ROMÂNIA

CURTEA DE APEL TÂRGU MUREŞ

Târgu Mureş, str. Justiţiei, nr.1, judeţul Mureş
Telefon 0265-263694, fax 0265-269.199, email ca-tgmures@just.ro
Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal

MINUTA
ÎNTÂLNIRII PROFESIONALE
DIN 9 OCTOMBRIE 2015

1. Procedura verificării și regularizării în cauzele având ca

obiect clauze abuzive. Este necesar să se solicite
reclamantului să precizeze valoarea obiectului cererii
(cuantumul sumelor de restituit) și modul de calcul al
acesteia ?

Materia: drept civil, drept procesual civil

Subcategorie: clauze abuzive
Obiect ECRIS: acțiune în constatare
Acte normative incidente: art. 194 lit. c, art. 200 Cod Procedură Civilă,
Legea nr. 193/2000

În opinia majoritară, este necesară precizarea elementele

anterior menționate, în scopul respectării dispozițiilor art. 194 lit. c
Cod proc. civ., excepție făcând situația în care obiectul cauzei este
determinabil, iar acest aspect este suficient pentru a se proceda la
judecată.

Argumente:

În condiţiile în care modul de calcul al sumelor solicitate pe

calea acţiunii este unul complex, neputând fi realizat de o persoană
fără pregătire de specialitate financiar-contabilă, ar fi prea
împovărător să i se solicite părţii să realizeze un raport de expertiză
extrajudiciară, anterior depunerii acţiunii, cu atât mai mult cu cât, pe
lângă costurile pe care le presupune, acest raport nu este întocmit în

1
condiţii de contradictorialitate, ceea ce înseamnă că, pentru a
răspunde solicitării instanței, partea a realizat deja proba expertizei,
la data depunerii acţiunii.
În aceste condiţii, întrucât obiectul acţiunii este determinabil, o
evaluare mai precisă urmează a fi realizată în cadrul probatoriului de
care înţelege partea să se prevaleze, potrivit prevederilor art. 10 şi
249 Cod proc. civ., care urmează să fi pus în discuţia părţilor şi supus
cenzurii instanţei.
În plus, art. 194 alin. 1 lit. c Cod proc. civ. obligă la precizarea
obiectului și valorii cererii, după prețuirea reclamantului, tot de
către acesta urmând a fi arătat modul de calcul . În situația în care
partea adversă contestă calculul are obligația de a prezenta, la rândul
ei, propriul calcul, și abia după parcurgerea acestor momente
procedurale, instanța poate aprecia dacă este nevoie de o expertiză,
în acest scop (în caz afirmativ punând, desigur, în discuția părților,
această problemă – art. 22 alin. 2, art. 224 Cod proc. civ.).
Precizarea obiectului cererii (valorii cererii), după prețuirea
reclamantului, este necesară inclusiv pentru ca instanța să poată
proceda, în mod efectiv, în temeiul art. 131 alin. 1 Cod proc. civ., la
verificarea competenței sale.

În opinia minoritară, faptul că în astfel de cauze obiectul este

determinabil sau faptul că menționarea valorii respective presupune
efectuarea unor calcule mai complicate nu este un motiv de eludare a
dispozițiilor art. 194 lit. c Cod proc. civ.

Argumente:
Legiuitorul a dorit disciplinarea părţilor din proces şi, în acest
fel, respectarea principiilor celerităţii şi dreptului la un proces
echitabil. Caracterul constituțional al acestor dispoziții a fost
confirmat prin Deciziile Curții Constituționale nr. 479/2013, nr.
410/2014 și nr. 708/2014. Curtea a statuat că procedura prevăzută de
dispoziţiile legale criticate reprezintă opţiunea legiuitorului şi are
drept scop remedierea unor lipsuri ale acţiunii introductive, astfel
încât, la momentul demarării procedurii de fixare a primului termen
de judecată, aceasta să cuprindă toate elementele prevăzute de art.
194 Cod proc. civ.
Decizia nr. 944/2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și
Justiție, Secția a II-a Civilă, se raportează la normele vechiului Cod de
procedură civilă (care prevedeau expres la art. 112 pct. 3 faptul că
se va indica valoarea obiectului cererii), dar nu în toate cazurile în

2
care acesta este evaluabil în bani, ci doar atunci când preţuirea este
cu putință.
Anularea cererii pentru neprecizarea valorii obiectului nu
înseamnă îngrădirea accesului la justiție, reclamantul putând oricând
introduce acțiunea într-o formă care să respecte exigențele art. 194
Cod proc. civ.

2. Competența materială în cazul cererilor având ca obiect, pe

lângă constatarea caracterului abuziv a unor clauze
evaluabile în bani, și constatarea caracterului abuziv al
unor clauze neevaluabile în bani (ex., dreptul băncii de a
declara scadența anticipată în cazul neîndeplinirii
obligațiilor împrumutaților asumate prin alte contracte de
credit sau dreptul băncii de a modifica unilateral valoarea
oricăror comisioane ori obligația clientului de a suporta
riscul valutar).
Materia: drept civil, drept procesual civil
Subcategorie: clauze abuzive
Obiect ECRIS: acțiune în constatare
Acte normative incidente: art. 94, art. 95 alin. 1, art. 99 Cod Procedură Civilă,
Legea nr. 193/2000

Potrivit opiniei minoritare, competent pentru soluționarea

acestor tipuri de acțiuni este tribunalul, prin raportare la art. 99
alin. 2 C proc. civ. care prevede că, în cazul în care mai multe
capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având
aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură,
au fost deduse judecăţii printr-o unică cerere de chemare în
judecată, instanţa competentă să le soluţioneze se determină
ţinându-se seama de acea pretenţie care atrage competenţa unei
instanţe de grad mai înalt.
Argumente:
Asemenea clauze contractuale nu sunt evaluabile în bani, prin
ele însele, având în vedere că nu cuprind o valoare pecuniară în sine,
ci doar permit pârâtei să acţioneze în anumite moduri, fără să poată fi
evaluate în bani, cel puţin anterior aplicării lor.
În ceea ce priveşte capetele de cerere vizând clauzele
evaluabile în bani, acestea vor urma soarta capătului de cerere care
atrage competenţa instanţei de grad mai înalt.

3
 Conform art. 95 Cod proc. civ., tribunalul este instanţă de
drept comun pentru soluţionarea cererilor în primă instanţă,
judecătoria având o competenţă limitată, conform prevederilor art.
94 pct. 1 lit. a-k Cod proc. civ.
Cererea având ca obiect constatarea caracterului abuziv al unor
clauze neevaluabile în bani nu se încadrează în prevederile art. 94
pct.1 lit. a-k Cod proc. civ. şi, prin urmare, nu este de competenţa
judecătoriei, ci a tribunalului, mai exact, a tribunalului specializat.

