Situația de fapt este următoarea:

A.B. și C.D. sunt deputați, fiind aleși pe listele partidului aflat la guvernare, partid care deține 60% din mandatele
din cele două Camere ale Parlamentului României. Din data de 1 octombrie 2021, A.B. și C.D. dețin și funcția de
ministru. În data de 1 martie 2022, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus trimiterea în
judecată a celor doi deputați pentru fapte de corupție săvârșite de aceștia în perioada 2017-2020, perioadă în care
A.B. și C.D. au deținut funcții de conducere în cadrul Agenției Naționale de Administrarea Fiscală. Din
rechizitoriul întocmit de procuror rezultă că A.B. și C.D. au fost acuzați că au primit câte 500.000 euro pentru ca
un contract de achiziție finanțat din fonduri europene să fie încredințat unui anumite societăți. În data de 2
martie 2022, Președintele României a făcut o declarație publică prin care a criticat acțiunile Ministerului
Public, menționând că acestea „nu reprezintă altceva decât acțiuni cu o vădită încărcătură politică, în sprijinul
opoziției”.
În data de 1 iunie 2022 a început procesul în care au fost inculpați A.B. și C.D. În fața instanței de judecată, cei
doi au invocat nelegala sesizare a instanței, în condițiile în care nu le-a fost ridicată imunitatea de care se
bucură în calitate de deputați și de miniștri. Instanța de judecată (Înalta Curte de Casație și Justiție) a respins
aceste susțineri și, în data de 1 aprilie 2023, a dispus condamnarea celor doi la pedeapsa închisorii (5 ani – A.B,
respectiv 4 ani – C.D.). Împotriva acestei soluții au formulat apel atât A.B., cât și C.D.
În data de 10 aprilie 2023, Președintele României a emis două decrete prin care i-a grațiat pe A.B. și C.D. În fața
instanței de apel, în data de 15 mai 2023, A.B. și C.D. au solicitat încetarea procesului penal, având în vedere
emiterea decretelor de grațiere de către Președintele României. În aceeași zi, instanța de judecată a respins cererea
formulată de cei doi și a dispus continuarea procesului. Având în vedere această situație, președintele Camerei
Deputaților a sesizat Curtea Constituțională în vederea constatării unui conflict juridic de natură constituțională
între Președintele României, pe de o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte, conflict generat
de nerespectarea de către ÎCCJ a decretelor de grațiere emise de Președinte.
Având în vedere sesizarea Curții Constituționale, ÎCCJ a decis să aștepte soluția instanței de contencios
constituțional și să nu soluționeze definitiv litigiul. În data de 1 februarie 2024, Curtea Constituțională a constatat
existența unui conflict juridic de natură constituțională; în acest sens, Curtea Constituțională a statuat că (a)
decretele de grațiere au fost emise de Președinte cu respectarea dispozițiilor constituționale, dispoziții care nu
limitează această atribuție a Președintelui, (b) decretele de grațiere emise de Președinte nu sunt supuse
controlului instanțelor judecătorești, ci doar unei eventuale verificări efectuate de Curtea Constituțională, sub
aspectul constituționalității acestora, (și c) ÎCCJ trebuie să constate încetarea procesului penal, ca urmare a
grațierii lui A.B. și C.D.
În data de 5 februarie 2024, ÎCCJ a decis sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare
preliminară. În data de 10 mai 2024, CJUE răspuns cererii de întrebare preliminară în sensul că dispozițiile
relevante din TFUE se opun aplicării unor măsuri naționale care ar face imposibilă tragerea la răspundere
penală a persoanelor care au săvârșit fapte de natură să aducă atingere intereselor financiare ale Uniunii. La
termenul de judecată din data de 15 mai 2024, A.B. și C.D. au invocat caracterul general obligatoriu al deciziei
Curții Constituționale și au solicitat din nou încetarea procesului penal. În data de 25 mai 2024, Înalta Curte de
Casație și Justiție a respins apelurile formulate de A.B. și C.D. și a menținut pedepsele aplicate în primă instanță.
Cerință: analizați problemele de drept constituțional care se ridică în prezenta speță.
Speța de față abordează diverse modalități de interacțiune dintre puterile statului, iar aceasta interacțiune este
necesar a fi realizată sub imperiul separației, echilibrului și colaborării loiale ale puterilor în stat, astfel încât din
raporturile constituționale dintre autoritățile statului să rezulte o veritabilă democrație constituțională.
