Procesul civil.

Judecata în primă
instanță

Grefier,
Coca Iuliana

Judecătoria Galați
- 2022 -
 Cuprins

Introducere................................................................................................................................3
I. Etapa scrisă............................................................................................................................3
1.Cererea de chemare în judecată............................................................................................4
2.Întâmpinarea.........................................................................................................................5
3. Cererea reconvenţională......................................................................................................6
II. Cercetarea procesului........................................................................................................11
III. Dezbaterea în fond a procesului......................................................................................12
IV. Deliberarea şi pronunţarea hotărârii.............................................................................13
Bibliografie..............................................................................................................................14

2
Introducere
Conceptul de „proces” desemnează cadrul formal în care se soluţionează diferendul
dintre părţi. În continuare, procesul civil este activitatea desfăşurată de către instanţă, părţi,
organe de executare şi alte persoane sau organe care participă la înfăptuirea de către
instanţele judecătoreşti a justiţiei în pricinile civile, în vederea realizării sau stabilirii
drepturilor şi intereselor civile deduse judecăţii şi executării silite a hotărârilor judecătoreşti
sau a altor titluri executorii, conform procedurii prevăzute de lege.
Pornind de la definiţia procesului civil, observăm că acesta se desfăşoară în două faze:
faza judecăţii şi faza executării silite. Cea din urmă va lipsi în cazul în care dispoziţiile
hotărârii executorii sunt respectate de bunăvoie, după cum şi faza judecăţii poate lipsi atunci
când creditorul deţine un titlu executoriu împotriva debitorului.
Judecata în primă instanţă cunoaşte, de regulă, patru etape: etapa scrisă, etapa
cercetării procesului, etapa dezbaterilor şi etapa deliberării şi pronunţării hotărârii.
Faza judecăţii este împărţită, la rândul ei, în patru etape:
I. Etapa scrisă;
II. Cercetarea procesului;
III. Dezbaterea în fond a procesului;
IV. Deliberarea şi pronunţarea hotărârii.
I. Etapa scrisă
Etapa scrisă se deschide odată cu introducerea unei cereri de chemare în judecată de
către reclamant, prin intermediul căreia formulează o pretenţie faţă de pârât. Ca urmare a
comunicării cererii de chemare în judecată de către pârât acesta din urmă poate formula
întâmpinare. Întâmpinarea reprezintă un act de procedura prin care pârâtul se apără împotriva
pretenţiei reclamantului, urmând ca acesta din urmă să formuleze răspuns la întâmpinare. În
unele cazuri, pârâtul poate adopta o poziţie ofensivă şi formulează pretenţii proprii faţă de
reclamant, prin intermediul unei cereri reconvenţionale.
Etapa scrisă are ca scop informarea reciprocă a părţilor cu privire la mijloacele de
probă şi motivele de fapt şi de drept pe care le vor folosi pentru a-şi întemeia pretenţiile şi
apărările. Totodată, în virtutea principiului disponibilităţii, părţile stabilesc limitele în care se
va desfăşura procesul prin formularea actelor de procedură specifice acestei etape, respectiv
cererea de chemare în judecată, întâmpinarea (şi cererea reconvenţională, dacă este cazul) şi
răspunsul la întâmpinare.

