Sunteți pe pagina 1din 22

1.3.

CEDO, secţia IV, hotărârea Heaney şi McGuinness contra Irlanda, 21 decembrie 2000,
34720/97
Art. 6 garantează oricărei persoane dreptul de a nu se autoincrimina, indiferent de situaţia
în care intervine o astfel de obligaţie.
Cei doi reclamanţi au fost arestaţi sub acuzaţia de comiterea unor acte de terorism. După
ce li s-a comunicat că au dreptul de a păstra tăcerea, ofiţerii de poliţie le-au cerut, în baza art. 52
din legea din 1939 privind infracţiunile contra statului, să furnizeze detalii asupra locului în care
se aflau la momentul la care s-au comis infracţiunile în cauză. Reclamanţii au refuzat să
răspundă la aceste întrebări şi, din cauza refuzului de a oferi informaţii privind locul în care se
aflau la momentul faptelor, au fost condamnaţi la câte şase luni de închisoare, în baza aceleiaşi
dispoziţii legale din legea din 1939.
Art. 6 § 2. Reclamanţii erau acuzaţi în materie penală, câtă vreme au fost reţinuţi şi
interogaţi cu privire la unele infracţiuni, chiar dacă nu existau acte formale de începere a
procedurii penale împotriva lor şi nici nu s-a mai declanşat o astfel de procedură. În general,
Curtea a considerat că achitarea sau absenţa unei proceduri de fond împiedică o persoană să se
poate pretindă victimă a unei violări a drepturilor sale prevăzute de art. 6 din Convenţie. Totuşi,
Curtea a mai constatat anterior violări ale art. 6 § 2 şi în absenţa condamnării, în special pentru
că violarea dreptului la prezumarea nevinovăţiei nu vizează doar drepturi de natură procedurală.
În speţă, exercitarea dreptului de tăcere pe care îl recunoaşte art. 6 din Convenţie a condus la
impunerea unei sancţiuni penale, astfel încât reclamanţii se pot pretinde victime ale violării
drepturilor lor prevăzute în art. 6 § 2.
Curtea a considerat că dreptul reclamaţilor de a păstra tăcerea a fost complet anulat prin
aplicarea acelei dispoziţiile legale, întrucât cei doi aveau fie opţiunea de a vorbi, fie aceea de a
suporta sancţiuni penale. Curtea a considerat că astfel legea internă conduce la obţinerea unor
declaraţii printr-o formă de constrângere extrem de dură, ceea ce contravine dreptului la tăcere,
iar preocupările pentru asigurarea securităţii şi a ordinii publice nu pot justifica o astfel de
prevedere legală. De aceea, prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la un proces echitabil al
reclamanţilor a fost violat.

CEDO, secţia III, hotărârea Magee contra Marea Britanie, 6 iunie 2000, 28135/95
Utilizarea unor mărturii oferite în condiţiile lipsei asistenţei juridice în materie penală
poate aduce atingere dreptului la un proces echitabil.
Reclamantul a fost arestat în Irlanda de Nord în raport de o tentativă de atentat cu bombă.
Accesul său la un avocat a fost interzis, în baza unei prevederi legale. De asemenea,
reclamantului i s-a comunicat că, în baza aceleiaşi legi, faptul de a refuza să vorbească poate
conduce la concluzia acceptării tacite a vinovăţiei sale. Reclamantul a fost interogat de mai multe
ori, iar a doua zi s-a plâns unui medic că a fost maltratat. În cursul interogatoriilor ulterioare,
reclamantul a rupt tăcerea şi a oferit răspunsuri detaliate, admiţându-şi participarea la atentat. A
doua zi, consultat din nou de un medic, a precizat că nu mai doreşte să se plângă de faptul că i s-
ar fi aplicat rele tratamente. Examenele medicale nu au relevat nicio urmă de leziune.
Reclamantul a fost judecat şi condamnat la 20 de ani de închisoare, în principal pe baza
mărturisiri sale.
Art. 6 § 3 In raport de dreptul la tăcere al reclamantului, Curtea a observat că, până la
urmă, acesta a refuzat să şi-l mai exercite, astfel încât legea care permitea judecătorului să tragă
concluzii din tăcerea inculpatului nu a mai fost aplicată. Avertismentul care i-a fost oferit cu
privire la implicaţiile tăcerii sale îi puteau naşte reclamantului o dilemă cu privire la conduita sa,
cu atât mai mult cu cât a fost lipsit de asistenţa unui avocat. Aşadar, problema cheie este
posibilitatea ca reclamantul să-şi mărturisit vinovăţia în condiţiile unei atmosfere intimidante,
fără a fi consiliat de un avocat. Acesta a fost privita de asistenţa unui apărător timp de 48 de ore,
timp în care a fost interogat îndelung şi ţinut în izolare faţă de alţi deţinuţi. Acest fapt, combinat
cu austeritatea condiţiilor de detenţie, rezultate din rapoartele Comitetului pentru prevenirea
torturii, au fost create pentru a exercita o presiune psihologică asupra deţinuţilor şi pentru a slăbi
dorinţa acestuia de a păstra tăcerea. Pentru a asigura echitatea procedurii, reclamantul ar fi
trebuit să aibă acces la un avocat de la începutul interogatoriului său, ceea ce a r fi putut
contrabalansa atmosfera intimidantă. Curtea a constatat că refuzul de a i se permite asistenţa unui
avocat pentru o perioadă atât de lungă a adus atingere iremediabilă dreptului său la apărare şi
este incompatibilă cu drepturile pe care art. 6 la acordă unui inculpat.

CEDO, secţia III, decizia Serves versus Franţa, 4 mai 2000, 38642/97
Utilizarea de către acuzarea unor elemente de probă obţinute prin constrângere sau prin
presiuni, în contra voinţei acuzatului, contravine dreptului acestuia din urmă de a nu contribui la
propria incriminare.
În cursul unei patrulări, militarii plasaţi sub comanda reclamantului în Republica centr-
africană au deschis focul asupra unui braconier, care a fost rănit mortal. Pus la curent,
reclamantul a ordonat soldaţilor său de a nu povesti cele petrecute şi a omis să îşi informeze
superiorii asupra incidentului. Cu toate acestea, cele petrecute au fost descoperite de comandatul
unităţii, care a declanşat o anchetă internă, care a constat în principal în interogarea celor
implicaţi. Raportul realizat de către un ofiţer de rang înalt acredita teza după care braconierul a
fost îngropat după ce fusese doar rănit, responsabilitatea reclamantului fiind calificată ca fiind
gravă. Reclamantul a fost ulterior trimis în judecată pentru complicitate la omor, fiind condamnat
la patru ani de închisoare, una dintre probele existente în dosarul penal fiind raportul realizat de
către ofiţerii armatei, care conţinea şi declaraţii ale sale.
Art. 6. Echitabilitatea procedurii. În ceea ce priveşte utilizarea în cadrul procedurii penale
a rapoartelor comandamentului militar, Curtea aminteşte că Convenţia nu reglementează regimul
probelor. Totuşi, în materie penală, utilizarea de către acuzarea unor elemente de probă obţinute
prin constrângere sau prin presiuni, în contra voinţei acuzatului, contravine dreptului acestuia din
urmă de a nu contribui la propria incriminare. În speţă, rapoartele au fost redactate în urma unei
anchete a comandamentului militar conduse de către un înalt ofiţer al armatei cu privire la
aceleaşi fapte pentru care reclamantul a fost trimis în judecată în faţa instanţei penale. Pare
evident că reclamantul a fost obligat să răspundă la întrebările ce i-au fost adresate în cadrul
anchetei interne, întrucât interogatoriile au fost conduse de către superiorii săi ierarhici, iar
refuzul de a răspunde îl putea supune unor sancţiuni disciplinare severe. Totuşi, pentru a
concluziona existenţa unei violări a art. 6., este important de verificat importanţa acestor probe în
cursul procesului penal. Or, în speţă, nu rezultă din hotărârea de condamnare că instanţa ar fi luat
în calcul de o manieră cât de cât importantă declaraţiile făcute de către reclamant în cadrul
anchetei interne a armatei, ci mai degrabă decizia de condamnare s-a fundament pe declaraţiile
luate în cursul urmăririi penale şi a procedurii de judecată. De aceea, constatând că raportul
respectiv nu a avut nicio implicaţie în privinţa condamnării reclamantului, Curtea a constatat că
echitabilitatea procedurii nu a avut de suferit de pe urma depunerii acelui raport la dosarul
cauzei, astfel încât plângerea este inadmisibilă, fiind vădit nefondată.