Potrivit opiniei majoritare, orice clauză din contractele de

împrumut bancar este evaluabilă în bani, fiind atrasă, după caz,
competența judecătoriei sau a tribunalului, în funcție de valoarea
clauzei care face obiectul cererii de chemare în judecată.
Argumente:
Competența instanței în litigiile referitoare la clauzele vizând
dreptul băncii de a declara scadența anticipată, în cazul
neîndeplinirii obligațiilor împrumutatului asumate prin alte contracte
de credit ori dreptul băncii de a modifica unilateral valoarea oricăror
comisioane sau obligația clientului de a suporta riscul valutar se
stabilește, în mod concret, potrivit regulilor aplicabile litiilor
evaluabile în bani.
Clauzele anterior enumerate, deși nu au caracter principal în
economia contractului de împrumut, produc, totuși, efecte
patrimoniale concrete cu privire la persoana împrumutată. În
condițiile în care aceste clauze sunt subsidiare, având legătură directă
cu cele principale și fiind activate tocmai în situația în care acestea
nu sunt îndeplinite, nu se poate ignora caracterul evaluabil în bani al
cauzei.
Concluzia se impune și prin aplicarea mutatis mutandis, a
dezlegărilor în drept date de Înalta Curte de Casație și Justiție în
Decizia nr. 32/9 iunie 2008 (RIL): ori de cate ori pe calea acțiunii în
justiție se tinde a se proteja un drept patrimonial, evaluarea
obiectului litigiului este posibilă si necesară; în aceste condiții,
trebuie considerate acțiuni patrimoniale, în care valoarea obiectului
cererii determină competența materială sau căile de atac, între
altele, acțiunea prin care reclamantul solicită obligarea paratului să-i
întocmească act de vânzare-cumpărare, cererea de raport, acțiunea
în reducțiune testamentară, acțiunile în constatarea existentei sau
inexistenței unui drept, în măsura în care se referă la bunuri
evaluabile în bani, acțiunile în constatarea simulației unui contract de
vânzare-cumpărare a unui bun imobil sau mobil, acțiunile în regres și
4
în revocare; în cazul acțiunii în nulitatea (anularea) actului juridic,
dreptul subiectiv are conținut patrimonial atunci cand el poate fi
exprimat ca atare, având în vedere natura contractului a cărui
desființare se urmărește, fiind evident că și lipsirea de efecte a unor
astfel de acte juridice are tot consecințe patrimoniale și, ca atare,
acțiunea prin care se valorifică un asemenea drept este
patrimonială; a susține că acțiunea în desființarea unui act juridic
producător de consecințe patrimoniale nu are caracter evaluabil în
bani înseamnă a ignora natura însăși a dreptului pe care se
fundamentează acțiunea, drept care este personal și cu conținut
economic.

3. Calitatea de reprezentant convențional al persoanei juridice

prin prisma art. 84 alin. 1, raportat la art. 80 din Codul de
procedură civilă - în procedura contencioasă și în procedura
necontencioasă

Materia: drept procesual civil

Subcategorie: executare silită
Obiect ECRIS: învestire cu formulă executorie
Acte normative incidente: art. 84, art. 194 lit. b, art. 641 Cod Procedură Civilă

PREMISĂ:
În procedura contencioasă: în cererea de chemare in judecata
s-a indicat o anume persoană ca având calitatea de administrator
statutar al societăţii reclamante, dar, ulterior, s-a precizat că această
menţiune este eronată întrucât respectiva persoană ar fi fost
„administrator delegat” de către administratorul statutar, prin
procură specială.
Cererea de chemare în judecată a fost semnată de avocat care
a prezentat şi o împuternicire, în acest sens, fiind mandatat să
reprezinte persoana juridică (societatea), de către persoana fizică
(„administrator delegat”) care, la rândul ei, a fost mandatată (prin
procura specială) de către administratorul statutar.
În procedura necontencioasă (e.g., cererea având ca obiect
învestirea cu formulă executorie a unui titlu executoriu): reclamanta,
persoană juridică având sediul în altă țară, a mandatat (prin procură
generală) o altă persoană juridică, să o reprezinte, iar aceasta, la
rândul ei, a mandatat un avocat.

Într-o opinie, majoritară, se susține că, din perspectiva disp.

art. 84 alin. 1 Cod proc. civ., voința legiuitorului este clară, în

5
sensul posibilității persoanelor juridice de a fi reprezentate
convențional în fața instanțelor de judecată numai prin consilier
juridic sau avocat. Prin urmare, în respectarea acestei norme
generale, reprezentantul legal al persoanei juridice, respectiv
administratorul statutar, putea să mandateze, în calitate de
reprezentant convențional, doar un consilier juridic sau un avocat.
Însă, reprezentantul legal - administratorul statutar al
societăţii -nu avea posibilitatea legală să transmită dreptul său de
reprezentare în justiţie a persoanei juridice unei persoane fizice care,
la rândul ei, să împuternicească un avocat, adică un reprezentant
convențional.
S-a susținut că limitarea operată de legiuitor prin art. 84 alin.
1 Cod proc. civ. se justifică prin încercarea de a împiedica antrenarea
persoanelor juridice în litigii fără a exista, cu adevărat, o voinţă
societară, în acest sens, cu atât mai mult cu cât, în situaţia în care
cererea este respinsă, cheltuielile de judecată sunt suportate de
societate.
O soluție de acoperire a nulităţii invocate de partea cu interese
contrare ar fi acordarea, de către administratorul statutar al
persoanei juridice reclamante, a unui mandat de reprezentare
convențională în instanţă, direct avocatului. În condițiile în care un
astfel de mandat nu este acordat, se impune admiterea excepţiei
lipsei calităţii de reprezentant, cu consecința anulării cererii.
Atunci când se pune problema lipsei dovezii calității de
reprezentant, dispoziția anulării cererii nu va putea fi luată decât
după acordarea unui termen scurt, în scopul complinirii lipsurilor,
potrivit art. 82 alin. 1 Cod proc. civ., context în care partea are
obligația de a depune dovada, în acord cu distincțiile făcute de art.
151 Cod proc. civ.
Contractul de mandat materializat prin procura generală (art.
86 Cod proc. civ.) acordată de reprezentantul legal al persoanei
juridice unei persoane fizice nu răspunde exigențelor anterior
menționate, cu atât mai mult cu cât declanșarea unui litigiu în care
este antrenată persoana juridică, prin înregistrarea unei cereri de
chemare în judecată, constituie un act de dispoziție, astfel încât o
procură generală nu acoperă această posibilitate – iar art. 84 alin. 1,
2 conține norme speciale, prin raportare la art. 86 Cod proc. civ.
Chiar și în situația în care procura este specială, având ca
obiect mandatarea persoanei fizice, de către administratorul statutar
al persoanei juridice, să încheie, cu avocatul, contractul de asistență
juridică, în scopul reprezentării convenționale în fața instanței, a
persoanei juridice (societății), rămâne neacoperită veriga semnării
contractului de asistență juridică de către reprezentantul legal al
6
persoanei juridice, în contextul în care, astfel cum s-a precizat,
acțiunea (cu toate elementele acesteia) constituie un act de
dispoziție.
Soluția este aceeași și în ipoteza soluţionării cererilor în
procedura necontencioasă, persoana juridică putând fi reprezentată în
condițiile art. 84 alin. 1 Cod proc. civ. Cererea se anulează întrucât
reprezentarea convențională a persoanelor juridice nu este posibilă,
în mod legal, prin mandatarul persoană juridică, neexistând temei
pentru diferențieri între procedura contencioasă și cea
necontencioasă.

Într-o altă opinie, minoritară, se susține că, prin raportare la

distincțiile între reprezentarea legală și reprezentarea
convențională, în temeiul contractului de mandat, materializat prin
procura acordată de administratorul statutar unei persoane fizice,
aceasta din urmă poate încheia, în mod valabil, contractul de
asistență juridică.
Prin urmare, avocatul cu care persoana fizică a încheiat acest
contract - în limita puterii de reprezentare care i-a fost transmisă de
administratorul statutar, prin procură specială - poate reprezenta
persoana juridică (societatea) în fața instanței, construcția
procedurală înscriindu-se în prevederile art. 84 alin. 1 Cod proc. civ.,
atât în procedura contencioasă, cât și în cea necontencioasă.
Bunăoară, o cerere de învestire cu formulă executorie
formulată în condițiile de mai sus nu va fi anulată în situația în care
societatea care a fost mandatată a formulat-o prin consilier
juridic/avocat, fiind, astfel, respectate exigențele art. 84 Cod proc.
civ., a cărui finalitate o constituie asigurarea, în cazul persoanelor
juridice, a accesului la instanță printr-o persoană specializată,
indiferent cu cine se află aceasta în raporturi contractuale (cu
creditoarea sau cu reprezentanta acesteia).
Pe de altă parte, un argument în plus, cu referire la procedura
necontencioasă, îl poate constitui faptul că art. 84 alin. 1 Cod proc.
civ. reglementează reprezentarea persoanelor juridice în faţa
instanţelor de judecată. Or, în cazul învestirii cu formulă executorie a
unor titluri executorii anume prevăzute de lege, procedura de urmat
este cea prevăzută de art. 527 Cod proc. civ.

