PLAN DE SEMINAR

CATEDRA : Drept civil și drept procesual civil

Acțiunea în răspundere civilă delictuală

a. Bibliografie:

- Fl. A Baias, E. Chelaru, R. Constatinovici, I Macovei (Coordonatori),

Noul Cod civil. Comentariu pe articole, art. 1-2664, Ed. C.H. Beck, București, 2012;
- G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Ed. Hamangiu, 2017;
- G. Boroi (coord.), O. Spineanu-Matei, D. N. Theohari, A. Constanda, M.
Stancu, C. Negrilă, D.M. Gavriş, V. Dănăilă, F.G. Păncescu, M. Eftimie, Noul Cod de
procedură civilă. Comentariu pe articole, vol. I, Ed. Hamangiu, 2016;
- V. M. Ciobanu şi M. Nicolae (coordonatori), Noul Cod de procedură civilă
comentat şi adnotat, vol. I, Ed. Universul Juridic, 2016;
- Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Tratat elementar de
drept civil – Obligațiile, Universul Juridic, 2015;
- I. S. Vidu, Câteva aspecte privind evaluarea legală a daunelor-interese
moratorii, R. R. J. nr. 5/2015, Revista Themis nr. 1/2016.

b. Legislație relevantă: Codul civil, Codul de procedură civilă, Legea nr.

132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru
prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie

DEZBATERI POSIBILE PE MARGINEA TEMEI SEMINARULUI

A. Aspecte relevante în litigiile având ca obiect răspunderea civilă

delictuală

1
 Drept tranzitoriu. Aplicarea în timp – În temeiul art. 103 din Legea nr. 71/2011,
răspunderea pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii (răspunderea civilă
delictuală) este guvernată de legea în vigoare în momentul săvârşirii faptei ilicite.
De asemenea, potrivit art. 118 din Legea nr. 71/2011, modurile de stingere a
obligațiilor născute din răspunderea civilă delictuală sunt supuse dispozițiilor Codului
Civil (actual), indiferent de data la care s-a născut obligația.
Normele de competenţă. Acțiunea în răspundere civilă delictuală este, în
principiu, o acțiune evaluabilă în bani, astfel încât ea intră sub incidența regulii de
competență materială prevăzute de art. 94 pct. (1) lit. k) C. pr. civ.
Pentru stabilirea competenței, criteriul utilizat este valoarea obiectului cererii
arătată în capătul principal de cerere (art. 98 alin (1) C. pr. civ.). În alineatul al doilea
al aceluiași articol se prevede “pentru stabilirea valorii, nu se vor avea în vedere
accesoriile pretenției principale, precum dobânzile, penalitățile, fructele, cheltuielile
sau altele asemenea, indiferent de data scadenței, și nici prestațiile periodice ajunse
la scadență în cursul judecății”. Astfel, în eventualitatea unei cereri accesorii acțiunii în
răspundere civilă delictuală, competența va fi stabilită în funcție de valoarea obiectului
cererii principale.
Dacă valoarea indicată de reclamant ar fi contestată de către pârât, pentru
stabilirea valorii reale vor putea fi utilizate doar înscrisurile prezentate și explicațiile
date de părți (art. 98 alin. (3) C. pr. civ). De asemenea, instanța va putea acorda un
singur termen în acest scop (art. 131 alin. (2) C. pr. civ).
În situația în care sunt supuse judecății două capete de cerere principale,
instanța competentă trebuie stabilită pentru fiecare în parte. Dacă valoarea unuia
dintre ele ar atrage competența tribunalului, acesta ar fi fost competent să le judece pe
amândouă, potrivit art. 99 alin. (2) C. pr. civ.
Față de art. art. 94 lit. k) și art. 98 alin. (1) C. pr. civ. competența ar urma să fie
stabilită în funcție de evaluarea oferită de reclamant prejudiciului suferit. Dacă
reclamantul nu își evaluează acest drept la depunerea cererii, în cadrul procedurii de
regularizare, instanța va pune în vedere acestuia să precizeze valoarea obiectului
cererii (art. 200 alin. (3) C. pr. civ.).