2.1.

Principiul disponibilităţii își găsește reflectare adecvată și în instituţia plîngerii prealabile


care își are temeiul în anumite consideraţiuni de politică penală, printre care și aceea că faptele
respective se petrec, de regulă, într-un cerc mai restrîns de persoane ce formează anumite grupuri
sociale, avînd o rezonanţă mai mult individuală decît socială. Sarcina probei în acuzarea privată
sau subsidiară în procedura penală nu poate avea aceeași natură juridică ca și în procedura civilă,
cu toate că pot fi identificate unele trăsături comune. Esenţa deosebirilor se manifestă în
existenţa prezumţiei de nevinovăţie în procesul penal, care după forţa ei, guvernează sistemul
probator, fie acesta este determinat de principiul oficialităţii, fie de acuzarea privată. Deci
părţilor în acuzarea privată nu li se pot pune în sarcină egală probarea existenţei sau inexistenţei
unui fapt. Acuzatul nu este obligat să probeze o faptă sau alta. Totuși pornind de la faptul că
părţile sunt egale, este necesar ca instanţele judecătorești să identifice anumite prezumţii
aplicabile în acuzarea privată.

Potrivit art. 7 din Directiva (UE) 2016/343: „(1) Statele membre se asigură că
persoanele suspectate și acuzate au dreptul de a păstra tăcerea în legătură cu infracțiunea de
săvârșirea căreia sunt suspectate sau acuzate.

(2) Statele membre se asigură că persoanele suspectate și acuzate au dreptul de a nu se


autoincrimina.

(3) Exercitarea dreptului de a nu se autoincrimina nu împiedică autoritățile competente


să strângă probe care pot fi obținute în mod legal prin utilizarea unor măsuri de constrângere
prevăzute de lege și care au o existență independentă de voința persoanelor suspectate sau
acuzate.

(4) Statele membre pot permite autorităților sale judiciare ca, la pronunțarea
hotărârilor, să țină seama de atitudinea cooperantă a persoanelor suspectate și acuzate.

(5) Exercitarea de către persoanele suspectate și acuzate a dreptului de a păstra


tăcerea și a dreptului de a nu se autoincrimina nu se utilizează împotriva acestora și nu se
consideră a fi o dovadă a săvârșirii infracțiunii respective de către acestea.

(6) Prezentul articol nu împiedică statele membre să decidă ca, în cazul infracțiunilor
minore, procesul sau unele faze ale acestuia să se poată desfășura în scris sau fără interogarea
persoanei suspectate sau acuzate de către autoritățile competente în legătură cu infracțiunea în
cauză, cu condiția ca acest lucru să respecte dreptul la un proces echitabil”.

Pentru corecta şi deplina înţelegere a art. 7 din această Directivă, redăm unele dintre
prevederile preambulul acesteia, conform cărora:

„(24) Dreptul de a păstra tăcerea reprezintă un aspect important al prezumției de


nevinovăție și ar trebui să funcționeze ca măsură de protecție împotriva autoincriminării.

(25) Dreptul de a nu se autoincrimina reprezintă, de asemenea, un aspect important al


prezumției de nevinovăție. Atunci când li se solicită să dea o declarație sau să răspundă la
întrebări, persoanele suspectate și acuzate nu ar trebui să fie constrânse să furnizeze probe sau
documente sau să comunice informații care ar putea să conducă la autoincriminare.
(26) Dreptul de a păstra tăcerea și dreptul de a nu se autoincrimina ar trebui să se aplice
aspectelor legate de infracțiunea pentru care este suspectată sau acuzată o persoană, și nu
aspectelor ce țin, de exemplu, de identificarea persoanelor suspectate sau acuzate.

(27) Dreptul de a păstra tăcerea și dreptul de a nu se autoincrimina presupune că


autoritățile competente nu ar trebui să oblige persoanele suspectate sau acuzate să furnizeze
informații împotriva voinței lor. Pentru a se stabili dacă a fost încălcat dreptul de a nu se
autoincrimina sau dreptul de a păstra tăcerea, ar trebui să se țină seama de interpretarea Curții
Europene a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil în temeiul CEDO.

(28) Exercitarea dreptului de a păstra tăcerea sau a dreptului de a nu se autoincrimina


nu ar trebui să fie utilizată împotriva persoanelor suspectate sau acuzate și nu ar trebui să fie
considerată, prin ea însăși, ca dovadă că persoana respectivă a comis infracțiunea în cauză.
Aceasta nu ar trebui să aducă atingere normelor naționale privind aprecierea probelor de către
instanțe sau judecători, cu condiția respectării dreptului la apărare.

(29) Exercitarea dreptului de a nu se autoincrimina nu ar trebui să împiedice strângerea,


de către autoritățile competente, a probelor care pot fi obținute în mod legal de la persoana
suspectată sau acuzată prin utilizarea unor măsuri de constrângere legală și care au o existență
independentă de voința persoanei suspectate sau acuzate, cum ar fi materialele obținute în baza
unui mandat, materialele în legătură cu care există o obligație legală de reținere și de
prezentare la cerere sau probele de respirație, de sânge, de urină și de țesut în vederea
efectuării testului ADN.

(30) Dreptul de a păstra tăcerea și dreptul de a nu se autoincrimina nu ar trebui să


împiedice statele membre să decidă, în cazul infracțiunilor minore, precum încălcările minore
ale normelor rutiere, ca desfășurarea procedurilor sau anumite faze ale acestora să poată avea
loc în scris sau fără anchetarea persoanei suspectate sau acuzate de către autoritățile
competente în legătură cu încălcarea în cauză, cu condiția ca acest lucru să fie în conformitate
cu dreptul la un proces echitabil.

