică
mustrare aspră.
6. Adjunctului medicului-şef în AMS şi SA, dl Valeriu
Gheorghian:
6.1. Pentru lipsa unui control eficient de monitorizare a stă-
rii pacientei Nazar Maria în secţia terapie se preîntîm-
pină.
6.2. Începînd cu 1.05.04, împreună cu adjunctul medi-
cului-şef în probleme de economie, dna Nadejda Cis-
teacov, vor organiza efectuarea serviciilor de gardă în
Spitalul Raional în exclusivitate de către specialiştii
consultanţi calificaţi pentru îmbunătăţirea acordării
asistenţei medicale de urgenţă pacienţilor spitalizaţi,
în volum deplin, cu remunerarea muncii stipulate de le-
gislaţia în vigoare.
7. Medicii de gardă pe spital se vor conduce în activi-
tatea lor de Regulamentul respectiv şi vor purta răspundere
personală pentru calitatea serviciilor medicale prestate pa-
cienţilor.
8. Ordinul va fi adus la cunoştinţa tuturor lucrătorilor
medicali din raion.
9. Controlul executării mi-l asum.

Medicul-şef al IMSP
„Spitalul Raional Anenii Noi” V. Cebotaru

331
 Epigraf S.R.L.
Chişinău, str. Bucureşti 60/11
tel./fax 22.85.87, 22.59.80
e-mail: epigraf@mtc.md
Tiparul executat la Firma Editorial-Poligrafică Tipografia Centrală
332