2
 Referitor la determinarea competenței, art. 112 alin. (1) C. pr. civ. dispune că
cererea de chemare în judecată a mai multor pârâţi poate fi introdusă la instanţa
competentă pentru oricare dintre aceştia. Alineatul (2) al art. 112 conține o soluție
pentru ipoteza pârâtului chemat în judecată numai în scopul sesizării unei instanțe
convenabile reclamantului, prevalându-se de domiciliul acelui pârât. Textul de lege
prevede că într-o atare situație oricare dintre pârâţi poate invoca necompetenţa la
primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe. Dacă
excepția nu este invocată sau nu este invocată cu respectarea termenului legal,
instanța sesizată de către reclamant va rămâne învestită cu soluționarea cauzei. Prin
derogare de la art. 130 alin. (3) C. pr. civ., în acest caz necompetența nu trebuie
invocată prin întâmpinare, chiar atunci când aceasta este obligatorie, putând fi invocată
direct în fața instanței, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în
fața primei instanțe.
Taxa judiciară de timbru (art. 3 alin. (1) O.U.G nr. 80/2013). În ceea ce privește
modalitatea de stabilire a timbrajului, art. 31 din O.U.G nr. 80/2013 stabilește că în
cazul taxelor judiciare de timbru calculate în funcţie de valoarea obiectului cererii,
valoarea la care se calculează acestea este cea prevăzută în acţiune sau în cerere. În
situația în care valoarea este contestată sau apreciată de instanţă ca vădit derizorie,
evaluarea se face în condiţiile art. 98 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Dacă însă
valoarea pretenției nu poate fi disociată de fondul propriu-zis al acesteia, eventuala
contestație formulată de pârât privind valoarea pretenției constituie o veritabilă apărare
de fond, urmând a fi soluționată ca atare.
Potrivit art. 7 din O.U.G. nr. 80/2013, acţiunile privind stabilirea şi acordarea de
despăgubiri pentru daunele morale aduse onoarei, demnităţii sau reputaţiei unei
persoane fizice, se taxează cu 100 lei.
Timbrarea cererilor având ca obiect despăgubiri civile pentru prejudicii
materiale și morale decurgând din cauze penale. În temeiul art. 29 alin. (1) lit. i) din
O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, sunt scutite de la plata taxei
judiciare de timbru acţiunile şi cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac,
ordinare şi extraordinare, referitoare la (...) cauzele penale, inclusiv despăgubirile civile
pentru prejudiciile materiale şi morale decurgând din acestea. În acest sens, prin

3
Decizia nr. 387/27 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 555/27 iulie 2015, Curtea
Constituţională a constatat că dispoziţiile menţionate sunt constituţionale în măsura în
care sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acţiunile şi cererile referitoare la
despăgubirile civile pentru prejudiciile materiale şi morale decurgând dintr-o cauză
penală în condiţiile în care fapta cauzatoare de prejudiciu, la momentul săvârşirii
acesteia, era prevăzută ca infracţiune. Decizia a fost pronunţată în contextul
incriminării/dezincriminării unor fapte ori al reconfigurării elementelor constitutive ale
unei infracţiuni. Spre exemplu, înainte să se pună în mişcare acţiunea penală, fapta a
fost dezincriminată, astfel încât părţii vătămate i-a rămas exclusiv posibilitatea de a se
adresa instanţei civile cu acţiune civilă în despăgubiri. Această decizie s-a întemeiat,
în esenţă, pe încălcarea principiului egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1)
din Constituţie, apreciindu-se că tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care se
află în aceeaşi situaţie juridică, respectiv solicită recuperarea prejudiciului suferit ca
urmare a săvârşirii unei fapte care constituia infracţiune la data săvârşirii, dar care nu
mai face obiectul acţiunii penale, este determinat, în principiu, de celeritatea cu care a
fost efectuată urmărirea penală şi judecarea cauzelor, iar acesta este un criteriu
aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, fiind în contradicţie cu principiul constituţional.
Prin „cauză penală”, în înţelesul ordonanţei taxelor judiciare de timbru se înţelege
orice cauză formată în urma unei sesizări a organelor penale, independent dacă s-a
pus sau nu în mişcare acţiunea penală, fiind însă necesar ca instanţa civilă să reţină,
totuşi, în aplicarea art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 existenţa unei cauze
care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale, dar şi existenţa unei infracţiuni.
Definitoriu pentru îndeplinirea condiției referitoare la ‟cauza penală” din
dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 este ca, la momentul săvârșirii,
fapta să fi fost prevăzută ca infracțiune de legea penală.
În prezent, prin „cauză penală”, în înțelesul ordonanței taxelor judiciare de timbru
se înțelege orice cauză formată în urma unei sesizări a organelor penale, independent
dacă s-a pus sau nu în mișcare acțunea penală, fiind însă necesar ca instanța civilă
să rețină, totuși, în aplicarea art. 29 alin. 1 lit. I din OUG nr. 80/2013 existența unei