(31) Statele membre ar trebui să ia în considerare luarea unor măsuri pentru a se


asigura că, atunci când persoanelor suspectate sau acuzate li se furnizează informații cu privire
la drepturile lor, în temeiul articolului 3 din Directiva 2012/13/UE, li se furnizează și informații
privind dreptul de a nu se autoincrimina, în forma în care se aplică în dreptul intern în
conformitate cu prezenta directivă”.
Curtea Europeană a decis că , în pofida faptului că în art. 6 parag. 2 din Convenţie nu
menţionează expres dreptul la tăcere şi dreptul de a nu contribui la propria sa învinuire
(nemotenetur se ipsum accusare), acestea sunt reguli internaţionale general recunocute, care sunt
se esenţa noţiunii de „proces echitabil” consacrat de art. 6
1. definită și analizată conceptul de spălarea banilor prin prisma actelor normative naționale
și internaționale.
2. studiată evoluția incriminării infracțiunii de spălarea banilor.
3. examinată în aspect de drept comparat a reglementărilor din legislațiile penale ale altor
state cu privire la infracțiunea de spălarea banilor.
4. analizată din punct de vedere juridic-pena elementele constitutive ale faptei infracționale
prevăzute la art. 243 CP RM.
5. relevate trăsăturile caracteristice ale circumstanțelor agravante consemnate la literele b) și
c) alin. (2) și la lit. a) alin. (3) art. 243 CP RM.
6. cercetată practica judiciară autohtonă de aplicare a răspunderii penale pentru spălarea
banilor, interpretarea legii penale în cauze concrete și identificarea erorilor judiciare
admise la aplicarea incriminării prevăzute la art. 243 CP RM.
7. sintetizate deosebirile dintre infracțiunea de spălarea banilor și unele fapte penale conexe.
8. stabilite imperfecțiunile existente în norma de incriminare prevăzută la art. 243 CP RM și
formulate propunerilor de lege ferenda destinate optimizării cadrului incriminator în
materia cercetată.
În rezultatul investigării problemelor privind răspunderea penală pentru spălarea banilor
în Republica Moldova, formulăm următoarele concluzii generale:
Încercând să concluzionăm asupra celor de mai sus, nu putem începe decât prin constatarea
faptului că, în ceea ce privește respectarea principiului nemijlocirii în cazul modificării
componenței completului până la finalizarea cercetării judecătorești, legislația noastră nu este
aliniată standardului european în materie, astfel cum acesta rezultă din jurisprudența Curții
Europene a Drepturilor Omului.
Tocmai din acest motiv, revine instanțelor naționale sarcina, nu tocmai facilă, de a realiza o
judicioasă interpretare și aplicare a standardului convențional ori de câte ori o astfel de situație
survine, fie la judecata în primă instanță, fie în cadrul căii ordinare de atac.
Igor Dolea, Victor Zaharia, Vasile Rotaru, Elena Croitor, Ion Jigau, Veronica Mihailov,
Alexandru Cebanaș, Justiția penală și drepturile omului. Cercetare sociologică, Ch:Institutul de
Reforme Penale, 2010, p.14-15.

Corneliu Bîrsan, Convenţia Europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole,


Vol. I. Drepturi și libertăți, Editura All Beck, București, 2005, p.8.

Ioan Muraru, Simona Tănăsescu, Drept Constituţional şi instituţii politice, Editura


Lumina Lex, Bucureşi, 2001, p.162. A se vedea în acelaşi sens şi Corneliu Bîrsan, Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, Vol. I. Drepturi şi libertăţi, Editura
All Beck, Bucureşti, 2005, p.13.

Igor Dolea, Drepturile persoanei în probatoriul penal: conceptul promovării elementului


privat, Chișinău: Cartea Juridică, 2009, p.210.

Codul de procedură penală, adoptat prin Legea nr.122 din 14 martie 2003, intrat în
vigoare la 12 iunie 2003 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr.104-110.

Dabu Valerică, Guşanu Ana-Maria, Dreptul invinuitului sau inculpatului de a nu face


nici o declaraţie. Legalitatea interceptării şi a înregistrării audio sau video a declaraţiei
învinuitului sau inculpatului, În „Investigarea criminalistică a locului faptei”, Editura S.c.
Luceafărul S.A., Bucureşti, 2004 (I.S.B.N.).

Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vînzare-cumpărare internaționaă de


mărfuri de la Viena, 1998, în art.18 stipulează că o declarație sau o altă manifestare a
destinarului, care exprimă acordul său la o ofertă, constituie acceptare.

Codul civil, adoptat prin Legea nr.1107-XV din 6 iunie 2002, intrat în vigoare la 12 iunie
2003 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr. 82-86.

Sergiu Baeș, Aurel Băieșu, Valentina Cebotari, Ion Crețu, Victor Volcinschi, Drept civil.
Drepturi reale. Teoria generală a obligațiilor, Chișinău, Cartier, Vol. II, p.308.

Valerică Dabu, Ana-Maria Gusano, Reflecții asupra deptului la tăcere // Revista de Drept
Penal, 2004, nr.4, p.61.

Valerică Dabu, Ana-Maria Gusano, Dreptul la tăcere, drept fundamental // Dreptul,


2003, nr.9, p.126.
Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile și politice Adoptat la 16 decembrie
1966 la New York, în vigoare din 23 martie 1967. Ratificat prin Hotărîrea Parlamentului nr.217-
XII din 28.07.1990, în vigoare pentru Republica Moldova din 26 aprilie 1993.

Mihai Poalelungi, Igor Dolea, Tatiana Vîzdoagă [et al.], Manualul judecătorului pentru
cauze penale, Ed. I., Chișinău, Tipografia Centrală, 2013, p.51.

Robert M. Bohm, Op.cit., p. 171

Valerică Dabu, Ana-Maria Gusano, Dreptul invinuitului sau inculpatului de a nu face


nici o declaraţie. Legalitatea interceptării şi a înregistrării audio sau video a declaraţiei
învinuitului sau inculpatului, Revista de drept penal, Vol.2, Nr.2, 2013.

În art.9 lit.a) din Acordul General privind Privilegiile şi Imunităţile Consiliului Europei
ratificat de Republica Moldova prin Hotărîrea Parlamentului nr.1949/1997 se arată

Vincent Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Institutul Român


pentru Drepturile Omului, Bucureşti 1998, p.387;

Ion Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, Vol.IV, Tip. „Curierul Judiciar,
Bucureşti, 1912, pag.676

. Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, Ed. II-a, vol. 4, Tipografia „Curierul
Judiciar”, Bucureşti, p. 670.

Gh. Mateuţ, A. Mihăilă, Logica Juridică, Lumina Lex, Bucureşti 1998, pag. 166, citat de
Alexandru Sava, Aprecierea probelor în procesul penal, Editura Junimea, Iaşi, 2002, pag.74; I.
Doltu, Declaraţiile invinuitului sau inculpatului - mijloc de apărare în procesul penal, Dreptul
nr.10-11/1994, p.80

Gregory W.O’Reilly, England Limits the Right to Silence and Moves towards an
Inquisitorial System of Justice, The Journal of Criminal Law and Criminology, Vol. 85, No. 2,
Fall, 1994, p.407.

Leonard W. Levy, Origins of the fifth amendamanet: the right against self incrimination,
2nd ed., 1986, p.43-44.