A.B. și C.D. în calitatea lor de deputați la momentul sesizării instanței de către P.Î.C.C.J. se bucură de mijlocul
de protecție acordat de către Constituție reprezentaților poporului cu scopul de a fi evitate urmăririle judiciare
abuzive și procesele șicanatorii împotriva celui care exercită mandatul de deputat. Imunitatea de care se bucură
parlamentarul este o trăsătură esențială a mandatului, deci nu a persoanei, Curtea Constituțională explicând faptul
că reglementarea constituțională în cadrul articolului 72 își are justificarea în necesitatea protecției mandatului
parlamentar, ca garanție a înfăptuirii prerogativelor constituționale și, totodată, o condiție a funcționării statului
de drept, fiindu-i astfel asigurată independenţa, libertatea şi siguranţa reprezentantului poporului în exercitarea
drepturilor şi a obligaţiilor care-i revin potrivit Constituţiei şi legilor (DCC nr. 799/2011).
Bineînțeles, orice acțiunea sau inacțiune a unui reprezentant al statului sau cu privire la acesta produce în mod
invariabil reverberații în agora, cu atât mai mult trimiterea în judecată penală a unora dintre deputați. Ceea ce ne
interesează pe noi este reacția unui reprezentant al statului, reprezentant a cărei legitimitate rezultată din numărul
de voturi este cea mai ridicată, și anume Președintele României, acesta declarând public faptul că acest demers al
Ministerului Public prin intermediul P.Î.C.C.J. „nu reprezintă altceva decât acțiuni cu o vădită încărcătură politică,
în sprijinul opoziției”.
Plecând de la prezumția instituită în cadrul art. 23 alin. (11) din Constituție, și anume cea privind nevinovăția
persoanei până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, Președintele Republicii, în
virtutea rolui său constituțional, cel de veghetor al bunei funcționări a autorităților publice, și principiului
separației și echilibrului puterilor în stat, era nevoit să adopte o poziție echidistantă față de cele întâmplate, o
poziție care nu așterne asupra demersului reprezentanților Ministerului Public o conotație politică prin care
legitimitatea acestui demers în fața poporului să fie știrbită. Curtea Constituțională subliniază în una dintre
deciziile acesteia importanţa, pentru buna funcţionare a statului de drept, colaborării dintre puterile statului, care
ar trebui să se manifeste în spiritul normelor de loialitate constituţională, comportamentul loial fiind o prelungire
a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat (DCC nr. 1431/2010). Astfel, în situaţia în care o acțiune
penală este îndreptată împotriva unui parlamentar, reacțiile autorităților statului sunt necesare a fi rezervate, iar
încercările de a capitaliza în plan plan politic de pe urma evenimentelor ar trebui să fie minimalizate.
Reinterând cele spuse mai sus, și anume faptul că imunitatea parlamentară este trăsătura mandatului parlamentar
în temeiul căreia parlamentarul este protejat față de eventualele presiuni sau abuzuri, asigurând în felul acesta
libertatea atât în acțiunile, cât și în gândirea acestuia. Imunitatea parlamentară comportă două clasificări,
iresponsabilitatea și inviolabilitatea. Iresponsabilitatea reprezintă acea formă de protecție a parlamentarilor care
ia forma unei inexistențe a răspunderii juridice pentru opiniile și voturile exprimate în exercitarea mandatului. În
ceea ce privește inviolabilitatea, aceasta este posibilitatea pe care o au parlamentarii de a nu putea fi
percheziționați, reținuți sau arestați fără încuviințarea Camerei din care fac parte. Textul constituțional stabilește
faptul că răspunderea penală intervine doar pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau opiniile politice, iar
printr-o interpretare per a contrario a textului cuprin în art. 72 alin. (2) rezultă faptul că aceștia pot fi urmăriți
penal, iar în cazul în care s-a întocmit un rechizitoriu de către procurorii P.Î.C.C.J., pot fi trimiși în fața instanței
și condamnați. Obligația instituită de textul constituțional privește doar cele trei măsuri procesual penale
(percheziția, reținerea și arestarea). Curtea Constituțională în jurisprudența sa a statuat, în sens asemănător, faptul
că inviolabilitatea vizează numai răspunderea penală și numai anumite măsuri procesuale, aplicându-se doar pe
perioada mandatului, fiind legată în mod indisolubil de calitatea de parlamentar (DCC nr. 46/1994).
În ceea ce privește răspunderea penală a membrilor Guvernului, acest timp de imunitate are un conținut diferit,
dar scopul este același precum cel al imunității parlamentarilor, și anume garanția constituțională a libertății
individuale a persoanei care ocupă funcția de ministru. Textul constituțional cuprins în cadrul art. 109 alin. (2)
instituie un regim derogatoriu raportat la dreptul comun, regim ce vizează doar membrii Guvernului.