4. Momentul „constatării” contravenţiei constând în circulația

fără a deţine rovinietă valabilă

Materia: contencios administrativ și fiscal

7
 Subcategorie: alte tipuri de cauze
Obiect ECRIS: anulare proces verbal de contravenție
Acte normative incidente: art. 9 din O.G. nr. 15 /2002 (modificat prin O.U.G. nr.
8/2015), art. 13 alin.1 din O.G. nr.2/2001, art. 14 alin.1 din O.G. nr. 2/2001.

Pe de o parte, s-a considerat că art. 9 din O.G. nr.15/2002

reprezintă o normă specială, derogatorie de la dispozițiile art. 13 din
O.G. nr. 2/2002, care prevede un termen special de prescripţie de 6
luni de la data săvârşirii faptei.

Argumente:

Întrucât legea specială nu prevede expres sancţiunile care

intervin în cazul nerespectării acestor termene, devin incidente
dispoziţiile normei generale, respectiv prescripţia aplicării şi cea a
executării sancţiunii amenzii contravenţionale.
Astfel, s-a considerat că, pe lângă interdicţia încheierii altor
procese verbale de sancţionare în intervalul celor 30 de zile ulterioare
momentului constatării contravenţiei şi până la comunicarea actului
sancţionator, legea nouă a impus şi un termen special de prescripţie a
sancţionării contravenţionale, de 30 de zile, respectiv 2 luni, în forma
la zi a O.G. nr. 15/2002, de la momentul constatării contravenţiei şi
până la întocmirea procesului verbal de contravenţie.
În ceea ce priveşte momentul constatării faptei, raportat la
specificul acestei contravenţii, potrivit art. 9 alin. 2 din O.G. nr.
15/2002, începând cu data de 1 octombrie 2010, constatarea
contravenţiilor se poate face şi cu ajutorul unor mijloace tehnice
omologate amplasate pe reţeaua de drumuri naţionale din România,
consemnându-se aceasta în procesul-verbal de constatare a
contravenţiei.
Totodată, potrivit art. 11 alin. 1 din Ordinul M.T. nr. 769/
2010, constatarea contravenţiilor prevăzute la art. 8 din O.G. nr.
15/2002, se efectuează cu ajutorul mijloacelor tehnice, parte a
SIEGMCR, care, conform alin. 2 lit. b, pot fi dispozitive amplasate pe
reţeaua de drumuri naţionale din România, respectiv sisteme de
camere video, fixe sau mobile şi care au rolul de a identifica, în regim
static ori dinamic, numărul de înmatriculare al vehiculului, în vederea
interogării bazei de date a SIEGMCR cu privire la achitarea
corespunzătoare a tarifului de utilizare pentru vehiculul verificat.
Alin. 3 stipulează că, în cazul utilizatorilor români, dacă se
constată, prin intermediul mijloacelor tehnice prevăzute la alin. 2 lit.
b, lipsa rovinietei valabile pentru vehiculul verificat, în baza datelor
privind utilizatorul acestuia furnizate de Ministerul Administraţiei şi

8
Internelor - Direcţia regim permise de conducere şi înmatriculare
vehicule, personalul abilitat aplică sancţiunea şi încheie procesul-
verbal de constatare a contravenţiei. Conform alin. 5, procesul-
verbal de constatare a contravenţiei prevăzut la alin. 3 se încheie
ulterior, în lipsa contravenientului.
Sintetizând aceste dispoziţii legale, s-a conchis că în cazul
comiterii contravenţiilor prevăzute de O.G. nr. 15/2002, atunci când
sunt utilizate sisteme de camere video amplasate pe reţeaua de
drumuri naţionale din România, ca în situaţia dezbătută, constatarea
abaterii se face în momentul folosirii respectivului dispozitiv, care
identifică numărul de înmatriculare al vehiculului.
Faţă de specificul modalităţii de constatare a unor astfel de
abateri, având în vedere şi modificările legislative survenite, s-a
apreciat că momentul constatării faptei este cel al utilizării
dispozitivului omologat, când se realizează captura fotografică a
autovehiculului, moment de la care agentul constatator are obligaţia
ca, în termen de 30 de zile, respectiv 2 luni în forma actualizată a
O.G. nr. 15/2002, să obţină datele utilizatorului acestuia furnizate de
Ministerul Administraţiei şi Internelor şi să încheie actul sancţionator,
în cazul depăşirii acestui termen survenind prescripţia aplicării
sancţiunii contravenţionale.
În plus, s-a arătat că nerespectarea termenului stabilit de lege
pentru aplicarea sancţiunii contravenţionale reprezintă un motiv de
nulitate de ordine publică pe care instanţa este obligată să îl
analizeze din oficiu, chiar în lipsa invocării acestui aspect de către
petent, deoarece vizează contemporaneitatea încheierii procesului
verbal de sancţionare a contravenientului, motiv pentru care, la
momentul încheierii procesului verbal de sancţionare a contravenţiei
este necesar ca acesta să îndeplinească toate condiţiile fond şi de
formă, inclusiv faptul ca la acest moment să nu fii trecut termenul
pentru aplicarea sancţiunii incidente.

Pe de altă parte, se consideră, în opinia majoritară, că, plecând

de la aceeaşi ipoteză a existenţei unei norme speciale, respectiv art.
9 din O.G. nr. 15/2002, derogatorii de la art. 13 alin.1 din O.G. nr.
2/2001, filmarea cu ajutorul unor mijloace tehnice omologate
reprezintă un fapt material, fără valenţe juridice în privinţa
momentului constatării faptei.

Argumente:

Așadar, aspectul cu privire la care există opinii divergente este

reprezentat de stabilirea momentului constatării faptei de a circula
9
fără a deţine rovinietă valabilă prevăzută de art. 8 din O.G. nr.
15/2002.
În această opinie, s-a arătat că trebuie realizată distincţia între
proba unei fapte contravenţionale şi constatarea acesteia.
Dacă în primul caz, legea impune folosirea unor mijloace
tehnice omologate (conform argumentelor anterior redate cu privire
la procedura de constatare prevăzută de Ordinul M.T. nr. 769/
2010), constatarea unei contravenţii reprezintă o activitate
intelectuală a agentului constatator competent prin care, pe baza
înregistrării video sau a probei foto obţinute cu ajutorul mijloacelor
tehnice prevăzute de lege, constată că fapta există, constituie
contravenţie şi aplică sancţiunile conform legii.
Faţă de specificul modalităţii de constatare a unor astfel de
abateri, având în vedere şi modificările legislative survenite, s-a
considerat că momentul constatării faptei este cel al vizionării de
către agent a înregistrărilor video realizate cu mijloacele tehnice
omologate, iar nu momentul când se realizează captura fotografică
sau video a autovehiculului. Doar la momentul vizionării, agentul
constatator realizează operaţiunea intelectuală de constatare,
materializată fie într-un proces verbal de vizionare, fie chiar în actul
sancţionator.