3
 1. Cererea de chemare în judecată (art. 194-200 c.proc.civ.)
Instanţa este sesizată, de regulă, prin cererea de chemare în judecată formulată de către
reclamant, în care acesta stabileşte cine are calitatea de pârât, prezintă situaţia de fapt,
pretenţiile şi arată probele pe care îşi întemeiază pretenţiile. Există şi situaţii de excepţie în
care judecătorul coboară din jilţul specific, declanşând activitatea judiciară din oficiu, aşa cum
se poate întâmpla în materia punerii sub interdicţie, potrivit dispoziţiilor coroborate ale art.
165 şi art. 111 C.Civ.
În situaţii expres prevăzute de legi speciale, actul de sesizare a instanţei poate purta o
altă denumire, ca, de exemplu, plângerea din materia contravenţională potrivit O.G. nr.
2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor sau contestaţia din materia achiziţiilor
publice, potrivit Legii nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a
contractelor de achiziţie publică. Aşa cum s-a arătat, în astfel de situaţii instanţa este sesizată
cu controlul unor acte emise de organe din afara sistemului judecătoresc în scopul asigurării
accesului liber la justiţie.
Cererea de chemare în judecată trebuie să conţină elementele prevăzute de art. 194
C.proc.civ., să fie însoţită de dovada achitării taxei de timbru, dacă este cazul, şi să fie depusă
într-un număr suficient de exemplare necesar comunicării celorlalte părţi, plus unul pentru
instanţă.
Pentru a se evita comunicarea către partea cealaltă a unei cereri informe cu privire la
care aceasta nu şi-ar putea formula o apărare completă, precum şi punerea pe rolul instanţelor
a unor asemenea cereri care, dacă li s-ar da curs, ar conduce la tergiversarea judecăţii şi la
cheltuieli inutile, în special în sarcina părţii adverse, Codul de procedură civilă reglementează
în art. 200 procedura regularizării. În cadrul acestei proceduri, adică de îndată ce a fost
repartizat dosarul unui complet şi înainte ca cealaltă parte să afle despre existenţa cererii, dacă
instanţa va constata anumite nereguli ale cererii de chemare în judecată, îi va comunica
reclamantului să remedieze neregulile într-un termen de cel mult 10 zile, sub sancţiunea
anulării cererii.
Dacă cererea este anulată, reclamantul poate formula cerere de restituire a taxei
judiciare de timbru, potrivit art. 45 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru,
şi îi va fi restituită jumătate din sumă. Evident, această menţiune este valabilă doar dacă
cererea nu a fost anulată tocmai din cauza neplăţii taxei judiciare de timbru.

4
 2. Întâmpinarea (art. 205-210 c.proc.civ.)
Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute pentru cererea de chemare în judecată, aceasta îi va
fi comunicată pârâtului căruia i se va pune în vedere obligaţia de a depune întâmpinare în termen de 25
zile de la comunicare, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca
excepţii, în afara celor de ordine publică.
Spre exemplu, dacă nu este invocată în întâmpinare, excepţia de necompetenţă teritorială
relativă nu mai poate fi invocată ulterior. Excepţia prevăzută de art. 112 C.proc.civ. prevede că, dacă
un pârât a fost chemat în judecată numai în scopul sesizării instanţei competente pentru el, oricare
dintre pârâţi poate invoca necompetenţa la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate
în faţa primei instanţe. Această excepţie are ca ipoteză posibilitatea reclamantului de a introduce o
cerere de chemare în judecată a mai multor pârâţi la oricare dintre instanţele în circumscripţia cărora
domiciliază aceştia (competenţă alternativă).
O altă excepţie relativă pentru care este prevăzut un regim de invocare diferit este excepţia
prescripţiei care, potrivit art. 2513 C.civ., poate fi invocată prin întâmpinare sau, în lipsa invocării,
cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.
Cu privire la probe, dacă nu au fost propuse în întâmpinare, ar mai putea fi propuse ulterior de
către părţi doar în condiţiile art. 254 alin. 2 C.proc.civ (e.g.: părţile sunt de acord, administrarea probei
nu duce la amânarea judecăţii). Cu prilejul sesizării în vederea pronunţării asupra unei excepţii de
constituţionalitate privitoare la sancţiunea decăderii din dreptul de a mai propune probe şi invoca
excepţii, Curtea Constituţională a României a statuat 6 că aceasta urmăreşte un scop legitim, respectiv
disciplinarea părţilor şi asigurarea celerităţii judecării cauzei, constatând că astfel se asigură părţilor un
cadru procesual stabil, ceea ce determină o previzibilitate sporită în privinţa desfăşurării ulterioare a
procesului.
Întâmpinarea este actul de procedură prin care pârâtul se apără, în fapt şi în drept, faţă de
cererea de chemare în judecată şi trebuie să cuprindă elementele prevăzute la art. 205 alin. 2
C.proc.civ. Obligativitatea acesteia este şi o expresie a principiului contradictorialităţii, enunţat în art.
14 alin. 2, potrivit căruia părțile trebuie să își facă cunoscute reciproc și în timp util motivele de fapt și
de drept pe care își întemeiază pretențiile și apărările, precum și mijloacele de probă de care înțeleg să
se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să își poată organiza apărarea. Întâmpinarea se va depune
într-un număr suficient de exemplare pentru comunicarea către părţi, plus unul pentru instanţă.
De precizat este şi că, prin nedepunerea întâmpinării în termenul acordat, pârâtul va pierde şi
posibilitatea de a formula cereri de intervenţie forţată fără acordul celeilalte părţi (chemarea în
judecată a altei persoane, chemarea în garanţie, arătarea titularului dreptului).
Răspunsul la întâmpinare (art. 201 alin. 2 c.proc.civ.)- odată cu întâmpinarea,
reclamantului i se comunică şi obligaţia de a depune, în termen de 10 zile, un răspuns la
întâmpinare în care va răspunde apărărilor pârâtului şi îşi va contura mai bine pretenţiile

