Drept procesual civil - suport de curs

21.03.2019

Prof.dr. Traian C. Briciu

1. In fața cărei instanțe se invocă excepția de conexitate atunci când instanțele

sunt de grad diferit? Consecințe.

Spre deosebire de litispendență, unde ȋn cazul unor instanțe de grad diferit se

prevede expres că excepția se invocă ȋnaintea instanței de grad inferior, ȋn cazul
conexității nu există o astfel de indicație. Ce regula se va aplica și ce consecință va
avea aceasta asupra ȋncheierii de admitere a excepției?

Excepția de conexitate se invocă ȋn toate cazurile ȋn fața instanței cea din urmă
ȋnvestite, chiar și ȋn situațiile ȋn care aceasta ar fi o instanță mai ȋnaltă ȋn grad sau o
instanță cu competență teritorială exclusivă. In aceste din urmă situații,
particularitatea constă ȋn aceea că instanța admițând excepția conexității va dispune
atașarea dosarului de la cealaltă instanță iar nu trimiterea dosarului așa cum se
ȋntâmplă ȋn situația clasică, caracterizată prin aceea că pricinile se află ȋn fața
aceleiași instanțe sau unor instanțe diferite, dar egale ȋn grad, cu competență
teritorială relativă.

Se pronunță o singură ȋncheiere și anume cea prin care se admite excepția conexității
Și se dispune conexarea. Instanța care, ȋn urma admiterii excepției, trebuie să
primească sau să trimită dosarul, ȋn principiu, nu se poate opune deoarece excepția
conexității nu se poate analiza de două ori succesiv, la fiecare instanță ȋn parte. In
ipoteza ȋn care instanța nu primește dosarul trimis ca urmare a admiterii excepției
conexității efectul este cel al creării unui conflict negativ de competență atipic, dar
care trebuie să ȋși găsească soluționarea, ȋn caz contrar intervenind o ȋntrerupere a
judecății cererii ȋn legătură cu care s-a dispus conexarea. In ipoteza ȋn care instanța
nu acceptă să trimită dosarul la instanța (suprioară sau cu competentă teritorială
exclusivă) care a admis excepția conexității, suntem ȋn fața unui conflit pozitiv de
competentă, care trebuie dedus instanței superioare și comune, aceasta din urmă
având rol de regulator de competență.

1
2. Probleme determinate de stabilirea competenței după valoarea obiectului
cererilor. Cumulul de cereri.

- Noțiunea de evaluabil ȋn bani; dacă se suprapune ȋn tot peste cea de cerere

privind un drept de natură ,,patrimonială”;

Potrivit decizia nr.32/2008 ICCJ (ȋn recurs ȋn interesul legii) noțiunea de

,,patrimonial” coincide cu cea de ,,evaluabil” - ,,ori de câte ori pe calea acțiunii în
justiție se tinde a se proteja un drept patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este
posibilă și necesară” – chiar dacă ȋn dotrina și jusprisprudența anterioară, precum
și ȋn cea a altor sisteme care operează cu criteriul ,,valorii obiectului”, chestiunea
este văzută diferit.

Aceasta ȋnseamnă că ȋn toate cazurile ȋn care vorbim de acțiuni cu conținut

patrimonial efortul de a evalua obiectul reprezintă o necesitate, care, desigur, ȋn
prima fază cade ȋn sarcina reclamantului, dar cenzura revine instanței de judecată.

In această lumină, devine ezitantă stabilirea valorii obiectului ȋn cazuri precum:

 Cereri privind obligații de a face evaluabile ȋn bani;

Ex: demolarea unei construcții – se poate raporta la valoarea estimate a

construcției, stabilită provizoriu ȋn autorizația de construire; obligația de a
ȋncheia un act – se poate raporta la efectul patrimonial pe care ȋl produce
ȋncheierea actului respectiv etc.

 Acțiunea revocatorie;

Valoarea se raportează la valoarea creanței creditorului chirografar, chiar

dacă actul are o valoare superioară acesteia deoarece inopozabilitatea este ȋn
limita creanței; dacă valoarea creanței creditorului chirografar este
superioară valorii actului ce face obiectul acțiunii revocatorii, valoarea
obiectului se va limita la acesta acesta din urmă.