Aşadar, momentul constatării faptei este cel al vizionării de

către agent a înregistrărilor video realizate cu mijloacele tehnice
omologate, iar nu momentul când se realizează captura fotografică
sau video a autovehiculului, trebuind făcută distincţia între data
săvârşirii contravenţiei, care este aceea la care se realizează
înregistrarea video cu mijlocul tehnic omologat, şi data la care
persoanele prevăzute de art. 15 alin. 2 din OG 2/2001, constată
săvârşirea faptei, conform alin. 1 - Contravenţia se constată printr-un
proces-verbal încheiat de persoanele anume prevăzute în actul
normativ care stabileşte şi sancţionează contravenţia, denumite în
mod generic agenţi constatatori (1). Pot fi agenţi constatatori:
primarii, ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Ministerului Administraţiei
şi Internelor, special abilitaţi, persoanele împuternicite în acest scop
de miniştri şi de alţi conducători ai autorităţilor administraţiei
publice centrale, de prefecţi, preşedinţi ai consiliilor judeţene,
primari, de primarul general al municipiului Bucureşti, precum şi de
alte persoane prevăzute în legi speciale (2).
Având în vedere prevederile legale anterior citate,
contravenţia se constată de către agenţii constatatori şi, nicidecum,
de către un mijloc tehnic, astfel că momentul constatării

10
contravenţiei este acela al vizionării de către agent a înregistrărilor
video realizate.

NOTĂ: Ordinul M.T. nr. 769/2010 a fost abrogat prin Ordinul

M.T. nr. 611/2015, publicat în M.O., nr. 290/28 aprilie 2015, iar
constatarea și aplicarea contravențiilor este, în prezent prevăzută de
art. 18 (anterior fiind reglementată de art. 11 din Ordinul M.T. nr.
768/2010).

5. Înscrierea valorii garanţiilor în tabelul definitiv de creanţe,

în urma întocmirii rapoartelor de evaluare, potrivit art. 41
alin. 2 din Legea nr. 85/2006, la „valoarea de piață”
(valoarea de circulație) sau la „valoarea încasabilă”
(reprezentând preţul rămas de achitat de către promitenţii-
cumpărători în urma perfectării unor antecontracte de
vânzare-cumpărare, anterior deschiderii procedurii de
insolvenţă, având ca obiect bunuri aflate în proprietatea
debitoarei asupra cărora un creditor are instituit drept de
ipotecă). Aplicabilitatea prevederilor art. 53 din Legea nr.
85/2006, în cazul executării obligaţiilor rezultând din
antecontracte de vânzare-cumpărare cu dată certă,
anterioară deschiderii procedurii, conform art. 931 din
Legea nr. 85/2006

Materia: civil
Subcategorie: insolvență și preinsolvență
Obiect ECRIS: contestaţie împotriva măsurilor
administratorului/lichidatorului judiciar
Acte normative incidente: art. 73 alin. 3, art. 41 alin. 2, art. 53, art. 931 din
Legea nr. 85/2006, art. 1746 alin. 1 şi 2, art. 2345 din Codul civil din 1864

PREMISĂ:
Prin rapoartele de evaluare s-a stabilit prețul de piață
(valoarea de circulație) al imobilelor. Apoi, rapoartele au fost
completate, la solicitarea administratorului judiciar care i-a cerut
evaluatorului să precizeze „valoarea încasabilă” - reprezentând preţul
rămas de achitat de către promitenţii-cumpărători în urma perfectării
unor antecontracte de vânzare-cumpărare, anterior deschiderii
procedurii de insolvenţă, ce au ca obiect bunuri aflate în proprietatea
debitoarei asupra cărora un creditor are instituit drept de ipotecă.
Prin prisma art. 149 din Legea nr. 85/2006 și în raport cu momentele

11
la care au fost încheiate contractele de garanţie, aplicabile sunt atât
dispoziţiile vechiului Cod civil, cât şi cele ale noului Cod civil.
În tabelul definitiv, administratorul judiciar a înscris creanţele
garantate ale băncii - care avea constituit un drept de ipotecă asupra
imobilelor - la „valoarea încasabilă”, adică mult sub preţul de
evaluare (valoarea de piață) a imobilului. Creditorul a contestat
această măsură, solicitând să fie luată în considerare valoarea de
piaţă a imobilelor, cu consecinţa înscrierii creanţei sale în categoria
celor garantate, la valoarea cuprinsă în raportul iniţial de evaluare
(valoarea de piaţă).
Argumente:

Într-o opinie, majoritară, s-a pornit de la faptul că întocmirea

raportului de evaluare se înscrie într-o obligaţie legală a
administratorului judiciar, conform art. 41 alin. 2 din Legea nr.
85/2006, însă această măsură se impune a fi realizată cu respectarea
dispoziţiilor legale.
Conform art. 1746 alin. 1 şi 2 din Codul civil din 1864, ipoteca
este un drept real asupra imobilelor afectate la plata unei obligaţii,
drept care „se conservă asupra imobilelor în orice mână va trece”
(dispoziţii similare regăsindu-se și în noul Cod civil, potrivit art. 2345
dreptul de ipotecă menţinându-se asupra bunurilor grevate in orice
mână ar trece). Aceste prevederi sunt menite să asigure îndestularea
creditorului diligent, chiar şi în situaţia în care imobilul este
înstrăinat.
Or, asupra imobilelor ipotecate a fost înscrisă şi o interdicţie de
înstrăinare, iar administratorul judiciar a menţionat că, până la
întocmirea tabelului definitiv, imobilele ipotecate în favoarea
contestatoarei (banca) nu au fost înstrăinate (nefiind încă încheiate
contracte de vânzare-cumpărare), aflându-se, deci, în proprietatea
debitoarei. Prin urmare, nu există niciun motiv pentru care să nu fie
luate în considerare la stabilirea valorii garanţiei, la valoarea de
piaţă. Debitoarea a fost cea care s-a obligat să înstrăineze imobilele,
cu toate că asupra acestora era înscrisă o ipotecă, astfel că tot ea
avea obligaţia ca, până la momentul achitării integrale a ratelor
datorate de cumpărători, fie să achite creanţa în baza căreia a fost
constituit dreptul de ipotecă, fie să ofere băncii o altă garanţie. În
acest fel avea posibilitatea să-şi îndeplinească atât obligaţiile asumate
faţă de bancă, cât şi faţă de cumpărător. Respectarea
antecontractelor de vânzare-cumpărare cade în sarcina debitoarei
care nu se poate prevala de obligaţiile asumate faţă de promitenţii-
cumpărători pentru a nu-şi respecta obligaţiile asumate față de bancă
- în favoarea căreia s-a înscris dreptul de ipotecă în cartea funciară.
12
 Prin fiecare contract de vânzare-cumpărare/construire cu plata
în rate, promitentul-cumpărător s-a obligat să-i acorde debitoarei
libertatea de a contracta creditul cu banca, dar numai în limita
ratelor rămase de achitat. Or, această obligaţie a societăţii debitoare
este una personal (nefiind o obligație a creditoarei), așa încât
nerespectarea obligaţiei asumate faţă de cumpărătorii-promitenţi nu
poate sta la baza încălcării unei alte obligaţii faţă de bancă (nemo
auditur propriam turpitudinem allegans). Potrivit art. 1746 alin. 2 din
Codul civil din 1864 (art. 2345 din noul Cod civil), chiar şi în situaţia
în care aceste imobile ar fi înstrăinate, dreptul de ipotecă ar greva în
continuare bunurile vândute care nu pot fi, deci, înstrăinate libere de
sarcini întrucât nu au făcut obiectul procedurii de lichidare prevăzute
de art. 116 din Legea nr. 85/2006. Doar în situaţia în care bunul este
înstrăinat în realizarea planului de reorganizare sau în cadrul
procedurii de lichidare a patrimoniului la valoarea de vânzare forţată,
ar fi aplicabile dispoziţiile art. 53 din Legea nr. 85/2006 şi acesta s-
ar „curăţa” de ipoteca instituită deoarece întreaga valoare obţinută
din vânzare, cu excepţia sumelor prevăzute de art. 121 alin. 1 pct. 1,
ar fi utilizată pentru realizarea dreptului de ipotecă, drept care,
astfel, s-ar stinge. În situaţia în care bunul este înstrăinat în condiţiile
art. 931 din Legea nr. 85/2006, atâta timp cât creditorul care are o
ipotecă asupra bunului înstrăinat nu a fost îndestulat, ipoteca va
greva în continuare bunul.