5
deduse judecăţii.Sancţiunea nedepunerii în termen este cea prevăzută de textul art. 185
alin. 1 C.proc.civ., anume decăderea din dreptul de a mai depune răspuns la
întâmpinare.
Răspunsul la întâmpinare nu se va comunica pârâtului, acesta luând cunoştinţă
despre act de la dosarul cauzei. După depunerea răspunsului la întâmpinare, sau împlinirea
termenului pentru depunerea acestuia sau după împlinirea termenului pentru depunerea
întâmpinării, judecătorul va fixa prin rezoluţie primul termen de judecată.

3. Cererea reconvenţională
Dacă întâmpinarea este actul de procedură prin care pârâtul se apără, cererea
reconvenţională este o contracțiune, un „contraatac” sau o „contraofensivă”, întrucât, prin
intermediul acesteia, pârâtul îşi poate valorifica un drept propriu faţă de reclamant. Totuşi,
pârâtul nu poate deduce judecăţii orice pretenţii împotriva reclamantului, ci este condiţionat ca acestea
să derive din acelaşi raport juridic sau să fie în strânsă legătură cu cel adus iniţial spre soluţionare.
Cererea reconvenţională este, practic, o cerere de chemare în judecată pe care pârâtul alege să
o formuleze în cadrul unui proces pendinte, ceea ce o încadrează în categoria cererilor incidentale.
Astfel, aceasta trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute pentru cererea de chemare în judecată şi
va fi soluţionată de aceeaşi instanţă odată cu cererea principală, operând, dacă este cazul, o prorogare
legală de competenţă. De asemenea, ea va fi comunicată reclamantului (care devine pârât în cadrul
cererii reconvenţionale) şi i se va pune în vedere obligaţia de a formula întâmpinare.
Cererea reconvenţională trebuie depusă odată cu întâmpinarea, sub sancţiunea decăderii din
dreptul de a mai formula o asemenea cerere, urmarea fiind că reclamantul nu ar putea fi obligat faţă
de pârât în acel proces. Se impune a fi făcută această precizare deoarece această decădere nu afectează
drepturile deduse judecăţii prin cererea reconvenţională, astfel că pârâtul va mai putea formula, în
continuare, o cerere principală împotriva reclamantului cu privire la acestea.
Caracterele cererii reconvenționale
 Caracter subsidiar
Cererea reconvenţională poate fi formulată şi ca o cerere subsidiară, în sensul că pârâtul
înţelege să-şi valorifice anumite drepturi numai în cazul când se admite acţiunea
reclamantului; în cadrul cererii reconvenţionale pot fi formulate una sau mai multe acţiuni,
astfel încât pot rezulta unul sau mai multe capete de cerere.
 Caracter facultativ
În valorificarea pretenţiilor proprii, pârâtul are două posibilităţi: pe de-o parte poate, pe cale
incidentală, să opteze pentru formularea unei cereri reconvenţionale sau, pe de altă parte,
poate declanşa un nou proces prin intermediul unei cereri principale. Optarea pentru calea
incidentală prezintă anumite avantaje, astfel:
6
  Nu mai este necesară declanşarea unui nou proces de judecată. Pretenţiile celor două
părţi, reclamant şi pârât, sunt asigurate soluţionării în cadrul unui singur proces.
 Odată cu soluţionarea pretenţiilor într-un singur cadru procesual se determină
realizarea unor economii de timp şi cheltuieli.
 Fiind o cerere incidentală, cererea reconvenţională este de competenţa instanţei
sesizate cu cererea principală şi astfel, competenţa de soluţionare aparţinând aceluiaşi
complet, determină condiţii pentru o mai bună judecată.
 Evitarea posibilităţii pronunţării unor hotărâri contradictorii.Ca excepţie de la
caracterul facultativ al cererii, este de precizat faptul că există situaţii în care pârâtul este
obligat să îşi valorifice pretenţiile pe calea cererii reconvenţionale. Astfel potrivit art.917 alin
(1) C.pro.civ, în cazul unui divorţ, “Soţul pârât poate să facă şi el cerere de divorţ, cel mai
târziu până la primul termen de judecată la care a fost citat în mod legal, pentru faptele
petrecute înainte de această dată. Pentru faptele petrecute după această dată, pârâtul va putea
face cerere până la începerea dezbaterilor asupra fondului în cererea reclamantului.
Tot ca excepţie de la caracterul facultativ al cererii, menţionăm faptul că în anumite
situaţii legea nu permite formularea unor pretenţii proprii de către pârât împotriva
reclamantului, declarând cererea reconvenţională inadmisibilă. Cu titlu de exemplu în cadrul
litigiilor având ca obiect acţiuni posesorii, precizăm art.1004 alin (2) C.proc.civ, potrivit
căruia, sunt inadmisibile cererea reconvenţională şi orice alte cereri prin care se solicită
protecţia unui drept în legătură cu bunul în litigiu.
Delimitare: cerere reconvențională – apărare – întâmpinare
Trebuie  menționat faptul că cererea reconvențională se deosebește de simpla apărare a
pârâtului formulată prin întâmpinare sau concluzii, astfel:
 Prin apărare, pârâtul are ca obiectiv fie respingerea cererii de chemare în judecată
îndreptată împotriva sa, fie admiterea acesteia doar în parte, formulând afirmații care să le
combată pe cele ale reclamantului. Prin apărarea în fond, pârâtul poate arăta că și-a executat
fie în totalitate  obligațiile contractuale asumate, fie doar o parte din acestea, urmărind
reducerea sau chiar neutralizarea pretențiilor reclamantului.
 În unele cazuri, pârâtul poate răspunde la cererea de chemare în judecată printr-o
cerere care prezintă, pe de-o parte, caracterul unei întâmpinări, iar pe de altă parte caracterul
unei cereri reconvenţionale (cunoscută în practică sub denumirea de “întâmpinare a-
reconvențională”). În această situaţie este necesar a se stabili o delimitare care să cuprindă cu
exactitate elementele ce alcătuiesc cererea reconvenţională, deoarece aceasta este supusă

