Sunteți pe pagina 1din 20

PROIECT DIDACTIC

al cursului (prelegerii)
(4ore)
Autor:
Cebotari Valentina, conf. universitar,
i.

Tema: Alte contracte în dreptul familiei.


1. Obiectivele:
 să identifice contractele ce pot fi încheiate între membrii familiei;
 să explice particularităţile contractelor familiale, altele decât
contractul matrimonial;
 să reproducă obiectul material şi juridic al contractelor familiale;
 să elucideze natura juridică a contractelor de căsătorie şi familie;
 să stabilească conţinutul contractelor familiale;
 să identifice fiecare contract în parte şi conţinutul acestuia.
2. Bibliografia:
1. Cebotari V. Dreptul familiei. Ediţia a III-a. Revăzută şi
completată.– Chişinău, 2014, p.103-136.
2. Cebotari S. Teoria contractuală în dreptul familiei // Analele
stiinţifice. Ştiinţe juridice, Nr.8, Chişinău, 2005, pag.227-240.
3. Filipescu Ion P. Tratat de dreptul familiei. Bucureşti, : Editura
ALL, 1996, p.1-10;
4. Crăciunescu C-M. Regimuri matrimoniale. Bucureşti; ALL
Beck, 2000, 173 p.;
5. Banciu A. A. Raporturile patrimoniale dintre soţi potrivit
noului Cod civil. Bucureşti, Hamangiu, 2011, 181 p.;
6. Pisarenco Olga. Aspecte conceptuale privind momentul
stabilirii, modificării şi încetării regimului matrimonial
contractual.// Revista Naţională de Drept. Nr.7, 2012 pag 52-61;
7. Pisarenco Olga. Noţiuni generale privind institutul regimului
matrimonial contractual.//Analele ştiinţifice ale Catedrei Drept
Patrimonial UT – Chişinău. Prag, 2011, p.107-111.
8. Vasilescu P. Regimuri matrimoniale.Parte generală.-Bucureşti,
Rosetti, 2003
9. Бондов С. Н. Брачный договор. Москва.Юнити – Дана.
2000. 95 р;
10. Функ Я.И. Брачный договор. 2-е издание. Минск: Амалфея.
2003.

3. Teze principale:
1. Enumerarea contractelor familiale;
2. Contractul de partajare a bunurilor soţilor;
3. Contractul privind determinarea locului de trai al copilului minor;
4. Contractul privind participarea părintelui care locuieşte separat la educarea
copilului;
5. Contractul privind plata pensiei de întreţinere;
6. Elemente generale privind contractele ce reglementează raporturile familiale.

1
4. Probleme, abordări care depăşesc cadrul curricular, dar pot constitui sfera de interes
al unor studenţi:
 Deosebirea şi asemănarea dintre contractul matrimonial şi
contractele civile;
 Particularităţi ale contractelor familiale.

Alte contracte în reglementarea raporturilor de căsătorie și familie

Rezumatul punctelor-cheie:
1. Noţiuni generale privind reglementarea contractuală a relațiilor de familie
2.Contractul de împărțire a bunurilor proprietate comună în devălmășie a soților în mod
benevol.
3. Contractul privind plata pensiei de întreținere.
4.Contractul privind determinarea părintelui cu care va locui copilul minor și exercitarea
drepturilor părintești de către părintele care locuiește separat.

Obiectivele de referință
- să definească relațiile familiale care pot fi reglementate prin contract;
- să elucideze esenţa contractului privind partajarea benevolă a bunurilor comune a
soților;
- să identifice noţiunea şi conținutul contractului privind plata pensiei de întreținere;
- să analizeze conţinutul contractului privind determinarea domiciliului copilului
minor în cazul când părinții locuiesc separat;
- să stabilească modalitatea de participare la educația copilului a părintelui care
locuiește separat.

1. Noțiuni generale privind reglementarea contractuală a relațiilor de familie.


Noțiunea și esența familiei este una dintre cele mai vechi preocupări ale comunităților umane.În
dezvoltarea omenirii, în formele diferite de supravețuire a popoarelor familia și-a dobândit pe deplin
statutul de „element natural și fundamental al societății” specificat în art.16 alin.3 din Declarația
Univrsală a Drepturilor Omului și în art. 48 alin.1 al Constituției Republicii Moldova.
Dicționarul de filozofie definețte familia ca „formă primară de comunitate umană întemeiată prin
căsătorie, care unește pe soți și pe descendenții acestora prin consangvinitate și înrudire” 1 și

1
Dicționar de filosofie.-Bucurețti, Ed.Politică, 1978.p.89

2
Dicționarul explicativ al limbii române „forma social de bază, întemeiată prin căsătorie și care
constă din soț, soție și descendenții acestora”2.
Aceste definiții sunt caracteristice contemporanietății, dar apariția lor se datorează tradițiilor
juridice, realităților economice, sociale și politice, obiceiurilor care au parcurs un drum lung și
anevoios. Fiind recunoscută temelie a oricărei societăți familia este un element de stabilitate socială,
deoarece relațiile din cadrul ei își prelungesc viața în relațiile din societate.
Reglementarea situației familiei, prin cutume sau prin legi scrise, este una dintre cele mai vechi
preocupări ale comunităților umane. La toate popoarele vechi se întâlnesc reguli privind împrejurări
din cele mai diverse. Un exemplu, al reglementării raporturilor dintre soți, de la care pornește
jurisprudența este familia romană. Organizată pe baze patriarhale, familia se articula în jurul puterii
șefului de familie ( pater familias), a cărui autoritate, unică și nelimitată, se extindea asupra tuturor
membrilor de familie3.
Desigur, viața în societatea contemporană înaintează o varietate de fapte de diferită natură și
proveniență, care impun membrii familiei să intre în diverse legături atât între ei, cât și cu alte
persoane. Satisfacerea necesităților indivizilor se face posibilă prin intermediul încheierii de
contracte, cea mai importantă și mai des folosită specie a actelor juridice. Destinația principală a
contractului constă în reglementarea, în limitele legii, a comportamentului persoanelor prin
determinarea hotarelor posibilului și necesarului și a efectelor nerespectării acestor cerințe.
În lipsa unor reglementări proprii, aplicarea normelor juridice civile privind contractul în
domeniul raporturilor juridice familiale, direct sau subsidiar, are loc destul de frecvent.
Analiza legislației permite să vorbim despre un sistem deja stabilit de contracte în domeniul
raporturilor de familie, prin intermediul cărora subiecții pot să-și exercite drepturile și să-și
îndeplinească obligațiile în felul cel mai convenabil pentru ei fără a apela la instanțele judecătorești.
În aceste obligații care se nasc din raporturile juridice familiale sunt prezente anumite
particularități cum ar fi: caracterul strict personal al subiecților – aceștea sunt determinați anticipat
de lege; obiectul obligației sunt acțiunile celor cărora legea le impune de a face, a nu face sau a da;
lista temeiurilor de naștere a obligațiilor, cât și domeniul de întindere a acestora este limitată de
lege; temeiurile de naștere a obligațiilor sunt actele juridice și evenimentele, iar voința vine ca
element al componenței de fapt; temeiurile de încetare a obligațiilor sunt legate de persoană;
drepturile și obligațiile esențiale ale subiecților raporturilor obligaționale familiale sunt determinate
de lege.
Raporturile personale și patrimoniale care se stabilesc în familie între soți, părinți și copii, rude,
adoptat și adoptator, tutore, curator și copilul ocrotit prezintă o ilustrare a îmbinării interesului
privat cu cel public, interese care nu întotdeauna pot fi delimitate cu strictețe. Chiar și în situațiile
2
Dicționarul explicativ al limbii române. Ediția a II – București,Univers enciclopedic, 1998, p.366
3
Hanga V., Drept privat roman.- București, Ed Didactică și pedagogică, 1978, p.182.