Într-o altă opinie, minoritară, s-a susținut că obligaţiile

asumate de debitoare prin antecontractele de vânzare-cumpărare
sunt asumate și de creditoare (bancă), în condițiile în care aceasta
avea cunoștință despre încheierea lor, la momentul acordării
împrumutului către debitoare, respectiv la momentul înscrierii
dreptului de ipotecă asupra imobilelor, însușindu-și, prin urmare,
efectele acestora.
În consecință, obligațiile asumate de debitoare prin
antecontractele de vânzare-cumpărare influențează valoarea
garanţiei. Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât, prin fiecare
contract de vânzare-cumpărare/construire cu plata în rate,
promitentul-cumpărător s-a obligat să-i acorde debitoarei libertatea
de a contracta creditul cu banca.
În acest context, administratorul judiciar a avut în vedere, în
mod legal, interesele cumpărătorilor-promitenţi, ținând seama și de
faptul că rezilierea contractelor încheiate cu clienţii ar fi în
defavoarea creditoarei (banca). Prin urmare, completarea adusă
rapoartelor de evaluare – în sensul diminuării valorii bunurilor - are

13
temei legal, neîncălcând dreptul de ipotecă înscris în favoarea
creditoarei-contestatoare.

6. Opozabilitatea rezilierii contractului de prestări

servicii, cu consecinţa activării clauzei penale, în
condiţiile în care dovada notificării rezilierii s-a realizat
doar printr-un borderou de expediere recomandată
poştală, fără depunerea unei confirmări de primire într-
o procedură poştală cunoscută sub denumirea „cu
confirmare de primire”.
Materia: civil
Subcategorie: cauze societare
Obiect ECRIS: reziliere contract

PREMISĂ:
Judecătoria a admis în parte cererea reclamantei, pârâta,
persoană fizică, fiind obligată la plata sumelor înscrise în facturile
neachitate și a penalităţilor de întârziere, capătul de cerere privind
obligarea pârâtei la plata clauzei penale reprezentând 2 telefoane
mobile fiind respins.
Clauza penală se activează numai în anumite condiţii (de drept
sau de fapt) ce trebuie dovedite de partea care o invocă. Pentru a se
putea acorda despăgubirile stabilite în clauza penală, instanţa trebuie
să constate că raportul contractual dintre părţi a încetat din culpa
pârâtei, respectiv, să fie învestită să soluţioneze un astfel de petit.
În apel, cu majoritate de voturi, a fost menţinută soluţia primei
instanţe.

Argumente:

Într-o opinie, s-a ținut seama de faptul că actul adiţional prin

care a fost dispusă rezilierea a fost comunicat către pârâta-intimată
numai după 9 luni de la emitere, iar apelanta-reclamantă nu a făcut
dovada comunicării efective a actului adiţional către intimata-pârâtă,
ci a depus la dosar doar un borderou pentru scrisori recomandate în
care apare numele pârâtei - act care a făcut doar dovada depunerii
unei scrisori recomandate la oficiul poştal pe numele pârâtei, nu şi
dovada comunicării efective a scrisorii recomandate, la adresa care
aceasta figura în contract (potrivit obligației de la pct.7.1 din
condițiile generale).

14
 Dovada comunicării efective în cazul scrisorilor recomandate se
face prin confirmarea de primire, iar pe comunicare este înscrisă
adresa completă de destinaţie, ceea ce înlătură orice incertitudine.
În speţă însă, aceste dovezi nu au fost făcute de reclamantă,
rezilierea contractului nefiindu-i, deci, opozabilă pârâtei, partea de
creanţă reprezentând clauza penală, ce se activează în momentul
rezilierii contractului, nefiind certă, lichidă şi exigibilă.
Or, la art. 4.11 şi 6.12 din contract sunt menţionate obligaţiile
care îi revin abonatului în ipoteza încetării raporturilor contractuale.
Cum, în speţă, nu s-a făcut dovada că rezilierea contractului a fost
notificată pârâtei-intimate, apelanta-reclamantă nu poate pretinde,
în mod valabil, aceste sume de bani.

Într-o altă opinie, s-a arătat că soluţia asupra căii de atac ar fi

aceea de admitere a apelului formulat de reclamanta, cu consecința
schimbării parţiale a hotărârii atacate prin obligarea pârâtei la plata
sumei contravaloarea echipamentelor predate în custodie şi
nerestituite.
Soluţia propusă are la bază constatarea împrejurării că încă în
faţa primei instanţe s-a dovedit activarea clauzei înserate de părţi
prin art. 5.2 din contract, și anume rezilierea unilaterală potrivit
actului adiţional. Nu se pune la îndoială îndreptăţirea reclamantei la
rezilierea/denunţarea unilaterală a convenţiei din culpa pârâtei,
această consecinţă derivând din admiterea de către judecătorie a
capătului principal de cerere care a privit facturi anterioare actului
de reziliere.
Reclamanta a procedat la comunicarea actului de reziliere către
pârâta-intimată, astfel că şi această parte de creanţă reprezentând
clauza penală era exigibilă la data pronunţării hotărârii primei
instanțe. Apelanta a ataşat ca dovezi ale notificării actului de
reziliere doar un borderou de expediere recomandată poştală, fără
depunerea unei confirmări de primire într-o procedură poştală
cunoscută sub denumirea „cu confirmare de primire”. Înscrisurile
comunicate de apelantă poartă certificarea unui terţ de specialitate
(Poşta Română), astfel că asociind această constatare cu pasivitatea
pârâtei-intimate căreia i-a fost comunicată rezilierea şi de către
prima instanţă, odată cu cererea de chemare în judecată, şi actele
subsecvente, fiind legal citată, apoi, în faţa celor două instanțe, fără
a obiecta cu ceva, nu ar trebui să inducă nicio incertitudine asupra
intervenirii rezilierii.
Măsura rezilierii îşi produce efectele doar după ce a fost adusă
la cunoştinţa cocontractantului, tocmai pentru că acesta nu are cum
să o cunoască atâta timp cât este doar o posibilitate lăsată la
15
îndemâna părţii, şi nu o obligativitate, însă a aprecia că acest
contract este în fiinţă, după doi ani în care nu a fost executat de
niciuna dintre părţi, este o concluzie fără fundament practic sau
juridic.
Pe de altă parte, fiind într-o procedură contradictorie, pârâta, şi
nu instanţa ar fi trebuit să invoce neprimirea corespondenţei, instanța
neputând invoca, din oficiu, vreo neregularitate ținând de acest
aspect.
Reclamanta şi-a îndeplinit obligaţia dovedind că a fost
transmisă. Condiţia ca notificarea să fie transmisă cu confirmare de
primire cu cel puţin 30 de zile înainte de data la care va înceta
contractul şi necesitatea de a face dovada primirii efective a
notificării sunt prevăzute doar pentru denunţarea unilaterală a
contractului independent de orice culpă a cocontractantului – art. 5.4
din condiţiile generale. Or, în speţă, contractul a fost reziliat pentru
neplata preţului, astfel cum reiese din celelalte considerente ale
hotărârii primei instanțe care, nefiind atacate, au intrat în puterea
lucrului judecat. Pentru această notificare, părţile nu au prevăzut o
modalitate specială, fiind aplicabil art. 7.1 din condiţiile generale
notificarea trebuind făcută în scris şi trimisă prin poştă (fără a se mai
stipula condiţia confirmării). Aceste condiţii au fost îndeplinite, fiind
dovedite în faţa primei instanţe. Chiar dacă am constata că pentru
comunicarea făcută de reclamanta-apelantă este relevantă
confirmare de primire, observăm că o astfel de confirmare există în
condiţiile în care procedura de comunicare a actelor transmise de
instanţă – între care şi actul de reziliere -, a fost realizată. Deci, cel
puţin de la acea dată, reclamanta era îndreptăţită să primească sau
echipamentele predate în custodie şi nerestituite, sau contravaloarea
lor.