Chapter 28 of Magna Carta provided that: "No Bailiff from henceforth shall put any man
to his open Law, nor to an Oath, upon his own bare faying, without faithful Witneffes brought in
for the fame." - The statutes at large, form Magna Charta to the end of the eleventh parliament
of Great Britain, 1761.
Leonard W. Levy, Origins of the fifth amendamanet: the right against self incrimination,
2nd ed., 1986, p.263.

Boštjan M. Z upančič, Dreptul de a nu te autoacuza ca drept al omului, Analele


Universității din București, Seria Drept, Partea I, 2007.

Mark Berger, Self-Incrimination and the European Court of Human Rights: Procedural
issues in the enforcement of the right to silence, E.H.R.L.R., Issue 5, Sweet & Maxwell Ltd,
2007, p. 515.

Mark Berger, Op.cit., p. 517; Cauza Allen v. Great Britain, 2002, în care se precizează şi
faptul că privilegiul nu interzice prin sine însuşi folosirea puterilor de constrângere(…).

V. Berger, Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Institutul Român


pentru Drepturile Omului, București, 1998, p.387.

Andrew Butler, Funke v. France and The Right against Self-incrimination: A Critical
Analysis, article in Criminal Law Forum, Dordecht, Vol. 11, Issue 4, 2000, p. 464.

Chris Tollefson, Ideologies Clashing: Corporations, Criminal Law and the Regulatory
Offence,Osgoode Hall Law Journal, Vol. 29, Article 3, No. 4, 1991, p. 705.

Andrew Butler, Op.cit., p. 464; Bernard Bouloc, Présomption d’innocence et droit pénal
des affaires, Revue Science Criminelle, Dalloz, No. 3, 1995, p. 465-473.

Nuala Mole, Catarina Harby, Dreptul la un proces echitabil: Ghid privind punerea în
aplicare a art.6 al Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului, Consiliul Europei 2001,
Editat în Republica Moldova, 2003, p.41.

Carmen Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin, Dreptul învinuitului de a nu se


autoincrimina // Dreptul, 2005, nr.2, p.145.

Valerică Dabu, Ana-Maria Gușanu, Ref ecţii asupra dreptului la tăcere // Revista de
Drept Penal, București, 2004, nr.4, p.71-72.

Donna Gomein, Ghid al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ediţia a 3-a,


Chișinău, 2006, p.66.

Igor Dolea, Drepturile persoanei în probatoriul penal: conceptul promovării elementului


privat, Chișinău: Cartea Juridică, 2009, pag.7.

(((((( C.E.D.O., 25 februarie 1993, „Jur fundamentale”, 1993, nr. 4, pag. 12.
Jean Pradel, Droit penal compare, Dalloz, Paris, 1995, pag. 274-275.

Ștefan Făt, Prezumția de nevinovăție și dreptul la tăcere, Revista Drept, Universitatea „1


decembrie 1918” din Alba Iulia, nr. 16, p. 110-111.

http://sanatatemintala.md/ro/legislatie/drepturile-omului/tratatele-internationale-si-
regionale-de-drepturile-omului-ratificate-de-republica-moldova-si-mecanismele-create-de-ele

http://www.monitoruljuridic.ro/act/acord-general-din-2-septembrie-1949-privind-
privilegiile-si-imunitatile-consiliului-europei-emitent-consiliul-europei-publicat-n-22917.html

http://medlegala.usmf.md/info-studenti/biblioteca/legislatie/acte-internatonale

https://www.universuljuridic.ro/aspecte-teoretice-si-practice-privind-autoincriminarea-
procesul-penal/

https://drept.unibuc.ro/Bo%C5%A1tjan-M.-ZUPAN%C4%8CI%C4%8C-Profesor-
universitar-doctor-Dreptul-de-a-nu-te-autoacuza-ca-drept-al-omului-s157-a273-ro.htm

https://www.bizlaw.md/public/2016/11/30/prezumtia-de-vinovatie-cum-se-verifica-daca-
inculpatul-benevol-si-a-recunoscut-vina-si-nu-a-fost-fortat

https://www.juridice.ro/533199/dreptul-martorului-de-a-nu-se-acuza.html

https://www.universuljuridic.ro/ue-a-adoptat-directiva-privind-prezumtia-de-nevinovatie-
si-dreptul-de-a-fi-prezent-la-proces-in-cadrul-procedurilor-penale-unbr-a-publicat-noile-reguli-
privind-respectarea-prezumtiei-de-nevinovatie/

https://eur-lex.europa.eu/eli/dir/2016/343/oj

https://www.law.cornell.edu/constitution-conan/amendment-5/self-incrimination

https://dreptmd.wordpress.com/teze-de-an-licenta/mijloace-de-protectie-a-drepturilor-
omului-in-republica-moldova/

https://dreptmd.wordpress.com/teze-de-an-licenta/dreptul-la-tacere-si-privilegiul-
impotriva-propriei-
incriminari/?fbclid=IwAR2F6OPkWs09e0vzwyX5kJmbd25DMbq6VhsT7V71ZL--
eIjIQYYLlxeH6bU#_ftnref105
https://dreptmd.wordpress.com/2014/10/22/dreptul-invinuitului-sau-inculpatului-de-a-nu-
face-nici-o-declaratie-legalitatea-interceptarii-si-a-inregistrarii-audio-sau-video-a-declaratiei-
invinuitului-sau-inculpatului/

capitolul 3

În funcţie de condiţiile istorice de dezvoltare a formaţiunilor social-politice, determinate


de o serie de factori specifici, au fost instituite deosebite proceduri la soluţionarea unei cauze
penale. Pentru a pătrunde în esenţa procesului penal modern, metoda istorică de studiere a
acestui fenomen social a utilizat categoriile de tip şi formă, analizându-le sub toate aspectele
funcţiilor procesuale repartizate între subiecţi, sistemului probatoriu şi fazelor parcurse. Astfel,
procesul penal în contextul istoriei statului şi dreptului se prezintă tradiţional în următoarele
tipuri istorice: proces penal sclavagist, proces penal feudal, proces penal burghez şi proces penal
modem. Prin urmare, fiecărui tip de stat şi drept îi este specific un tip de proces penal sub diferite
forme. Formele procesului penal sunt determinate de particularităţile specifice ce definesc acest
proces ca un fenomen neomogen. La diferite etape de dezvoltare a societăţii, în funcţie de rolul
organelor ce desfăşoară anumite activităţi procesuale, de mijloacele de probă şi principiile de
apreciere a probelor, de sarcina probaţiunii în proces şi de alţi factori deosebim următoarele
forme ale procesului penal: privat-acuzatorială; inchizitorială, acuzatorială, contradictorială şi
mixtă. Fiecărui tip istoric de proces penal îi sunt specifice mai multe forme, dintre care o formă
este dominantă (de exemplu, în procesul penal sclavagist forma privat-acuzatorială, iar în cel
feudal - forma inchizitorială), între tipurile istorice de proces penal şi formele acestuia există o
legătură indisolubilă, tipul determinând formele, fapt ce a condus uneori la confundarea acestor
categorii ca noţiuni identice. Problema evoluţiei formelor procesului penal este analizată în
literatura de specialitate" în ordinea apariţiei, dezvoltării şi evoluării tipurilor istorice de proces
penal, menţionându-se că una şi aceeaşi formă poate fi întâlnită la mai multe tipuri istorice, dar
cu aspecte specifice epocii respective (de exemplu, forma privat-acuzatorială este întâlnită în
toate tipurile de proces penal).