Reglementarea derogatorie a fost impusă de către Constituție doar în planul dreptului penal și doar pentru
săvârșirea infracțiunilor săvârșite de membrii Guvernului ce au legătură cu exercițiul funcției lor. Sintagma „în
exercițiul funcției lor” se referă la acea infracțiune al cărei element material al laturii obiective este strâns legat
de atribuțiile ce îi revin persoanei în calitate de ministru, deci sub protecția acestui text constituțional nu intră
acele fapte care nu au legătura cu atribuțiile ce decurg din funcția pe care o deține, chiar dacă aceasta era săvârșită
în perioada în care persoana respectivă avea calitatea de ministru.
În ceea ce-i privește pe cei doi deputați, A.B. și C.D, imunitatea parlamentară și cea de care se bucură un membru
al Guvernului nu poate opera deoarece faptele acestora (i) nu au fost săvârșite în legătură cu voturile sau opiniile
politice exprimate în exercitarea mandatului de deputat, totodată acest tip de imunitate operând doar cu privire la
percheziție, reținere și arestare, nicidecum cu privire la cercetarea și judecarea penală, (ii) nu au fost săvârșite în
exercițiul funcției de ministru. Mai mult decât atât, faptele imputate celor doi au fost săvârșite înainte de a dobândi
calitatea de deputat/ministru, iar în virtutea principiului postulat în cadrul art. 16 alin. (2) din Constituție, aceștia
trebuie să se supună legii, cu atât mai mult a legii penale, nefiind îndeplinite condițiile art. 71 alin (1) și art. 109
alin. (1) teza I . Pentru a proba faptul că infracțiunile au fost săvârșite înaintea dobândirii calității de
deputat/ministru, acești deputați au săvârșit faptele în timp ce dețineau funcții de conducere (de autoritate) în
cadrul Agenției Naționale de Administrarea Fiscală, funcții incompatibile în bază art. 71 alin. (3), art. 105 alin.
(2) din Constituție raportat la art. 81 și art. 84 din Legea 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea
transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și
sancționarea corupției, deci acestea nu puteau fi săvârșite decât înainte de a deveni deputați/miniștrii. În concluzie,
Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat într-un mod cât se poate de corect cu privire la pretinsa nelegalitate
a sesizării instanței, acești neavând imunitățile acordate de către textul constituțional, astfel încât procesul penal
a continuat în condițiile legii.
Prin dispunerea condamnării celor doi la pedeapsa închisorii (5 ani – A.B, 4 ani – C.D.) și din faptul că aceștia au
formulat apel împotriva acelei condamnări reiese faptul că acea condamnare nu este definitivă, nefiind definitivă,
decretele de grațiere ale Președintelui României nu au fost legal emise, încălcând dispozițiile Legii nr. 546/2002
privind graţierea şi procedura acordării graţierii, mai exact, au fost încălcate dispozițiile art. 3 alin. (1) care
stipulează următoarele: „Graţierea individuală se acordă la cerere sau din oficiu, numai după rămânerea definitivă
a hotărârii de condamnare.” Prin urmare, decretele Președintelui de jure nu produc efecte, instanța de judecată
având certitudinea că este posibilă continuarea procesului penal.
Putem lesne sesiza că în cazul de față între autoritățile statului s-a iscat un conflict, iar unul dintre subiectele de
sesizare a Curții Constituționale în baza art. 146 lit. e) și-a exercitat dreptul de a sesiza Curtea. Pentru ca legalitatea
sesizării Curții să fie îndeplinită, autoritățile aflate în conflit trebuie să fie cele cuprinse în Titlul III al Constituției,
astfel că, atât Î.C.C.J., cât și Președintele României fac parte din titlul mai sus menționat. De asemenea, subiectele
de sesizare cu privire la conflictele juridice de natură constituțională sunt expressis verbis menționate în textul
constituțional, iar aceste subiecte nu sunt nevoite a justifica un interes direct cu privire la problematica adusă în
fața Curții deoarece procedura prin care se soluționează acest litigiu este unul de drept public prin care se
protejează un interes general. Curtea fiind în numeroase rânduri sesizată de către o autoritate care nu face parte
din conflictul adus soluționării Curții (e.g. DCC nr. 261/2015, DCC nr. 685/2018). În ceea ce privește obiectul
sesizării trebuie menționat că nu orice conflict dintre autoritățile statului este susceptibil de a intra sub incidența
textului constituțional, astfel încât doar conflictele juridice de natură constituțională pot fi soluționate de către
instanța de contencios constituțional. În cazul nostru o hotărâre judecătoarescă, chiar aparținând instanței
supreme, nu poate fi considerat un fapt generator de conflict juridic de natură constituțională, în felul acesta
pronunțându-se Curtea Constituțională prin DCC nr. 988/2008. Existând metode legale de a contesta (apel, recurs)
hotărârea prin care s-a dispus condamnarea și cea prin care Î.C.C.J. a respins cererea prin care s-a solicitat
încetarea procesului penal datorată emiterii celor 2 decrete de grațiere, rolul jurisdicției constituționale este unul
subsidiar, existând metode prin care autoritățile publice pot soluționa litigiul prin acțiunea lor proprie și directă
(DCC nr. 108/2014). Concluzionând, Curtea Constituțională ar fi fost nevoită să declare sesizarea ca fiind
inadmisibilă.