 Acțiunea ȋn declararea simulației;

ȋn măsura ȋn care simulația este formulată ca și capăt de cerere principal

(unic), atunci valoarea obiectului cererii se raportează la dreptul care se
consolidează ȋn patrimoniul reclamantului ca urmare a ȋnlăturării aparenței
(ex: ȋn caz de simulație prin interpunere de persoane ȋntr-un contract de

2
 vânzare, reclamantul tinde la consolidarea ȋn patrimoniul său a dreptului de
proprietate ȋnlăturând aparența are ȋl indică proprietar pe interpus).

OBS: de cele mai multe ori simulația nu apare singură ci este ȋnsoțită de un
capăt de cerere principal care reprezintă scopul determinant al demersului
judiciar – predarea unui bun; revocarea unei donații deghizate etc. In aceste
cazuri, care reprezintă regula, simulația este un capăt de cerere accesoriu,
fiind un simplu mijloc pe care reclamantul ȋn folosește pentru a atinge
singurul obiectiv determinant și care constituie capătul principal al cererii –
obținerea prestației ce stă ȋn spatele aparenței. Aici valoarea se determină ȋn
raport cu acest capăt principal al cererii. Sub aspectul timbrajului apreciem
că ȋn aceste cazuri cererea privind simulația nu ar trebui să se timbreze
deoarece ea nu are o finalitate diferită de cererea privind prestația ce stă ȋn
spatele simulației, ci dimpotrivă, simulația este un simplu mijloc pentru a
obține prestația.

- Cereri privind rezilierea unui contract de locațiune pe durată

determinată/nedeterminată;

In acest caz, valoarea obiectului litigiului este cea determinate de art.101 alin.3 –
valoarea chiriei anuale.

- Cerere privind nulitatea pentru ȋncălcarea unei cauze de inalienabilitate

convențională sau legală a dreptului; dacă operează art.94 pct.1 lit.e)
NCPC;

Compentența revine judecătoriei sau tribunalului, ȋn raport cu valoarea obiectului

cererii.

Nu se aplică art.94 pct.1 lit.e) NCPC – acesta are ȋn vedere numai limitări ale
dreptului de proprietate decurgând din stare de vecinătate sau alte situații similar
care conduc mai curând la ideea limitărilor exprimate ȋn raport cu starea lucrurilor ;
rațiunile care au impus acest text – proximitatea instanței determinată de natura
litigiilor care au drept element central raporturile ȋntre vecini – nu se regăsesc ȋn
cazul inalienabilității convenționale sau legale a dreptului.

3. Raportul valorii obiectului avute ȋn vedere pentru stabilirea competenței

materiale cu calculul taxelor judiciare de timbru.

3
 Există două valori diferite sau ne aflăm ȋn fața unei situații de fapt cu dublă
relevanță juridică? Consecințe.

Nu există două valori, una pentru competență iar alta pentru timbraj. Chiar dacă cele
două instituții au la bază rațiuni diferite, realitatea faptică pe care se ȋntemeiează
este aceeași – valoarea obiectului cererii ! Aceasta ȋnseamnă ca atunci când sunt
norme diferite care se referă la stabilirea valorii obiectului cererii, va trebui să
aplicăm regulile conflictului de legi (astfel, spre exemplu, art.31 alin.3 din OUG
nr.80/2013 va avea prelavență față de art.104 alin.2 NCPC1).
Sunt situații ȋn care, fără a se contrazice afirmația făcută anterior, se poate ajunge la
un timbraj superior valorii la care s-a raportat stabilirea competenței materiale. Spre
exemplu, atunci când ȋn urma administrării probelor ȋn etapa cercetării procesului
rezultă că obiectul cererii are o valoare superioară, există temei pentru a se completa
taxa judiciară de timbru (art.36 alin.1 O.U.G. nr.80/2013), dar nu mai există
mijloace procesuale pentru reanalizarea competenței, aceasta chestiune fiind
tranșată ȋn conformitate cu art.131 NCPC. Nu ȋnseamnă că avem două valori ale
aceluiași obiect; este vorba de o singură valoare, dar momentul stabilirii acesteia nu
conduce la consecințe ȋn planul competenței din rațiuni de politică legislativă
asumate de noul Cod - ȋn principal, direcția de accelerare a judecăților.

4. Determinarea cazurilor ȋn care repunerea pe rol a cauzei după suspendare se

face din oficiu. Efecte asupra ȋnceperii curgerii termenului de perimare.

Potrivit art.416 alin.3 NCPC perimarea nu intervine atunci când actul de procedură
(următor – nn.) trebuia efectuat din oficiu.