7
timbrării la fel ca cererea de chemare în judecată, în vreme ce întâmpinarea nu este supusă
unui astfel de procedeu.
Așadar, în cazul în care pârâtul nu se limitează doar la respingerea pretenţiilor
reclamantului, ci urmăreşte obţinerea unui alt avantaj, va formula cerere reconvenţională.Prin
cererea reconvenţională pârâtul are posibilitatea de a pretinde tot ceea ce ar putea solicita şi
prin formularea unei cereri de chemare în judecată pe cale principală, întrucât aceasta are
natura juridică a unei adevărate cereri de chemare în judecată. Prin introducerea cererii
reconvenţionale se urmăreşte: neutralizarea obligaţiei pe care reclamantul a formulat-o
împotriva pârâtului, atenuarea obligaţiei pârâtului faţă de reclamant sau chiar obţinerea unei
obligări la plată a reclamantului.
Cuprinsul cererii reconvenţionale
Conform art. 209 alin. (3), cerere trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii precum
cele prevăzute pentru cererea de chemare în judecată, astfel încât este necesar să ne raportăm
la conţinutul art.194 C.proc.civ. Cererea va putea fi anulată în temeiul art. 196 C.proc.civ.,
pentru lipsa numelui şi prenumelui ori, după caz, a denumirii oricăreia dintre părţi, a
obiectului şi motivelor de fapt sau a semnăturii pârâtului ori a reprezentantului acestuia.
Bineînţeles, atunci când este cazul, cererea reconvenţională trebuie să fie timbrată în
aceleaşi condiţii în care ar fi fost timbrată dacă pretenţia era dedusă judecăţii pe cale
principală. Întrucât, art. 209 alin. (3) C.prc.civ, nu precizează faptul că cererea
reconvenţională trebuie să cuprindă elementele cererii de chemare în judecată, ci face
trimitere la îndeplinirea aceloraşi condiţii prevăzute pentru cererea de chemare în judecată,
drept care îi sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 200 C. proc. civ. Aceasta rezultând şi din art.
209 alin. (5) teza a-II-a conform cu care, dispoziţii art.201 se aplică în mod corespunzător.
Depunerea şi comunicarea
Acţiunile incidentale sunt cele care pot avea o existenţă de sine stătătoare, deci pot fi
formulate ca acţiuni principale, dar ele sunt formulate în cadrul unui proces deja pornit. Au
acest caracter cererea reconvenţională,cererea de intervenţie voluntară, cererea de intervenţie
forțată. Cererea reconvenţională se depune odată cu întâmpinarea, iar când întâmpinarea nu
este obligatorie, se va depune cel târziu la primul termen de judecată. Cererea reconvenţională
este comunicată reclamantului numai în momentul în care se constată că îndeplineşte
condiţiile prevăzute de lege, ceea ce presupune verificarea şi regularizarea acesteia. În măsura
în care se constată lipsuri, acestea vor fi comunicate în scris pârâtului, cu menţiunea că, în
termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării, acesta trebuie să facă modificările sau