Caracteristica generală a formelor istorice ale procesului penal

Procesul privat acuzatorial a apărat în epoca sclavagistă în Grecia şi Roma Antică,-


constituind forma dominantă a procesului penal în prima perioadă a feudalismului. Trăsătura
specifică a acestui proces este faptul declanşării şi susţinerii învinuirii de către persoane ce au
suferit în urma săvârşirii infracţiunii (cauze private) sau de către orice cetăţean (al Atenei sau
Romei) în cazul săvârşirii infracţiunii contra statului, societăţii sau moralei (cauze de stat).
Procesul nu putea fi intentat din oficiu de către judecător, chiar şi în cazul infracţiunilor evidente,
existând regula specifică acestei forme expusă de Cicero: Nemo nisi accusatus, fuerit
condemnare potes - nimeni nu poate fi condamnat fără acuzaţia respectivă. Desfăşurarea
procesului era determinată de voinţa părţilor (acuzatorului şi acuzatului). Astfel, renunţarea la
învinuire avea consecinţele încetării procesului cu sancţionarea acuzatorului cu amendă, cu
decăderea din dreptul de a intenta şi susţine învinuirea pe viitor38. In cazul în care învinuitul era
achitat, acuzatorul, era acuzat de calomnie, iar dacă cel învinuit recunoştea vina sau părăsea
judecata, procesul se termina cu condamnarea acestuia fără a fi examinate în continuare probele.
Prezentarea probelor în instanţa de judecată era o obligaţie a părţilor în susţinerea învinuirii sau
apărării, faza de urmărire penală lipsind cu desăvârşire. În procesul penal roman, acuzatorul
avea, de asemenea, posibilitatea de a strânge probe în mod forţat, în baza unei împuterniciri
speciale de la pretor (litteraî). Învinuitul se afla, de regulă, în stare de liberate, pregătindu-şi
apărarea de sine stătător sau prin intermediul apărătorilor, care în Roma se împărţeau în mai
multe categorii: avocaţi, laudatores şi patroni.

Procedura de judecată era deschisă şi se desfăşura în condiţii de contradictoriali-tate, în


care părţile prezentau probele necesare. Sistemul probatoriu al procesului privat-acuzatorial în
Grecia Antică includea (după Aristotel) cinci categorii de mijloace de probă: legile (unde părţile
trebuiau să-şi motiveze dreptatea); depoziţiile martorilor (martori erau consideraţi numai oamenii
liberi); recunoaşterea; tortura (robii de obicei erau interogaţi cu aplicarea torturii) şi jurământul.
Specifică pentru sistemul probatoriu al acestei forme de proces era folosirea frecventă a
ordaliilor (cu focul şi cu apa), bazate pe concepţii mistice şi religioase despre adevăr, precum şi
practicarea duelului judiciar, cunoscut şi în Dacia ca mijloc de tranşare a litigiilor.

Forma privat-acuzatorială a evoluat, regăsindu-se în procesul penal moderm pentru unele


infracţiuni cu un pericol social redus, când se instituie procedura atipică cu introducerea
plângerii prealabile direct în instanţa de judecată. Lista infracţiunilor, pentru care procesul penal
începe cu adresarea plângerii persoanei vătămate direct în instanţa de judecată, variază în funcţie
de poziţia legiuitorului în materia de politică penală (de exemplu, Codul penal al României
prevede o serie de componenţe de infracţiuni: lovirea, vătămarea corporală din culpă; violarea de
domiciliu, ameninţarea, insulta; calomnia; furtul, pedepsit la plângerea prealabilă; abuzul de
încredere şi tulburarea de posesie s.a.; iar Codul de procedură penală al federaţiei Ruse, prevede
trei componenţe de infracţiuni: lovirea, calomnia şi insulta). Astfel de cauze penale declanşate şi
susţinute în instanţa de judecată de către persoana vătămată au fost numite în doctrina sovietică
cauze de învinuire privată.

Procesul penal al Republicii Moldova a cunoscut cauze de învinuire privată pentru


lovire, calomnie şi insultă până la modificarea Codului de procedură penală prin Legea nr. 316-
ХШ din 9 decembrie 1994, care a dezincriminat aceste fapte, calificându-le drept contravenţii
administrative. În Codul actual de procedură penală (din 14 martie 2003) art. 276 prevede
cauzele de învinuire privată, aici, însă, cererea se depune la organul de urmărire penală sau la
procuratură, fără posibilitatea depunerii acestei cereri direct în instanţa de judecată.

Prin urmare, procesul privat acuzatorial este determinat întru totul de voinţa celui
vătămat de a-1 trage la răspundere pe cel vinovat de săvârşirea infracţiunii, iar o particularitate a
acestei forme este admisibilitatea împăcării părţilor atât pe cale extrajudiciară - prin renunţarea la
orice formă de jurisdicţie, cât şi pe cale judiciară, prin procedura de împăciuire.

Procesul inchizitorial apare o dată cu dezvoltarea caracterului oficialităţii procedurii


vechi privat-acuzatoriale, prin excluderea principiului egalităţii părţilor, prin negarea drepturilor
elementare ale învinuitului care devine un "obiect" de examinare, supus celei mai crude
experimentări (tortură, arest şi proces secret); prin negarea dreptului victimei de a acuza şi
înlocuirea Iui cu voinţa impersonală a legii care mişcă procesul înainte; prin negarea poziţiei
judecătorului, care devine îegat de teoria probelor formale şi criteriile de apreciere alor, impuse
de legiuitor; prin înlocuirea noţiunii "învinuire" cu noţiunea "motive de pornire a procesului".

Treptat procesul privat acuzatorial este înlocuit cu procesul inchizitorial pentru o serie de
infracţiuni grave, unde chestiunea tragerii la răspundere penală nu mai este un drept privat, ci un
drept public, realizat de către organele statului. Deşi procesul inchizitorial este o formă tipică
perioadei feudalismului, aspecte de investigaţie (inguisitio), în vederea căutării probelor de către
judecător, se întâlnesc în Roma (în perioada monarhiei) în timpul efectuării cercetărilor de către
şeful poliţiei (praefectus vigilium) şi al susţinerii învinuirii în faţa judecăţii prefectului oraşului
(preafeclus urbamis) pentru diferite crime grave, cumulându-se funcţiile de învinuire şi judecare.
Forma inchizitorială este specifică procesului penal în provinciile romane, unde guvernatorul
avea atribuţii administrative şi judecătoreşti exercitate în teritoriu de către magistraţii superiori
(dumviri iure şi guattorviri), forma privat-acuzatorială fiind ineficientă din cauza criminalităţii
determinate de agresiunea Imperiului Roman contra teritoriilor ocupate.Elemente de proces
inchizitorial se foloseau din cele mai vechi timpuri la judecarea cauzelor penale privind
infracţiunile flagrante (în cazul judecării infractorului la locul săvârşirii infracţiunii) şi a
infracţiunilor urmărite de strigătul sau învinuirea obştească, iar izvorul principal al procesului
inchizitorial este recunoscut procesul ecleziastic (canonic) care s-a răspândit în Europa în sec.
XI-XII şi asupra procesului laic.