 Soluționarea incidentelor referitoare la compunerea sau constituirea

instanței;
 Soluționarea conflictului de competență;
 ȋn cazul excepției de neconstituționalitate (dacă se decide suspendarea
judecății până la soluționarea acesteia);
 Trimiterea la CJUE;

1
In esență, ȋn material cererilor reale imobiliare NCPC indică valoarea impozabilă ca fiind incontestabilă
ȋn timp ce O.U.G. nr.80/2013 prevede că aceasta poate fi contestată sau apreciată de instanță drept vădit
derizorie (ȋn opinia noastră acel ,,sau” este ȋn realitate ,,și”, numai așa având sens construcția logică), caz
ȋn care se recurge la valorile rezultate din grilele notariale.

4
  Trimiterea la ICCJ pentru pronunțarea asupra unei chestiuni de drept – atât
ȋn cazul suspendării de drept cât și celei legale facultative.
 Suspendarea facultativă până la soluționarea unui RIL de către ICCJ ;

 In general când este atacată o ȋncheiere premergătoare distinct de fond – ex:

atacarea ȋncheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție
(pentru procesele care au ȋnceput anterior intrării ȋn vigoare a Legii
nr.310/2018).
Enumerarea nu este limitativă.

In acest cazuri, termenul de perimare nu curge, chiar dacă cazul de suspendare a

ȋncetat deoarece actul de procedură următor – repunerea pe rol - trebuie efectuat de
instanță, din oficiu.

5. Mijloacele materiale de probă. Condiții de admisibilitate.

Tipuri de mijloace de probă.

Condiția de a nu fi obținute prin ȋncălcarea legii ori a bunelor moravuri prin
raportare la art.74-75 NCC.

In privința mijloacelor materiale de probă admisbilitatea este condiționată

cumulativ de a nu fi obținută prin ȋncălcarea legii și a nu fi obținută prin ȋncălcarea
bunelor moravuri.
In legătură cu prima condiționare, ar trebui analizat art.74 NCC (atingeri aduse vieții
private), ȋn special pct.b,c,d,e, care prevede anumite fapte ca fiind atingeri aduse
vieții private (ex: capatea ori utilizarea vocii sau imaginii unei persoane aflate ȋntr-
un spațiu privat, fără acordul acesteia etc.).
Desigur, art.74 trebuie coroborat cu art.75 NCC (limite) care arată că nu reprezintă
o ȋncălcarea legii atingerile care sunt premise de lege, convenții și pacte
internaționale. In legătură cu aceasta, apreciem că nu poate fi considerate legală subs
aspectul admisibilității ca probă ȋn procesul civil simpla ȋncadrare ȋntr-un caz de
exonerare de răspunderea penală din cele prevăzute de art.226 alin.4 NCP. Acestea
au relevanță numai ȋn ceea ce privește neangajarea răspunderii penale, dar nu
reprezintă atingeri premise de lege ȋn sensul art.75 NCC.

6. Regimul juridic al ȋncheierii de ȋncuviințare a probelor.

5
 Carater preparatoriu sau interlocutoriu?

Au un carcacter mixt:
- ȋn privința aspectelor ce țin de legalitatea probei (ex: admisibilitatea probei
cu martori) prezintă aspect interlocutoriu, deoarece instanța nu poate reveni
asupra celor deja statuate;
- ȋn privința aspectelor de utilitate, este drept instanța poate reveni ȋn mod
motivat, motiv pentru care se și reține că ȋncheierea ar avea un caracter
preparator; chiar și așa, din logica textului rezultă că revenirea asupra
utilității probei are la bază motive ce țin de administrarea celorlalte probe sau
derularea cercetării procesului, prin urmare, aspecte noi, care nu au fost
cunoscute la data ȋncuviințării probei.

7. Invocarea excepțiilor prin raportare la limitările prevăzute de art.178 alin.5,

art.247 alin.1 teza II și alin.3 și art.488 alin.2 NCPC.

Limitările se aplică și nulităților/excepțiilor absolute ?

Limitările sunt aplicabile deopotrivă nulităților relative cât și celor absolute. Mai
mult, logica instituirii acestor limitări se ȋndreaptă ȋn principal către nulitățile
absolute, deoarece ȋn pentru nulitățile relative regimul propriu de invocare prevăzut
la art.178 alin.3 este suficient pentru a nu se ajunge la consecințele avute ȋn vedere
de textele de la art.178 alin.5, art.247 alin.1 teza II și alin.3 și art.488 alin.2 NCPC.