În speța de față Curtea Constituțională a admis sesizarea, constatând în același timp un conflict de natură
jurisdicțională dintre cele două autorități publice prin care a decis următoarele: (i) decretele au fost emise potrivit
textelor constituționale (ii) aceste decrete nu pot fi supuse controlului instanțelor judecătorești, ci doar controlului
Curții Constituționale, iar (iii) Î.C.C.J. este nevoită a dispune încetarea procesului penal cu privire la faptele
deputaților A.B. și C.D. Analizând efectele juridice ale deciziilor Curții, textul art. 147 alin. (4) ne atrage atenția
asupra faptului că acestea sunt general obligatorii, având opozabilitate erga omnes. De asemenea, Curtea a statuat
în jurisprudența sa faptul că deciziile referitoare la soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională au
ca efect nu doar constatarea existenței acelui conflict, ci și soluționarea acestora prin indicarea conduitei de urmat
(DCC nr. 359/2018).
Grațierea individuală este un act intuitu persoanae, Președintele României având facultatea de a grația orice
persoană, pentru orice faptă, acesta nefiind nevoit să-și motiveze măsura luată (ACC nr. 1/2007), dar chiar și în
acest caz, Președintele este nevoit să respecte legea, mai exact dispozițiile Legii nr. 546/2002 privind graţierea şi
procedura acordării graţierii, prin al cărei articol 3 se stipulează faptul că grațierea poate interveni după o hotărâre
judecătorească definitivă, nefiind cazul în speța noastră, astfel încât, deși decretele au respectat dispozițiile
textului constituțional, nu au respectat textele legale în vigoare.
Decretul de acordare a grațierii comportă natura juridică a unui act administrativ individual, acestor acte
aplicându-li-se dispozițiile art. 126 alin. (6) din Constituție care stipulează următoarele: “Controlul judecătoresc
al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia
celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar. (...) ”.
Problematica decretelor privind grațierea a suscitat o veritabilă epopee la începutul anilor 2000, astfel încât,
Președintele al cărui mandat a fost exercitat în perioada 2000-2004, în ultimele zile al aceluiași mandat a dispus
grațierea mai multor persoane printre care și grațierea celui care a condus evenimentele cunoscute drept
“Mineriadele”, societatea în ansamblul ei reacționând vehement împotriva acestei măsuri, drept urmare, la scurta
vreme, același președinte revocând decretul de grațiere. Această problematică fiind adusă în fața Înaltei Curți de
Casație și Justiție, prin decizia nr. 4416/2005 a hotărât următoarele: „decretul de grațiere și corespunzător decretul
de revocare a grațierii, nu sunt acte administrative supuse controlului de legalitate al instanței de contencios
administrativ, în sensul dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 544/2004”. Această decizie s-a bazat pe simplul fapt că,
prin contrasemnarea acestor decrete în baza art. 100 alin. (2) al Constituției de către prim-ministru, acesta își
angajează răspunderea politică în fața Parlamentului, astfel încât în privința acestor acte se exercită un control
politic parlamentar. Aceasta soluție a instanței supreme a fost criticată în doctrină, soluția a fost indicată ca fiind
cea potrivit căreia indiferent dacă decretele Președintelui sunt sau nu contrasemnate de către șeful Guvernului,
acestea sunt atacabile în fața instanței de contencios administrativ, în condițiile în care nu se înscriu în sfera actelor
exceptate de textul constituțional din art. 126 alin. (6) teza II și cel al art. 5 din Legea nr. 544/2004 privind
contenciosul administrativ. Bineînțeles, deciziile instanței supreme nu sunt izvoare de drept constituțional sau
administrativ, astfel încât, în măsura în care Î.C.C.J. va fi sesizată în viitor cu astfel de litigii, există posibilitatea
unui reviriment jurisprudențial. De asemenea, decretele de grațiere nu pot face obiectul unei eventuale verificări
sub aspectul constituționalității acestora deoarece, atât Constituția, cât și legea organică a Curții nu-i conferă
această atribuție, iar prin decizia acesteia, Curtea se comportă asemenea unui legiuitor pozitiv, încălcându-și în
felul acesta rolul constituțional, și anume acela de garant al supremației Constituției.