Procesul inchizitorial este specific şi dreptului medieval în Moldova şi Ţara


Românească, unde domnitorul delega un dregător care să cerceteze şi să judece o pricină după
indicaţiile date în porunca domnească, precum şi să execute hotărârea luată, iar marii dregători
cercetau şi judecau pricinile penale şi fără delegaţie, având o comptenţă materială de judecată
proprie (ratione material) şi personală (ratione personal), cumulându-se astfel funcţiile de
urmărire, învinuire şi judecare.

începerea cercetărilor din oficiu de dregători în cazul săvârşirii infracţiunilor grave


(omor, tâlhării) se făcea atât în interes public - pentru stabilirea dreptăţii, cât şi din interes
material - judecătorul însuşea suma stabilită ca pedeapsă pecuniară pentru infracţiuni private; cel
condamnat îa moarte avea posibilitatea (până în sec. al XVIII-lea) să-şi "răscumpere capui",
plătind domnitorului sau marelui vornic gloaba (duşegubina). O particularitate a procesului
inchizitorial din Principatele Româneşti era obligaţia satului de a prinde răufăcătorii, urmărindu-i
până la hotarul cu satul vecin, unde "urma" răufăcătorului era transmisă în sarcina celuilalt sat;
satul care pierdea urma plătea duşegubina. Această responsabilitate colectivă s-a menţinut
paralel cu abilitarea unor dregători de a efectua numai urmărirea penală. Reminiscenţe ale
acesteia se regăsesc în Condica Criminalicească (în Moldova în perioada 1820-1826) prin
dispoziţiile legii ce reglementează urmărirea penală (prinderea şi cercetarea celui învinovăţit)
efectuată de ispravnici, căpitani de margine, ocolaşi, căpitani de târguri, căpitani de poştă, în ea
fiind cuprinse şi dispoziţii privitoare la organizarea poterelor cu târgoveţi şi săteni.

O altă trăsătură specifică procesului inchizitorial, cunoscută vechiului drept românesc,


este neadmiterea încetării procesului prin împăcarea părţilor chiar şi în cazul când s-a pornit în
urma plângerii pârtii vătămate. Astfel, izvoarele istorice de drept relatează cazuri de răpiri de
femei elocvente sub acest aspect: "Când vamărturisi muiarea singură de va dzice cum s-au răpit
cu voia ei, pentru să scape răpitorul de certarea morţii, atuncea să cade să cerceteze bine giudeţul
să nu fie tocmeala părinţilor răpitorului sau al rudelor lui”,” şi de are face şi pace, vinovatul nu-ş
va folosi nemica cu această pace ce să va certa cu moarte".

Chiar şi în cazul "suduitului" (insultei) nu se accepta iertarea: "semnele ce scriu mai sus
arată cum cel suduit au ertat pri cel ce l-au suduit, înainte, până a nu întră acele cuvinte în
urechile giudeţului, iară de-1 va erta după ce va fi înţeles giudeţul, arunce nu se cheamă iertare
aceaia sudalmă”.

Iertarea infractorului de către victimă sau succesorii săi în urma despăgubirilor primite
atrăgea de obicei transformarea pedepsei capitale în amendă', dar nu absolvirea de răspunderea
penală. Domnul, dar nu cel vătămat sau rudele lui, aprecia dacă era cazul sa fie răscumpărat
capul infractorului în funcţie de antecedentele infractorului.
Specific procesului inchizitorial european în (Franţa, Germania, sec. XVXVI-II) este
sistemul probelor legale52 în vederea stabilirii adevărului într-o cauză penală. Astfel,
judecătorului i se atribuia roiul de a constata existenţa probelor, care aveau forţă probantă
dinainte stabilită. în Moldova şi în Ţara Românească procedura penală a cunoscut (în sec. XV-
XIX) sistemul probelor de convingere. Acesta presupunea că proba administrată nu-1 silea pe
judecător să achite sau să condamne, după cum dovada nevinovăţiei a fost sau nu făcută, soluţia
fiind lăsată la libera convingere a judecătorului. In sistemul probatoriu din Principatele
Româneşti predomina proba testimonială care avea la bază mărturisiri simple şi sub jurământ ale
părţilor sau ale martorilor, precum şi ale jurătorilor penali, unde persistă ideea arhaică a
dezvinovăţirii subiective, prin solidarizarea efectivă, globală şi nemotivată strict raţională.

In materia folosirii probei cu martori în vechiul drept românesc deseori s-a aplicat adagiul
(testis unus testis nultis), precum şi o serie de norme juridice sociale: morale, religioase, arătate
în manualul de legi al lui Mihai Fotino din 1765 şi în alte izvoare, ce redau elocvent
particularităţile dreptului feudal.

Alte mijloace de probă cunoscute procesului inchizitorial românesc sunt prezumţiile


legale, bazate pe amănunte cazuistice; expertiza care apare într-o anumită formă embrionară,
folosindu-se declaraţiile unor specialişti în medicină, în cauze privind infracţiuni contra
persoanei; înscrisurile care în materie penală sunt actele îndeplinite de dregători în efectuarea
urmăririi penale sau în urma unor cercetări la faţa locului efectuate prin delegaţia (însărcinarea)
instanţei de judecată; cunoştinţa personală a judecătorului cu privire la faptele procesului
dinainte de desfăşurarea lui.

Recunoaşterea vinovăţiei de către învinuit în procesul inchizitorial avea o importanţă


deosebită, corisiderându-se "regina probelor". Pentru dobândirea acestei declaraţii frecvent se
aplica tortura. O serie de izvoare istorice de drept din Europa medievală reglementează expres
condiţiile interogării cu aplicarea forţei - metodă specifică procesului inchizitorial.

Tortura ca mijloc de interogare a învinuitului a fost folosită şi în Principatele Româneşti,


deşi recunoaşterea vinovăţiei de către învinuit era apreciată de către judecător, cu luarea în
consideraţie şi a altor probe, iar prin textul de lege "mărturisirea o va face de bună voie şi va fi
întovărăşită cu aşa feliu de întâmplări, a căror adevăr se dovedeşte din curgerea pricinii" s-a
încercat să se limiteze aplicarea torturii în procesul penal românesc.

O altă particularitate distinctă a procesului inchizitorial este faptul neaplicării principiului


prezumţiei nevinovăţiei. Învinuitul era impus să-şi dovedească nevinovăţia, în vechiul proces
românesc, mai ales în procedurile jurătoreşti, sarcina probei era trecută în seama acuzatului
pentru dezvinovăţire, neaplicându-se regula (onuspro-bandi incumbit ei qui dicit поп ei qui
negai-sarcina probei este al celor ce afirmă şi nu a celor ce neagă; trad aut.). Principiul
prezumţiei nevinovăţiei persoanei în procesul inchizitorial nu era respectat nici la etapa
pronunţării sentinţei. Dacă era stabilită deplin vinovăţia, se pronunţa în mod tradiţional
condamnarea, dacă nu achitarea, iar în cazul insuficienţei probelor pentru a adopta soluţia
definitivă, învinuitul era lăsat sub învinuire pe un termen nedeterminat în baza sentinţei specifice
(le plus ample informe), aplicate în Franţa conform "Marii ordonanţe penale" din 1670.