4
 cauze care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale, dar și existența unei
infracțiuni.1
Dobânda legală. Potrivit art. 1386 alin. (2) C. civ., cuantumul reparației prin
echivalent bănesc se va stabili, dacă prin lege nu se prevede altfel, în raport de
valoarea prejudiciului la data producerii acestuia. Apreciem că dobânzile sunt datorate
de la data cauzării prejudiciului, ci nu de la momentul pronunțării hotărârii judecătorești
definitive, pe considerentul că acesta ar fi momentul când creanța în bani devine lichidă
și exigibilă, soluție întâlnită frecvent în practica judiciară.
Pe de o parte, dacă creanța în repararea prejudiciului este una pecuniară încă
de la momentul nașterii sale, acordarea dobânzilor este permisă în temeiul art. 1535
C. civ. Art. 1536 C. civ. constituie suportul legal pentru acordarea dobânzii legale de la
momentul cauzării prejudiciului, chiar dacă, cel puțin la un prim nivel, creanța în
repararea prejudiciului nu este una pecuniară.2
Raportul dintre despăgubire și drepturile născute din contractele de
asigurare de răspundere civilă. În cazul în care autorul prejudiciului cauzat unei
terțe persoane sau persoana răspunzătoare are contractată o asigurare de răspundere
delictuală, la producerea riscului asigurat, asigurătorul este obligat să plătească o
sumă de bani terțului păgubit, cu valoare de despăgubire. (art. 2223 corelat cu art.
2226 alin. (1) C. civ. )
Potrivit art. 2224 alin. (1) C. civ. terţii păgubiţi îşi pot realiza drepturile împotriva
celor răspunzători de producerea pagubei. Terții păgubiți au la dispoziţie acţiunea în
răspundere civilă delictuală faţă de orice persoană culpabilă de producerea pagubei,

1
Soluția este menționată în Minuta întâlnirii președinților secțiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel (Curtea de Apel
Bacău, 23-24 iunie 2016). În cuprinsul minutei menționate s-a reținut că anterior pronunțării Deciziei nr. 387/27 mai 2015 a Curții
Constituționale a Românei menționate, soluția îmbrățișată de Institutul Național al Magistraturii era întemeiată pe corelația dintre legea taxelor
de timbru și dispozițiile Codului de procedură penală, apreciindu-se că ne aflăm în prezența noțiunii de cauză penală numai în ipoteza în care
s-a pus în mișcare acțiunea penală. După publicarea deciziei în Monitorul Oficial al României, soluția nu-și mai poate menține valabilitatea,
întrucât în ipoteza dezincriminării unei fapte nu se poate cunoaște dacă, în cazul în care nu ar fi fost dezincriminată, s-ar fi pus sau nu în mișcare
acțiunea penală. Soluția Curții Constituționale nu poate fi aplicată numai în ipoteza dezincriminării unei infracțiuni, căci rațiunea avută în vedere
de Curte se menține și în cazul altor ipoteze de imposibilitate a exercitării acțiunii penale, cum ar fi, spre exemplu, cea privind decesul
suspectului.
2 Pentru ample discuții cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 1535 și art. 1536 C.civ. a se vedea: I.S. Vidu, „Câteva aspecte privind evaluarea

legală a daunelor-interese moratorii”, R.R.J. nr. 5/2015, p.138-149, publicat și în Revista Themis pe anul 1/2016, p. 69-81, care poate fi
consultată la http://inm-lex.ro/fisiere/d_1196/Revista%20Themis%20nr.%201-2016.pdf.