3
bine determinate este dificilă aplicarea normelor de drept în măsura în care ar putea fi asigurată
balanța necesară între interesul fiecărui membru, interesul familiei și interesul public. Din acest
motiv, normele de drept permit participanților la raporturile juridice familiale să soluționeze
problemele vieții de familie prin încheierea de acorduri sau contracte.
Atunci când apare întrebarea dacă acordurile prevăzute de Codul Familiei (privind determinarea
locului de trai al copilului minor, în cazul când părinții locuiesc separat; privind plata pensiei de
întreținere; privind partajul bunurilor comune; privind exercitarea drepturilor părintești de către
părintele care locuiește separat de copil) sunt sau nu contracte nu există nici o îndoială că acestea
sunt contracte. Savanții M.Braghinskii și V. Vitreanskii 4 afirmă că atunci când termenul de acord
duce la nașterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice, el îmbracă forma unei convenții,
indiferent de modul în care este folosit. Anume după efecte se deosebește acordul în sensul
convenției de acordul care urmează să fie exprimat de unul dintre soți pentru încheierea actelor
juridice de dispoziție asupra bunurilor prevăzute la art.21 alin.5 Codul Familiei. Vom trece în
revistă, pe scurt, comtractele întâlnite în dreptul familiei pentru a ilustra particularitățile acestora.
Contractul matrimonial a fost analizat în secțiunea precedentă, așa că vom începe de la contractul
(acordul) privind împărțirea bunurilor proprietate comună în devălmășie a soților în mod benevol,
apoi vor urma: contractul privind plata pensiei de întreținere dintre membrii familiei; contractul
(acordul ) privind determinarea domiciliului copilului minor și a modului de participare la educația
acestuia de către părintele care locuiește separat de copil.

2. Contractul de împărțire a bunurilor proprietatea comună în devălmăşie a soţilor în


mod benevol
Conform art. 25 alin. 2 din Codului familiei împărţirea proprietăţii comune în devălmăşie
poate fi realizată pe calea convenţională, în baza acordului dintre soţi. Împărţirea proprietăţii
comune în devălmăşie a soţilor poate fi efectuată atât în timpul căsătoriei, cât şi după desfacerea
acesteia.
În cazul inexistenţei unui litigiu dintre soţi privind determinarea cotei-părţi din proprietatea
comună în devălmăşie, privind soarta unor bunuri concrete dobândite în timpul căsătoriei de soţi,
ori pe alte chestiuni ce ţin de bunurile proprietatea comună în devălmăşie, bunurile soţilor pot fi
împărţite prin încheierea acordului corespunzător. Codul familiei al Republicii Moldova nu are
prevederi concrete referitoare la denumirea acestui acord, forma şi natura acestuia, modalităţile şi
termenul de întocmire şi realizare a acestuia, decât doar o singură prevedere cuprinsă în art. 38 din
Codul familiei care dispune că "la desfacerea căsătoriei, soţii pot prezenta instanţei judecătoreşti un
acord privind împărţirea bunurilor lor proprietate comună în devălmăşie şi plata pensiei de
4
Брагинский М.И., Витрянский В.В.,Договорное право.Книга первая. Общие положения. Издание второе,
исправленное. Москва, Статут,1999,с.149

4
întreţinere a copiilor şi soţului inapt de muncă ce necesită sprijin material, indicând mărimea
acesteia, precum şi privind determinarea părintelui împreună cu care vor locui copiii minori
comuni". In primul rând, legiuitorul nu a concretizat dacă acesta poate fi un singur acord care să
prevadă cele enumerate mai sus sau un acord pentru fiecare din punctele stipulate în art.38 din
Codul familiei. În al doilea rând acesta dispoziţie duce în mod inevitabil la concluzie că acordul
privind împărţirea bunurilor lor proprietate comună în devălmăşie poate fi încheiat şi prezentat doar
în legătură cu desfacerea căsătoriei, ori mai sus am stabilit că el poate fi încheiat atât în timpul
căsătoriei, cât şi după desfacerea acesteia . Şi în al treilea rând, în legătura cu acesta dispoziţie apare
întrebarea, dacă acordul privind împărţirea bunurilor proprietate comună în devălmăşie e unică
modalitate de realizare a împărţirii benevole a bunurilor soţilor, în general, sau unica modalitate, în
particular, pentru prezentarea instanţei judecătoreşti la desfacerea căsătoriei.
Ce ţine de natura şi forma juridică a acordului privind împărţirea bunurilor proprietate
comună în devălmăşie, legislaţia nu conţine prevederi exprese în acest sens. Definiţia legală a
acestui acord de împărţire nu există în Codul Familiei cum în cazul contractului matrimonial. Pe
seama doctrinei şi practicii judiciare și notariale rămâne de stabilit ce înseamnă acordul dat.
Definiţiile care se conţin în Codul civil şi în doctrină subliniază că acordul de voinţă care califică
contractul ca fiind o convenţie trebuie să fie însoţit de un alt caracter, şi anume: acordul de voinţă
trebuie să fie temei pentru naşterea drepturilor şi obligaţiilor reciproce. Dacă nu există această
intenţie, nu putem identifica acordul cu contractul.
În unele ţări, acest acord de voinţă al soţilor trebuie să fie întruchipat într-o convenţie. De
exemplu Codul Familiei al Ucrainei în art. 69 alin (2) prevede că soţul şi soţia au dreptul de a
împărţi bunurile comune ce le aparțin în baza acordului lor comun. Mai departe legiuitorul Ucrainei
specifică forma prin care poate fi realizat acest acord, indicând că este vorba de contract5.
Astfel, potrivit legislaţiei Republicii Moldova, dacă acordul privind împărţirea bunurilor
proprietate comună în devălmăşie constituie temei pentru naşterea, modificarea sau stingerea
raportului juridic, acesta reprezintă nu altceva decât un contract. De aceea putem susţine că
împărţirea benevolă a proprietăţii comune în devălmăşie are loc prin încheierea anume a
contractului de împărţire.
Legislaţia în vigoare nu prevede expres forma acordului încheiat între soţi în vederea împărţirii
bunurilor comune. În doctrina se susţine ideea, potrivit căreia, acest acord trebuie să aibă forma
unei convenţii încheiate după toate regulile actului juridic civil, deoarece la reglementarea
raporturilor familiale pot fi aplicate normele dreptului civil. Conform art.4 din Codul familiei
„pentru reglementarea relațiilor personale nepatrimoniale și patrimoniale dintre membrii familiei,