7. Modalitatea de îndeplinire procedurii de citare, în apel,

în situația în care cererea de deschidere a procedurii a
fost respinsă.
Materia: civil
Subcategorie: insolvență și preinsolvență
Obiect ECRIS: cererea debitorului, cererea creditorului
Acte normative incidente: art. 65, 66 alin. 1, art. 70, art. 71 alin. 1, art. 42
alin. 3, art.
43 alin. 2 din Legea nr. 85/2014

PREMISĂ:
Prin raportare la disp. art. 43 alin. 2 din Legea nr. 85/2014,
citarea apelanţilor, a administratorului judiciar/lichidatorului judiciar
16
şi a intimaţilor în apel şi comunicarea deciziilor pronunţate se fac
prin BPI, instanţa transmițând actele de procedură din oficiu, pentru
publicare în BPI, iar procedura putând considerată îndeplinită dacă
citaţia se publică cu cel puţin 5 zile calendaristice înainte de data
stabilită pentru înfăţişare.
Însă, pe de altă parte, potrivit disp. art. 42 alin. 3,
comunicarea actelor de procedură anterioare deschiderii procedurii şi
notificarea deschiderii procedurii se vor realiza potrivit prevederilor
Codului de procedură civilă.
Se pune problema dacă aceste prevederi sunt contradictorii și,
în caz afirmativ, care prevalează cu privire la citarea în apel, în
cauzele soluționate, în primă instanță, prin respingerea cererii de
deschidere a procedurii formulate de debitor sau creditor.

Argumente:

Într-o opinie, de vreme ce, în speță, nu s-a dispus deschiderea

procedurii, în temeiul art. 65, art. 66, art. 70 din Legea nr.
85/2014, nu suntem în prezența depășirii momentul până la care
procedura de citare trebuie îndeplinită conform prevederilor Codului
de procedură civilă – aceasta putându-se realiza prin BPI numai după
trecerea de momentul procedural al deschiderii procedurii și al
notificării deschiderii procedurii.

Într-o altă opinie, dispoziția cuprinsă în art. 43 alin. 3 este

imperativă instituind o regulă specială, aplicabilă în etapa apelului,
indiferent de modalitatea în care prima instanță a soluționat cererea
de deschidere a procedurii. Concluzia se impune cu atât mai mult cu
cât, în speță, a avut loc o comunicare realizată potrivit prevederilor
Codului de procedură civilă, și anume comunicarea actelor anterioare
deschiderii procedurii, de către prima instanță.

8. Distincții cu privire la restituirea taxei pe poluare

determinate de modificarea și completarea O.G. nr.
9/2013, prin O.G. nr. 40/2015

Materia: contencios administrativ și fiscal

Subcategorie: contencios administrativ
Obiect ECRIS: despăgubiri/anulare taxe și impozite
Acte normative incidente: art. 110 TFUE, art. 4 din Legea nr. 9/2012, art.
art. 21 alin. 4, art. 117 din O.G. n. 92/2003, art. 12 din O.G. nr. 9/2013,
astfel cum a fost modificat prin O.G. nr. 40/2015

17
 Argumente:

i) Potrivit practicii Curții de Apel Tg.-Mureș, taxa plătită în

perioada 1 ianuarie 2007 – 1 ianuarie 2013, pentru înmatricularea în
România a unui autovehicul importat dintr-un stat membru U.E., este
nelegală, prin raportare la dreptul uniunii europene, cererile de
restituire fiind admise pe fundamentul dezlegărilor date de C.J.U.E.
prin Hot. Tatu din 7 aprilie 2011 – cauza C-402/09, Hot. Nisipeanu din
7 iulie 2011, cauza C-263/10.

ii) Pentru taxele plătite în perioada 1 ianuarie 2013 – 14

martie 2013, în care a fost în vigoare Legea nr. 9/2012, inclusiv art.
2 lit. i, art. 4 alin. 2 (texte speciale a căror aplicare a fost
suspendată numai până la data de 1 ianuarie 2013, conform art. 1 din
O.G. nr. 1/2012), obligația de plată a taxei a intervenit şi cu ocazia
primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România (deci, cu
ocazia primului transfer al dreptului de proprietate asupra
autovehiculului rulat, realizat după intrarea în vigoare a Legii nr.
9/2012), asupra unui autovehicul rulat şi pentru care nu a fost
achitată taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule, conform
Legii nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare, sau taxa
pe poluare pentru autovehicule şi care nu face parte din categoria
autovehiculelor exceptate sau scutite de la plata acestor taxe,
potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării.

În consecință, motivul de revizuire prevăzut de art. 21 alin. 2

din Legea nr. 554/2004 și fundamentat pe Hotărârea C.J.U.E.
Manea, C-76/14 subzistă pentru perioada 1 ianuarie 2013 – 14 martie
2013 întrucât nu i se poate pretinde părții căreia i s-a respins, deja,
prin hotărâre irevocabilă, pe fond, cererea de restituire să urmeze, în
scopul obținerii restituirii taxei, calea administrativă, astfel cum a
fost instituită prin prevederile art. I pct. 2 din O.G. nr. 40/2015 -
Contribuabilii care au achitat taxă specială pentru autoturisme şi
autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule sau taxa pentru
emisiile poluante provenite de la autovehicule, potrivit
reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării, pot
solicita restituirea acesteia prin cerere adresată organului fiscal
competent, în termenul de prescripţie prevăzut de Ordonanţa
Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Pe de altă parte, există o hotărâre irevocabilă de respingere a
cererii de restituire (ca urmare a soluționării fondului cauzei), așa

18
încât nu poate fi negat accesul la justiție cu finalitatea restituirii
taxei nelegal plătite, întemeiat pe art. 21 alin. 2 din Legea nr.
554/2004, ca urmare a pronunțării Hotărârea C.J.U.E. Manea, C-
76/14, materializarea efectului direct ferm al dreptului uniunii
europene opunându-se la păstrarea unor hotărâri irevocabile care
contravin jurisprudenței C.J.U.E., cu atât mai mult cu cât, pentru
înlăturarea acestei situații, există remediul efectiv al revizuirii, în
legislația română.