8
completările necesare, sub sancţiunea anulării cererii. Este, în toate cazurile, supusă
comunicării către reclamant pentru a formula întâmpinare.
De asemenea, este necesar a fi comunicată, în câte un exemplar, fiecărei părţi, inclusiv
instanţei. Competentă să soluţioneze cererea reconvenţională este instanţa învestită cu cererea
principală prin efectul prorogării de competenţă. Reclamantul este obligat să depună
întâmpinare în termen de 25 de zile de la comunicarea cererii reconvenţionale, sub sancţiunea
decăderii din dreptul de a propune probe şi de a invoca excepții. Aceasta se va comunica
pârâtului reclamant care este obligat la rândul său să depună răspuns la întâmpinare în termen
de 10 zile de la comunicare. Fiind o cerere noua, cererea reconvenţională nu poate fi depusă
direct în apel, căci în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de
chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi.
Disjungerea
  Ca regulă, cerere reconvenţională se judecă odată cu cererea principală. Disjungerea
va fi o situaţie de excepţie şi va apărea atunci când doar cererea principală este în stare de
judecată. Spunem că o cauză „se află în stare de judecată” atunci când s-a administrat
probatoriul, nu mai există excepţii de ridicat şi nici cereri de formulat, prin urmare se pot pune
concluzii pe fond. Mai precis, după ce s-a terminat cercetarea judecatorească.Ca atare,
cererea reconvenţională va fi judecată separat.
Disjungerea nu va fi posibilă atunci cand legea prevede acest lucru expres, sau când
judecarea cererilor împreună se impune pentru soluţionarea unitară a procesului. Cu alte
cuvinte, nu se vor putea disjunge dacă între cele doua există o legătură foarte strânsă în aşa fel
încât admiterea cererii reconvenţionale ar avea drept consecinţă respingerea cererii principale.
De exemplu, nu se poate disjunge cererea reconvenţională de cererea de chemare în judecată
în cazul proceselor de partaj, atunci când se cere completarea masei bunurilor de împărţit, sau
atunci când prin cerere reconvenţională pârâtul cere stabilirea domiciliului copilului, iar prin
cea principală se cere stabilirea pensiei de întreţinere, căci acela la care se va stabili domiciliul
copilului nu va mai plăti pensia de întreţinere.
De asemenea, disjungerea cererii reconvenţionale nu este posibilă în procesul de
divorţ, deoarece cererea pârâtului se va face la aceeaşi instanţă şi se va judeca împreună cu
cererea reclamantului. Cerere poate fi redactată separat sau se poate insera în cuprinsul
întâmpinării care va purta denumirea de „întâmpinare reconvenţională”. Când legiuitorul a
ales să prevadă că cererea reconvenţională se depune „odată” cu întâmpinarea, nu s-a referit la
obligativitatea depunerii lor împreună, ci doar momentul. Instanţa nu-i va putea respinge
pârâtului cererea reconvenţională doar pentru că nu a depus şi întâmpinarea. În primul rând,