5
Codul civil al Ucrainei nr. 435-IV din 16.01.2003 // Голос Украины nr. 45 din 12.03.2003

5
prevăzute la art. 3, nereglementate de legislația familială, se aplică legislația civilă în măsura în
care aceasta nu contravine esenței relațiilor familiale”.
Aplicarea normelor juridice civile privind contractul în domeniul raporturilor juridice
familiale, direct sau subsidiar, este o realitate. Legislaţia civilă se aplică în dreptul familiei tot mai
frecvent, în lipsa unor reglementări proprii, pentru reglementarea raporturilor familiale
contractuale, dintre care majoritatea au apărut o dată cu punerea în aplicare a Codului familiei - la
26 aprilie 2001. O filă specială este și Legea nr.246 din 15.11.2018 privind procedura notarială, (în
vigoare din 01.03.2019) conform căreia notarul poate desface căsătoria prin acordul soților.
Articolul 41 alin.6 din legea menționată reglementează acordurile care pot fi încheiate de către soți
la desfacerea căsătoriei...„notarul emite încheierea de desfacere a căsătoriei prin acordul soților, în
care consemnează data desfacerii căsătoriei, numele de familie pe care foștii soți le vor purta după
divorț și , după caz, mențiunile privind acordul parental referitor la plata pensiei de întreținere a
copiilor minori, stabilirea domiciliului minorilor, modalitatea de partajare a bunurilor comune, plata
pensiei de întreținere a soțului/soției”.
Conchidem, că actele juridice care, nu se știe din ce considerente legiuitorul le-a numit
acorduri, nu sunt altceva decât contracte familiale care vin în ajutorul membrilor familiei în cazurile
când legiuitorul le permite să soluționeze „toate problemele vieții de familie de comun acord” .
Prin urmare, forma contractul de împărţire, în conformitate cu art. 316 al Codului civil al
Republicii Moldova, poate fi verbală, electronică, scrisă sau autentică. Codul civil în vigoare
conţine o prevedere, conform căreia „forma este o condiţie de valabilitate a actului juridic numai în
cazurile expres prevăzute de lege". Iar potrivit art. 323 din Codul civil forma autentică a actului
juridic este obligatorie, dacă actul juridic are ca obiect înstrăinarea bunurilor imobile, cu excepţia
cazurilor prevăzute expres de lege. Prin urmare dacă se împart bunurile imobile sau partea socială
dintr-o societate comercială, atunci acordul trebuie să fie încheiat în forma scrisă şi autentificat
notarial. Nerespectarea formei autentice atrage nulitatea acordului. Iar pentru ca să fie opozabil
terţilor, un astfel de contract urmează să fie înregistrat potrivit Codului civil în modul stabilit de
lege. Obligaţia de înregistrare a contractului de împărţire reiese şi din art. 5 al Legii privind
monitoringul bunurilor imobile, potrivit căreia titularii de drepturi asupra bunurilor imobile sunt
obligaţi să asigure înregistrarea în cadastrul bunurilor imobile a tuturor datelor cadastrale, fapt
pentru care informează oficiile cadastrale teritoriale în modul stabilit, anexând actele care confirmă
orice modificare a datelor cadastrale6.
În principiu, şi în alte cazuri când obiectul împărţirii nu constituie bunurile imobile sau
părţile sociale din capitalul social al societăţilor comerciale, contractul de împărţire a bunurilor
comune a soţilor la fel poate avea forma autentică în baza înţelegerii părţilor contractante. Dacă
6
Legea cu privire la monitoringul bunurilor imobile nr. 267 din 29.11.2012// Monitorul Oficial al RM nr.1-5 din
04.01.2013

6
soţii nu au convenit asupra formei autentice, contractul de împărţirea urmează a fi încheiat în forma
scrisă, bazându-se pe prevederile Codului civil care stabilesc forma scrisă obligatorie pentru actele
juridice încheiate între persoane fizice a căror valoare depăşeşte 1 000 lei. In cazul contractelor de
împărţire valoare bunurilor supuse împărţirii practic întotdeauna depăşeşte acesta sumă. Dar
menţionăm că forma scrisă a contractului de împărţire nu este o formă cerută pentru valabilitate, ci
pentru probarea actului. Respectiv, ca sancţiune a nerespectării formei cerute ad probationem,
legiuitorul, în art. 322 al. (1), a stabilit: „Nerespectarea formei scrise a actului juridic face să decadă
părţile din dreptul de a cere, în caz de litigiu, proba cu martori pentru dovedirea actului juridic".
Prevederile actuale nu exclud posibilitatea încheierii contractului de împărţire şi în forma verbală.
Privitor la acesta forma în doctrina just se susţine că, caracterul consensualist al acordurilor care pot
fi încheiate între soţi este de cele mai multe ori aparent decât real. Iată de ce, cel mai des legea nu ia
în consideraţie decât proba prin act scris, prin aceasta silind părţile să facă contractele în formă
scrisă, căci, în caz contrar, contractul, deşi valabil, el însuşi nu ar putea fi stabilit în justiţie.7
Reieşind din art. 574 din Codul civil şi art. 38 alin (1) din Codul familiei sunt supuse împărţirii
bunurile proprietate comună în devălmăşie a soţilor. În acelaşi timp art. 25 din Codul familiei
prevede că poate fi împărţită în baza acordului dintre soţi proprietatea comună în devălmăşie.
Susţinem că proprietatea comună în devălmăşie nu poate fi împărţită, cum este prevăzut în art. 25
din Codul familiei, din proprietate comună în devălmăşie se determină cotele-părţi ideale ale
proprietarilor devălmaşi. Poate fi împărţit doar bunul, nu şi dreptul de proprietate, care are un
caracter exclusiv. Este vorba de un singur drept exercitat în comun, dar exclusiv de toţi
coproprietarii în cazul proprietăţii comune. Prin urmare ne raliem la opinia autorului V. Pînzari 8
care propune de lege ferenda, schimbarea în art.25 alin.2 a sintagmei „împărţirea proprietăţii
comune" cu sintagma „împărţirea bunurilor proprietate comună în devălmăşie", în vederea utilizării
terminologiei corecte în dispoziţiile Codului Familiei.
Prin bunuri proprietate comună în devălmăşie se înţeleg bunuri comune dobândite de către
soţi în timpul căsătoriei, cu excepţia celor atribuite la categoria bunurilor proprii. Acestea aparţin
ambilor soţi cu drept de proprietate în devălmăşie, dacă regimul matrimonial contractual nu
prevede altfel.
Bunurile soţilor, pentru ca să intre în categoria bunurilor comune, adică a bunurilor
proprietate comună în devălmăşie, trebuie să întrunească cumulativ următoarele condiţii:
a) să fie dobândite de soţi împreună sau de oricare dintre ei;
b) să fie dobândite în timpul căsătoriei;
c) să nu facă parte din categoriile de bunuri pe care legea le consideră bunuri personale.

7
Adam. Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. Bucureşti: ALL Beck, 2004, p.28
8
Pînzari V., Dreptul familiei. - București. Universul juridic, 2015, p.269

7
Prima condiţie ne sugerează că bunul trebuie să fie dobândit de către una din persoanele
căsătorite, indiferent dacă celălalt soţ nu a participat direct la procurarea acestuia. Această condiţie
rezultă din prevederea art.20 alin.(4) din Codul familiei, potrivit căreia "dreptul la proprietate în
devălmăşie se extinde şi asupra soţului care nu a avut un venit propriu, fiind ocupat cu gospodăria
casnică, cu educaţia copiilor sau din alte motive temeinice".
În aceste circumstanţe, bunurile dobândite de oricare dintre soţi sunt considerate a fi comune,
deoarece legea presupune că ambii soţi au avut o contribuţie la această dobândire. Contribuţia poate
fi directă, constând în munca sau mijloacele ambilor soţi, ori indirectă, prin economisirea unor
mijloace comune, ca în cazul muncii depuse de femeie în gospodărie şi pentru creşterea copiilor. în
felul acesta, comunitatea de bunuri este un efect legal al căsătoriei şi bunul dobândit de oricare
dintre soţi, în condiţiile precizate, este comun chiar dacă numai unul dintre soţi a contribuit efectiv
la această dobândire. Prin urmare, contribuţia soţilor la dobândirea bunurilor comune este
prezumată prin lege, dar nu este o condiţie pentru considerarea bunurilor ca fiind comune. De
această contribuţie se ţine seama la determinarea părţilor ce se cuvin soţilor în cazul împărţirii
bunurilor comune9.
Potrivit celei de a doua condiţii, pentru a fi considerat comun, bunul trebuie să fie dobândit în
timpul căsătoriei. Prin "timpul căsătoriei" înţelegem perioada în care cel ce procură un bun are
calitatea de soţ, altfel zis, se află în relaţii de căsătorie. Căsătoria durează din momentul încheierii
sale, adică din momentul în care persoana care oficiază înregistrarea căsătoriei constată existenţa
consimţământului viitorilor soţi şi îi declară căsătoriţi, până în momentul încetării căsătoriei, adică
până în momentul în care oficiul de stare civilă sau, după caz, instanţa de judecată constată
încetarea căsătoriei.
Potrivit celei de-a treia condiţii, ca să fie comun, bunul nu trebuie să facă parte din categoriile
de bunuri pe care legea le consideră bunuri personale, deoarece, în unele cazuri, un bun dobândit de
către un soţ în timpul căsătoriei poate face parte din categoria bunurilor personale. La bunurile
personale a soţilor, potrivit art.22 din Codul familiei, se atribuie bunurile ce au aparţinut fiecăruia
dintre soţi până la încheierea căsătoriei şi bunurile primite în dar, obţinute prin moştenire sau în
baza altor convenţii gratuite de către unul dintre soţi în timpul căsătoriei, precum şi lucrurile de uz
personal (îmbrăcămintea, încălţămintea şi alte obiecte), indiferent de timpul şi modul de
dobândire, cu excepţia bijuteriilor de preţ şi altor obiecte de lux. Pentru determinarea unui bun ca
fiind proprietate personală a unuia dintre soţi, urmează a fi concretizată data la care a fost dobândit
bunul. Dacă această dată va fi anterioară datei la care a fost încheiată căsătoria, acest bun va avea
calitatea de bun personal. Proprietatea moştenită va aparţine soţului care a avut vocaţia succesorală

9
Filipescu I.P., Noţiunea de patrimoniu şi relaţiile dintre soţi privind bunurile şi datoriile lor, în Dreptul, 1993, nr.3,
p.37.