Reiterând cele de mai sus, prin deciziile referitoare la soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională,
Curtea este nevoită a indica și conduita necesară a fi urmată de către autoritățile publice implicate în conflict
pentru a pune capăt acestei situații. Astfel că, potrivit deciziei Curții din speța noastră, aceasta a obligat Î.C.C.J.
la încetarea procesului penal cu privire la faptele celor 2 deputați. Această soluție a conflictului produs între cele
două autorități trebuie privită cu circumspecție deoarece prin DCC nr. 838/2019 Curtea a statuat următoarele:
“sesizarea Curţii pentru îndeplinirea atribuţiei referitoare la soluţionarea conflictelor juridice de natură
constituţională dintre autorităţile publice, la analiza conduitei părţilor de către Curte, sub aspectul îndeplinirii
competenţelor conform prevederilor constituţionale, precum şi decizia prin care se stabileşte existenţa unui
conflict şi modul de soluţionare a acestuia nu pot constitui elementele exercitării unei căi de atac, ce ar avea ca
scop lipsirea de efecte juridice a unor hotărâri judecătoreşti. Astfel, asimilarea atribuţiei prevăzute de art. 146 lit.
e) din Constituţie cu efectuarea de către Curtea Constituţională a unui control de legalitate /constituţionalitate
asupra hotărârilor judecătoreşti, transformând Curtea într-o instanţă de control judiciar, ar echivala cu o deturnare
a dispoziţiilor constituţionale privind soluţionarea conflictelor juridice şi o încălcare flagrantă a competenţei
Curţii Constituţionale.” Singura concluzie pe care o putem trage în cazul de față este următoarea: președintele
Camerei Deputaților a sesizat instanța de contencios constituțional cu scopul de a exercita o cale de atac împotriva
hotărârii instanței supreme deoarece acesta a dorit lipsirea respectivei hotărâri judecătorești de efectele juridice
conferite de lege.
Privitor la întrebarea preliminară formulată de către judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție, sesizăm o
nelămurire cu privire la normele ce urmează a fi aplicate (normele naționale sau normele dreptului comunitar),
aceasta fiind prezentă nu doar în România, ci și în celelalte state membre ale Uniunii Europene. Raportat la
legislația română, art. 148 alin. (2) consacră regula priorității dreptului UE, în măsura în care prin dreptul UE
înțelegem numai “tratatele constitutive” precum și “celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu”,
această prioritate operând doar față de dispozițiile contrare legii interne. În speța noastră avem de a face cu un
conflict dintre normele aplicabile litigiului adus în fața instanței, astfel că, atât în temeiul Constituției, cât și a
jurisprudenței constante a CJUE, dreptul UE se bucură de pre-eminență față de sistemele juridice ale statelor
membre. De asemenea, în data de 21 decembrie 2021, CJUE a decis următoarele: „supremația dreptului Uniunii
impune ca judecătorii naționali să aibă puterea să lase neaplicată o decizie a unei Curți Constituționale care este
contrară acestui drept”, iar în ipoteza în care un judecător național ar lăsa neaplicată o decizie a Curții
Constituționale, acesta nu poate fi cercetat disciplinar de către Inspecția Judiciară, riscând în felul acesta
excluderea din profesia de magistrat. Instanța de la Luxemburg explică, într-un mod cât se poate de clar și just,
faptul că dreptul Uniunii nu se opune ca deciziile Curții Constituționale să fie obligatorii pentru instanțele de drept
comun din România, cu o condiție: independența Curții să fie garantată față de executiv și legislativ, lucru
imposibil în actuala reglementare constituțională.
Având în vedere faptul că decizia Curții creează o stare de impunitate de care se bucură cei doi deputați, stare
prin a căror urmări aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat
într-un mod just aplicând cu preferință dreptul UE, în acest fel lăsând neaplicată decizia Curții Constituționale
privitoare la deputații A.B. și C.D.

Cîrciu Mihail-Ciprian