9
pentru că nedepunerea întâmpinării are propria ei sancţiune, decăderea,nu respingerea cererii
reconvenţionale, iar în al doilea rând, întâmpinarea nu este obligatorie în sensul că partea este
obligată de lege să o depună. Nimeni nu este obligat să se apere; o persoană poate recunoaşte
pretenţiile reclamantului, deci nu trebuie să aducă obligată de lege vreo dovadă în apărarea sa.
Legiuitorul prevede obligativitatea doar în situaţia în care persoana doreşte să se apere, iar
pentru a face acest lucru trebuie să se supună condiţiilor impuse de lege.
Independenţa procesuală-soluţii date cererii reconvenţionale
            Deoarece este o veritabilă acţiune, cererea reconvenţională se bucură de independenţă
procesuală și, din aceste considerente va fi soluţionată în pofida renunţării de catre reclamant
la judecată ori la dreptul subiectiv dedus judecăţii. În aceeaşi ipoteză, poate continua
judecarea cererii reconvenționale formulate conform dispoziţiilor art.209 alin. (2) Cod. proc.
civ. Cerere reconvenţională poate fi soluţionată pe fond, chiar dacă cererea principală este
judecată în temeiul unei excepţii procesuale.
            Soluţia dată cererii reconvenţionale depinde de obiectului acesteia. Astfel, în funcţie
de pretenţiile reclamantului şi ale pârâtului, judecătorul:
 va admite în întregime ambele cereri ;
 va admite în întregime o cerere, iar pe cealaltă o va admite în parte;
 va admite în întregime o cerere, iar pe cealaltă o va respinge;
 va admite în parte o cerere, iar pe cealaltă o va respinge;
 va admite în parte ambele cereri;
 va respinge ambele cereri;
Valorificarea pretenţiilor pârâtului prin intermediul cererii reconvenţionale oferă însa o
serie de avantaje, care nu pot fi ignorate, printre care menţionăm următoarele: asigură
soluţionarea a doua litigii într-un singur cadru procesual; determină realizarea unei economii
de timp şi cheltuieli; oferă condiţii pentru o mai bună judecată, judecătorii fiind puşi în
situaţia de a cunoaşte în toată complexitatea lor raporturile juridice dintre părţi; constituie o
garanţie împotriva insolvabilităţii reclamantului; evită posibilitatea pronunţării unor hotărâri
judecătoreşti definitive.
Cererea reconvenţională prezintă totuşi dezavantajul că poate conduce la tergiversarea
procesului civil de către o instanţă care nu ar fi competentă din punct de vedere teritorial.
Din punct de vedere al naturii sale juridice, cererea reconvenţională are o fizionomie
proprie determinată atât de caracterul său de acţiune civilă, cât şi de condiţiile particulare de
exercitare. Ea nu trebuie confundată, în primul rând, cu apărarea pe care pârâtul şi-o face prin
întâmpinare sau oral în fata instanţei de judecată. Într-adevăr, cererea reconvenţională este

