Afară-i toamnă

Afară-i toamnă, frunza 'mprăştiată,

Iar vântul svârlă 'n geamuri grele picuri;
Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri
Şi într'un ceas gândeşti la viaţa toată.

Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,

N'ai vrea ca nimeni 'n uşa ta să bată;
Dar şi mai bine-i, când afară-i sloată,
Să stai visând la foc, de somn să picuri.

Şi eu astfel mă uit din jet de gânduri,

Visez la basmul vechiu al zânei Dochii,
În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;

De odat'aud foşnirea unei rochii,

Un moale pas abia atins de scânduri...
Iar mâni subţiri şi reci mi-acoper ochii.

minescu
ate

nveseleşte, când toţi aci se-ncântă,

au plăcerea şi zile fără nori,
mai plânge, în doru-i se avântă
ulci plaiuri, la câmpii-i râzători.

ea, ce geme de durere,

ela, ce cântă amorţit,
tristă, ce n-are mângâiere,
ce arde de dor nemărginit.

ăd acuma natala mea vâlcioară

ristalul pârăului de-argint,
u atâta iubeam odinioară:
nebră, poetic labirint;

o dată colibele din vale,

un aer de pace, liniştiri,
n taină plăceri mai naturale,
oase, poetice şoptiri.
 m o casă tăcută, mitutică,
natală, ce undula în flori,
c la munte în sus cum se ridică,
a sa frunte în negură şi nori.

sc o dată câmpia-nfloritoare,
copile şi albe le-a ţesut,
ă copila-mi murmurare,
mi june, zburdarea mi-a văzut.

ptire a râului, ce geme,

e-l întoană al păsărilor cor,
cadenţă a frunzelor, ce freme,
o-n mine şoptiri de-un gingaş dor.

ferice de-aş fi încă o dată

ubită, în locul meu natal,
ezice cu mintea-nflăcărată
i, visări de-un ideal.

a, ce răspânde teroare-n omenire,

brânde gheţoasele-i fiori,
doarme în dulce liniştire,
ite m-ar duce către nori.