Desfăşurându-se în formă scrisă şi secretă, procesul inchizitorial exclude elementul de


contradictorialitate şi, respectiv, participarea apărătorului. Astfel, în procesul inchizitorial
francez apărătorul nu se admitea decât în cazuri excepţionale66, iar în pricinile penale vechilul
(avocatul în vechiul proces românesc) nu se admitea, motivându-se că "învinuiţii trebuie şi
răspundă personal, fără a apela la ajutorul reprezentantului", pentru a nu admite împiedicarea
aflării adevărului.

Forma inchizitorială se regăseşte în procesul penal modern în statele sistemului de drept


continental în faza urmăririi penale cu o serie de modificări determinate de principiile noi, mai
umane ale procesului penal.

Procesul acuzatorial apare în urma reformării procesului inchizitorial, ca reacţie la


măsurile de tortură aplicate individului în cadrul acestei activităţi. Totodată, aceste măsuri nu
asigurau deloc interesele justiţiei, transformând judecătorul în instrument mecanic de aplicare
formală a legii, unde eroarea judiciară era fenomen obişnuit, iar adevărul obiectiv nu era
nicidecum cunoscut.

Astfel, în Franţa, în sec. XVIII, forma inchizitorială a procesului este înlocuita cu forma
acuzatorială. învinuitului i se acordă drepturi la administrarea probelor, iar trimiterea în judecată
se dispune de reprezentanţii poporului, care participă şi la înfăptuirea justiţiei prin Curţile cu
juraţi, asigurând drepturile şi libertăţile persoanei în proces. În urma reformei judiciare în Franţa
este adoptat, în 1808, Codul de procedură penală (Cod d'instruction criminelle) care a creat un
sistem mixt de procedură, luându-se ca mode: procesul penal englez, reorganizat sub influenţa
instituţiilor locale specifice procesului inchizitorial în faza urmăririi penale, care rămâne
nepublică şi scrisă, iar faza judecării cauzei devine publică, orală şi contradictorială. Caracterul
contradictorialităţii fazei examinării cauzei în instanţa de judecată, cu particularităţi specifice,
deosebite de "contradictorialitatea" procesului englez, a determinat forma acuzatorială a
procesului penal francez.
Astfel, conform Codului de procedură penală francez din 1808, preşedintele instanţei de
judecată avea atribuţia de a interoga minuţios inculpatul, după care era posibilă interogarea de
către procuror şi alţi participanţi. Având funcţia aflării adevărului la etapa anchetei judecătoreşti
prin oricare acţiuni suplimentare din oficiu (de exemplu, dispunerea unei expertize, citarea unor
noi martori, cercetarea la faţa locului şi altele), preşedintele şedinţei de judecată a fost numit "al
doilea acuzator" în proces, fapt care confirmă esenţa acuzatorială a acestei faze. Procesul penal
francez, fiind divizat în baza codului din 1808 în două faze principale, unde instrucţia (ancheta)
rămâne inchizitorială, iar judecata este guvernată de principiile procedurii acuzatoriale, a fost
definit ca proces inchizitorial-acuzatorial. Aceeaşi procedură acuzatorială se instituie şi în
România în urma promulgării Codului de procedură penală din 1864, datorită faptului că
principala sursă de inspiraţie pentru cei ce l-au redactat a fost Codul de instrucţie criminală din
Franţa (1808). Pentru forma publică acuzatorială a procesului este caracteristică acordarea unor
împuterniciri mult mai largi procurorului în exercitarea funcţiei învinuirii decât apărătorului,
care, deşi era admis în faza instrucţiei (în Franţa prin Legea din 189778, în România prin Legea
din 1902), după prima interogare a învinuitului, nu se bucura de aceleaşi drepturi, în susţinerea
apărării, nici la judecată.

Pentru asigurarea cercetării şi examinării complete şi obiective a cauzelor penale în


procesul acuzatorial funcţia urmăririi penale şi acuzării, exercitată de procuror, judecătorul de
instrucţie şi poliţie au fost divizate de funcţia trimiterii înjudecată şi examinării, exercitată de
judecători în cadrul Camerei de acuzare sau al instanţelor de judecată.

Hotărârea judecătorească era valabilă dacă fusese dată de autoritatea judecătorească


competentă şi constituită conform legii şi dacă era motivată să conţină textul legii aplicate, iar
căile ordinare de atac erau (opoziţia şi apelul) şi cele extraordinare, fapt ce confirmă consolidarea
principiului legalităţii procesului penal.

Un alt aspect prerogativ al procedurii acuzatoriale este trecerea de la sistemul probelor


legale (formale) la principiul liberei aprecieri, preluat din procesul englez, unde judecătorii
(juraţii) apreciau probele după propria convingere. Se întâlnesc şi reguli specifice sistemului
acuzatorial francez vechi privind divizarea martorilor în două categorii: de încredere şi fără
încredere sau privind dovada unor delicte prin procese verbale întocmite de funcţionarii publici,
care pot fi contestate numai prin declararea lor ca fiind false.

Sarcina probaţiunii în procesul acuzatorial le revenea procurorului şi părţii civile, care


erau obligaţi să dovedească faptul săvârşirii infracţiunii, vinovăţiei şi prejudiciul material. Dacă
aceste aspecte nu erau dovedite, învinuitul beneficia de prezumţia nevinovăţiei. Astfel, principiul
prezumţiei nevinovăţiei, recunoscut oficial prin art. 9 al Declaraţiei Drepturilor Omului şi
Cetăţeanului din 1789, a schimbat rolul subiecţilor în probaţiune, acordând o poziţie favorabilă
celui învinuit. Totodată, din prezumţia nevinovăţiei s-au desprins o serie de reguli procesuale
formulate în legislaţia şi doctrina franceză din sec. al XTX-lea:

1. a) inculpatul care neagă faptul săvârşirii infracţiunii nu este obligat să prezinte probe în
acest sens;

b)dacă inculpatul se referă la împrejurări care exclud faptul săvârşirii infracţiunii sau
vinovăţiei, el nu este obligat să le dovedească. Aceste împrejurări se vor dovedi de procuror;

c)dacă învinuitul a săvârşit o tentativă şi acţiunile date pot constitui începutul diferitelor
infracţiuni, judecata va considera că tentativa s-a săvârşit asupra unei infracţiuni mai puţin
periculoase

2. La condamnarea de către judecata primei instanţe condamnatul poate fi lăsat în


libertate până la soluţionarea apelului sau recursului, care suspendă executarea sentinţei de
condamnare.

3.La numărarea buletinelor date de juraţi, cele neîndeplinite sau neclare se consideră în
favoarea inculpatului.

4.Egalitatea voturilor juraţilor pentru achitare şi condamnare atrage achitarea


inculpatului.