10
mai mult decât o simplă apărare; ea este o contra-acţiune, un “contraatac” sau o “contra-
ofensivă”, întrucât prin intermediul acesteia pârâtul îşi poate valorifica un drept propriu faţă
de reclamant.
II. Cercetarea procesului (art. 237-388 c.proc.civ)
Scopul cercetării procesului este, aşa cum reiese din art. 237 alin. 1 C.proc.civ., acela
de a pregăti dezbaterea cauzei în fond. Pentru aceasta, în cadrul cercetării procesului se
desfăşoară activitatea de a administra probe şi de a soluţiona excepţii, precum şi alte incidente
sau cereri formulate. Fiecare excepţie invocată sau probă propusă este pusă în discuţia părţilor
înainte ca instanţa să hotărască asupra admisibilităţii acesteia.
În cadrul reglementării acestei etape, Codul de procedură civilă aduce o limitare a
principiului publicităţii, amputând componenta de publicitate în accepțiunea de deschidere
către publicul larg. Astfel, potrivit art. 240 alin. 1, cercetarea procesului are loc în faţa
judecătorului, în cameră de consiliu. Această opţiune a legiuitorului a fost dur criticată în
doctrină, dar s-a arătat că aduce mari beneficii atât instanţei, cât şi părţilor. Astfel, pentru
instanţă un cadru mai restrâns asigură o activitate eficientă, iar părţile beneficiază de acest
cadru mai puţin formal concentrându-se mai uşor asupra problemelor procesului.
Primul termen de judecată reprezintă momentul limită până la care reclamantul îşi
poate modifica cererea de chemare în judecată, în condiţiile art. 204 alin. 1, fără a fi necesar
acordul expres al celorlalte părţi. Cererile de recuzare pentru motivele de incompatibilitate
relativă, prevăzute de art. 42, pot fi formulate, de regulă, doar până la
începerea oricăror dezbateri. Excepţia potrivit căreia incompatibilitatea relativă poate fi
invocată şi ulterior începerii dezbaterilor este arătată la alin. 2 al art. 44 şi se referă la situaţia
în care motivul de incompatibilitate s-a ivit ori a fost cunoscut de parte doar după începerea
dezbaterilor. Spre deosebire de incompatibilitatea relativă, cea absolută este reglementată prin
norme care protejează un interes public, astfel că aceasta poate fi invocată în orice stare a
pricinii.
Cererile de intervenţie forţată formulate de către reclamant, intervenient principal,
precum şi introducerea în cauză din oficiu pot fi formulate, respectiv dispuse, până la
terminarea cercetării procesului.
Prin activităţile efectuate în etapa cercetării procesului trebuie să se asigure
pentru părţi şi pentru instanţă cunoaşterea elementelor de fapt şi de drept asupra
cărora va purta dezbaterea fondului. În acest fel se garantează cu mai multă eficienţă
dreptul la un proces echitabil şi se asigură egalitatea armelor, contradictorialitatea şi

11
dreptul la apărare. Această etapă a procesului este încheiată atunci când judecătorul se
socoteşte lămurit şi declară încheiată cercetarea procesului fixând termen pentru dezbaterea
fondului prin încheiere.

III. Dezbaterea în fond a procesului (art. 389-394 c.proc.civ.)

Dezbaterea fondului presupune discutarea în contradictoriu de către părţi a
împrejurărilor de fapt şi a temeiurilor de drept în vederea convingerii instanţei cu privire la
temeinicia pretenţiilor şi apărărilor.
Potrivit art. 16 C.proc.civ., şedinţele sunt publice, în afară de cazurile prevăzute
de lege, iar de aici rezultă regula conform căreia dezbaterea fondului se desfăşoară în
şedinţă publică. Una dintre excepţiile de la această regulă este stabilită prin art. 213 alin. 2,
conform căreia dezbaterea fondului se va desfăşura fără prezenţa publicului atunci când prin
dezbaterea cu prezenţa acestuia în sala de judecată s–ar aduce atingere moralităţii, ordinii
publice, intereselor minorilor, vieţii private a părţilor şi intereselor justiţiei. O altă excepţie de
la regula publicităţii dezbaterilor prevăzută de Codul de procedură civilă se referă la situaţia
în care părţile sunt de acord ca dezbaterea fondului să urmeze cercetării procesului tot în
cameră de consiliu, în aceeaşi zi sau la un alt termen. Având în vedere aspectele cu privire la
camera de consiliu menţionate supra, în temeiul acestei dispoziţii părţile se pot pune de acord
doar ca dezbaterea fondului să aibă loc la acelaşi termen.
După deschiderea dezbaterilor, preşedintele completului va da cuvântul întâi
reclamantului, apoi pârâtului şi celorlalte părţi din proces, în funcţie de poziţia lor
procesuală. Preşedintele poate limita intervenţia fiecărei părţi, cu condiţia de a pune în
vedere timpul pe care îl au la dispoziţie, având şi posibilitatea de a da cuvântul de mai
multe ori dacă va considera necesar.
În cadrul acestei etape, regula este că nu se mai pot efectua acte specifice cercetării
procesului, dar există şi excepţii. Bunăoară, excepţiile care au fost invocate anterior, dar care
au fost unite cu fondul cauzei în vederea soluţionării, potrivit art. 248 alin. 4 C.proc.civ. De
asemenea, un alt exemplu îl constituie excepţiile absolute care, potrivit art. 247 alin 1, pot fi
invocate în orice stare a procesului. Aşa cum s-a arătată, ar fi ineficient să nu se analizeze
excepţia absolută la termenul stabilit pentru dezbateri în faţa primei instanţe, ci abia în faţa
instanţei de apel, pentru că întregul efort al primei instanţe ar putea fi lipsit de efecte prin
eventuala admitere a excepţiei.
Mai mult, în virtutea rolului activ al judecătorului, aşa cum reiese din dispoziţiile art.
22 alin 2, art 254 alin 5 şi art. 391 C.proc.civ., se mai instituie o excepţie de la această regulă
recunoscându-se instanţei posibilitatea de a completă şi de a reface materialul probator.