8
la momentul deschiderii ei, indiferent de faptul că el era căsătorit. Excepţie de la această regulă
poate fi succesiunea testamentară, dacă în testament au fost indicaţi ambii soţi10.
Astfel, nu orice bun dobândit în timpul căsătoriei va fi inclus în categoria bunurilor comune,
ci doar acela care întruneşte cumulativ condiţiile enunţate, inclusiv condiţia că nu este un bun
personal. Excepţie de la această regulă instituie art.23 din Codul familiei, potrivit căruia bunurile ce
aparţin fiecăruia dintre soţi pot fi recunoscute de instanţa judecătorească proprietate în devălmăşie a
acestora, dacă se va stabili că, în timpul căsătoriei, din contul mijloacelor comune ale soţilor sau al
mijloacelor unuia dintre soţi, sau în urma muncii numai a unuia dintre soţi, valoarea acestor bunuri
a sporit simţitor (reparaţie capitală, reconstrucţie, reamenajare etc.). Întrebare care apare în legătura
cu cele menţionate, poate oare un astfel de bun fi împărţit prin înţelegerea comună a soţilor
încadrată intr-un contract de împărţire. Teoretic, răspunsul este afirmativ, cu condiţia că soţii
prezintă dovezi suficiente pentru confirmarea sporirii simţitoare a valorii bunului personal a unuia
dintre soţi în timpul căsătoriei, dar practic, în cazul în care contractul de împărţire se autentifică, pot
apărea dificultăţi în legătura cu volumul probelor necesare pentru confirmarea sporirii valorii şi
aprecierea lor de către notar.
În literatura de specialitate este expusă ideea potrivit căreia soţii în baza acordului trebuie să
împarte nu numai bunurile comune dar și datoriile, prin urmare contractul de împărţire trebuie să
prevadă alături de bunurile care vor trece în proprietatea exclusivă a fiecăruia şi obligaţiile faţă de
persoanele terţe pe care le vor executa fiecare dintre ei 11. Ne alăturăm la această ideea, şi susţinem
că nimic nu împiedică soţii din Republica Moldova să prevadă în contract de împărţire nu numai
chestiuni referitoarea la bunurile comune, ci şi referitoare la modul de împărţire a datoriilor
comune, iar art.26 alin. (3) din Codul Familiei chiar conţine prevederi în acest sens. Vom mai
adăugă că anume un astfel de contract, cu clauze referitoare la împărţirea în întregime atât a
bunurilor cât şi datoriilor comune a soţilor, trebuie să fie prezentat instanţei judecătoreşti în sensul
art. 38 din Codul familiei, în scopul evitării eventualelor conflicte în viitor atât din partea soţilor,
cât şi din partea creditorilor soţilor.
Efectele împărţirii sunt stabilite în art. 564 alin. 1 Cod Civil, care prevede că din momentul
împărţirii fiecare coproprietar devine proprietarul exclusiv al bunului sau al sumei de bani atribuite.
Consecinţa este că actul juridic de partaj marchează un transfer de drepturi între coproprietari, ceea
ce accentuează caracterul de dispoziţie al acestuia12. În literatura de specialitate există mai multe
opinii referitoare la caracterul acestui acord de împărţire. Doctrina autohtonă susţine că actul de
împărţire a bunului comun este un act declarativ de drepturi, aceasta înseamnă că în cazul împărţirii
nu are loc un transfer de drepturi între titularii dreptului de proprietate comună pe cote-părţi, ci

10
Cebotari V., Dreptul familiei, ed. a III-a., revăzută şi completată, USM, Chişinău, 2014, p.112.
11
Крашенинников П.В., Семейное право. Москва: Статут, 2008
12
Moise A.A., Scurte consideraţii despre partajul voluntar în sistemul noului Cod civil //Dreptul 11/58, 2012

9
acestora le este recunoscut dreptul pe care ei l-au avut în proprietatea comună. După regula generală
instituită în alin(1), coproprietarul va deveni prorietar exclusiv al bunului mobil din momentul
împărțirii bunului. Dacă sunt împărțite bunurile imobile, atunci dreptul de proprietate asupra părții
din bunul comun apare din momentul înregistrării împărțirii în registrul bunurilor imobile, respectiv
o asemenea împărțire va fi opozabilă terților din momentul înregistrării în registrul bunurilor
imobile 13.
Alți autori consideră că „în cazul împărțirii bunurilor comune în timpul căsătoriei sau la
desfacerea acesteia nu se produce efectul declarativ, fiind vorba de o proprietate comună
organizată”14. Într-o altă opinie se susține că, „bunul supus împărțirii devine propriu pe data
împărțirii. Efectul declarativ al împărțirii se produce deci când aceasta intervine după desfacerea
căsătoriei. În această din urmă situație, împărțirea bunurilor comune retroactivează până la data
desfacerii căsătoriei. Hotărârea de partaj are un caracter executoriu, indiferent dacă prin acțiune s-a
cerut sau nu predarea efectivă a bunului și chiar dacă instanța nu a dispus predarea”15.
În doctrina română contemporană s-a expus opinia că „ la partaj are loc transferul dreptului
de proprietate asupra cotei-părţi ideale din dreptul de proprietate comună, ceea ce confirmă
caracterul translativ al contractului de împărţire16. în schimb, dacă este vorba despre transferul unor
cote-părţi, care mai este diferenţa dintre partajul voluntar şi alte operaţiuni juridice? Noi credem că
niciuna, iar regulile juridice aplicabile vor fi cele trasate pentru operaţiunile juridice respective, la
care se vor adăuga (eventual, ca norme derogatorii) regulile trasate în materia partajului voluntar.
Aceasta pentru că respectiva împărţeală în prezent nouă nu ni se pare altceva decât o modalitate de
a pune capăt stării de coproprietate, indiferent de mecanismul juridic prin care această încetare are
loc.
În concluzie vom menţiona, că împărţirea benevolă a bunurilor proprietate comună în
devălmăşie în timpul căsătoriei nu încetează dobândirea proprietăţii comune în devălmăşie de către
soţi. Excepţie este cazul când soţii încheie un contract matrimonial imediat după împărţirea
bunurilor comune. Prezenţa contractului de împărţire benevolă a bunurilor comune în devălmăşie
este binevenită în legislaţie, deoarece el scuteşte soţii de procedura judiciară de lungă durată,
costisitoare şi anevoioasă, care comportă numeroase cheltuieli şi neplăceri. Esenţa şi specificul
relaţiilor de familie, spre deosebire de alte relaţii private, suportă un grad ridicat de afecţiune şi
încredere între subiecţii acestor relaţii, de aceea perfecţionarea legislaţiei, prin posibilitatea
încheierii contractelor, este un domeniu continuu de activitate al oricărui jurist.