Limitarea de la art.178 alin.5 are ȋn vedere toate nulitățile sau numai cele formale
?

Limitarea de la art.178 alin.5 are ȋn vedere nulitățile formale iar nu cele de fond (ex:
lipsa capacității de folosință ori de exerciție; lipsa dreptului de a reprezenta - ȋn
legătură cu legalitatea mandatului judiciar etc.). Această concluzie se susține mai
mult pe argumente de drept comparat care ne relevă sensul dispoziției prin raportare
la textul originar, văzut ȋn ambianța legislativă și doctrinară din care a fost preluat.
Or, art.113 C.pr.civ.fr., având o formă asemănătoare, se află totuși plasat ȋn sub-
secțiunea cu titlul ,,Nulități ale actelor pentru vicii de formă”, nulitățile pentru vicii
de fond fiind reglementate ȋntr-o sub-secțiune distinctă (art.117 și urm.). In plus,
lipsa calității, lipsa interesului și autoritatea de lucru judecat beneficiază de un regim
distinct sub denumirea de ,,les fins de non-recevoir”.

6
 Este drept că, ȋn dreptul intern, art.174 NCPC vorbește de nulități de fond și de
formă iar textele ulterioare nu mai disting ȋntre acestea, dar credem că soluția
adecvată este cea care identifică voința reală a legiuitorului prin valorificarea
surselor de inspirație ale acestuia, acceptând că uneori exprimarea legii are nevoie
de un efort de interpretare care trebuie asumat atunci când este cazul și care relevă
dimensiunea științifică a judecătorului, ȋn calitatea acestuia de interpret activ al legii.

Totuși, miza disputei este una restrânsă deoarece ȋn cele mai multe cazuri nulitățile
de fond ale actelor de procedură sunt reglementate prin norme imperative așa ȋncât
chiar aplicându-se decăderea prevăzută de art.178 alin.5, aceasta nu ȋmpiedică
instanța să invoce din oficiu nulitatea de fond.
Limitarea de la art.488 alin.2 se referă numai la motive sau poate fi extinsă și la
excepții?; ea se opune și instanței sau numai părților ?

Apreciem că limitarea prevăzută de art.488 alin.2 și care reprezintă o particularizare

a regulii omisso medio se referă numai la motive iar nu și la excepții. Acestea din
urmă se disting de motive deoarece nu reprezintă critici cu privire la chestiuni ce au
format obiectul judecății la instanțele de fond, fiind ȋn afara rațiunilor ce au impus
regula omisso medio.

Dispozițiile art.488 alin.2 vizează deopotrivă părțile și instanța. Așa cum am arătat,
această regulă este o particularizare la nivelul motivelor de casare a regulii
cunoscute sub denumirea omisso medio. Or, această din urmă regulă este aplicabilă
deopotrivă părților și instanței. Atunci și consecințele partiulare ce decurg din
aceasta trebuie să păstreze această caracteristică.

8. Regimul juridic al unor excepții procesuale:

a) Prescripția;

Problema pornește la caracterul confuz al textului art.2513 alin.1 NCC.

Sensul textului este acela că excepția trebuie invocată prin ȋntâmpinare iar dacă
ȋntâmpinarea nu este obligatorie, până la primul termen la are părțile sunt legal
citate.

b) Lipsa procedurii prealabile;

7
 In afară de cazurile ȋn care legea prevede altfel, lipsa procedurii prealabile trebuie
invocată prin ȋntâmpinare, iar dacă ȋntâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu
la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate.

Excepția poate fi invocată numai de către pârât, ȋn afară de cazul ȋn care legea
prevede că se invocă și din oficiu.

c) Decăderea din dreptul de a modifica cererea de chemare ȋn judecată și din

dreptul de a mai solicita probe;

Decăderea poate fi invocată și de instanță, din oficiu. Chiar dacă vorbim de norme
de ordine privată, din rațiuni ce țin de necesitatea soluționării cauzei ȋntr-un termen
rezonabil, legiuitorul a optat pentru un regim mai sever, decăderea nefiind ȋnlăturată
prin simpla tăcere a părții adverse, ci numai prin acordul expres al acesteia (art.204
alin.3 și art.254 alin.2 pct.5).

d) Lipsa dovezii calității de reprezentant;