5
precum şi o acţiune civilă directă împotriva asigurătorului care va răspunde de fapta
asiguratului în limitele obligaţiilor asumate prin contract.
În situația în care se formulează o acţiune în răspundere civilă delictuală, potrivit
art. 1357 C. civ. , este necesară întrunirea cumulativă a patru condiţii: fapta ilicită,
paguba, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi pagubă, precum şi vinovăţia
făptuitorului, iar dacă se foloseşte acţiunea civilă directă, va trebui probate și
conformitatea faptei ilicite cu riscul asigurat.
Despăgubirea se stabilește prin convenție între asigurat, terțul păgubit și
asigurător sau în caz de neînțelegere prin hotărâre judecătorească (art. 2225 C. civ. ).
Din dispozițiile art. 2226 alin. (1) C. civ. rezultă că despăgubirea astfel stabilită se
plătește de asigurător direct terței persoane prejudiciate, în măsura în care nu a fost
despăgubită de către persoana răspunzătoare.
În situația în care suma plătită de asigurător nu este de natură a acoperi
prejudiciul în totalitate, terțul păgubit poate pretinde diferența de la autorul prejudiciului
sau de la persoana răspunzătoare potrivit dreptului comun.
Potrivit art. 22 din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de
răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și
tramvaie, despăgubirea se stabileşte şi se plăteşte în conformitate cu prevederile art.
14, iar în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile
persoanelor prejudiciate prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea
persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului RCA, în limitele
obligaţiei acestuia cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de
producerea accidentului în calitate de intervenienţi forţaţi (alin. 1). Pentru prejudiciile
produse bunurilor, despăgubirile se stabilesc pe baza preţurilor de referinţă pe piaţă la
data producerii riscului asigurat (alin. 2). Drepturile persoanelor prejudiciate prin
accidente produse pe teritoriul României de vehicule aflate în proprietatea persoanelor
asigurate RCA de către asigurători cu sediul în state aflate în aria de competenţă a
unui birou naţional auto se exercită împotriva asigurătorului RCA prin BAAR sau prin

6
 corespondenţii desemnaţi, după caz, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art.
24 (alin. 3).3

B. Probleme de practică neunitară:

1. Condiţiile de admisibilitate a acţiunilor în pretenţii formulate de spitale;
calitatea procesuală a acestora urmare a subrogării în drepturile caselor de
asigurări de sănătate în cererile formulate împotriva persoanelor chemate în
judecată.4 Potrivit alin. (1) al art. 313 din Legea nr. 95/2006: „Persoanele care prin
faptele lor aduc daune sănătăţii altei persoane, precum şi daune sănătăţii propriei
persoane, din culpă, răspund potrivit legii şi au obligaţia să repare prejudiciul cauzat
furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de
asistenţa medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi
recuperate de către furnizorii de servicii medicale. Pentru litigiile având ca obiect
recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile
şi obligaţiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate şi dobândesc calitatea
procesuală a acestora în toate procesele şi cererile aflate pe rolul instanţelor
judecătoreşti, indiferent de faza de judecată” iar, în conformitate cu alin. (2) al aceluiași
articol: „Furnizorii de servicii care acordă asistenţa medicală prevăzută la alin. (1)
realizează o evidenţă distinctă a acestor cazuri şi au obligaţia să comunice lunar casei
de asigurări de sănătate cu care se află în relaţie contractuală această evidenţă, în
vederea decontării, precum şi cazurile pentru care furnizorii de servicii medicale au
recuperat cheltuielile efective în vederea restituirii sumelor decontate de casele de
asigurări de sănătate”.
Textul analizat instituie un caz de subrogație legală a furnizorului de servicii
medicale în drepturile casei de asigurări de sănătate (pentru recuperarea decontărilor
pe care aceasta le-a făcut furnizorului de servicii reprezentând cheltuielile efective

3
A se vedea Deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii nr.
23/2015, nr. 1/2016, nr. 12/2016.
4 Prezentăm în continuare opinia I.N.M cu privire la acest subiect, cuprinsă în Minuta întâlnirii reprezentanților Consiliului Superior al

Magistraturii cu președinții secțiilor civile ale curților de apel și Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea de Apel Iași, 7-8 mai 2015, p. 67-68.
Minuta poate fi consultată la http://www.inm-lex.ro/fisiere/d_1164/Intalnirea%20presedintilor%20sectiilor%20civile,%20Iasi,%207-
8%20mai%202015.pdf .