13
Baieș S., Comentariul Codului civil al Republicii Moldova. Voi. I (art.363). Chişinău: Arc, 2005, p.649-650
14
Eliescu M.,Transmisiunea și importanța moștenirii, București, Editura Academiei, 1966, p.285
15
Filipescu I.P. Tratat de dreptul familiei. București , ALL BECK, 2000,p.265
16
Moise A A., Scurte consideraţii despre partajul voluntar în sistemul noului Cod civil... op.cit., p.52

10
3.Contractului privind plata pensiei de întreţinere.
Contractul privind plata pensiei de întreţinere este reglementat de art. 92 Codul Familiei, din
conţinutul căruia deducem că este un contract civil, care se încheie în formă autentică intre persoana
care datorează întreţinere şi persoana care are dreptul la întreţinere privind mărimea, condiţiile şi
modul de plată a pensiei de întreţinere. Contractul menţionat a apărut în legislaţia Moldovei odată
cu intrarea în vigoare a Codului Familiei, adoptat prin Legea Nr. 1316-XIV din 26 octombrie 2000,
însă natura lui juridică a provocat şi mai provoacă discuţii aprinse. Esenţa acestor discuţii se axează
pe întrebarea dacă contractul privind plata pensiei de întreţinere este unul civil sau de altă natură.
Cea mai răspândită opinie constă în faptul că contractul privind plata pensiei de întreţinere este un
contract civil17. În sprijinul acestei opinii se face trimitere la trăsăturile specifice contractelor aşa ca
libertatea contractuală, consimţământul şi discernământul părţilor, îndreptarea voinţei părţilor spre
stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor, ce reies din acest contract, forma
autentică obligatorie nu numai a contractului, dar şi a tuturor modificărilor şi rezilierii contractui.
Într-o altă opinie, se menţionează că acest contract nu poate fi privit ca un contract civil, 18
considerentele aspectului juridic formal fiind următoarele. La încheierea, executarea, modificarea,
rezilierea şi declararea nulităţii contractului privind plata pensiei de întreţinere se aplică normele
Codului Civil şi pentru nerespectarea formei autentice sunt prevăzute consecinţe nefavorabile.
Totodată legislaţia stabileşte imposibilitatea punerii în gaj a creanţelor privind plata pensiei de
întreţinere. De asemenea, stabilind prioritatea raporturilor contractuale, legiuitorul în scopul
protejării şi asigurării părţii social vulnerabile a stabilit unele limite. Astfel, este expres prevăzut că
numai în lipsa unui acord sau existenţei unui litigiu părţile obligaţiei de întreţinere se pot adresa în
instanţa de judecată. Cunoaştem că în orice contract drepturile şi obligaţiile părţilor se nasc din
momentul încheierii contractului, adică din momentul când părţile au convenit asupra clauzelor
esenţiale. Deci, până la acel moment între ei nu există drepturi şi obligaţii, ceea ce nu este
caracteristic pentru contractul privind plata pensiei de întreţinere, deoarece între membrii familiei
această obligaţie există in virtutea legii. De exemplu, dacă un copil este născut obligaţia părinţilor
de a-l întreţine, de a avea grijă de acest copil, de a-l educa etc., reiese din lege, nu dintr-un contract
încheiat între copii şi părinţi. Astfel se subliniază că contractul privind plata pensiei de întreţinere se
încheie în scopul garantării plăţii întreţinerii pentru membrii familiei care sunt minori sau inapţi de
muncă. Fiind încheiat în scris şi autentificat notarial contractul are forţa unui titlu executoriu. Şi
dacă părţile vor încheia contractul privind plata pensiei de întreţinere cu clauza principală ca
mărimea întreţinerii pentru copilul minor să fie o pătrime din venitul părintelui debitor, ce anume
din această „înţelegere” a părţilor va corespunde condiţiilor unui contract? De fapt obligaţia

17221
Гражданское право.Учебник.Часть 3.// Под ред. А.П.Сергеева и Ю.К.Толстого. Москва. Проспект. 2010. p.
451
18
. Капитова О.В.Правовая природа механизма алиментирования в семейном праве. Москва.2010. p. 57

11
părinţilor de aşi întreţine copiii apare din momentul naşterii copilului, iar cuantumul pensiei de
întreţinere, cât şi periodicitatea plăţilor este prevăzută de legislaţie. Deci, în aşa situaţie conţinutul
contractului este pe deplin preluat din legislaţie, iar efectul lui va fi doar ca modalitate de plată
benevolă.
Ne raliem la opinia că contractul privind plata pensiei de întreținere este unul civil. Aceasta
reiese din prevederile art.94 alin.1 Codului Familiei „contractul privind plata pensiei de întreţinere
se încheie, se execută, se modifică, se reziliază şi se declară nul în conformitate cu normele Codului
Civil”.Contractul menţionat ca şi alte contracte civile reprezintă acordul de voinţă al părţilor şi
include în sine o anumită libertate la alegerea soluţiilor posibile şi varietăţilor comportamentului
părţilor acestui contract. Forma contractului, fiind stabilită autentică, este reglementată nu doar de
Codul Civil, ci şi de Legea privind procedura notarială nr. 246 din 15 noiembrie 2018 şi în
dependenţă de obiectul contractului privind plata pensiei de întreţinere pot fi aplicate şi alte acte
normative. În sprijinul acestei afirmaţii este şi opinia conform căreia contractul privind plata pensiei
de întreţinere este una din varietăţile contractului civil, care este reglementat de normele legislaţiei
civile şi familiale în baza regulilor privind coraportul normelor generale şi speciale. 19 Astfel art.4
Codul Familiei stipulează că „pentru reglementarea relaţiilor personale nepatrimoniale şi
patrimoniale dintre membrii familiei, prevăzute la art.3, nereglementate de legislaţia familială, se
aplică legislaţia civilă în măsura în care aceasta nu contravine esenţei relaţiilor familiale”.
Contractul privind plata pensiei de întreţinere este un contract independent, care are cercul
subiecţilor săi, obiectul, conţinutul, forma, termenul şi alte aspecte care îi sunt specifice şi care îl
delimitează de alte contracte civile. Cea mai apropiată asemănare contractul privind plata pensiei de
întreţinere o are cu contractul de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă şi contractul
de rentă.
Contractul privind plata pensiei de întreţienere este caracterizat ca un contract bilateral,
adică se încheie între două părţi: persoana care datorează întreţinerea, acesta fiind denumit debitorul
întreţinerii şi persoana care are dreptul la întreţinere, acesta fiind denumit creditorul întreţinerii.
Subiecte ale contractului pot fi persoanele fizice care datorează întreținerea și persoanele
fizice îndreptățite la întreținere. Contractul privind plata pensiei de întreţinere este un contract
uniobligaţional, adică numai una din părţi şi anume debitorul întreţinerii îşi asumă obligaţia de
întreţinere, cealaltă parte – creditorul întreţinerii – nu are obligaţii în baza acestui contract.
Un alt atribut al contractului privind plata pensiei de întreţinere este titlul gratuit, deoarece
debitorul se obligă să plătească întreţinerea în mărimea şi modul la care au convenit părţile şi nu
presupune careva obligaţii pentru creditorul întreţinerii.

19
Яхновец С. Соглашение об уплате алиментов // Судовы Вестник 1/30, 2009.p.29

12
În opinia unor savanţi, contractul privind plata pensiei de întreţinere este un contract
consensual, în sensul că obligaţia debitorului de a plăti pensia de întreţinere apare în momentul
încheierii contractului cu creditorul 20.
Din prevederile legale reiese că contractul privind plata pensiei de întreţinere are un caracter
solemn. Pentru ca contractul privind plata pensiei de întreţinere să fie valabil, este necesar, în
primul rînd, să fie acordul de voinţă al părţilor, în al doilea rînd, să fie respectate prevederile legii la
general şi, în particular, cele care se referă la forma contractului.
Forma contractului este expres prevăzută de art. 93 Codul Familiei, conform căruia forma
scrisă şi autentificată notarial este obligatorie. Nerespectarea acestor prevederi atrage nulitatea
contractului. Autentificarea notarială a contractului măreşte nivelul garanţiei drepturilor părţilor şi,
în primul rînd, ale creditorului întreţinerii21.
Forma scrisă şi autentificată notarial a contractului privind plata pensiei de întreţinere este
necesară pentru a asigura interesele esenţiale ale părţilor ce reies din obligaţia persoanei îndatorate
să plătească întreţinerea faţă de persoana îndreptăţită să o primească. Ea este o posibilitate garantată
de executare silită a obligaţiei de întreţinere. Contractul privind plata pensiei de întreţinere
autentificat notarial are aceeaşi putere ca şi titlul executoriu eliberat de instanţa judecătorească în
baza unei hotărîri privind încasarea pensiei de întreţinere şi urmează a fi executat în aceeaşi ordine.