Potrivit art.82 NCPC se referă la lipsa dovezii calității de reprezentant. Aceasta se

distinge de lipsa calității de reprezentant decurgând ȋn lipsa puterilor de a reprezenta
prin ȋncălcarea regulilor imperative care guvernează limitele mandatului. In timp ce
prima determină o nulitate de formă, doua determină o nulitate de fond ȋn legătură
cu mandatul judiciar [ex: exercitarea mandatului de către o persoană care nu este
avocat (a se vedea art.26 din Legea nr.51/1995) sau consilier juridic, ȋn cazul
persoanelor juridice și care nu se ȋncadrează ȋn prevederile art.83 alin.2; ȋncălcarea
celor statuate prin decizia nr.19/2018 și decizia nr.2/2017 ale ICCJ referitor la
manadatul judiciar ȋn cazul persoanelor juridice]. In aceste cazuri, nulitatea este
absolută, necondiționată de vătămare iar excepția invocată are caracter imediat
peremptoriu.

9. Autoritatea de lucru judecat. Efect pozitiv și efect negativ. Distincții.

Consecințe practice.

Distincția ȋntre efectul negativ și cel pozitiv al autorității de lucru judecat; tripla
identitate (părți, obiect, cauză) – identitatea de părți și ,,chestiune dezlegată”;

In cazul efectului pozitiv al autorității de lucru judecat nu există tripla identitate de

părți, obiect și cauză, dar trebuie să existe identitatea de părți (ȋn sens juridic) și
identitatea ,,chestiunii dezlegate”; aceasta din urmă nu se identifică cu simplele

8
 argumente sau motive dezvoltate ȋn rezolvarea cererii cu care a fost ȋnvestită
instanța; o ,,chestiune dezlegată” reprezintă o un aspect de drept cu o configurație
autonomă, analizată ȋn primul proces pe cale de apărare (ex: excepția nulității actului
ce a reprezentat cauza pretențiilor; uzucapiunea invocată pe cale de apărare; buna-
credință ce a sta la baza ȋncheierii unui act etc.).

Regimul de invocare al efectului pozitiv al autorității de lucru judecat; Consecințe

ale aplicării efectului pozitiv al autorității de lucru judecat;

Efectul pozitiv al autorității de lucru judecat se invocă ca apărare de fond iar nu pe

cale de excepție deoarece nu stopează judecata ci dimpotrivă, contribuie la
soluționarea ȋn fond a cauzei. Pentru ca instanța să respecte exigențele
contradictorialității și ale art. 14 alin.4 – 6 NCPC, care îi interzic să se pronunțe în
baza unei apărări sau unui motiv invocat din oficiu, fără a fi puse în discuție, instanța
va trebui să pună în discuția părților eventuala incidență a efectului pozitiv al
autorității lucrului judecat, chiar dacă acesta nu îmbracă haina unei excepții.

In ceea ce privește invocarea ȋn recurs:

- Efectul negativ poate fi invocat ca motiv de recurs sau pe calea excepției,
direct ȋn recurs, dispozițiile art.432 alin.1 teza I fiind clare ȋn acest sens;
- Efectul pozitiv poate fi invocat ca motiv de recurs sau opus pe cale de apărare
de intimat; fiind un motiv de ordine publică poate fi invocat și de instanță din
oficiu, ȋn temeiul art.489 alin.3.

10. Efectul de opozabilitate al hotărârii judecătorești față de terți.

Ce ȋnseamnă cu adevărat ,,terți” ȋn materia actelor jurisdicționale ? ,,Terți

aparenți” și ,,terți desăvârșiți”.

Ce ȋnseamnă ,,dovada contrară” la care se referă art.435 alin.2 NCPC?; terțul

căruia i se opune o hotărâre judecătorească poate ȋnlătura efectele hotărârii numai
prin aducerea de probe diferite de cele pe care se fundamentează aceasta sau poate
obține acest efect și prin susțineri diferite ȋn drept ori prin interpretarea diferită a
acelorași probe?