7
 ocazionate de asistenţa medicală acordată), debitorul raportului juridic obligațional
fiind persoana care prin fapta sa a provocat, din culpă, daune sănătăţii altei persoane
sau chiar propriei persoane.
Cu referire la situaţia în care s-au cauzat daune sănătății altei persoane, textul
are ca menire să identifice pe autorul faptei ilicite ca fiind cel care va trebui, în final, să
suporte cheltuielile făcute de către furnizorul de servicii medicale (spitalul).
Admisibilitatea acțiunii furnizorului de servicii depinde de întrunirea condițiilor
răspunderii civile delictuale (dacă în prealabil în cadrul litigiului dintre victimă și autorul
prejudiciului au fost stabilite condițiile răspunderii delictuale, hotărârea pronunțată se
va impune celui declanșat între spital și autorul faptei ilicite prin efectul pozitiv al
autorității de lucru judecat), calitatea procesuală pasivă revenind, invariabil, celui care
se face vinovat de daunele aduse sănătății victimei.
2. Obligarea celor ce aduc daune sănătății propriei persoane, din culpă, să
repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând
cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată, chiar dacă au
calitatea de asigurat5
Potrivit art. 320 din Legea nr. 95/2006: (1) „Persoanele care prin faptele lor aduc
daune sănătăţii altei persoane, precum şi daune sănătăţii propriei persoane, din culpă,
răspund potrivit legii şi au obligaţia să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii
medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată.
Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii
medicale. (2) Furnizorii de servicii care acordă asistenţa medicală prevăzută la alin. (1)
realizează o evidenţă distinctă a acestor cazuri şi au obligaţia să comunice lunar casei
de asigurări de sănătate cu care se află în relaţie contractuală această evidenţă, în
vederea decontării, precum şi cazurile pentru care furnizorii de servicii medicale au
recuperat cheltuielile efective în vederea restituirii sumelor decontate de casele de
asigurări de sănătate pentru cazurile respective ”.

5Prezentăm în continuare opinia I.N.M cu privire la acest subiect, cuprinsă în Minuta întâlnirii reprezentanților Consiliului Superior al
Magistraturii cu președinții secțiilor civile ale curților de apel și Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea de Apel București, 11-12 mai 2017, p.
40. Minuta poate fi consultată la
http://www.inmlex.ro/fisiere/d_1913/Minuta%20intalnire%20sectii%20civile%2011%2012%20mai%202017.pdf

8
 De asemenea, în conformitate cu art. 230 alin. (1) din același act normativ:
„Asiguraţii beneficiază de pachetul de servicii de bază în caz de boală sau de accident,
din prima zi de îmbolnăvire sau de la data accidentului şi până la vindecare, în condiţiile
stabilite de prezenta lege, de contractul-cadru şi normele sale de aplicare”.
Din coroborarea dispozițiilor normative citate, rezultă cu claritate că doar
persoanele neasigurate ar putea fi obligate la despăgubiri către furnizorul de servicii
medicale, dacă prin faptele lor aduc daune sănătății proprii.
Soluția este firească, atât timp cât furnizorul de servicii medicale poate reclama
un prejudiciu doar în acele situații în care contravaloarea activităților prestate nu poate
fi acoperită de către casele de asigurări de sănătate, ceea ce se întâmplă, în principiu,
doar în cazul persoanelor neasigurate. Doar în mod excepțional, calitatea de debitor
pentru repararea prejudiciului cauzat furnizorului de servicii medicale poate reveni și
unei persoane asigurate, atunci când tipul de serviciu medical prestat nu se
subsumează acelora care sunt asigurate (cum ar fi cele prevăzute de art. 248 din
Legea nr. 95/2006, dacă contravaloarea serviciilor trebuie acoperită de către asigurat).
Distincția dintre dispozițiile art. 320 și art. 230 ale Legii nr. 95/2006 este dată de
calitatea persoanei, aspect care rezultă cu claritate din noțiunile utilizate de cele două
dispoziții legale, astfel că, în timp ce art. 230 se referă la „asigurați”, art. 320 face
referire la „persoanele care prin faptele lor aduc daune (...) sănătăţii propriei persoane”.