5.Judecata are dreptul să suspende acţiunea verdictului de învinuire ajuraţilor şi să trimită


cauza la o nouă examinare, dacă juriul a luat o decizie greşită. Acest drept nu se aplică în cazul
emiterii greşite a unui verdict de achitare.

6.Situaţia inculpatului nu poate fi înrăutăţită dacă sentinţa a fost atacată cu apel sau recurs
de către acesta.

7.Nu se admite revizuirea cauzei în privinţa celui achitat, dacă circumstanţele noi apărute
dovedesc achitarea greşită (M.A. Чельцов-Бебутов, op. cit., p. 504-505).

Procesul penal sovietic a fost dominat de principiile procedurii acuzatoriale, rolul


instanţei de judecată având următoarele particularităţi84:

a)instanţa de judecată avea obligaţia de a declanşa procesul penal în cazul depistării


indiciilor infracţiunii (art. 3 din с proc.pen. al RSSM);
b)instanţa de judecată avea obligaţia de a lua toate măsurile prevăzute de lege pentru
cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a circumstanţelor cauzei (art. 14 din с
proc.pen. al RSSM);

c)instanţa de judecată era abilitată să remită cauza la organele de urmărirepenală pentru


cercetare suplimentară din faza trimiterii în judecată (art. 205 din с proc. pen. al RSSM) sau din
faza examinării cauzei în prima instanţă (art. 225 din с proc.pen. al RSSM);

d)examinarea cauzei în prima instanţă era posibilă în lipsa procurorului (art. 240. din с
proc.pen. al RSSM);

e)instanţa de judecată declanşa procesul penal pentru noi fapte sau noi persoane la
examinarea cauzei în prima instanţă (art. 221,222 din с proc.pen. al RSSM);

f)Preşedintele Judecătoriei Supreme şi locţiitorii lui aveau dreptul de a ataca hotărârile


judecătoreşti definitive în ordine de supraveghere, (art. 351 din c. proc. pen. al RSSM).

Procesul contradictorial este cunoscut în ţările sistemului anglo-saxon (Anglia, Statele


Unite ale Americii, Canada), care se bazează pe egalitatea părţilor şi separarea funcţiilor între
învinuire, apărare şi judecată atât în faza judecăţii, cât şi în faza urmăririi penale. Astfel, justiţia
penală engleză a fost definită ca, o căutare publică în scopul aflării adevărului, unde pentru
atingerea reală a acestuia îmbracă forma competiţiei între acuzator şi inculpat.

Urmărirea penală în procesul contradictorial se desfăşoară atât de pe poziţia învinuirii, cât


şi de pe poziţia apărării, iar rolul judecătorului este de a sancţiona o serie de măsuri cu caracter
de constrângere (aducere forţată, arestare, percheziţieetc. desfăşurate la această etapă, iar pentru
unele categorii de cauze - de examinarepreventivă a materialelor prezentate de părţi).

În faza urmăririi penale (la examinarea preventivă) audierea martorilor şi experţilor se


face fără excepţii în prezenţa învinuitului sau apărătorului, care audreptul să participe la
ascultarea acestora. Audierile se desfăşoară în mod încrucişat de către acuzator (sau avocatul lui)
şi de către învinuit (sau apărătorul lui).

Procesul penal englez este dominat de principiul prezumţiei nevinovăţiei, care presupune
că sarcina probaţiunii revine acuzării: ea care trebuie să dovedească faptul comportării ilegale a
învinuitului, pornind de la regula generală (cel care afirmă trebuie să dovedească faptul dat).
Totodată, în teoria engleză a probaţiunii sunt cunoscute reguli de trecere a sarcinii probaţiunii de
la acuzator la învinuit (sau apărătorul lui), în funcţie de afirmaţiile invocate de apărare la
acuzaţia adusă.
Astfel, faptul că inculpatul a executat pedeapsa pentru infracţiunea dată sau a fost graţiat
sau achitat pentru aceeaşi acuzaţie se va proba de cel acuzat, iar faptul căînvinuitorul este
iresponsabil se va proba de apărător, aplicându-se în ultimul cazprezumţia că starea normală se
presupune până când nu se va dovedi contrariul, în sarcina învinuitului se pune dovedirea
alibiului, precum şi a tuturor circumstanţelor cunoscute de el şi invocate în apărarea sa.

In procesul penal contradictorial organele de stat ce desfăşoară urmărirea penală (poliţia,


procuratura) nu au obligaţia să adune probe în favoarea învinuitului; acesta, în schimb, trebuie să
întreprindă măsuri active cu ajutorul avocaţilor, detectivilor particulari şi experţilor pentru a
administra probe în apărarea sa. în acest scop, legislaţia federală a SUA din 1964 privind justiţia
penală prevede acordarea unei sume de bani (până la 300 de dolari) învinuitului pentru cheltuieli
în scopul apărării sale.

Examinarea cauzei în procesul penal contradictorial are loc asemănător formei procesului
civil, unde părţile prezintă probele în acuzare sau în apărare faţă de instanţa de judecată, care are
rolul unui arbitru. Desfăşurarea anchetei judecătoreşti în procesul anglo-saxon depinde de faptul
recunoaşterii sau nerecunoaşterii vinovăţiei de către învinuit. Astfel, dacă învinuitul recunoaşte
vina sa la acuzarea adusă de acuzator, ancheta judecătorească nu se desfăşoară şi judecătorul
emite sentinţa fără a mai pune juraţilor întrebarea cu privire la fapte şi vinovăţie.

În cazul când învinuitul neagă faptul săvârşirii infracţiunii şi acuzatorul nu a prezentat


suficiente probe în acuzare, judecătorul emite ordin de înscriere în procesul-verbal a verdictului
de achitare fără a transmite cauza spre examinare juraţilor.

O instituţie specifică procesului penal contradictorial din SUA este acordul de


recunoaştere a vinovăţiei (întro formă puţin distinctă decît acordul de recunoaştere al vinovăţiei
conform procedurii penale din Republica Moldova), care se încheie între părţi şi presupune
obligaţia ca acuzarea să reîncadreze fapta într-o componenţă de infracţiune mai puţin gravă, iar
învinuitul să recunoască vinovăţia în faptul săvârşirii acestei infracţiuni.

Forma mixtă a procesului s-a constituit în urma reformelor judiciare şi presupune


existenţa elementelor procesului inchizitorial în faza urmăririi penale(caracterul nepublic şi
scris; lipsa caracterului contradictoriu şi nemijlocirii; îndeplinirea funcţiei de urmărire penală
concomitent cu luarea hotărârilor în cauză de către organul de urmărire sau procuror), precum şi
a elementelor procesului contradictorial în fazele judiciare.

Procesul penal al Republicii Moldova a căpătat o formă mixtă în urma modificărilor


aduse Codului de procedură penală prin Legea din 9 decembrie 199493, care a schimbat
esenţial94 rolul instanţei de judecată în proces cu particularităţi specifice formei contradictoriale.
Legislaţia procesual penală a Republicii Moldova a cunoscut o reformă majoră prin adoptarea
noului Cod de procedură penală la 14 martie 2003, care ai intrat în vigoare la 12 iunie
2003.Astfel procesul penal al Republicii Moldova este un proces contradictorial, care va fi
analizat detaliat în lucrarea de faţă.