Opozabilitatea presupune că terții de proces, adică cei care nu au calitate de părți

sau succesori ai părților, cu toate că nu sunt obligați prin hotărârea judecătorească,
nu pot face abstracție de situația juridică consacrată, modificată sau constituită prin

9
 aceasta. Acești terți vor suporta efectele hotărârii judecătorești ȋn măsura ȋn care au
interese legate de situația juridică stabilită prin respectiva hotărâre. Spre deosebire
de obligativitate, care produce efecte numai ȋntre părți, opozabilitatea față de terți
permite acestora să combată cele stabilite prin hotărârea judecătoarească, făcând
proba contrară celor reținute ȋn aceasta. Terțul căruia i se opune o hotărâre
judecătorească pronunțată ȋn contradictoriu cu alte persoane nu se poate plasa pe
poziția invocării inopozabilității acesteia, ascunzându-se ȋn spatele relativității, ci va
trebui să combată cele reținute ȋn respectiva hotărâre, dovedind contrariul.

Obligativitatea presupune existența unei identități de persoane (relativitatea) ȋn

timp ce opozabilitatea se referă la terții de procesul finalizat prin hotărârea
judecătorească. Obligativitatea presupune, atunci când este cazul, și
executorialitatea hotărârii, ȋn timp ce opozabilitatea nu conferă hotărârii atributul de
a fi pusă ȋn executare față de terți, dar ȋn baza ei se poate obține contra terțului o
hotărâre judecătorească care să fie obligatorie și executorie față de acesta. In fine,
aici intervine și deosebirea esențială, pentru că opunându-i-se o hotărâre pronunțată
ȋntr-un proces la care nu a avut calitatea de parte, terțul nu este ,,captivul” autorității
de lucru judecat, putând să reia dezbaterile asupra celor deja statuate și dovedind
contrariul, să facă inopozabile efectele hotărârii. Desigur, terțul mai are și
posibilitatea să invoce inopozabilitatea , ȋntemeindu-se și pe inexistența unei
publicități a hotărârii care i se opune, atunci când această cerință este prevăzută de
lege. Aceasta nu este o excepție procedurală, ci o veritabilă apărare de fond.

Deși art. 435 alin.2 NCPC pare a limita posibilitatea terțului la a face dovada
contrară, deci a răsturna cele stabilite prin hotărârea anterioară doar pe tărâm factual,
o asemenea restrângere ar fi contrară propriului său drept de acces la justiție, care
implică posibilitatea de a discuta situația litigioasă sub toate aspectele relevante, de
fapt și de drept (art. 6 CEDO, art. 21 din Constituție). Așadar, terțul poate face și
susțineri în drept diferite ori veni cu argumente juridice suplimentare ori diferite și
avea câștig de cauză pe chestiunile discutate în procesul la care nu a participat și
soluționate diferit acolo.

Concretizări practice ale distincției dintre obligativitatea si opozabilitatea

hotărârilor judecătorești.

A. Opunerea hotărârii de constatare a dobândirii dreptului de proprietate pe cale de

uzucapiune unui terț care se pretinde proprietar.

10
 Atunci când A obține o hotărâre judecătorească de constatare a uzucapiunii asupra
unui imobil ȋn contradictoriu cu un anumit B, se pune problema ce efecte va avea
aceasta asupra unui anumit T, care pretinde la rândul lui proprietar asupra aceluiași
imobil. Confruntarea judiciară dintre A și T ar putea avea loc la inițiativa oricaruia
dintre aceștia, pe cale de realizare sau constatare, după cum unul sau altul exercită
posesia la data sesizării instanței.

Dacă A va opune constatările jurisdicționale ale hotărârii privind uzucapiunea, T nu

se va putea invoca că hotărârea nu a fost pronunțată ȋn contradictoriu cu el și să
pretindă ca A să dovedească și față de el, prin probe administrate nemijlocit, potrivit
regulii actori incubit probatio, posesia utilă, neȋntreruptă și celelalte elemente care
conduc la uzucapiune. Deja A a dovedit aceasta depunând hotărârea pronunțată ȋn
contradictoriu cu B. Această hotărâre este opozabilă lui T, chiar dacă el a fost terț
de proces, ȋn virtutea art.435 alin.2 NCPC. Dacă T dorește să aibe câștig de cauză,
va trebui să administreze un probatoriu care să conducă la concluzia fie că posesia
lui A nu a fost utilă fie că termenul nu a fost suficient pentru a uzucapa fie absența
altui element care configurează dobândirea proprietății pe cale de uzucapiune. Cât
timp T se află pe tărâmul dovedirii unei alte situații de fapt, este destul de clar că
succesul lui depinde de capacitatea de a administra probe care să creeze instanței o
convingere diferită de cea la care a ajuns cea dintâi instanță.