De la această regulă există şi excepţii. Astfel, art. 324 alin. 2 Codul Civil prevede că, dacă una
dintre părţi a executat total sau parţial actul juridic pentru care se cere forma autentică, iar cealaltă
parte se eschivează de la autentificarea lui notarială, instanţa de judecată are dreptul, la cererea
părţii care a executat total sau parţial actul juridic, să-l declare valabil dacă el nu conţine elemente
care contravin legii. În acest caz nu se cere autentificarea notarială ulterioară a actului juridic.

În acest sens putem menţiona că, dacă din prevederile legale reiese că contractul privind plata
pensiei de întreţinere este un contract civil, atunci faţă de el pot fi aplicate dispoziţiile art. 324 alin.
2 Codul Civil, adică, dacă contractul a fost deja executat în timp ce cealaltă parte s-a eschivat de la
autentificare, nu se cere autentificarea notarială ulterioară. De exemplu, unul dintre părinţi care a
plecat din familie a încheiat un contract cu celălalt privind plata întreţinerii pentru copilul minor
prin transmiterea unei sume de bani care a şi fost transmisă, depusă într-o instituţie financiară prin
deschiderea unui cont pe numele copilului şi procurarea bunurilor. Contractul nu a fost autentificat,
deoarece mama copilului se eschiva de la prezentarea la notar. La cererea debitorului întreţinerii,
instanţa de judecată poate recunoaşte un astfel de contract ca fiind valabil.
20
Гражданское право. Учебник. Часть 3. / Под ред. Сергеева А. П. и Толстого Ю. К. – Москва: Проспект, 1999,
p. 451.
21
Комментарий к Семейному кодексу Российской Федерации. / Под общей ред. Крашенинникова П. В. и
Седугина П. И. – Москва, 1997, p. 206.

13
Conţinutul contractului privind plata pensiei de întreţinere constă în stabilirea cuantumului şi
a modului de plată a pensiei de întreţinere. Conform art. 95 Codul Familiei, cuantumul pensiei de
întreţinere stabilite prin contract se determină de către părţi la încheierea contractului. Părţile reies
din situaţia materială şi familială a debitorului întreţinerii, cît şi din necesităţile creditorului. La fel
pot fi luate în consideraţie şi alte circumstanţe, referitoare la o situaţie sau alta. De exemplu, dacă
pensia de întreţinere se acordă de către un soţ celuilalt soţ-cu o dizabilitate medie, poate fi luat în
vedere faptul că creditorul întreţinerii, fiind inapt de muncă parţial, prestează o muncă la domiciliu
având careva venituri, sau are o rudă care periodic îi acordă ajutor material, însă acestea sunt
insuficiente pentru a-i asigura nivelul decent de viaţă.
Deşi părţile sunt libere în stabilirea mărimii pensiei de întreţinere, conform art. 95 alin. 2
Codul Familiei în cazul copiilor minori această mărime nu poate fi mai mică decît cea staiblită în
art. 75 Codul Familiei, adică ¼ – pentru un copil; 1/3 – pentru doi copii; ½ – pentru trei şi mai mulţi
copii din salariu sau alte venituri ale părinţilor.
În opinia unor savanţi22, nici pentru copiii majori inapţi de muncă părţile nu pot să prevadă
un cuantum mai mic decît cel pe care copilul major inapt de muncă putea să-l primească la
încasarea pensiei de întreţinere în baza hotărîrii instanţei judecătoreşti.
Această limitare la stabilirea cuantumului pensiei de întreţinere atât pentru copiii minori, cît
şi pentru cei majori nu este o garanţie suplimentară pentru protecţia intereselor copiilor, deoarece
contractele privind plata pensiei de întreţinere nu sînt încuviinţate de către instanţele judecătoreşti.
Subiectele contractului pot stabili cuantumul pensiei de întreţinere pe cote-părţi; în procente
faţă de veniturile debitorului întreţinerii; într-o sumă bănească fixă plătită lunar, indiferent de faptul
ce fel de venituri are debitorul (permanente, periodice, stabile, neregulate, în valută străină etc.);
prin plata forfetară; prin transmiterea unor bunuri creditorului întreţinerii sau printr-o altă
modalitate convenabilă ambelor părţi.
Modul de plată a pensiei de întreţinere la fel poate fi stabilit de către părţi: prin achitarea
personală de către debitorul întreţinerii; prin achitarea de către debitor prin intermediul unei
persoane terţe; prin transfer poştal pe adresa de la domiciliu sau o altă adresă indicată de către
cealaltă parte; prin virament pe contul creditorului în bancă. Dacă lipseşte prevederea contractului
referitor la ordinea achitării pensiei de întreţinere, contractul poate fi prezentat la locul de muncă al
debitorului. Patronul este obligat să reţină mărimea indicată în contract şi să o transmită sau să o
transfere creditorului întreţinerii într-un termen de cel mult 3 zile de la data fixată pentru plata
salariului. Cheltuielile pentru transfer vor fi acoperite din contul debitorului.
În contract poate fi prevăzută clauza privind posibilitatea indexării pensiei de întreţinere.
Prevederea dată are o importanţă majoră, aşa cum în condiţiile inflaţiei mărimea pensiei de
22
Антокольская М. В. Семейное право. - Moсква, Юристь, 1996, p. 257.

14
întreţinere se devalorează şi nu corespunde cheltuielilor efectuate pentru întreţinerea creditorului.
Novaţia dată a legislaţiei familiale poate aduce la minimalizarea acţiunilor judiciare cu privire la
stabilirea, recalcularea şi incasarea pensiei de întreţinere.
Contractul privind plata pensiei de întreţinere poate fi modificat sau reziliat în orice moment
în baza acordului dintre părţi. Conform art. 94 alin. 2 Codul Familiei, modificarea sau rezilierea
contractului se perfectează în scris şi se autentifică notarial.
Necesitatea modificării contractului poate fi diferită şi poate surveni în orice moment, de
exemplu, atunci cînd s-au schimbat veniturile debitorului sau creditorului, s-a mai născut un copil
care necesită întreţinere, s-a îmbunătăţit starea sănătăţii sau cea materială a creditorului etc.
Legislaţia în vigoare nu admite modificarea şi rezilierea contractului privind plata pensiei de
întreţinere în mod unilateral. Totodată art. 94 alin. 4 Codul Familiei stipulează că “…partea
interesată poate porni în instanţa judecătorească o acţiune privind modificarea sau rezilierea
acestuia”. Temei pentru intentarea acţiunii pot fi: de exemplu, schimbarea esenţială a situaţiei
materiale sau familiale a părţilor şi, ca rezultat, neexecutarea obligaţiilor de către debitor, ceea ce
lezează substanţial creditorul. Se consideră motiv întemeiat pentru rezilierea contractului privind
plata pensiei de întreţinere atunci cînd, luîndu-se în consideraţie toate împrejurările cazului şi
interesele ambelor părţi, nu se poate pretinde nici uneia dintre ele continuarea raporturilor
contractuale.
Prin reziliere forţa juridică a contractului încetează pentru viitor şi sumele întreţinerii plătite
nu se restituie. Altele sînt consecinţele în urma declarării nulităţii contractului privind plata pensiei
de întreţinere.
Contractul privind plata pensiei de întreţinere poate fi declarat nul total sau parţial de către
instanţa judecătorească în baza temeiurilor prevăzute de legislaţia civilă.