iii) Prin O.G. nr. 40/2015, legiuitorul român a recunoscut,

pentru prima dată dreptul contribuabilului la restituirea taxei
speciale pentru autoturisme şi autovehicule, taxei pe poluare pentru
autovehicule sau taxei pentru emisiile poluante provenite de la
autovehicule (art. I pct. 2, prin care s-a modificat art. 12 alin. 1 din
O.U.G. nr. 9/2013).
În conformitate cu art. II, indiferent de momentul la care s-a
perceput taxa, acest drept se naște de la data intrării în vigoare a
O.G. nr. 40/2015, adică de la data publicării în M.O. nr. 655 din 31
august 2015, restituirea taxei putându-se solicita în termenul de
prescripție prevăzut de O.G. nr. 92/2003, deci, în termenul de 5 ani,
stabilit potrivit art.135.
Prin urmare, modificările aduse prin O.G. nr. 40/2015
constituie o nouă cauză juridică și un remediu eficient în dreptul
intern, cu observarea principiului supremaţiei care garantează
superioritatea dreptului uniunii europene asupra legislaţiilor
naţionale, ca principiu fundamental al dreptului european și
a principiului efectului direct, nemenționate în Tratate, dar
consacrate prin jurisprudența C.J.U.E. (în Hotărârea Costa v. Enel din
data de 15 iulie 1964, C.J.U.E. a declarat că legislaţia emisă de
instituţiile europene se integrează în sistemele juridice ale statelor
membre, care sunt obligate să o respecte; dreptul european are
supremaţie asupra legislaţiilor naţionale; astfel, dacă o regulă
naţională este contrară unei dispoziţii europene, autorităţile statelor
membre trebuie să aplice dispoziţia europeană; dreptul naţional nu
este nici anulat şi nici abrogat, însă caracterul său obligatoriu este
suspendat; Curtea a precizat, de asemenea, că supremaţia dreptului
uniunii se aplică tuturor actelor naţionale, indiferent dacă acestea au
fost adoptate anterior sau ulterior actului european în cauză; în
privinţa modului de soluţionare a unui conflict eventual între dreptul
comunitar şi cel naţional, C.J.U.E. nu lasă alegere sistemelor juridice
naţionale, aplicarea regulii comunitare cu efect direct nefiind
condiţionată de abrogarea formală a regulii naţionale contrare - Hot.
48/71 din 13 iulie 1972 Comisia Europeană contra Italiei),
19
preeminența dreptului uniunii europene fiind consacrată și prin art.
20 alin. 2 din Constituția României.
În consecință, O.G. nr. 40/2015 poate constitui temei al
solicitării și obținerii, prin restituire, ca urmare a parcurgerii
procedurii administrative stabilite de art. I pct. 2, cu referire la art.
12 alin. 2-9 din O.U.G. nr. 9/2013, a taxei speciale pentru
autoturisme şi autovehicule, taxei pe poluare pentru autovehicule
sau taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule.
Aplicabilitatea acestei căi procedurale (administrative) este,
însă, limitată, în mod concret, la ipotezele în care cererile de
restituire au fost respinse ca prescrise (sau capetele de cerere vizând
plata dobânzii fiscale), în condițiile în care, potrivit practicii Curții de
Apel Tg.-Mureș deja menționate, cererile având ca obiect restituirea
taxelor anterior enumerate au fost admise, ca regulă (pe fond), având
în vedere jurisprudența C.J.U.E. - Hot. Tatu din 7 aprilie 2011 – cauza
C-402/09, Hot. Nisipeanu din 7 iulie 2011, cauza C-263/10.
De asemenea, în condițiile în care O.G. nr. 40/2015 nu distinge,
nefăcând diferențieri între situații în care taxa specială, taxă pe
poluare și taxa pentru emisii poluante se restituire și situații în care
nu se restituie, prevederile O.G. nr. 40/2015 se aplică și în ipotezele
în care cererile de restituire au fost respinse pe motiv că autoturismul
(pentru că cărui înmatriculare s-a plătit taxa) era de producție internă
sau în ipoteze în care cererile de restituire au fost respinse pentru că
nu s-a făcut dovada provenienței autovehiculului din Uniunea
Europeană.

iv) Prevederile O.G. nr. 40/2015 nu se aplică, însă, timbrului

de mediu prevăzut de art. 1-4 din O.U.G. nr. 9/2013 (publicată în
M.O. nr. 119 din 4 martie 2013 și intrată în vigoare la 15 martie 2013,
conform art. 18 din O.U.G. nr. 9/2013) întrucât acesta nu este
enumerat în art. 12 alin. 1 din O.U.G. nr. 9/2013, astfel cum a fost
modificat prin art. I pct. 1 din O.G. nr. 40/2015.
Pe de altă parte, nu există, cu privire la timbru de mediu, niciun
remediu similar celui oferit de jurisprudența C.J.U.E. referitor la
taxele plătite în perioada 1 ianuarie 2007 – 1 ianuarie 2013. Concluzia
este confirmată prin Hotărârea Nicula din 15 octombrie 2014 – cauza
C-331/13, în contextul în care C.J.U.E. nu a analizat compatibilitatea
legislației naționale care a reglementat timbrul de mediu cu dreptul
uniunii europene, ci a analizat dacă sistemul de rambursare prin
compensație permite justițiabililor exercitarea efectivă a dreptului la
rambursarea taxei plătite în mod nejustificat de care dispun în
temeiul dreptului Uniunii – cu referire la procedura de rambursare
prin compensație prevăzută de art. 12 din O.U.G. nr. 9/2013 (astfel
20
cum era reglementată de O.G. nr. 9.2013). În aceste limite ale
învestirii, C.J.U.E. a statuat: …trebuie arătat că, prin cererea de
interpretare a dreptului Uniunii, instanța de trimitere nu solicită
Curții să stabilească dacă acesta se opune unei taxe precum timbrul
de mediu, ci doar dacă acest drept se opune unui sistem precum cel
instituit prin OUG nr. 9/2013 și care prevede restituirea taxei
percepute în nod nejustificat în temeiul OUG nr. 50/2008 (§41).

iii) Ca soluție de principiu, cauzele aflate deja pe rol la data

intrării în vigoare a O.G. nr. 40/2015 vor fi soluționate pe fond,
instanța urmând să facă aplicarea prevederilor acestui act normativ și
să dispună restituirea taxei.
O astfel de abordare răspunde disp. art. 20 alin. 2 teza finală
din Constituție, având în vedere faptul că legea internă (reprezentată
de O.G. nr. 40/2015) este mai favorabilă decât dreptul uniunii
europene (art. 110 TFUE, astfel cum a fost dezvoltat prin
jurisprudența C.J.U.E. anterior relevată), în condițiile în care,
aplicarea dreptului uniunii europene ar duce la respingerea cererii de
restituire ca prescrisă – deoarece prescripția a început să curgă de la
data plății pe care contribuabilul o cunoaște sau trebuia să o cunoască
-, pe când, aplicarea art. II din O.G. nr. 40/2015 permite analizarea
cererii pe fond și valorificarea dreptului subiectiv, prin restituire.
În contextul în care instanța a fost învestită cu cererea de
restituire anterior intrării în vigoare a O.G. nr. 40/2015 – bunăoară,
la momentul intrării în vigoare dosarul aflându-se în recurs -, instanța
nu poate invoca remediul național efectiv oferit de O.G. nr. 40/2015,
cu consecința respingerii cererii, ci trebuie să procedeze la aplicarea
acestor norme speciale.
În schimb, la soluționarea cauzelor înregistrate pe rolul instanței
după intrarea în vigoare a O.G. nr. 40/2015 se va avea în vedere, în
principiu, faptul că dreptul la restituire era deja recunoscut la data
învestirii instanței, stabilindu-se o procedură administrativă, în acest
sens, care trebuie parcursă de contribuabil pentru a obține restituirea
taxei.