B. Opunerea soluției de admitere a contestației la executare adjudecatarului bunului

urmărit.

A este adjudecatarul unui bun imobil scos la licitație ȋn cadrul unei proceduri de
urmărire silită imobiliară și i se opune de către debitor o hotărâre judecătorească
pronunțată ȋntr-o contestație la executare, prin care, după actul de adjudecare, au
fost anulate formele de executare silită.

A nu a participat la proces.

In acest caz, adjudecatarul (A) nu este un terț față de hotărârea judecătorească

deoarece el a dobândit bunul ȋn cursul procesului de contestație la executare.
Hotărârea este nu numai opozabilă, dar produce față de acesta efectul obligativității
și autorității de lucru judecat. Terțul adjudecatar ar putea evita efectele hotărârii de
anulare a formelor de executare numai ȋncadrându-se ȋn ipoteza prevăzută de art.39
alin.3 NCPC.

C. Opunerea hotărârii de partaj creditorului chirografar.

11
 Creditorului chirografar care urmărește un bun asupra căruia debitorul său avea o
cotă-parte din dreptul de proprietate i se opune pe calea contestației la executare
faptul că printr-o hotărâre judecătorească de partaj, ȋntregul drept de proprietate
asupra bunului urmărit a intrat ȋn patrimoniul coproprietarului care nu este debitor.
Contestația poate fi formulată chiar și de acesta din urmă, invocând că se urmărește
un bun care ȋi aparține lui, iar nu debitorului.

Creditorul se poate apăra invocând inopozabilitatea hotărârii de partaj numai ȋn

cazul ȋn care somația emisă ȋn cadrul procedurii de executare a fost notată ȋn cartea
funciară ȋnaintea pronunțării hotărârii, conform art.827 coroborat cu art.435 alin.2
NCPC.

De asemenea, independent de momentul notării ȋn cartea funciară a somației,

creditorul chirografar are la dispoziție acțiunea pauliană pentru a obține
inopozabilitatea efectelor hotărârii de partaj sau acțiunea ȋn declararea simulației,
pentru a releva inexistența unui partaj. Este pe deplin acceptat ȋn doctrină și
jurisprudență că aceste acțiuni pot fi exercitate și atunci când operațiunea juridică
este ȋmbrăcată ȋn forma unei hotărâri judecătorești.

D. Efectele hotărârii asupra dobânditorului cu titlu particular al drepturilor litigioase,

care nu a participat la proces (art.39 NCPC)2.

In legătură cu efectele hotărârii asupra dobânditorului cu titlu particular al

drepturilor litigioase dispozițiile art.39 alin.3 NCPC prevăd că hotărârea va
produce de drept efecte și contra acestuia și ȋi va fi ȋntotdeauna opozabilă, cu
execpția cazurilor ȋn care a dobândit dreptul cu bună – credință și nu mai poate fi
evins, potrivit legii, de adevăratul titular.

Se pune problema dacă față de acesta există o simplă opozabilitate a hotărârii sau
sub rezerva cazului de excepție menționat ȋn finalul textului legal, se vor aplica toate
efectele hotărârii judecătorești. Ne referim la obligativitate și executorialitate.

Chestiunea trebuie dezlegată plecând calificarea dobânditorului ca terț interesat sau

succesor al părții.

Mai ȋntâi, se observă că art.435 alin.1 NCPC stabilește că hotărârea judecătorească

este obligatorie și produce efecte numai ȋntre părți și succesorii acestora. Nu se face
distincție ȋntre succesorii universali și cei cu titlu universal pe de o parte și cei cu

2
Problema a fost analizată și ȋn cadrul cursului din data de 28.02.2019, dar pentru unitatea matertialului
reluăm și aici.

12
titlu particular pe de altă parte. Cu toate acestea art.39 NCPC face o atare distincție.
Succesorul cu titlu particular este obligat să intervină ȋn proces, cu drepturile și
obligațiile ce decurg din aceasta. Neȋndeplinind această obligație, deși cunoștea de
proces, succesorul cu titlu particular ȋși asumă toate efectele hotărârii judecătorești
pronunțate ȋn contradictoriu cu autorul lui. Este vorba nu de o simplă opozabilitate
ci chiar de obligativitate, autoritate de lucru judecat și executorialitate, adică toate
efectele care implică relativitatea hotărârii. Aceasta ȋnseamnă că dobânditorul cu
titlu particular ar putea fi executat silit direct ȋn baza hotărârii judecătorești, fără a
mai fi necesar obținerea unui titlu ȋmpotriva sa. Astfel, spre exemplu, dacă ȋn cursul
unui proces privind pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de vânzare,
promitentul vânzător ȋnstrăinează imobilul ce face obiectul promisiunii și implicit
al procesului, hotărârea va putea fi executată față de dobânditor, ȋn sensul că i se va
putea cere predarea imobilului (desigur, dacă are posesia), dreptul va fi radiat din
cartea funciară și ȋnscris pe numele cumpărătorului care a trimfat ȋn proces.