Declararea contractului privind plata pensiei de întreţinere ca fiind nul, înseamnă că el nu


produce efectele juridice spre care a fost îndreptat. Totodată trebuie de menţionat că sumele
întreţinerii plătite creditorului nu se reîncasează, cu excepţia prevăzută în art. 107 alin. 1 lit. „b”
Codul Familiei şi anume în cazul declarării nulităţii contractului privind plata pensiei de întreţinere
încheiat ca urmare a constrîngerii fizice sau morale din partea creditorului întreţinerii.
Articolul 94 alin. 5 Codul Familiei prevede şi cazuri speciale de declarare a nulităţii
contractului privind plata pensiei de întreţinere care reies din principiile de bază ale legislaţiei
familiale, îndreptate spre ocrotirea intereselor membrilor minori ai familiei şi ai celor inapţi de
muncă. Astfel, v-a fi declarat nul contractul privind plata pensiei de întreţinere care contravine
intereselor copilului minor sau major incapabil, ceea ce se stabileşte de către instanţa judecătorească
în fiecare caz concret. Nulitatea contractului în aceste cazuri poate fi cerută de reprezentaţii legali ai
copilului, și autoritatea tutelară.

15
În contract pot fi prevăzute clauzele privind răspunderea părţilor în caz de încălcare a
termenilor de plată sau de eschivare de la executarea obligației. Clauzele contractului privind plata
pensiei de întreţinere se sting la expirarea duratei acestuia sau în urma decesului uneia dintre părţi. .
Importanţa acestui contract constă în faptul că el asigură realizarea drepturilor şi obligaţiilor
părţilor, fiind totodată o garanţie suplimentară în menţinerea relaţiilor dintre membrii familiei la un
nivel civilizat fără a apela la instanţa judecătorească.
4. Contractul privind determinarea părintelui cu care va locului copilul minor şi
exercitarea drepturilor părintești de către părintele care locuieşte separat.
Una din consecinţele inevitabile ale desfacerii căsătoriei este aceea că minorii rezultaţi din
căsătorie vor fi încredinţaţi spre creştere şi educare unuia dintre părinţi. Aceasta nu înseamnă, însă,
că celălalt părinte nu poate să aibă legături personale cu copiii săi. Dreptul de a avea legături
personale cu minorul intră în conţinutul drepturilor părinteşti şi este prevăzut de Codul Familiei.
Modalităţile de exercitare a acestui drept sunt: vizitarea copilului la locuinţa părintelui căruia i-a
fost încredinţat; lăsarea copilului în vizită la locuinţa părintelui căruia i-a fost încredinţat; vizitarea
copilului la şcoală; petrecerea vacanţelor şcolare la ambii părinţi. Dreptul de a avea legături cu
copilul trebuie exercitat în aşa fel încît să nu aibă o influienţă negativă asupra creşterii copilului.23
Părinţii trebuie să stabilească un program de comun acord, deoarece interesul copiilor impune
ca aceştia să nu fie afectaţi de relaţiile tensionate ale părinţilor. In prezent, este posibil ca părţile să
se adreseze unui mediator profesionist, care să ajute părţile să găsească o soluţie, înainte de a ajunge
la instanţa de judecată (art.31 al Legii cu privire la mediere din 2007). Deşi legea este nouă nu
există practică în aceste cazuri, şi litigiile apărute între părţi privind exercitarea drepturilor părinteşti
se soluţionează de către autoritatea tutelară, iar decizia ei poate fi atacată în instanţa de judecată. De
cele mai deseori această acţiune se soluţionează pozitiv, în hotărîrea instanţei de judecată se indică
ordinea de participare a părintelui la educarea copilului, durata şi locul comunicării acestuia cu
copilul. Dacă părintele căruia i s-a încredinţat copilul minor spre creştere şi educare încalcă
programul stabilit de instanţa de judecată privind participarea celuilalt părinte la creşterea şi
educarea copilului, atunci părintele care trăieşte separat poate să se adreseze cu o acţiune de a-i
transmite lui copilul spre creştere şi educare, instanţa va modifica această măsură doar dacă aceasta
nu contravine intereselor copilului şi, luând în considerare opinia lui, dacă are vîrsta de 10 ani.
Din 01.06.2018 în Codul familiei au fost introduce modificări, conform cărora căsătoria
dintre soții care au copii minori poate fi desfăcută la organul de stare civilă în cazurile când între
aceștia nu există neințelegeri referitoare la partajul proprietății comune în devălmășie, la
întreținerea, educația și domiciliul copiilor minori comuni sau la întreținerea unuia dintre soți.
Această prevedere presupune încheierea de contracte privind fiecare cerință legală: contract de

23
A.I.Filipescu, I.P.Filipescu. Tratat de dreptul familiei. București, All BECK .2001, p.264

16
partajare a bunurilor comune în devălmășie; contract privind determinarea părintelui cu care vor
locui copii minori după divorț; contract privind modul de participare la educația copiilor minori a
părintelui care locuiește separat și alte acorduri (cum le denumește legiuitorul) ce pot apărea pe
parcurs.
Începând cu 01 martie 2019 și notarul are competența de a instrumenta procedura de
desfacere a căsătoriei prin acordul soților, în condițiile prevăzute de art. 41-42 din Legea nr. 246 din
15 noiembrie 2018 privind procedura notarială. Prin procedură notarială, poate fi desfăcută atât
căsătoria soților care nu au copii minori comuni, cât și a celor care au copii minori comuni. Este de
menționat că în fața notarului, pot fi instrumentate doar procedurile lipsite de natură litigioasă,
reieșind din caracterul necontencios al activității acestuia. Astfel, în cazul în care între soți, vor
exista contradicții sau dacă acordul lor contravine intereselor copiilor minori, notarul va respinge
cererea de desfacere a căsătoriei, iar soții se vor adresa în instanța de judecată.
În fața notarului, se v-a depune cerere de desfacere a căsătoriei din care să reieasă acordul
soților pentru desfacerea căsătoriei și lipsa oricăror litigii referitoare la copiii minori ai soților.
Printre acordurile pe care le pot încheia soții este și acordul sau contractul privind stabilirea
domiciliului copilului minor după desfacerea căsătoriei și acordul privind exercitarea drepturilor
părintești de către părintele care locuiește separat de copil. Acesta poate fi un singur contract care să
reglementeze toate raporturile dintre soți privind creșterea și educarea copiilor minori sau două
separate. Dacă e să analizăm esența drepturilor și obligațiilor părintești ar trebui din start să ne
orientăm la un singur contract care să cuprindă ambele subiecte ce sunt strâns legate între ele,
deoarece art. 51 din Codul Familiei prevede că fiecare copil are dreptul să locuiască în familie, să-și
cunoască părinții, să beneficieze de grija lor; are dreptul la educație din partea părinților, cu
excepția cazurilor când aceasta contravine intereselor copilului. Iar art. 58 alin. 1 Codul Familiei
prevede că „părinții au drepturi și obligații egale față de copii, indiferent de faptul dacă copiii sunt
născuți în căsătorie sau în afara ei, dacă locuiesc împreună cu părinții sau separat.
Conținutul contractului privind determinarea părintelui împreună cu care vor locui copiii
minori după divorț și exercitarea drepturilor părintești de către celălalt părinte constituie înțelegerea
părinților privind locul de trai al copiilor minori fie cu mama, fie cu tata. Părintele la care vor locui
copiii se stabilește numai în interesul copiilor, ținând cont de opinia acestora, de posibilitatea de a
crea condițiile necesare pentru buna educație, întreținere, instruire, dezvoltare armonioasă,
pregătire pentru viața de sinestătătoare24.
Părinții nu pot include în contract clauze care ar reglementa transmiterea copiilor spre
educare terțelor persoane, deoarece drepturile și obligațiile părinești, conform art.5 alin.2 sunt legate
de titularii lor și nu pot fi cedate persoanelor terțe. Indiferent de faptul că părinții locuiesc separat

24
Беспалов Ю., Семейно-правовое положение ребенка в Российской Федерации. Владимир, 2000, р.29