12
 Dezbaterile vor fi încheiate atunci când preşedintele completului va considera că au
fost lămurite toate împrejurările de fapt şi de drept, reţinând cauza pentru deliberare şi
pronunţare. Orice act depus după acest moment nu va fi luat în seama.

IV. Deliberarea şi pronunţarea hotărârii (art. 395-405 c.proc.civ.)

Deliberarea este operaţiunea prin care judecătorii stabilesc situaţia de fapt, la care vor
aplica apoi normele juridice corespunzătoare, reprezentând însăşi esenţa actului
jurisdicţional.Această etapă se desfăşoară în secret, asigurându-se intimitatea reflecţiei
judecătorilor, independenţa şi cu privire la toate cererile deduse judecăţii, fără a putea
acorda mai mult (plus petita) sau altceva (extra petita) decât s-a cerut, potrivit art. 397 alin. 2
C.proc.civ. O excepţie de la această regulă este prevăzută în materie contravenţională unde
este aplicabil principiul imparţialitatea lor, dar şi credibilitatea justiţiei.
La deliberare vor lua parte numai membrii în faţa cărora s-a desfăşurat
dezbaterea asupra fondului, fiecare spunându-şi părerea bazată pe probele administrate
şi normele de drept aplicabile. În acest sens, s-a remarcat, în termeni foarte sugestivi, că
judecătorii deliberării sunt şi judecătorii dezbateri.
După ce s-a luat hotărârea, completul va întocmi minuta (care va constitui
dispozitivul hotărârii) în care se va regăsi soluţia dată în cauză şi o va pronunţa în
şedinţă publică. Instanţa poate amâna pronunţarea minutei pentru un termen de maxim 15
zile, caz în care poate stabili şi că pronunţarea nu se va face în şedinţă publică, părţile putând
lua cunoştinţă despre soluţia luată de la grefa instanţei. Minuta va fi semnată de toţi
judecătorii care au participat la deliberare, sub sancţiunea nulităţii hotărârii, pentru a
garanta neschimbarea ei şi, totodată, pentru a oferi posibilitatea instanţei de control să
verifice legalitatea compunerii completului de judecată.
Hotărârea întreagă (practicaua, considerente şi dispozitiv) va trebui redactată de
către judecătorul care a soluţionat procesul în termen de 30 zile, aşa cum arată
dispoziţiile art. 426 C.proc.civ şi va trebui să fie semnată de toţi membrii completului de
judecată şi de către grefier. De această dată, lipsa semnăturilor tuturor judecătorilor care au
participat la deliberare nu va atrage nulitatea hotărârii. Astfel, potrivit art. 426 alin. 4
C.proc.civ., dacă un judecător este împiedicat să semneze hotărârea, va semna în locul lui
preşedintele completului sau preşedintele instanţei, iar dacă grefierul este împiedicat să
semneze, hotărârea va fi semnată de grefierul-şef. Hotărârea va fi comunicată părţilor de
îndată ce este redactată şi semnată.

13
Bibliografie
1. Leş, Tratat de drept procesual civil. Volumul I. Principii şi instituţii generale.
Judecată în faţa primei instanţe,  Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014;
2. V.M. Ciobanu, Tr.C. Briciu, C.C. Dinu, Drept procesual civil,  Ed. Naţional,
Bucureşti, 2013;
3. G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016, p. 333;
4. Deleanu, Tratat de procedură civilă. Volumul I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2013;
5. G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 536 apud I. Gîlcă, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae
(coord), Noul cod de procedură civilă. Comentat şi adnotat, vol. I, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2013;
6. A. Bleoancă, A. Dimitriu, A. Iacuba, R. Paraschiv, Cartea de excepţii în procedura
civilă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2016.

14