In acest caz, dobântitorul cu titlu particular va putea ieși din poziția asimilată părții
dovedind că a dobândit dreptul cu bună-credință și nu mai poate fi evins, potrivit
legii, de către adevăratul proprietar. Chiar și ȋn cazul existenței bunei-credințe este
esențial să existe o normă potrivit căreia dobânditorul nu ar putea fi evins, deoarece
textul cuprinde două condiții cumulative. In exemplul ales, dacă promisiunea de
vânzare ori procesul a fost notat ȋn cartea funciară, dobânditorul nu mai poate invoca
buna-credință. In schimb, dacă la data dobândirii nu era ȋnscrisă ȋn cartea funciară
promisiunea de vânzare și nici existența procesului, atunci dobânditorul cu titlu
particular va putea să se extragă de la aplicarea efectelor hotărârii. El va putea
realiza acest lucru pe cale principală, printr-o acțiune de constatare a dreptului
dobândit ori pe cale incidentală, ȋntr-o cerere de radiere a dreptului său din cartea
funciară sau chiar pe calea unei contestații la executare la o executare ȋncepută ȋn
baza hotărârii judecătorești.

De remarcat că dispozițiile art.39 alin.3 NCPC sunt aplicabile numai transmiterii

dreptului ȋn timpul procesului. In cazul ȋn care transmiterea a intervenit anterior
ȋnceperii procesului, poziția succesorului cu titlu particular este cu totul alta. Revine
reclamantului obligația de a stabili identitatea ca ȋntre persoana pârâtului și cea care
are calitate ȋn raportul de drept dedus judecății. Reclamantul care nu ȋși ȋndeplinește
această obligație nu poate folosi ulterior hotărârea obținută ȋmpotriva unei persoane
fără calitate procesuală pasivă ȋmpotriva celui care avea o atare calitate, dar nu a
fost introdus ȋn proces.

13
Este determinant faptul că, din perspectiva efectelor hotărârii, fundamentul
asimilării succesorului cu titlu particular ȋl reprezintă principiul nemo ad alium plus
iuris transferre potest quam ipse habet, ȋn sensul că preluarea dreptului se face așa
cum el a fost clarificat prin respectiva hotărâre. Or, dacă dreptul a fost transmis
anterior hotărârii și ȋnceperii procesului, atunci regula nemo ad alium plus iuris
transferre potest quam ipse habet se aplică ȋn ceea ce privește dreptul substanțial,
dar nu și ȋn ceea ce privește hotărârea pronunțată față de o persoană fără calitate
procesuală pasivă, deoarece fundamentul aplicării acesteia față de dobânditor ar fi
numai contradictorialitatea procedurii.

A permite ca o constatare judiciară să fie opusă cu titlu de opozabilitate unei

persoane care, ȋn realitate, trebuia să participle la procedură deoarece avea calitate
procesuală din perspectiva poziției pe are o ocupă ȋn raportul de drept dedus
judecății este o eroare majoră și o ȋncălcare a principiilor procesului civil. Ar
reprezenta o eludare a regulilor imperative de strabilire a cadrului procesual din
perspectiva calității părților. Celui care nu a fost chemat ȋn judecată deși avea
calitate procesuală pasivă i s-ar opune hotărârea obținută prin nesocotirea
drepturilor sale, fiind pus ȋn ingrata și cu nimic meritata situație de a răsturna
prezumția desprinsă din statuările cuprinse ȋn hotărârea i se opune. Prin urmare, ori
de câte ori, fie a urmare a unei dispoziții a legii, fie ca urmare a naturii drepturilor
deduse judecății, o anumită persoană trebuia să figureze ȋn calitate de parte și nu a
fost introdusă ȋn cauză, hotărârea este inopozabilă acesteia, fiind total ineficientă ȋn
ceea e o privește, adică res ignota.

14