9. Management judiciar

13.1. Sublinierea distincțiilor, pe materii, cu privire la

aplicarea/aplicarea restrânsă/neaplicarea normelor generale cuprinse
în art. 200 Cod proc. civ., privind etapele și termenele procedurii de
verificare și regularizare a cererii, respectiv aplicarea unei
proceduri/unor termene speciale (mai scurte):

21
i) În materia contenciosului administrativ, cu privire la
cauzele întemeiate pe disp. art. 1, art. 8, art. 2 din
Legea nr. 554/2004, se aplică procedura prevăzută de
art. 200 Cod proc. civ. (prin efectul normei de trimitere
cuprinse în art. 28 alin. 1).

ii) În materia contenciosului administrativ, cu privire la

cererile de suspendare a executării actului administrativ,
întemeiate pe disp. art. 14, art. 15 din Legea nr.
554/2004, prevalează caracterul urgent, așa încât
procedura nu va fi parcursă în totalitate, potrivit art. 200
Cod proc. civ., ci, după comunicarea cererii și aducerea la
cunoștința pârâtului a obligației de depunere a
întâmpinării, respectiv după depunerea întâmpinării (sau
împlinirea termenului pentru îndeplinirea acestei obligații
de către pârât), se va stabili termenul de judecată; de
asemenea, termenul lăsat la dispoziția pârâtului pentru
depunerea întâmpinării va fi de 5 zile (redus în temeiul
art. 201 alin. 5 Cod proc. civ., ținându-se seama de
circumstanțele cauzei).

iii) În materia contenciosului administrativ – achiziții publice,

se va urma procedura specială prevăzută de art. 2871
din O.U.G. nr. 34/2006, valabilă atât în privința
plângerilor formulate împotriva deciziilor C.N.S.C., cât și
în cazul cererilor adresate instanței, în baza art.
(conform art. 286, dispozițiile Secțiunii a 9-a aplicându-se
și Secțiunii a 8-a din Cap. 9, conform normei de trimitere
cuprinse în art. 283 alin. 3din O.U.G. nr. 34/2006),
respectiv comunicarea cererii („de îndată ce constată că
sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru
cererea de chemare în judecată”) și a înscrisurilor
anexate, stabilirea obligației pârâtului/intimatului de a
depune întâmpinare (dispunând înștiințarea acestuia, cu
mențiunea că are obligația de a depune întâmpinarea în
termen de 3 zile de la primirea cererii), concomitent cu
fixarea primului termen de judecată; după depunerea
întâmpinării, aceasta va fi comunicată de îndată celeilalte
părți. Prin urmare, instanța nu așteaptă depunerea
întâmpinării pentru fixarea primului termen de judecată.

22
iv) În materia insolvenței se va urma procedura specială
prevăzută de art. 41 alin. 4 din Legea nr. 85/2014,
procedura stabilită de art. 200 Cod proc. civ. fiind
înlăturată în cazul „cererii de deschidere a procedurii
insolvenței”, iar cu privire la „cererile, contestațiile,
acțiunile întemeiate pe dispozițiile prezentului capitol”,
termenul maximum pentru întâmpinare este de 15 zile,
etapa depunerii răspunsului la întâmpinare nefiind
obligatorie. Referitor la cererea debitorului, art. 66 alin.
10 din Legea nr. 85/2014 prevede, prin excepție de la
art. 200 Cod proc. civ., stabilirea termenului de judecată
(în cameră de consiliu), în termen de 10 zile de la
depunerea cererii.
Impactul art. 66 alin. 10 asupra modului de derulare a
procedurii verificării și regularizării cererii, mai exact, față
de această dispoziție - Cererea debitorului se va judeca de
urgenţă, în termen de 10 zile, în camera de consiliu, fără
citarea părţilor. Prin excepţie de la prevederile art. 200
din Codul de procedură civilă, judecătorul-sindic va stabili
termenul de judecată în camera de consiliu, în termen de
10 zile de la depunere, chiar dacă cererea nu îndeplineşte
toate cerinţele legale şi nu sunt depuse toate
documentele – mai este necesară înștiințarea debitorului
cu privire la obligația de a depune actele care lipsesc ? În
caz afirmativ, cum se va coordona termenul acordat
pentru complinirea lipsurilor (termenul lăsat efectiv la
dispoziția debitorului, de la primirea înștiințării, cu
încadrarea judecătorului sindic în termenul de 10 zile, de
la depunerea cererii de deschidere a procedurii, pentru
soluționarea acesteia ?
În apel, potrivit art. 43 alin. 3 din Legea nr. 85/2014,
termenul de depunere a întâmpinării este de maximum 10
zile, iar depunerea răspunsului la întâmpinare nu este
obligatoriu, termenul de judecată fiind fixat în maximum 3
zile de la data depunerii întâmpinării.
Pentru similitudine, având în vedere același caracter
urgent al cererilor întemeiate pe prevederile Legii nr.
85/2006, se va aplica aceeași procedură a verificării și
regularizării cererii.

v) În materia cererilor de suspendare (provizorie) a executării

hotărârii primei instanțe – art. 450 Cod proc. civ., care
face trimitere la art. 719 – atunci când se soluționează cu
23
 citarea părților (art. 719 alin. 6), având în vedere
caracterul lor urgent, la primirea cererii se va dispune
citarea intimatului și comunicarea unei copii de pe cerere
(și de pe actele care o însoțesc), stabilindu-se, totodată,
termenul de judecată.
La fel, în materia ordonanței președințiale – art. 999 Cod
proc. civ. -, pârâtul va fi citat și i se va comunica o copie
de pe cerere (și de pe actele care o însoțesc), stabilindu-
se, totodată, termenul de judecată. Art. 999 teza finală
stabilește că întâmpinarea nu este obligatorie.

vi) În cazul contestațiilor în anulare care, potrivit art. 508

alin. 1 Cod proc. civ. se soluționează de urgență și cu
precădere, se vor avea în vedere disp. art. 508 alin. 2,
procedându-se la comunicarea cererii (de îndată ce se
constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege) și
a înscrisurilor anexate, cu stabilirea obligației intimatului
de a depune întâmpinare (dispunând înștiințarea acestuia,
cu mențiunea că are obligația de a depune întâmpinarea
cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată),
concomitent cu fixarea primului termen de judecată; după
depunerea întâmpinării, contestatorul va lua la cunoștință
de conținutul acesteia de la dosarul cauzei (art. 508 alin.
2 teza finală Cod proc. civ.). Prin urmare, instanța nu
așteaptă depunerea întâmpinării pentru fixarea primului
termen de judecată.
În cazul revizuirilor nu mai este prevăzută soluționarea de
urgență și cu precădere – art. 513 alin. 1 Cod proc. civ.
stabilind că se soluționează potrivit dispozițiilor
procedurale aplicabile judecății finalizate cu hotărârea
atacată. Cu toate acestea, trebuie să ținem seama de
caracterul acestui mijloc procedural, și anume cale
extraordinară de atac de retractare, așa încât se va urma
procedura verificării și regularizării cererii de la
contestația în anulare, cu mențiunea că termenele voi
putea fi mai lungi.

vii) Pentru cererile de strămutare – art. 144 Cod proc. civ. –

nu se parcurge etapa verificării și regularizării.

13.2. Necesitatea aplicării disp. art. 18 din O.G. nr. 51/2008 -

cheltuielile pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri
prin încuviinţarea ajutorului public judiciar vor fi puse în sarcina
24
celeilalte părţi, dacă aceasta a căzut în pretenţiile sale. Partea
căzută în pretenţii va fi obligată la plata către stat a acestor sume –
în primă instanță și apel.
Necesitatea cuprinderii în dispozitiv, în această situație a
comunicării hotărârii (încheierii), pe baza art. 21 alin. 2 din O.G. nr.
51/2008 – În cazul în care titlul executoriu este temei pentru
executarea unei creanţe bugetare, acesta va fi comunicat din oficiu
organelor competente.

PREȘEDINTE,
Dr. Andreea Ciucă

25