17
drepturile și obligațiile lor față de copiii minori sunt egale. Contractul poate conține clauze care să
reglementeze ordinea de participare la educația copiilor a părintelui care locuiește separat sau, după
cum am menționat mai sus, poate fi încheiat un contract separat prevăzut la art 64 alin.2 Codul
Familiei „părinții au dreptul să încheie un acord privind exercitarea drepturilor părintești de către
părintele care locuiește separat de copil”. Considerăm că încheierea unui singur contract privind
determinarea părintelui cu care va locui copilul și exercitarea drepturilor părintești de către
părintele care locuiește separat ar duce, din start, la înțelegerea corectă a legislației care stabilește
egalitatea părinților în drepturi și obligații față de copiii minori, spre deosebire de ideea a două
contracte care lasă să se înțeleagă că cel care a obținut domiciliul copiilor cu el ar avea mai multe
drepturi și el poate decide cum celălalt părinte va participa la comunicarea și educația copiilor
comuni.
Clauzele contractuale, în toate cazurile, trebuie să nu lezeze drepturile și interesele copiilor,
de aceea părinții nu se pot înțelege între ei în defavoarea acestora. Contractul poate fi încheiat fără
termen sau pentru un anumit termen cum ar fi spre exemplu, până la atingerea de către copil a
vârstei de 10 ani, iar în continuare, ținând cont de dorința lui. Clauzele contractului pot fi
desfășurate, avându-se în vedere interesele copiilor minori, dezvoltarea multilaterală a lor,
respectarea drepturilor prevăzute de Convenția ONU privind Drepturile copilului din 20 noiembrie
1989, inclusiv dreptul la comunicare cu rudele apropiate ale copiilor. Astfel în contract poate fi
prevăzut că cel mai mult timp copiii vor locui cu mama, în vacanță –la tata, iar în zilele de odihnă
vor vizita bunicii atât din partea mamei, cât și din partea tatălui. Mai pot fi încluse clauze
referitoarela: alegerea instituției preșcolare sau a formei de instruire școlară; ocupațiile facultative
ale copiilor conforme cu capacitățile acestora; formele de comunicare ale copiilor cu alte rude
apropiate; cât și clauze care au ca scop educația copiilor în conformitate cu morala societății și
valorile social umane ale statului în care locuiește familia.
Drepturile părintești sunt totodată și obligații, de aceea părinții nu pot să-și realizeze
drepturile după cum doresc, dar sunt obligați să le exercite, având în vedere interesele copiilor
minori. Astfel la stabilirea timpului de comunicare cu copilul a părintelui care locuiește separat se
va ține cont în exclusivitate de interesele copilului, în așa mod ca ei să nu fie distrași de la ore,
ocupații sportive, muzicale, odihna zilnică sau de noapte. Se va stabili și locul întâlnirii, fie la
domiciliul părintelui cu care locuiește, fie la domiciliul celuilalt sau la plimbare în locuri interesante
pentru copii etc.
Este de menționat, că dacă în contractele civile voința părților este cea care formează
conținutul contractilui, cu respectare cerințelor legale conform cărora clauzele incluse în contract nu
trebuie să contravină legii, ordinii publice sau bunelor moravuri, în contractele familiale voința
părților este îndreptată spre alegerea conduitei care, în cea mai mare parte este prevăzută de lege, iar

18
părțile sunt obligate să formuleze clauzele contractuale în așa mod ca să nu fie lezate drepturile și
interesele legale ale copiilor minori, ale celuilalt soț sau a altor membri ai familiei. De aici reiese că
acest contract este încheiat în scopul realizării principiului soluționării, pe cale amiabilă a tuturor
problemelor vieții de familie.

.
Procedura de desfacere a căsătoriei a soților care au copii minori comuni, concepuți sau
adoptați, presupune unele aspecte specifice. Pe lângă faptul că soții trebuie să declare despre
existența copiilor la momentul depunerii cererii de desfacere a căsătoriei, aceștia trebuie să indice și
modul de participare la educația și întreținerea acestora, precum și să stabilească domiciliul copiilor
minori.
Problema apărută în practica notarială se referă la stabilirea domiciliului copiilor minori.
Legea prevede că în cazul copilului care a atins vârsta de 10 ani, la stabilirea domiciliului acestuia,
trebuie în mod obligatoriu să se țină cont de opinia copilului, procedura notarială de desfacere a
căsătoriei stagnează la această etapă și nu poate realiza nici un progres, fiindcă legislația nu
reglementează modul în care va fi interogat un copil minor privind stabilirea domiciliului său, or
copiii care intră în contact cu legea trebuie tratați într-un mod ce ține seama de particularitățile
copiilor, scrie UNICEF. Notarul nu are competențe legale de audiere a minorilor, care în
conformitate cu legislația, se efectuează în prezența unui psiholog, conform unor reguli speciale.
Astfel, pentru a putea emite o încheiere de desfacere a căsătoriei, notarul se află în situația în care ar
trebui să aleagă răul mai mic dintre cele două: ori să se încredințeze deciziei soților, fără a întreba și
opinia copilului, ori să parcurgă la interogarea copilului minor, ceea ce la fel nu este o inițiativă
plauzibilă, ambele variante fiind categoric detașate de lege.
Situație în care colacul de salvare ar putea fi autoritatea tutelară, aceasta declară că nu are
nici o competență legală în materia procedurii de desfacere a căsătoriei la notar, chiar dacă
interesele copiilor minori ar putea fi afectate în aceeași măsură ca și atunci când cauza de desfacere
a căsătoriei se află pe rol în instanța de judecată. Și, deci, rămâne ca notarul să se încredințeze
deciziei soților care doresc desfacerea căsătoriei și să autentifice contractul încheiat de ei.
Odată încheiat contractul privind determinarea părintelui cu care va locui copilul și
exercitarea drepturilor părintești de către părintele care locuiește separat are forță obligatorie
pentru ambii părinți. Aceasta însă nu înseamnă că domiciliul copiilor nu poate fi schimbat pe
parcurs reieșind din interesele copiilor minori. O astfel de clauză poate fi inclusă inițial în contract,
dar dacă nu a fost inclusă, atunci contractul poate fi modificat sau reziliat de către părți în mod
benevol. În caz de apariție a unui litigiu între părți, acesta urmează a fi soluționat de către instanța
de judecată cu suportul autorității tutelare, reieșind din interesele copiilor minori.

19
Evaluare:
1.Identificați contractele de căsătorie și familie;
2.Analizați natura juridică a contractelor care reglementează raporturile de familie;
3.Caracterizați contractul privind partajul benevol al bunurilor comune ale soților;.
4.Stabiliți condițiile și conținutul contractului privind plata pensiei de întreținere;
5.Analizați contractul privind determinarea părintelui cu care va locui copilul și exercitarea
drepturilor părintești de către părintele care locuiește separat;
6.Formulați noi temeiuri pentru posibilitatea reglementării contractuale a raporturilor de
familie;
Bibliografie:

1.Adam. Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. Bucureşti: ALL Beck, 2004,
2. Антокольская М. В. Семейное право. - Moсква, Юристь, 1996,
3. Baieș S., Comentariul Codului civil al Republicii Moldova. Voi. I (art.363). Chişinău: Arc, 2005,
4.Cebotari S., Aspecte generale privind corelația dintre contractele civile și contractele familiale în
Dreptul privat ca factor în dezvoltarea relațiilor economice, tradiții, actualitate și perspective.-
Chișinău, CEP USM, 2014.
5.Беспалов Ю., Семейно-правовое положение ребенка в Российской Федерации. Владимир,
2000,
6.Filipescu I.P., Filipescu A.I. Tratat de dreptul familiei. București, All BECK . 2001
7.Eliescu M.,Transmisiunea și importanța moștenirii, București, Editura Academiei, 1966,
8. Гражданское право. Учебник. Часть 3. / Под ред. Сергеева А. П. и Толстого Ю. К. –
Москва: Проспект, 1999,
9.Комментарий к Семейному кодексу Российской Федерации. / Под общей ред.
Крашенинникова П. В. и Седугина П. И. – Москва, 1997,
10.Капитова О.В.Правовая природа механизма алиментирования в семейном праве.
Москва.2010.
11.Крашенинников П.В., Семейное право. Москва: Статут, 2008
12.Moise A.A., Scurte consideraţii despre partajul voluntar în sistemul noului Cod civil //Dreptul
11/58, 2012
13. Pînzari V., Dreptul familiei. - București. Universul juridic, 2015,
14.Яхновец С. Соглашение об уплате алиментов // Судовы Вестник 1/30, 2009

20